27 IANUARIE 1990. Mă trezesc greu. Am limba încărcată, ca o rugină de plumb. Cred că de la vezică. Anton Pann a cules o zicătoare, veche de sute de ani: „Ţăran de la ţară / Cu limba amară“. Trebuie să mai dau jos cel puţin 20 de kg. La 1,85 ai mei (atîta aveam în Armată, cel puţin), am o greutate prea mare, 118 kg. Cam asta e drama tuturor acelora care au făcut sporturi grele, de forţă – cîştigă rapid în greutate. Cîte mii de tone de haltere am ridicat eu! De ce? Ca să nu mi se mai vadă coastele probabil, asta era una dintre marile dorinţe ale vieţii mele, în copilărie, cînd eram atît de slab, încît parcă nici n-aveam plămîni, ci radiografiile lor. Ce-i drept, nici nu mîncam. N-aveam ce. Erau zile întregi cînd mă mulţumeam doar cu un ceai cu marmeladă, sau cu mere cu pîine, ba chiar şi cu flori de salcîm, din curte. „N-are mama nimic de mîncare – ne zicea stîlpul casei – tata n-a cîştigat azi nimic, nu ştiu ce-o să ne facem...“. (Mama îi spunea lui tata Tudorel, făcînd diminutiv din numele de familie, iar tata îi zicea ei Jeni.) Fiind cel mai mic, din 5 copii, purtam hainele şi încălţămintele celorlalţi, în special ale surorilor. Pe la 10 ani am văzut „Hamlet“ la Cinema Noni (de fapt, căpătase numele Olga Bancic) din Calea 13 Septembrie. Pentru că eram încălţat cu nişte ghetuţe de pîslă, cu fermoar, ale unei surori, moina de afară m-a făcut leoarcă la picioare, aşa că, în timpul filmului, mi-am scos încălţările ude şi le-am pus pe caloriferul sălii de proiecţie, în timp ce pe pînza magică se derula tragedia jucată de Laurence Olivier. Cînd m-am făcut ceva mai mărişor, prin clasa a IX-a, a început tata să mă ia cu el în Talcioc, duminica, să-l feresc de Miliţie, fiindcă n-avea voie să vîndă perechile de pantaloni pe care le croia şi le cosea noapte de noapte, pînă în zori. El le vindea ieftin, 25 de lei perechea, dar n-avea autorizaţie şi nu-l cunoştea nimeni, nu-şi putea permite să ofere vreo „atenţie“ vreunui miliţian sau administrator de piaţă. Dacă vindea de la 200 de lei în sus era bine, ne ajungea toată săptămîna. Îmi dădea şi mie un pol, să-mi iau cărţi – atunci mi-am luat primul dicţionar latin-român, ca să nu mai vorbesc de volumele din colecţia „Clasicii Literaturii Universale“, care costau 5 lei pe piaţă, dar în Talcioc puteau fi cumpărate şi cu 2 lei. „Nici o instituţie n-a fost pentru oameni o pacoste mai mare ca banii“ – scria Sofocle. Bani, bani şi iar bani! N-am avut niciodată bani. Bietul tata avea 650 de lei leafă, lucra la Cooperativa Sporul. Cum să creşti 5 copii cu salariul ăsta? Numai bunul Dumnezeu ştie cum am supravieţuit, se mirau şi vecinii noştri. De ce scriu toate astea acum? Probabil ca să nu plîng. Trebuie să mă descarc, din cînd în cînd. Oare cum or fi trăit odraslele de ilegalişti evrei, ruşi şi ţigani pe vremea cînd eu, copil de-o şchioapă fiind, am visat o portocală şi m-am trezit cu mîinile întinse, uimit că dispare şi că nu pot s-o mănînc? Memorez bine scena, pentru că în seara aceea mama şi tata se duseseră să vadă filmul creştin „Jan Hus“, iar noi, copiii, rămăseserăm singuri în odăiţa noastră, la lumina lămpii de gaz. Am avut mici traume de genul acesta cu miile. Ele mi-au provocat răni în suflet, care nu se pot cicatriza decît o dată cu moartea. Chiar dacă în planul vieţii reale le-am uitat, toate umilinţele astea îmi apar în somn, cînd redevin ce-am fost şi revăd fiecare piatră din curtea casei părinteşti, fiecare smoc de iarbă, fiecare detaliu, cîinii buni pe care îi aveam, întîmplări de acum 30-40 de ani, care s-au întipărit pe tabla de ceară a subconştientului. Poate psihiatrii să-mi explice de ce revăd toate aceste întîmplări, în somn, cu o forţă şi o acuitate mai mare decît le-am trăit pe viu. Ce putere cosmică are creierul omenesc, cînd vom şti ce-i cu organul acesta şi de ce natură sînt undele pe care le emite? Cu orfanii cred că se petrece cam la fel. Experienţa copilăriei îi marchează pentru tot restul vieţii. Ce-i salvează pe unii copii săraci sau pe orfani, care tot săraci sînt şi ei? Aş fi tentat să spun Destinul. Dar, aşa ceva sună vag. Fiindcă, de fapt, tot Destinul i-a adus în starea de dezmoşteniţi ai soartei. Cred că adevăratul lor colac de salvare e Personalitatea. Da, da, Personalitatea. Considerată de Goethe drept bunul cel mai de preţ pe care l-a dăruit Dumnezeu muritorilor. Uitaţi-vă bine în jurul vostru: unde sînt premianţii clasei?, unde sînt bogătaşii?, unde sînt progeniturile cu guleraşe scrobite, cu mame parfumate şi elegante, pline de flori şi cadouri, pentru învăţătoare? Marile valori ale unei ţări nu se recrutează dintre eminenţii copilăriei, ci dintre aceia cu Personalitate. Mi-aş îngădui un singur citat, deşi sînt conştient că ce e prea mult strică: „Oamenii mari s-au născut în case mici“ – scria Nicolae Iorga. Îmi permit să adaug modesta mea contribuţie: ba cel mai mare dintre oameni nici măcar nu S-a născut într-o casă, ci într-un grajd, numele Lui fiind, acum şi în vecii vecilor, Isus Christos. Citatul din Iorga eu l-am scos la lumină, din noianul de cărţi ale savantului, pentru a-l folosi într-un reportaj despre Ceauşescu, publicat în volumul „Idealuri“, în ianuarie 1983. Casa lui, din Scorniceşti, era mai mult un bordei. Cine zice că Ceauşescu n-a fost un om mare al Statului Român este ori necinstit, ori imbecil. El a fost, deopotrivă, mare şi în virtuţile, şi în defectele sale.
A trecut 26 ianuarie 1990 şi nu s-a întîmplat nimic. Ce-ar fi trebuit să se întîmple? Nici acum nu se ştie unde e îngropat. Nişte conspiratori plătiţi de mai multe forţe străine s-au folosit de revolta spontană a populaţiei pentru a-l lichida. Răsfoind cartea de Istorie, vom vedea că de pe la începutul Secolului al XVI-lea, după moartea lui Ştefan cel Mare, deci cam de o jumătate de mileniu aproape, ca să devii şef de stat pe teritoriul României a trebuit să te pui în slujba unei forţe străine, să fii acceptat de ea. Cine a ieşit din rînd – Ion Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Al.I. Cuza – a fost înlăturat fară milă. Aşa şi cu Ceauşescu. Care a făcut marea greşeală de a-şi îndepărta propriul Popor. La fel cum, la alte dimensiuni, Tudor îşi îndepărtase propria oaste, prin reprimări şi judecăţi sumare, cu o cruzime incredibilă, săvîrşite de faimoasa „Gardă a Uciderii“, formată din vreo 40 de sîrbi devotaţi lui, îmbrăcaţi în roşu şi negru, care apăreau din pămînt, din iarbă verde, şi descăpăţînau, sau spînzurau un pandur pentru furtul unui miel... Dacă nu s-ar fi întîmplat toate astea – care au culminat cu spînzurarea, în mai 1821, a acelei cruci de voinic care a fost Ioniţă Urdăreanu – Slugerul Tudor n-ar fi putut fi ridicat niciodată de eterişti din mijlocul oastei sale, la Conacul Goleştilor. Atunci, în acel asfinţit de mai, cînd se zărea prin plointea primăverii trupul spînzurat al tînărului pandur, oştenii care perpeleau, în strămurare, nişte carne la focul de pe colină i-au jurat răzbunare. Cam tot aşa şi cu Ceauşescu. Dar mersul Istoriei e ciudat: o dată cu scurgerea timpului, se estompează greşelile şi se reliefează meritele. Cine îşi mai aduce aminte acum de păcatele lui Brâncoveanu şi Cuza? Dar fost-a, oare, Ceauşescu din stirpea acelor ctitori de ţară? Înclin să cred că da. Măcar pentru fanatismul cu care s-a opus ruşilor. Şi pentru nişte edificii, dureroase, ce-i drept, dar necesare şi vizibile cu ochiul liber.
Astăzi începe la TV procesul foştilor membri ai C.P.Ex. Transmisie pasionantă, în direct. În boxă, 4 dintre cei mai importanţi colaboratori ai lui Ceauşescu: Emil Bobu, Ion Dincă, Tudor Postelnicu şi Manea Mănescu. Raşi în cap şi îmbrăcaţi în zeghe. Ce degradant! Ăsta-i Nürnbergul anunţat de unii? De-a dreptul insuportabil preşedintele completului de judecată, un colonel de Justiţie, nu ştiu cum îl cheamă: iritat, nervos, ireverenţios, agresiv, certăreţ, pe faţa unui asemenea om se citeşte sentinţa dinainte. La ora 16,37, Tudor Postelnicu declară că stenogramele şedinţelor de la C.C. al P.C.R. sînt mistificate! Va fi o lovitură de teatru? Zarva produsă e mare. Şedinţa se amînă pentru luni, la ora 9 dimineaţa. Nu trebuie să fii jurist ca să-ţi dai seama că, într-o ţară unde se reiau la nesfîrşit, pe ecranul televizorului, imagini ale morţilor, bocete, colive, clopote şi lumînări cu batiste înnodate, orice proces pe tema asta se va judeca sub o insuportabilă presiune emoţională. Asta, deşi cifra morţilor, de 60.000, a scăzut cam de 100 de ori, Televiziunea anunţînd că n-au fost decît 689 de morţi, în toată ţara. Între atîtea spectacole de jale, hop şi o întîmplare comică! În „România liberă“ de azi, apare răspunsul lui Silviu Brucan la un articol al lui Octavian Paler: „Pentru prima dată în Istoria României, miniştrii care răspund de aceste domenii au venit în faţa tevizorului, pentru a da seama poporului şi a prezenta cinstit şi deschis situaţia reală. Cînd s-a întîmplat aşa ceva pe vremea cînd partidele istorice conduceau ţara?“. Niciodată, Saul Bruckner, pentru simplul motiv că „partidele istorice“ au încetat să conducă ţara în anul 1938, cînd Carol al II-lea a dat lovitura de stat şi a instaurat dictatura personală, ori pe vremea aceea în România nu exista... Televiziune! (Ţin minte că primele emisiuni televizate le-am văzut prin 1958, la un vecin al nostru, Vasile Cucu, care avea un televizor rusesc marca Rubin, le admiram pe şpicheriţa Cleo Ştiber şi pe actriţa Anca Vereşti, în piesa „Copacii mor în picioare“. Citesc tot în presă că U.R.S.S. şi-a retras toate decoraţiile acordate lui Nicolae Ceauşescu. Ce mai contează nişte tinichele, acolo, cînd ruşii i-au retras lui Nea Nicu însăşi viaţa? Îl credeam pe Gorbaciov ceva mai stilat, dar mujicul – tot mujic, i s-a pus pata şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. În ritmul ăsta, ar putea să retracteze poeţii, pictorii, compozitorii, regizorii, scenariştii şi actorii toate „închinările“ respective? Omul e rău de la natură, asta e nenorocirea. L-am crezut cu toţii, pe cuvînt, pe genialul onanist din Geneva, J.J. Rousseau (suferea de o jenantă boală a aparatului genito-urinar), care scria că omul e bun de la natură, dar nu e aşa. Nu era bun nici măcar cel mai sîrguincios discipol al lui, adolescentul Maximilien Robespierre, care îl spiona, cu veneraţie, noapte de noapte, pe fereastră. Cum s-ar putea califica măcelurile colosale desfaşurate, zi de zi, de mii de ani, pe toate meridianele lumii, în ABATOARE? Omul e fiara cea mai ucigaşă din natură. Noroc că se mai salvează prin atîtea gingăşii şi capodopere. Scriam deunăzi de Shelley – poetul era un fanatic al libertăţii omului, ca dovadă că îşi bea zilnic ceaiul neîndulcit, pentru simplul motiv că zahărul provenea de pe plantaţiile de trestie de zahăr, unde sclavii erau crunt exploataţi. Dacă ar fi fost consecvent pînă la capăt, autorul poemei „Queen Mab“ ar fi trebuit să nu bea decît apă chioară, fiindcă şi frunzele de tei erau roadele unei plantaţii unde se biciuiau oamenii. Primesc telefon de la doctorul Tibi Trandafir. Acum vreo 3 ani, îmi spunea că Paler e cel mai de seamă produs al culturii române contemporane. Am zîmbit. Acum zîmbeşte şi el de pripeala lui, şi-a mai schimbat opiniile. De data asta e fascinat de Dumitru Mazilu, care i se pare un om profund cinstit, dar a fost „lucrat“ de KGB-şti. Ca mîine, omul delicat care e doctorul Trandafir – un copil mare, în fond – va vedea că a exagerat şi de data asta. Îmi confirmă că mai multe pîlcuri de bucureşteni, supăraţi foc pe declaraţiile pro-hungariste şi revizioniste ale lui Mitterand, au scandat în faţa Ambasadei Franţei: „Roman şi cu Franţa lui / Să se ducă dracului“. Mai îmi spune că aseară au demonstrat 3.000 de tineri în Piaţa Victoriei şi 30 dintre ei au fost invitaţi la dialog, înăuntru. Unul din conducerea Frontului i-ar fi înjurat şi le-ar fi spus, pe un ton răstit: „Ce credeţi voi, mă?“. Se zice că i-a jignit şi Ion Iliescu, care i-a avertizat să-şi bage minţile în cap. Studenţii se plîng că aseară au intrat printre ei tot felul de provocatori, care, vorbind la derută despre activitatea P.N.Ţ., sau a altor partide, spuneau: „Ai înregistrat? Sper că nu te-a văzut nimeni!“. Tot doctorul îmi zice că tinerilor li se aduceau camioane cu băuturi scumpe, pe care ei le refuzau, ba chiar li se aruncau sticle goale, ca să se creeze senzaţia că sînt beţi, numai că ei, vigilenţi nevoie mare, le culegeau şi le aruncau înapoi, în aceleaşi camioane. Din sute de piepturi se înălţau la cer lozinci în versuri: „Noi v-am apărat / Voi ne-aţi înşelat!“. Am cea mai proastă impresie despre scandările astea rimate, ca la meci. Apar la televizor Ion Iliescu şi Petre Roman, vizibil marcaţi de demonstraţia de aseară a studenţilor. Ambii ameninţă cu unele violenţe – pentru un program TV de sîmbătă seară e, totuşi, cam deplasat. La fel cum deplasat e „speech“-ul lui Dan Iosif, care apare filmat în faţa intrării în C.C. al P.C.R., avînd în spate Tricolorul găurit: „Nu mai e nevoie să mă prezint, mă ştiţi toţi! Cei care aţi luptat alături de mine“. Să-l fi răsturnat Ioşka pe Ceauşescu? Atunci de ce ne mai mirăm că în Ardeal se întîmplă ce se întîmplă? Încep să pricep ce l-a înfuriat aşa de rău pe Ion Iliescu. Tinerii au strigat: „Iliescu reales / La al XV-lea Congres!“. Nici dracii ăştia nu se astîmpără, să-i facă ei lui Nelu una ca asta! Într-un tîrziu, vorbesc la telefon cu Eugen Barbu. Îmi spune că „Europa liberă“ iar ne-a înjurat, printr-o anume Rodica Iulian. Mîine e duminică. Ce fierbere surdă e în aer? (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Explicaţie poză:
Un vis de-o viaţă: vizitarea Maltei, insula pe care a naufragiat Apostolul Pavel. Acest vis s-a împlinit în toamna anului 1998. În fundal, statuia celui mai mare scriitor biblic.
Ziarul TRICOLORUL, nr 2338 / 08.12.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu