REVISTA ROMANIA MARE - nr 1107 - vineri 14 oct 2011

REVISTA ROMANIA MARE - nr 1107 - vineri 14 oct 2011

http://www.ro-mare.ro/ 


e-mail:  prm2002ro@yahoo.com  

=========================================

A fost stabilită noua conducere

a Organizaţiei de Tineret a PRM

Comunicat de Presă

Luni după-amiază, în prezenţa domnului Corneliu Vadim Tudor, a avut loc o şedinţă restrînsă a Biroului Permanent al PRM. Au fost luate următoarele măsuri organizatorice:

1) A fost dizolvat Biroul Permanent al Organizaţiei de Tineret a PRM - în conformitate cu Art. 33 din Statutul partidului, prin consultarea Comitetului Director - urmînd ca, în cel mai scurt timp, acesta să fie restructurat.

2) Pentru grave abateri de la Statutul PRM, au fost excluşi din partid următorii: Adrian Marin, Alina Alupoaei, Radu Geonea, Marius Dinu.

3) Au fost numiţi, provizoriu, la conducerea OTRM, Cristian Neculai (preşedinte) şi Ştefania Banea (prim-vicepreşedinte), care au ca sarcină refacerea Biroului Permanent al Organizaţiei de Tineret. Activitatea respectivă va fi coordonată de domnii Marius Marinescu şi Adrian Popescu, vicepreşedinţi ai PRM.

Prin urmare, nu este adevărată zvonistica ieftină, conform căreia au fost daţi afară toţi cei 7.000 de membri ai OTRM. Au fost excluşi doar cei 4 indivizi certaţi cu Legea.

Biroul de PresĂ al PRM

10 oct. 2011

 

Restituiri

Scrisoare lui Eugen Barbu

Aşa te-am văzut şi te văd, orice-ar fi,

Bătrîne Bozoncea al tribului tău

Şi geniu de bine, şi geniu de rău,

Purtînd handicapul că nu ai copii.

La şaizeci de ani te salut cu iubire,

Chiar dacă tu ştii cel mai mult să urăşti,

Eu mîngîi duios poate una din măşti,

Eşti Munte, pe Groapa din propria fire.

Şi, uite, puteai cu-o-mpăcare normală

Să fii patriarhul întregului scris,

Dar zilnic te roade un fel de abis

Şi nu ştiu ce fel de lingăi te înşală.

O, Princepe drag, orice-ai zice şi-ai face,

Al nostru rămîi şi-al acestui popor

Şi verbelor limbii române li-i dor

Să stea pe Zamora în vara de pace.

Şi poate n-aş scrie aceste cuvinte

De nu mi-ar fi teamă că, brusc, într-o zi,

Ori unul, ori altul din noi va muri

Şi ne vom rămîne aduceri aminte.

Erai năzdrăvan, şi sălbatic, şi teafăr,

Din tulburea apă a vremii ne-ai scos

Promoţia noastră lansată frumos

În cel mai duios şi mai aspru Luceafăr.

Creşteau Alexandru, Sorescu, eu însumi,

Ion Gheorghe plecase nebun pe ocean,

Nichita venea cîte o dată pe an

Şi, iată, mă-nec de cuvinte şi plînsu-mi.

A fost o poveste, a fost o poveste,

Mă-nclin, mulţumindu-ţi de tot ce a fost.

Trăim fiecare în alt adăpost,

Dar recunoştinţa întreagă îmi este.

Chiar dacă în luptele zilei se-ntîmplă

De tine să mor sau de mine să mori,

Aş spune aceasta de-o mie de ori,

Îţi mîngîi trudita, fierbintea ta tîmplă.

(Şi cerului mare, cu mîzgă şi astre,

Mă rog cu durere, mă rog amărui

Să ierte cu milă greşalele lui,

Aşa precum iartă greşalele noastre.)

Încolo, ce pot să-ţi mai spun, adversare,

Duşman între mulţii şi marii duşmani,

Decît „La Mulţi Ani, La Mulţi Ani,

                                    La Mulţi Ani!“,

Să fii totdeauna puternic şi mare.

Adrian Păunescu (1984)

Biblioteca Naţională

Maxime şi Reflecţii

Ce miracol este să trăieşti!... Oamenii nu îşi mai dau seama de aceste bucurii, pentru că nu iubesc îndestul viaţa - şi rosturile ei mari!...

Ceea ce m-a susţinut, întotdeauna, în viaţă - şi am cunoscut multe piedici şi multe suferinţe, a fost acea bucurie de a trăi!...Sentimentul de plenitudine şi de bucurie, ce îl întregesc pe om!...

Puţini înţeleg cu adevărat ce minune înseamnă Viaţa! E o minune că sîntem purtaţi - pe un glob imens, care se învîrteşte de veacuri, prin haos!... Existenţa noastră însăşi este plină de minuni: copacii, florile şi frunzele, Cuminţenia pămîntului!...

* * *

La Paris, am dus-o greu la început. Uneori, mă ţineam de ziduri. Îmi atîrnasem deasupra capului pancarte pe care îmi scrisesem sfaturi, pe care mi le dădeam, singur, în clipele de îndoială...

Făceam cîte o sculptură pe zi, ca şi Auguste Rodin. Pastişam inconştient, însă vedeam pastişa. Eram nenorocit. Au fost anii cei mai grei, anii căutărilor - ani de găsire a unui drum propriu. Am plecat de la Rodin, l-am supărat, însă trebuia să îmi caut calea mea. Şi am ajuns, astfel, la pace, simplitate şi bucurie.

Detestam şi cafenelele, şi barurile! Modigliani, însă, dimpotrivă! Şi venea, aproape în fiecare zi, la mine, în Atelier. Modigliani nu avea nici un bănuţ, nici o centimă, pentru a-şi cumpăra marmura! Am reuşit, însă, să-l conving, eu, pe furnizorul meu, ca să-i facă un credit. Şi astfel, Modi a putut să înceapă să creeze sculptură!...

Cît despre pictorul Piet Mondrian? Nu, nu l-am mai întîlnit. Am cunoscut-o, însă, pe soţia lui (Nelly Van Doesburg), care a publicat cîteva fotografii ale sculpturilor mele (însoţite de un articol), în revista lor, din Leida, care se numea, mi se pare, „Der Stijl“.

* * *

Mă trezesc, întotdeauna, înspre mijlocul nopţii! Şi este atît de bine să rămîi treaz, în toiul somnului altora!... Pentru că atunci se liniştesc sufletele chinuite, suferinde, iar atmosfera devine cu mult mai calmă.

Am înţeles toate aceste lucruri, pe cînd încă mai eram tînăr. Spiritele turmentate, agitate, chinuite - sînt cele care ne împiedică să lucrăm.

* * *

Am fost, cîndva, bolnav grav!... Simţeam cum mă stingeam, încetul cu încetul! Şi era totul ca o lunecare blîndă, pe un drum fără de întoarcere!...

Şi, într-o zi, mi-am dat seama că nu pot muri!... Că lucrul meu nu poate rămîne neterminat!... Că îi mai sînt necesar (acelui lucru al meu). Şi atunci, mi-am spus: „Trebuie să trăiesc!“... Cînd a venit doctorul să mă ia la spital, i-am zis: „Nu mai este nevoie!... Sînt salvat!“... Toate dilemele se rezolvă prin unificarea contrariilor.

* * *

Vinul se bea, la români, din timpul regelui Burebista. Este lichid solar – raze lichefiate. Prohibiţioniştii americani au dat faliment. Nu se poate obţine nimic prin prohibiţie, ci prin pedagogie socială!... Vinul e o slugă şi un ajutor al euforiei. Însă, din sluga ta, ajungi sluga licoarei – şi te înhami la carul pierzaniei, împreună cu carnea-ţi.

* * *

Eu fac, aproape în fiecare zi, două plimbări, ce îmi prind bine: văd oamenii, vecinii, schimb cîteva cuvinte cu lăptăreasa, cu bătrîna zarzavagioaică. M-am obişnuit să mă plimb, încă cu mulţi ani în urmă, cînd mi-am fracturat un picior şi am fost nevoit să nu fac absolut nimic, ci să mă odihnesc şi să mă uit în toate direcţiile. E incredibil cîte lucruri se pot vedea, în plină stradă – unele vesele şi altele cu totul triste; spre ilustrare: copiii bătuţi de părinţii lor.

Sărmanii oameni!... Cît pot fi de nefericiţi, în imensele lor oraşe!...

Cu parizianul nu pot să discut afaceri serioase, decît pînă la ora aperitivului. Pe urmă, vine ora şarmantă a dejunului, five o’clock-ul salonard şi deliciile cinei – încărcate cu vaporii ghiftuielii şi ai alcoolizării. Nopţile aparţin extenuărilor rafinate. Goana după plăceri este patetică şi mai dureroasă chiar decît la talpa iadului!...

* * *

Politica este ocupaţia tuturora. Politicienii de profesie sînt o calamitate bugetivoră – sau un rău necesar. Ei îi elimină pe cetăţenii cei buni, care înlocuiesc, permanentizaţi, pe cetăţenii cei slabi ori sărmani... Politicienii adevăraţi sînt nişte ctitori, oameni cu vocaţie – confirmaţi prin alegeri.

* * *

Din nefericire, ne înclinăm cu toţii la Viţelul de Aur şi îngenunchem în faţa sacului cu bani. Ar trebui să ne plecăm înaintea inteligenţei harnice şi a meritelor.

Fără America, nu aş fi fost niciodată în măsură să creez aceste opere!... Şi nici măcar să exist!...

În lipsa Americii, aş fi murit de foame!...

* * *

Adulterul bărbatului nu este îngăduit – decît în dispreţul satului, pentru că Don Juan este considerat un hăndrălău netrebnic. Noi (românii) îl avem pe Făt-Frumos: logodnic ideal, soţ ideal, viteaz şi gospodar ctitor şi bunic-pedagog al nepoţeilor.

* * *

Soţii să nu îşi vorbească măscări. Pe vremuri, ei nici nu se tutuiau, decît noaptea, la şira de paie, ca logodnici, şi-n patul conjugal – între patru ochi şi pe şoptite. Moda tutuielii este mitocănească. Aristocraţii şi ţăranii nu se tutuiesc.

* * *

Spaima existenţială constă şi în spaima lipsei pîinii celei de toate zilele. Au fost, şi în Egipt, şi în Iudeea, 7 ani graşi şi 7 ani slabi, însă astăzi se trăieşte numai de la mînă şi pînă la gură. Magnaţii au spaima crahurilor, iar săracii – teama de şomaj.

Planeta noastră şi-a ieşit din ţîţîni.

Nu vom mai avea nici primăveri, şi nici veri!...

* * *

Eu mă aflu, acum, foarte aproape de bunul Dumnezeu: şi nu îmi mai trebuie decît să întind o mînă înspre El, ca să Îl pipăi!... Îl voi aştepta pe Bunul Dumnezeu în Atelierul meu...

Constantin Brâncusi

Asa-zisul protest de la postul Realitatea TV a fost o diversiune

penibila, facuta, contra cost, de 15 gunoieri de la ALPAB Şi 10 body-guarzi de la GUARD ALARM SYSTEM S.R.L.

Comunicat de Presă

Analizînd, cadru cu cadru, imaginile filmate de operatorii postului Realitatea TV, în seara zilei de vineri, 7 octombrie - un colectiv format din membri marcanţi ai PRM şi specialişti în munca de informaţii a ajuns la următoarele concluzii (asociate şi cu datele furnizate de oameni cu funcţii de răspundere la Primăria Capitalei):

1) Aşa-zisul protest contra mea a fost o diversiune penibilă, pusă la cale de „amanţii morţii", Alina Alupoaei şi Radu Geonea, daţi afară din PRM;

2) La această înscenare jenantă a participat doar gaşca din jurul escrocilor Alupoaei şi Geonea: Adrian Marin şi Marius Dinu (?!), care făceau scandal că i-am dat afară ca pe nişte măsele stricate.

Restul „protestatarilor“ NU fac parte din PRM, ei fiind gunoieri şi măturători ţigani, salariaţi ai Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti (cca. 15 la număr) şi bătăuşi cu ora, de la firma Guard Alarm System SRL, patron un oarecare Ilie Marius (cca. 10 mutanţi cu capete rase şi haine negre), care au şi forţat intrarea în Televiziune).

3) Această massă de manevră a fost adusă acolo de numitul Radu Geonea, care e consilier juridic la ALPAB - deci şeful ţiganilor, care îşi ascundeau feţele în cagule.

4) Firma de body-guarzi derulează, de asemenea, afaceri cu ALPAB, aşa că a venit acolo tot la ordin.

În aceste condiţii, fac apel la domnii Sorin Oprescu, Călin Murg şi Radu Popa (directorul ALPAB) să-l dea afară, imediat, pe huliganul Radu Geonea din funcţia pe care o deţine într-o instituţie a Primăriei Capitalei, finanţată din bani publici. Acest derbedeu a ţinut sub teroare, cca. o oră, un post de Televiziune, aducînd acolo o veritabilă „trupă de şoc“, care n-avea nici o legătură cu PRM. Aşa ceva se numeşte huliganism şi terorism! De ce nu se sesizează, oare, MAI împotriva acestui miting neautorizat? Evident, Traian Băsescu l-a pus pe Dorin Cocoş să ia legătura cu cei 3-4 golani daţi afară din PRM, în speranţa racolării lor la partiduleţul în flăcări PP-DD. Mai mare rîsul.

Şi încă ceva: am primit informaţii de la consilierii PDL pe Capitală că, în jurul datei de 13 septembrie, Victor Iovici i-a făcut o vizită Elenei Udrea, la minister, încheind un tîrg: dacă va fi păstrat viceprimar, PRM va candida la alegerile locale din anul 2012 pe liste „comune" cu PDL (?!). Dacă se va dovedi că o asemenea scenă a avut loc, Victor Iovici va fi exclus, definitiv, din PRM.

Anunţ, pe această cale, noul site pe care poate fi accesat ziarul „Tricolorul": www.ziarul-tricolorul.ro. Noul site al revistei „România Mare" este: www.ro-mare.ro.

Dr. CORNELIU VADIM TUDOR,

Preşedintele Partidului România Mare,

Membru al Parlamentului European

9 oct. 2011

Săptămîna pe scurt

* „Amanţii morţii“ Alina Alupoaei şi Radu Geonea nu au cum să scape de puşcărie! * Un imitator talentat: actorul Dragoş Stoica * Groparul postului B1TV: imbecilul Radu Banciu * Traian Băsescu şi lacheii lui ar putea fi linşaţi * A încetat din viaţă televiziunea băşinistă 10 TV * Mircea Că-că-cărtărescu a primit Premiul Nobeleşti

* LA DESCHIDEREA EDIŢIE. Paţachina cu picioare de elefant Alina Alupoaei şi amantul ei microcefal, Radu Geonea, n-au cum să scape de puşcărie. Nenorociţii ăştia nu ştiu în ce s-au băgat! Pentru confiscarea, printr-o fraudă prelungită, a site-urilor publicaţiilor „Tricolorul“ şi „România Mare“ – proprietate a preşedintelui PRM – Tribunul îi va urmări şi-n gaură de şobolan. N-o să-i ajute nici Traian Băsescu şi Dorin Cocoş, care acum îi folosesc ca „cai troieni“ (pardon de expresie) într-un partid din care nici măcar nu mai fac parte, fiindcă au fost daţi afară ca nişte măsele stricate. Ce jigodii ordinare! * Buboasa asta cu faţă de bufniţă şi cu nume imposibil, Alupoaei, minte că ea ar fi plătit, din banii ei, întreţinerea site-urilor (cam 200 de lei noi, pe lună, un rahat).Ce nu spune moldoveanca hoaţă e faptul că banii ăştia proveneau din reclamele ILEGALE, pe care le publica pe cele două site-uri, fără acordul patronului publicaţiilor. * Aşa-zisul protest al „tineretului“ PRM, de vineri seara, de la intrarea în sediul postului Realitatea TV, a fost o înscenare penibilă a gagiului curvei proaste, Radu Geonea: în afară de el şi obeza lui (care, oricum, fuseseră daţi afară din partid), însoţiţi de zăpăciţii Adrian Marin şi Marius Dinu, nici un singur specimen din adunătura aia tuciurie NU era membru PRM, cei mai mulţi fiind gunoieri ţigani de la Administraţie Lacurilor şi Parcurilor Bucureşti, unde numitul Radu Geonea e consilier juridic, iar alţi cîţiva erau bodyguarzi de la o firmă (cu capete rase şi haine negre), plătiţi cu ora. Deşi a priceput, rapid, cu ce adunătură pestriţă are de-a face, care nu avea legătură cu PRM, postul Realitatea TV a continuat, toată ziua de sîmbătă, să mintă cu neruşinare, debitînd, din oră-n oră, fabulaţia că ar fi o revoltă în PRM (?!). Ce revoltă visezi, Sebastian Ghiţă? A cîtorva puradei care mătură prin parcurile oraşului, aduşi, la ordin, de o lepădătură din conducerea ALPAB? De asemenea, Laura Chiriac a citat ERONAT o afirmaţie stupidă, făcută, pe site-ul ziarului „Tricolorul“, de numitul Adrian Marin, care cică i-ar fi urat liderului PRM „drum bun, cale bătută“(?!). Noroc că Vadim a intrat prin telefon, în direct, şi i-a atras atenţia prezentatoarei că nu el era cel vizat. Acum se vede, clar, că Realitatea TV s-a făcut preş la picioarele mici şi rahitice ale băsescului. Vor ieşi multe la iveală, nici o grijă. * Nu putem uita orgoliul de-a dreptul bolnav al lui Victor Iovici (viceprimar al Capitalei, din partea PRM), care va fi citat, ca martor, la procesul intentat de Vadim şi va trebui să explice cine l-a însărcinat, pe el, să „coordoneze“ acel „colectiv“ care se ocupa de site-ul ziarului „Tricolorul“. Evident, nimeni. Noi ştim ce zăcea în capul acestui Iovici: să pună mîna pe partid, pentru a-l face a 5-a roată la căruţa lui Pazvante Chiorul, dar n-a putut trece de Vadim. Ne vom ocupa, în curînd, şi de acest Iovici, stăpînul celor două căcăreze ambulante, Alupoaei şi Geonea. * Dar, să trecem la lucruri mai vesele. În „Adevărul“ de miercuri, apare o fotografie cu actorul Dragoş Stoica, încercînd să-l imite pe Corneliu Vadim Tudor. Ne pare rău de Dragoş, care este extrem de talentat, dar în privinţa Tribunului a dat-o-n bară: nici la voce, nici la gesticulaţie, personajul creat de el nu are legătură cu Vadim. Pe Emerich Ienei, Gigi Becali, Ion Iliescu şi alte persoane publice da, el reuşeşte să le imite – dar pe Vadim nu. De ce? Poate şi pentru faptul că liderul PRM este inimitabil, nu are ticuri verbale, grimase specifice etc. În fotografia amintită apare şi o tînără, pe nume Jojo, care ar vrea să o imite pe Mitzura Arghezi – şi în acest caz, rateu total. * E clar, Daniel Morar îşi vopseşte părul! Ca o cocotă masculină. Luni seară, el a participat la o emisiune realizată de Rodica Culcer, la TVR Info: şeful DNA avea părul castaniu, lucios, fără nici un fir de păr alb. La un moment dat, a fost difuzat un reportaj, cu imagini mai vechi, care îl prezentau pe lacheul lui Băsescu avînd păr... alb! Hopaaa! * La postul falit B1TV (media ratingului este de 0,3-0,4 puncte, jenant) dementul Radu Banciu îşi bate joc de toată lumea, cu excepţia stăpînilor portocalii: Traian Băsescu, Elena Udrea, George Păunescu ş.a. Zilele trecute, idiotul ăsta congenital i-a porcăit pe Andreea Marin şi Ştefan Bănică jr. astfel: „Cine sînt ăştia, ce au făcut ei ca să ne înveţe cum să trăim?“. Da’ tu cine mă-ta pe gheaţă eşti mă, limbricule? Un golan, care a pus curul la bătaie, ani de zile, în vagabondaj prin Franţa, după care, fiind muritor de foame, s-a întors, cu coada între picioare, în România. A încercat să facă pe imitatorul, dar erau alţii pe „culoarul“ ăsta, care chiar au talent (Dragoş Stoica, Mihai Bendeac, Cătălin Oprişan), aşa că s-a dat prezentator de sport, dar n-a ţinut nici şmecheria asta, aşa că acum face pe prezentatorul „revistei presei“. Băiatul are, probabil, un sifilis congenital, altminteri nu se explică nebunia de a se răfui cu... morţii (Adrian Păunescu, Nicu Ceauşescu, Cătălin Hîldan, Al. Graur ş.a.). Fireşte că nu e el de vină. El e un bolnav psihic aflat în erecţia crizei. De vină este, exclusiv, George Păunescu, finanţatorul acestui post de rahat, care îl pupă-n the popow pe porcul de Băsescu şi se miră că nu se uită la B1TV nici măcar 20.000 de oameni pe zi. Totuşi, ce păzeşte CNA-ul, de ce nu-l pune la respect pe lătrău? * Altă televiziune băsistă este 10TV. Este? Nu este, a fost. Pentru că a murit, după numai cîteva luni de funcţionare. L-a bătut Dumnezeu şi pe Radu Moraru, care prea mult iubeşte banul, prea mult îi place să fie slugă. De ce a dat ortul popii 10TV? Foarte simplu: populaţia sancţionează tot ce intră în atingere cu ciumatul Băsescu, tot ce îl slujeşte pe derbedeul ăsta, care a nenorocit o ţară întreagă. Mare minune dacă, în cazul unei revolte populare, atît Băsescu, cît şi lacheii lui (inclusiv cei din presă) nu vor fi linşaţi. * Nici n-a terminat bine, Vadim, ce avea de spus pe un post de Televiziune, despre privatizarea frauduloasă a Hotelului Bucureşti – că ziarul „Naţional“ a şi reluat ideea, venind cu noi informaţii. Priviţi cum sună genericul paginii 1 de joi, 6 octombrie: „«Naţional» a intrat în posesia stenogramei care dovedeşte cum s-a pecetluit escrocheria de la vîrful FPS. Megaciordeala de la Hotel Bucureşti“. E publicată şi poza fostului activist CC al UTC, actual PNŢCD, Radu Sârbu, cu explicaţia: „Astăzi, Radu Sârbu este citat în calitate de intimat-inculpat în dosarul privind privatizarea frauduloasă a hotelului, cunoscut acum sub numele RADISSON“. Ziarul scrie că a fost dat un comision de 8.000.000 de dolari. Revista „România Mare“ a dezvăluit, încă din anul 2000, că, în Pădurea  Băneasa, agentul Mossad care pusese mîna pe marele hotel i-a dat lui Radu Sârbu o şpagă de 2.000.000 de dolari, într-o geantă. * Deputatul UDMR Marton Arpad repetă ce spune preşedintele PRM de ani de zile: „Nicăieri în lume nu există o instituţie precum Agenţia Naţională de Integritate, inventată de doamna procuror comunist Monica Macovei“. Aşa e. Prin urmare, genericul mare, dat pe pagina 1 de ziarul „Azi“, e justificat: „Marton dă cu ANI de pămînt“. * O minciună incalificabilă, chiar în titlu, apărută în fiţuica băsistă „Excrementul Zilei“: „Liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor, evacuat şi de pe Internet. «Tribunul» a rămas fără controlul revistelor «România Mare» şi «Tricolorul», după ce şi l-a făcut duşman pe finanţatorul lor“. Cine o fi acest „finanţator“? Păi, Victor Iovici!!! Autorul penibilului articol, mai vechiul traseist şi fripturist Marius Vulpe, urechist a fost – urechist a rămas. Băi, Vulpe, eşti cretin? De unde şi pînă unde este Iovici „finanţatorul“ publicaţiilor lui Vadim? Voi, profitorii neruşinaţi de la „Excrementul zilei“, care sînteţi furajaţi cu banii lui George Păunescu, credeţi că toată presa are finanţatori, nu-i aşa? Şi încă ceva, bă, prostule: „Tricolorul“ nu e revistă, e ziar. Dar, te apucă rîsul cînd vezi că animalul Vulpe sare în apărarea altui animal, pe nume Alupoaei. Ce de animale sălbatice pe centimetru pătrat! * Na, că grafomanul fără talent Mircea Că-că-cărtărescu a ratat Premiul Nobel şi anul ăsta. Exact ca Domnul Goe: dacă mai rămîne repetent şi anul ăsta... Îţi stă mintea-n loc cît de nebun poate fi acest copil atins de forcepsul avortului! Carevasăzică, n-au primit Premiul Nobel cîţiva dintre cei mai mari scriitori ai lumii – Tolstoi, Cehov, Esenin, Caragiale, Bacovia, Blaga, Borges, Dürrenmatt, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Dylan Thomas, Julio Cortazar, Georg Trakl, Franz Kafka ş.a. – şi îl primeşte un Mucea Flaimucea din Bucureşti, care a şterpelit şi a compilat nişte texte, lipindu-le cu mucii unor cogitări proprii! Dar, desigur, nu e vina lui. Pe Mamut atîta îl duce capul: el se uită în oglindă, cu ochii ăia de viezure cufurit, şi se admiră. Sînt de vină imbecilii care l-au minţit că e ceva de curul lui, de teapa lui Nicolae Manolescu, cel care l-a debutat, cu nişte „versuri“ schizofrenice, în care vorbea de „automobile de maţe şi zgîrciuri“.

* Tovarăşul Daniel Funeriu se ia la harţă cu posturile de Televiziune, care au făcut mişto de el, din nou, pe motiv că e incult la cap. Retardatul a zis, pe micul ecran, inexactitudini. Cineva din preajma lui i-a întins o mînă, chipurile salvatoare, că acest cuvînt există în DEX şi că l-ar fi folosit şi unii mari scriitori români. Nu, repetentule, nu există. Altceva există: exactitudine (din franceză), ca şi exactitate. Dar, pe cînd acolo figurează şi cuvîntul inexactitate, cuvîntul folosit de tine, după ureche, inexactitudine (la plural) nu figurează nicăieri. După ce a măsluit filmuleţul în care Băsescu troznea un copil de 12 ani, autistul Funeriu încearcă să măsluiască, prin tot felul de „pixeli albastre“, şi Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Şi şmecheraşul ăsta dus cu pluta cică e ministrul Educaţiei, vînîndu-i pe copiii românilor cu camerele de luat vederi, ca pe nişte hoţi din magazine, şi trîntindu-i la Bacalaureat! Ce nenorocit! * Încă o minciună din arsenalul ciumaţilor portocalii : „Alarmant! Peste ani de zile, un adult va susţine nouă pensionari“, titrează foaia băşinistă „Curentul“. Cică acest calcul se referă la anul 2050. De ce nu-i împuşcaţi mă, teroriştilor, dacă se înmulţesc în halul ăsta? Fireşte, adevărul este cu totul altul, dar aşa încearcă să justifice Băsescu măsurile criminale, de tăiere a pensiilor şi de punere la zid a bătrînilor, de parcă aceştia ar fi nişte paraziţi.

* Nu ştim de unde a şterpelit ziarul „Adevărul“ (sau poate e vreo producţie proprie?) ierarhia intitulată „Zece genii care au schimbat lumea“. Trecem peste faptul că, în realitate, e vorba de 12 oameni (fraţii Wright, dar şi Karl Benz şi Gottlieb Daimler) şi ne oprim la marii absenţi. E anormal să figureze în acest top Tim Bernero - Lee şi Steve Jobs – dar să nu  existe Pithagora, Arhimede, Leonardo da Vinci, Isaac Newton, Benjamin Franklin, Albert Einstein, Louis Pasteur, Marconi, Mendeleev, Henri Coandă ş.a.

* Ţiganii originari din România sînt acuzaţi, în Norvegia, că mănîncă... pescăruşi! Dacă nu mănîncă şi „Pescăruşul“ lui Cehov n-au valoare. * Ziarul „Adevărul“ publică o fotografie interesantă, cu titlul „Sabia lui Pazvante Chiorul“. Aceasta se păstrează la Muzeul Olteniei, din Craiova. Din păcate, explicaţia dată numelui de Pazvantoglu e total aiurea: „oglu“ nu înseamnă, în turceşte, „chior“, ci „fiu“ (un exemplu e şi numele dramaturgului Mihail Davidoglu, adică „Fiul lui David“, nu „David Chiorul“). * Continuă să zgîrie brînza hîrtiei tîmpiţelul Alin Burtescu, de la obscura fiţuică „Puterea“. Copchilul e prost ca noaptea, aşa că încearcă să se remarce prin chestii-trestii şocante, de pildă prin minciuni. Băi, Burtescule, nu te mai bate pe burtă cu oamenii mai mari ca tine. Aşteaptă pînă te transformi din Burtescu în Stomăcescu, şi pe urmă mai vorbim. * „Jurnalul Naţional“ dă un titlu ciudat: „Continuu să cred că viaţa ne va rezerva şi lucruri bune în România“ – ar fi zis o tînără doctoriţă, Cătălina Poiană. Verbul corect este: „continui“ (eu continui, tu continui, el continuă). Respectiva greşeală e făcută destul de des, şi în scris, şi în exprimarea verbală. Încercaţi, oameni buni, să vă controlaţi. * Am primit un număr al revistei „România literară“, pe frontispiciul căreia scrie „Finanţată de Consiliul Judeţean Alba“. De unde şi pînă unde? Ce „scriitori“ veleitari or fi în acel Consiliu, încît rup de la gura locuitorilor bani pentru a-l îndopa pe ratatul (rahatul) Nicolae Manolescu? Dar, staţi, să vedeţi, asta nu e tot: mai bagă şi alte instituţii bani în maţul gros al odraslei de legionar! În pagina 2 se scrie: „Din decembrie 2010, revista «România literară» apare cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional“, iar dedesubt vedem că „Revista apare cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional“. Carevasăzică, trei sponsori majori! Avînd în vedere că revista găzduieşte şi reclame, e clar că banii curg gîrlă. Atunci, de ce-o fi atît de proastă şi de soporifică? Păi, aşa e tot ce poartă semnătura răţoiului castrat Fasolescu. Şi am mai remarcat ceva interesant: la rubrica intitulată CALENDAR

sînt semnalate şi datele biografice ale unor unguri

(de care n-a auzit nimeni): Szilagyi Istvan, Ildiko Gabor, Vallasek Júlia. Cine e la cîrma Ministerului Culturii? Aud? Kelemen Hunor! Cît de lingău şi oportunist poate fi acest profitor, Nicolae Manolescu! La început anilor ’60, el le făcea pantofii ruşilor (ample citate din V. I. Lenin, în revista „Contemporanul“) – pentru ca acum să se gudure pe lîngă boangheni. Măcar de s-ar salva prin operă, dar aşa-zisa lui Istorie a literaturii române e mai plictisitoare decît Cartea de telefoane. * A apărut nr. 511 al revistei „Flacăra lui Adrian Păunescu“. Foarte bun articolul scris de Nicolaie Arsenie, sub genericul „O nouă lozincă de 23 August: Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!”. Aflăm că ,,Ion Antonescu solicitase audienţa tocmai spre a-l informa pe suveran cu privire la demersurile pe care le făcuse pentru încheierea armistiţiului şi la condiţiile pe care le obţinuse”. Iar Mihai de Hohenzollern ce a făcut? L-a dat pe mîna agenţilor Moscovei şi a predat ţara ruşilor! Asta e cruda, tragica realitate. * Un titlu de om nebun dă golanul Radu Nistor (sugativă a Puterii, sub toate regimurile) în ziarul ,,Libertatea”: ,,Deputatul Ştefan Pirpiliu, către colegii care au lipsit de la votul pentru legea ce permite eutanasierea cîinilor: «Veniţi la vot, că ne sfîşie maidanezii copiii!»”. Ce canalii! Şi Radu Nistor (fostul amant al escroacei Monica Iacob Ridzi), şi Ştefan Pirpiliu, poreclit deputatul-manea (şi-a pus la telefon, ca semnal sonor, o manea). Ce copii vă sfîşie maidanezii bă, Pirpiliule? Ai tu copii? Cu ce i-ai făcut, din moment ce n-ai puţă? Şi dacă, prin absurd, ai copii, seamănă cumva cu tine? Atunci au dreptate şi cîinii ăştia, care nu-i suportă pe beţivi (de teapa lui Băsescu) şi nici pe bastarzii făcuţi la beţie. Fir-aţi ai dracu’ de criminali, cu neamurile voastre cu tot: acum n-aveţi loc de amărîţii ăştia de cîini, care nu cer altceva decît o coajă de pîine şi puţină dragoste. Pe ce puneţi voi mîna, teroriştii băsişti, distrugeţi. Atunci, praful şi pulberea să se aleagă de voi, pînă la a şaptea spiţă! * Tot ,,Libertatea” ne anunţă ceva straniu: ,,Nae Caranfil şi Bobby Păunescu lucrează la un proiect dedicat «Marelui jaf comunist». Fac film de 7 milioane de euro cu supervedete”. Care jaf comunist, Bobby? De unde ştii tu chestia asta, cumva de la tatăl tău, George Păunescu, care, în anii ‘80, lucra la Milano, ca funcţionar (sub ,,acoperire”) în Ministerul Comerţului Exterior? Dar vedeta gonflabilă Nae Girimea de unde ştie? De la ta-su, evreul Tudor Caranfil, care închina ode acelui regim, în ,,Informaţia Bucureştiului”, jefuită în decembrie 1989, dar nu de comunişti, ci de damblagişti! Care jaf comunist, mă, piticilor? Atacarea acelei maşini a Băncii de Stat a României, în 1959, cînd s-au furat 1,6 milioane de lei, nu a fost ,,jaf comunist”, ci ,,jaf evreiesc”. Jaful, adevăratul jaf este cel ,,capitalist”, de astăzi – dar cum o să faceţi voi un film despre Mafia actuală, de vreme ce sînteţi plătiţi chiar cu banii ei? * La Realitatea TV, Al. Athanasiu a spus ceva de o preţiozitate incredibilă: ,,în cotidianitatea vieţii lor”. Aşa ceva nu există – vorba ţăranului, atunci cînd a văzut o girafă, la Grădina Zoologică. Ne pare rău de fostul senator, care e un om de cultură, dar el ar trebui să ştie că o astfel de siluire a limbii române se numeşte ,,barbarism”. * ,,Piţurcă nu se pricepe la fotbal!” – a declarat Cornel Dinu. Normal, dacă pasiunea Satanei e alta: barbutul. * Ziarul ,,Libertatea” se salvează prin unele articole de mare interes, care îl particularizează în peisajul presei române. Un astfel de text este cel scris de Ana Haţeg, în nr. de luni, şi intitulat ,,Oamenii de ştiinţă aruncă bomba: Trei OZN-uri vin spre Pămînt?”. Ne face plăcere să reproducem acest material fără precedent: ,,Omenirea e la un pas să afle adevărul despre existenţa şi vizitele extratereştrilor chiar de la cel mai puternic om de pe planetă, preşedintele SUA, Barack Obama. Tot mai mulţi americani sînt convinşi că guvernul lor posedă informaţii despre o invazie a extratereştrilor, care ar putea avea loc la sfîrşitul anului viitor. «Cineva trebuie să ştie şi ar fi bine să ne spună şi nouă!». Aşa sună petiţia americanilor, care a ajuns în Biroul Oval, cu ajutorul unor jurnalişti. Peste 15.000 de oameni au semnat-o pînă acum, dar Casa Albă mai aşteaptă (conform legii) încă 10.000 de semnături pentru a da un răspuns oficial. Navele ajung anul viitor, în America? Dosarele secrete la care se referă iniţiatorii petiţiei ar confirma, negru pe alb, existenţa extratereştrilor, dar şi încercările lor repetate de a lua legătura cu noi. Isteria s-a creat după ce mai mulţi oameni de ştiinţă americani au afirmat recent că au detectat 3 OZN-uri care se îndreaptă spre Pămînt. Acestea s-ar afla acum în dreptul Planetei Jupiter, dar traiectoria lor duce către o singură destinaţie: Terra. Dacă teoriile savanţilor sînt corecte, navele extraterestre ar trebui să ajungă pe planeta noastră la jumătatea lunii decembrie 2012 şi au ca loc de aterizare America”. * Deşi e ţinut în lanţuri, ziarul ,,Tricolorul” e voinic, se scutură bine şi face prăpăd. Habar n-au idioţii ăştia ce serviciu i-au făcut, mărindu-i tirajul! Iată sumarul celor mai recente numere. MIERCURI, 5 octombrie 2011 (nr. 2.284): ,,Ultimul sondaj de opinie clarifică viaţa politică:

* PRM – 31% * VADIM – 42%”; ,,Atac la naţia română” (editorial de colonel Dan Zamfirescu); ,,Realitatea TV şi-ar putea schimba orientarea”; ,,UDMR îl mai sfidează, o dată, pe şantajistul Băsescu: Nu – votului prin corespondenţă!”; ,,România e condusă de un beţiv distrugător de ţară! ARMAGHEDON BĂSESCU”; ,,Lupte grele pentru funcţia de ministru de Interne”; ,,Fostul ospătar Traian Igaş şi-a serbat ziua de naştere precum mafioţii din filmul «Naşul»”; ,,SCUIPAŢI AICI! Laurenţiu Mironescu, scos din puşcărie ca să-l apere pe… Traian Băsescu (?!)”; ,,Corneliu Vadim Tudor şi România, o simbioză desăvîrşită” (prof. Daniela Vasiloschi); ,,Restabilirea adevărului, pentru uzul mincinoşilor Doina Jelea şi Ovidiu Topală. Întîlnirea mea cu Corneliu Coposu” (Corneliu Vadim Tudor, fragment din cartea ,,Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte” - 1999); ,,Fenomene stranii. Fantome care bîntuie la Hunedoara” (Radu Comănescu); ,,Protest de 7 octombrie” (colonel dr. Mircea Dogaru); ,,Ioan Roşca a cerut ajutorul Poliţiei Locale pentru a pune botniţă sindicatului din Agerpres”; ,,Biblioteca V.A. Urechia, focarul culturii gălăţene” (Grid Modorcea); CALENDAR; ,,Umor cu pictori şi sculptori celebri”; ,,Fenomene Paranormale. Moartea lui Marilyn Monroe şi OZN-urile” (general dr. Emil Străinu). JOI: ,,Din ciclul «Nasol moment, mişto colivă». Traian Băsescu, speriat de ultimul sondaj de opinie, care nu dă nici o şansă Mişcării Populare”; ,,ULTIMA ORĂ. Tumoarea de la creier l-a împiedicat pe Traian Băsescu să răspundă invitaţiei lui Mugur Isărescu”; ,,Licheaua săptămînii. Bişniţarul băsist Mircea Toader”; ,,Şi străinii ştiu ceea ce Dan Diaconescu neagă – PDL se va alia cu PP-DD”; ,,Record de audienţă realizat de Vadim, marţi seară, la Realitatea TV. «Minutul de Aur» - 3,5 puncte”; ,,SCUIPAŢI AICI! Un mincinos ordinar: hingherul Ştefan Pirpiliu”; ,,Acuzînd-o că e curvă, Valeriu Turcan o bate la trei coaste pe nevastă-sa, Raluca (?!)”; ,,Comisia Europeană vine în România să verifice proiectul Roşia Montană” (text reprodus din ziarul electronic ,,Cotidianul”); ,,La închiderea ediţiei. Delegaţia celor 50 de români trimişi de Vadim să viziteze Parlamentul European (Bruxelles) s-a înapoiat ieri în ţară”; ,,Şi alte publicaţii ne dau dreptate. Producătorii F16, despre propriile avioane, pe care SUA vor să le vîndă României: sînt nişte vechituri scumpe” (Robert Veress, ,,Jurnalul Naţional”); ,,Revoluţie la New York” (editorial de Dumitru Avram); ,,Arhiva «Tricolorul». Un tămăduitor român în Italia de acum 4 secole”. VINERI: ,,Un scandal care nu poate fi înăbuşit: Elena Udrea, suspectată că a furat din fondurile europene 1,2 miliarde de euro!”; ,,Roşia Montană şi CNA” (Gh. Funar); ,,Francezii, cerşetori de lux în România” (editorial de Ruxandra Lungu); ,,Teodor Baconschi i s-a plîns lui Traian Băsescu că nu-l mai ascultă subalternii din MAE”; ,,NEWS ALERT. Pomana Porcului: Ministerul Elenei Udrea le dă şpagă primarilor din Opoziţie 2 miliarde de euro, pentru a dezerta la Mişcarea Populară (?!)”; ,,Invitaţie primită de liderul PRM la biroul său din Bruxelles”; ,,Criza loveşte Globul, iar China cumpără lumea”; ,,Enciclopedia «Tricolorul». Baletul, în anul 1581, în Franţa” (Charles Panati); ,,Cianurizarea” (Florea Dumitrescu, Gh. Stroe, Cristian Apostol); ,,Sub asediul propriului guvern” (S.R. Stănescu). SÎMBĂTĂ: ,,Unde îşi bagă coada Şarpele cu Ochelari… Virgil Asztaloş Măgureanu vrea să pună la picioarele lui Traian Băsescu postul Realitatea TV”; ,,Şi la dineul oficial de joi seara, Matrozul Chior a fost mai mult mort decît viu…”; ,,Ne-ar trebui nişte greci” (editorial de Dumitru Avram); ,,Cum a ajuns o idioată vicepreşedintă a Tineretului PRM?” (Comunicat de Presă al Biroului Executiv Judeţean Neamţ al OTRM); ,,ULTIMA ORĂ. Preşedintele PRM a dat-o în judecată pe Alina Alupoaei, pentru fraudă informatică. Mincinoasa şi escroaca poate fi condamnată de la 2 la 7 ani” (Plîngere Penală); ,,Caracatiţia Paul  o dă în bară… Andreea Paul Vass, odă pentru Elena Băsescu. EBA vorbeşte despre greşeli gramaticale” (George Tărâţă); ,,Mentalitate de procuror comunist: Monica Macovei vrea ridicarea imunităţii parlamentarilor în 48 de ore, fără studierea probelor, sărind peste Constituţie!”  (Adina A. Stancu şi Răzvan Savaliuc, ,,Lumea Justiţiei”); ,,Victor Ponta: «Proiectul Roşia Montană este şi va fi blocat, pentru că nu toţi politicienii pot fi cumpăraţi ca Băsescu»”; ,,Ghimpele din inima României – Ţinutul Secuiesc. Pentru românii din Harghita şi Covasna, soarele nu mai răsare de la Bucureşti” (Teodor Filip); ,,Băsescu, la Spitalul AKH – poporul, la cimitir” (Marius Ghiţeanu); ,,Arhiva «Tricolorul». Lev Tolstoi la Bucureşti” (Henri Troyat); ,,Elena Udrea a vîndut Complexul Hotelier Mamaia cu doar 2,48 milioane de euro (?!)” (,,Cotidianul”); ,,Ochelarii lui Hitler pentru prezbitism”. LUNI: ,,«România Mare» şi «Tricolorul» au o nouă adresă de Internet” (Biroul de Presă al PRM); ,,Sînt mîhnit de atitudinea acestor tineri” (Cristian Stănescu, consilier europarlamentar); ,,Şmecherie ţigănească, marca Dorin Cocoş: Puşcăriaşul Cezar Marin, trimis de puşcăriaşul Dan Diaconescu să-i racoleze pe derbedeii excluşi din PRM”; ,,Protest fără precedent în politica românească: Filiala PP-DD Buzău i-a dat foc, în piaţa publică, şobolanului portocaliu Dan Diaconescu”; ,,Partidul jolly-joker” (S.R. Stănescu); ,,La închiderea ediţiei. Vasile Blaga i-a dat cu flit lui Traian Băsescu”; ,,Imaginea României este la pămînt” (editorial de Dumitru Avram); ,,Rating record făcut de liderul PRM la Antena 3, vineri seara: «Minutul de Aur» - 4,2 puncte”; ,,Ca să arate că e încă viu – Beţivanul Naţional a împins căruciorul la supermarket, păzit de cîteva zeci de gorile”; ,,NEWS ALERT. Baschetbalist american în comă, după ce a fost linşat la Giurgiu”; ,,Traian Băsescu vrea o statuie din aur? ONG-urile înjură cu perdea”; ,,Pentru împrospătarea memoriei. TRIUMFUL JIGODIEI” (Corneliu Vadim Tudor, fragment din cartea ,,Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte”, 1999); ,,Gigi Becali, al 3-lea «stupid» din Europa!” (Alin Ghiciulescu); ,,TOP 10: Cele mai mari temeri umane” (Corina Cristea); ,,Un obicei românesc actual este descris pe cea mai veche inscripţie creştină” (e vorba de un text de la Muzeul Capitoliului, din Roma); REBUS (Paul Băgneanu); CARICATURI (Miron Dinulescu); HOROSCOP. MARŢI: „Împărat, sau Împăiat? Traian Băsescu s-a simţit foarte rău şi a întîrziat la Adunarea Parlamentară NATO“; „Întîlnire secretă Traian Băsescu – Marko Bela“; „Vadim despre «revoltaţii» din partid: «Profitori şi fripturişti ordinari!»“ (Valentina Deleanu, „Adevărul“); „Nu scăpăm de recesiune“ (editorial de Dumitru Avram); „NEWS ALERT. Poliţia şi DIICOT încearcă să muşamalizeze crima din Giurgiu“; „Nobelul pentru Literatură, în anchetă?“; „Revoluţie Mondială? Pe reţelele sociale se face apel la mişcări stradale în toată lumea pe 15 octombrie 2011“ (Teodor Filip); „Acesta trebuie să fie adevăratul Proces al Comunismului!“ (Memoriul lui Iuliu Maniu, către ministrul Afacerilor Interne, 20 iunie 1947); ,,Fenomene stranii. Duhul Focului” (Traian Tandin); „Julian Assange, la o manifestaţie împotriva războiului din Afganistan: «Jurnaliştii sînt criminali de război»“; „Situaţie critică: Europa ar putea să se prăbuşească în 2 săptămîni“. * Tovarăşul Gavrilă Pop, fost şef al Jandarmeriei, s-a purtat, vineri seara, ca o javră. Şi mai pretinde că e patriot. Halal ardelean. O secătură. Un laş. * A reapărut bolnavul psihic Georgică Brînzilă, care, din fundul judeţului Vrancea, face spume la gură şi înjură conducerea PRM pe site-ul de Internet, ,,arestat” de nişte pişecioşi. Acest Brînzilă îndrăznise să ceară bani (?!), în urmă cu aproape 10 ani, ca să facă nu ştim ce brînză, aşa că a fost eliminat cu un picior în noadă. Acum pe cine o mai escroca? * Postul de televiziune Acasă a difuzat o emisiune consacrată memoriei actriţei Vasilica Tastaman. Au apărut, cu acest prilej, fostul ei soţ, Emerich Ienei, fiul lor, Călin, precum şi actorii Radu Beligan, Stela Popescu, George Mihăiţă, Vladimir Găitan. A fost un talent nativ şi o româncă frumoasă. Dumnezeu s-o ierte.

* LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Mitropolitul Ardealului, dr. Laurenţiu Streza, i-a trimis preşedintelui PRM invitaţia de a participa la o ceremonie deosebită: proclamarea oficială a canonizării marelui ierarh şi patriot Andrei Şaguna! Evenimentul va avea loc sîmbătă, 29 octombrie 2011, la Catedrala Mitropolitană din Sibiu.

ALCIBIADE

 

Polemici « Controverse

In memoriam Alfred Alessandrescu

Cînd rostesc, cu sfială, numele compozitorului Alfred Alessandrescu, mă gîndesc la creatorul şi dirijorul din încercata ,,generaţie a frontului” – aşa cum a fost definită generaţia divinului George Enescu. Alfred Alessandrescu s-a înscris într-un capitol de temelie al impresionismului muzical din fosta ,,Dacie Felix”, continuatorul, într-un mod creator, al curentului în care s-au ilustrat compozitori precum Claude Debussy şi Maurice Ravel. El a scris foarte puţin, fiind de o exigenţă pilduitoare, inspirată de sensul maximei latineşti ,,non multa sed multum”. De la el ne-au rămas moştenire două lucrări, concepute cu o indiscutabilă măiestrie, pe care şi-a însuşit-o la Paris, la ,,Scola Cantorum”, sub îndrumarea pe nedrept uitatului Vincent d’Indy, un multilateral ,,muzician filo-român”, care a format o întreagă pleiadă de compozitori aparţinînd generaţiei ,,Orpheului moldav”, autorul nemuritoarei opere ,,Oedip”. Remarcabile mi se par, din lista opusurilor lui Alfred Alessandrescu, ,,Poemul Acteon” şi piesa, de un lirism fremătător, ,,Amurg de toamnă”. Sînt realizări în care se evidenţiază o cantabilitate suavă, dublată de o armonie post-debussystă, cărora li se adaugă o încîntătoare policromie instrumentală. Conţinutul dipticului amintit este de o seninătate evocatoare, vibrînd în consonanţă cu o natură concepută ca o ,,ploaie de miresme”… Alfred Alessandrescu s-a afirmat şi ca un dotat dirijor de operă, în deplin acord cu sobrietatea unor ,,meşteri” mari, precum Ionel Perlea şi Theodor Rogalski. A activat cu succes în Comisia de muzică de cameră şi simfonică a breslei noastre – unde s-a arătat mai rezervat faţă de arta sonoră conturată după stilul lui Claude Debussy, un neotrubadur pe care-l diviniza, considerîndu-l, asemenea lui Romain Rolland, un artist înzestrat cu ,,geniul gustului”. Alfred Alessandrescu a fost primul meu maestru, care, în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune, mi-a susţinut cu ardoare cîteva dintre creaţii: opera ,,Prometheu”, liedurile compuse pe versuri de M. Eminescu, T. Arghezi, L. Blaga, N. Labiş, O. Goga, Şt. O. Iosif şi G. Topîrceanu, precum şi ,,Sonata pentru vioară şi pian”. Aş fi nedrept, dacă nu i-aş evidenţia şi tălmăcirile admirabile, realizate după opusurile compozitorilor noştri. A. Alessandrescu a apărut foarte rar în concertele de muzică de cameră, în calitate de pianist, remarcîndu-se, în mod deosebit, în spectacolele în care l-a acompaniat, admirabil, pe George Enescu.

În aceşti ultimi 21 de ani, Alfred Alessandrescu a fost pe nedrept trecut într-un con de umbră, uitîndu-se că el a fost şi rămîne, poate, cel mai sever muzician român, care s-a opus oricăror concesii oportuniste. M-au impresionat blîndeţea sa, lipsa de exclusivism şi nobila lui estetică, potrivit căreia muzica a fost, este şi va rămîne o lume a tracului Orpheu, ,,narcotizînd pădurile” şi făcînd pînă şi pietrele să fie mai atente la conţinutul ei purificator de inimi, nu o dată învăluite în eufonia ,,dorului-dor”…

DORU POPOVICI

Ionel Simota –

poetul lecturilor romanţioase

Născut la Iazul Moldovei, Ionel Simota, în Argumentul pe care îl semnează la volumul (probabil, debutul autorului) ,,Dialog în cer” (Editura Alutus, 1995, prima ediţie), ne oferă cîteva date din biografia sa: ,,În mijlocul unei familii suficient de numeroasă, mi-am înţeles perfect neajunsurile şi, fără să mă socot, am căutat un sens în tot ce m-a înconjurat, afîndu-mi propriul rost”. Bineînţeles că I. Simota se referă la rostul său în viaţa de toate zilele, dar, mai ales la acela al creaţiei sale poetice. Însă, pe noi, nu ne priveşte decît poezia pe care autorul ne-o oferă spre lectură. Aşa că, dacă ne-ar fi revenit rolul de a-i scrie prefaţa volumului amintit, fără îndoială, am fi plecat de la întrebarea: Cine eşti dumneata, domnule Ionel Simota, şi pentru care motiv scrii poezii? Răspunsul bănuit de noi ar fi acesta: ,,Sînt Ionel Simota, iubitor de literatură şi caut ca, prin vers, să-mi potolesc setea de frumos”. Într-adevăr, dacă aşa ar sta lucrurile, putem afirma că Ionel Simota nu se limitează la dorinţa de a se face auzit; năzuinţa lui merge mai departe, el dorind a se face ştiut de un număr cît mai mare de iubitori ai metaforei. Cu aceste sumare precizări despre poetul nostru moldovean, vă propunem spre lectură poezia ,,Vara”, una dintre cele mai reuşite creaţii ale sale, ce ne duce cu gîndul la pastelurile lui George Coşbuc. Dar să nu recurgem la prea multe explicaţii şi să oferim cititorilor poemul amintit, cu precizarea că, deşi versurile, uşor romanţioase, creează emoţii, prin redarea frumuseţii naturii, poetul apare ca un învingător în faţa colii de hîrtie: ,,Am văzut al verii sîn/ Pe sub brazdele de fîn./ Coapsa rumenă s-a-nchis/ În coroana de cais,/ Buzele-i arse de soare/ Cu sărutul ce ne doare,/ Al ei ochi de cer senin/ Străluceşte seara lin,/ Cînd pe deal sună cu dor/ Doina ciobănaşilor./ Glasul ei e viu izvor,/ Strecurat încetişor/ Pe sub cetină de brad,/ Pe sub stelele ce cad.// Vară, anotimp cu iie,/ Mai rămîi o veşnicie” (pag. 32).

Stilul acesta de poezie cu caracter popular ne îndreptăţeşte să credem că poetul Ionel Simota îl abordează dintr-o necesitate aparte, iar nu dintr-o poruncă de la sine. Deci, poetul este conştient de toate aceste lucruri, fapt pentru care strădaniile sale poetice sînt destinate readucerii naturii la viaţă, aşa cum o ştie el, ca ardere a copilăriei sale, prin chintesenţa unor explicaţii, precum: ,,Păşisem stîngaci pe-a vremurilor clape/ Şi poate n-am să fiu poet…”.

La îndoiala exprimată de autor, noi spunem că el va fi poet, mai ales dacă dă importanţă calităţii poeziilor, şi nu cantităţii lor. Vă îndemnăm să-l descoperiţi pe poetul Ionel Simota, în versurile următoare: ,,Din inimă a crescut un ghiocel,/ se-ntoarce iar în inimă să-ncapă/ acest simbol firav şi mărunţel,/ această rouă sfîntă, picurată” (pag. 22).

ION MACHIDON,

Preşedintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

Microsioane istorice

Nunta cu ,,dar” asfaltat

S-a întîmplat la 1 septembrie, deci, în ajunul celei de a doua sărbătoriri a Sfintei Maria (8 septembrie), dată pe care ţiganii şi-au ales-o ca zi a etniei lor – declarînd-o ,,Ziua norocului”. Deşi, potrivit credinţei populare, există o zi a ,,prezicerii norocului”, dar în luna martie, mai exact, de Buna Vestire (Blagoveştenia), sărbătoare care evocă momentul în care Arhanghelul Gabriel i-a anunţat Fecioarei Maria vestea cea bună a întrupării Mîntuitorului. Atunci, Primăria din Vatra Dornei a dat Ordinul de asfaltare a tuturor străzilor din oraş, de îndreptare a trotuarelor şi de acoperire a gropilor din asfalt, de vopsire a gardurilor şi de montare, la răscruci, a unor arcuri de triumf, împodobite cu cetină de molid.

Vatra Dornei este un municipiu din judeţul Suceava, aşezat la confluenţa Dornei cu Bistriţa, şi, totodată, o importantă staţiune balneo-climaterică din România, dispunînd de condiţii naturale excepţionale şi de bogate izvoare minerale, indicate în afecţiuni ale aparatului cardiovascular şi ale sistemului nervos. Staţiunea este înzestrată, încă din secolul trecut, cu vile, hoteluri şi o reţea modernă de instalaţii de cură. Oraşul numără 15.000 de locuitori şi poate găzdui tot atîţia vilegiaturişti. Dar, dacă munţii ce stau de strajă la porţile lui sînt străbătuţi de o mulţime de cărărui şi poteci făcute de paşii turiştilor, străzile localităţii şi drumurile din împrejurimi sînt degradate şi pline de gropi ameninţătoare pentru mijloacele de transport

moderne, sau pentru cele trase de cai. În timp,

circulaţia acestora a tot adîncit gropile, mărind riscul producerii unor accidente. Acum, însă, ordinul Primăriei avea să îndrepte lucrurile, iar străzile vor fi, în sfîrşit, netede ca-n palmă. Se pune întrebarea: ce i-a determinat pe edili să rezolve problema străzilor deteriorate? Există acolo cîteva unităţi economice – toate fiind rodul regimului trecut, adică al celui socialist: cele 3 întreprinderi de exploatare şi industrializare a lemnului, întreprinderea de reparat utilaje şi maşini pentru mecanizarea muncii forestiere, fabrici de

prelucrare a laptelui şi unităţi ale industriei locale,

pronunţat diversificată, încă din urmă cu zeci de ani, avînd la bază numeroasele resurse naturale existente în zonă. Mai sus de Vatra Dornei se află un alt municipiu, cu nume extrem de pitoresc şi de haios, Gura Humorului, pus, parcă, anume să putem răspunde, plini de umor, la întrebarea de mai sus: De ce Primăria a luat măsuri de astupare a gropilor chiar în ajunul sărbătoririi Sfintei Marii şi a Zilei ţiganilor? Păi, iată de ce. La 8 septembrie era programată nunta fiicei deputatului PDL Dumitru Pardău cu tînărul Silviu Iordache, iar printre cei 600 de invitaţi, aşteptaţi să vină în limuzine, se număra şi preşedinta Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase. Promisese că va onora nunta de la Vatra Dornei şi ministreasa de la Turism, Elena Udrea, prietenă bună a socrului mic, deputatul Pardău, astfel că s-a hotărît ca evenimentul să se desfăşoare în incinta Sălii de Sport a oraşului, situată lîngă stadionul ce avea să fie, şi el, renovat şi făcut ,,lună”, cum se zice. S-a închiriat şi un cort uriaş, în care au fost amplasate mesele, frumos amenajate,

pentru care s-a plătit suma de 10.000 de euro (reprezentînd doar chiria). În aceeaşi zi, a avut loc, în judeţul Vâlcea, la Costeşti, şi o opulentă nuntă ţigănească, la care s-au prezentat, în număr mare, ţigani de pe întreg întinsul României, toţi împodobiţi cu aur de sus şi pînă-n botul cizmei. Ambele evenimente au durat cîte 3 (trei) zile, asemenea nunţilor din basme!

VASILE BĂRAN

 

Atitudini « Polemici

Octavian Goga, poetul

redeşteptării noastre naţionale (5)

Motto: „Pe acest pămînt s-a depănat viaţa noastră, veac cu veac, sub aspre lovituri ale sorţii... Sîntem tot atît de autohtoni ca şi stîncile din Carpaţi, care nu pot avea o poveste a naşterii, fiindcă s-au pomenit totdeauna la locul lor. S-au găsit, desigur, savanţi, istorici, filologi, care au emis diverse teorii ale descendenţei noastre, distrugîndu-se unul pe altul. Realitatea este că primul aluat etnic pe care s-a grefat zestrea posterităţii la noi este acea populaţie traco-getică de care bătrînul Herodot aminteşte şi pe care foarte serioase cercetări moderne au justificat-o deplin. Probabil, dacii, a căror puternică aşezare de stat a oprit cele dintîi tendinţe expansioniste spre Răsărit ale Imperiului Roman, sînt continuatorii acestor locuri de baştină. Neam vînjos şi războinic, aşa cum ni-l înfăţişează Columna lui Traian, de la Roma, aceşti soldaţi, a căror spadă fusese zăgaz năvălirii călăreţilor sciţi, au căzut înfrînţi de meşteşugul strategiei romane“.

OCTAVIAN GOGA

La 1 iulie 1902, apare la Budapesta, în inima Ungariei, „Luceafărul“, revistă a tinerei generaţii ardelene. Octavian Goga, student la Facultatea de litere şi filozofie, e în fruntea ei. Talentul său despică drum aprig în noapte. Tălălzuieşte valuri de avînt tineresc. Paginile de foc ale publicaţiei galvanizează inimile unei întregi generaţii, răscolesc adînc cugetele româneşti, îndeamnă, necontenit, la înfrăţirea românilor de pretutindeni, propovăduiesc mobilizarea naţională. „Ea devine, pe pămîntul neliber, un simbol al unităţii româneşti“ (N. Iorga: ,,Istoria literaturii române”, pag. 78). Poezia lui Octavian Goga pătrunde adînc în toate conştiinţele: le zguduie, le înalţă. Ea devine o lozincă naţională. Este însuşi glasul neamului, glasul gliei daco-romane. E „strigătul de agonie al pieptului pe care îl sfărîmă stînca“. De la un capăt la altul, poezia lui e străbătută de acelaşi torent vulcanic. Protestul violent ţîşneşte din fiecare vers. În fiecare imagine scapără flacăra aceleiaşi nădejdi. Un clocot năpraznic fierbe în fiecare strofă. Din vers în vers răsună acelaşi ecou vijelios al răzvrătirii. „Un iredentism de o sălbatică energie se îmbracă în ceea ce are poezia mai strălucitor“ (N. Iorga). Cadrul acestei poezii, sensul, cuvintele, ritmul, imaginile, accentele clocotesc cutremurător, cumplit, împotriva oprimării naţionale: „Avem un vis neîmplinit,/ Copil al suferinţii./ De jalea lui ne-am răposat/ Şi moşii, şi părinţii./ Din vremi, bătrîne, de demult,/ Gemînd de grele patimi,/ Deşteptăciunea unui vis/ Noi o stropim cu lacrimi“. Deşteptarea acestui vis şi lacrimile acestea încrîncenate sînt izvorul poeziei lui Octavian Goga. Conştiinţa lor constituie elementul dinamic al poeziei sale şi tot ele vor alcătui şi axa etică a aprigului ziarist, a marelui luptător naţional, a zbuciumatului om politic de mai tîrziu. Izbîndirea, Octavian Goga n-o aşteaptă, însă, din mila nimănui, n-o mai aşteaptă de la Împăratul lui Horia, al lui Iancu şi al lui Raţiu. Drumul Vienei habsburgice trebuie definitiv părăsit. Descătuşarea neamului nu va veni decît după tragicul examen al bătăliei decisive, după suprema opintire a forţelor naţionale. Asemenea opintire el o simte născîndu-se în sufletul chinuiţilor truditori ai pămîntului, în sufletul plugarilor, al clăcaşilor, al cosaşilor, în sufletul „celor mai buni copii ai firii, urziţi din lacrimi şi sudoare“.

Solul durerii şi nădejdilor lor se vrea Octavian Goga. Pentru ei se luptă cu sine însuşi. Crîncen, deznădăjduit: „Omul nu se lasă văzut, nu vrea să se destăinuiască, i se pare o coborîre“. Rugăciunea sa către Părintele luminilor e cel mai emoţionant document al acestei supreme dăruiri: „În pieptul zbuciumat de doruri,/ Eu simt ispitele cum sapă,/ Cum vor să-mi tulbure izvorul/ Din care sufletul se-adapă./ Din vălul lumii lor mă smulge/ Şi, cu povaţa Ta-nţeleaptă,/ În veci, spre cei rămaşi în urmă,/ Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. (...) Dă-mi tot amorul, toată truda/ Atîtor doruri fără leacuri,/ Dă-mi viforul în care urlă/ Şi gem robiile de veacuri./ De mult gem umiliţii-n umbră,/ Cu umeri gîrbovi de povară.../ Durerea lor înfricoşată/ În inimă Tu mi-o coboară...“.

(va urma)

Colonel (r) Cristache Gheorghe

Doctor în Istorie

Uniunea Scriitorilor s-a mutat în ceruri (6)

Motto: „Nu e de-ajuns ca o ţară să dea talente: ea trebuie să ştie a le ţine vii“.

Nicolae Iorga

În personalitatea scriitoricească a lui Corneliu Vadim Tudor se împletesc definitoriu talentul înnăscut, erudiţia vastă, căreia îi adaugă mereu noi dimensiuni, şi răzvrătirea cronică împotriva minciunii, nedreptăţii, hoţiei şi trădării. Vadim îşi trage seva creaţiei din tăria unor izvoare inepuizabile: divinitatea, Istoria naţională, ţara în care s-a născut şi poporul în mijlocul căruia trăieşte. Simţămintele profunde ivite din asemenea izvoare se regăsesc nu doar în ,,Cîntece creştine” ori în ,,Saturnalii”, ci şi în poezia sa de dragoste, în ,,Recviem pentru părinţi”, ca şi în ,,Elegii pentru vietăţi”. Poezia sa este dominată în întregime de sensibilitate, chiar şi atunci cînd din ea răzbate revolta, de optimism şi de acea nobleţe artistică, realizată printr-o limbă aleasă, pe care, ca poet şi publicist, o cultivă şi o apără cu ardoare, aşa cum o mărturiseşte în inspiratele versuri: ,,Oricît am fi de buni sau răi vreodată/ oricît am fi de falşi sau de fireşti/ ne regăsim sfioşi cu toţii, iată,/ în templul limbii noastre româneşti”. Numeroasele sale volume de versuri, aforisme, meditaţii, cugetări, discursuri şi cărţi de publicistică stau mărturie acestei realităţi indiscutabile. Ori de cîte ori îi recitesc creaţiile, mă întreb: oare cît de amplă ar fi ajuns opera sa, dacă, în ultimele două decenii, Corneliu Vadim Tudor şi-ar fi consacrat întreaga activitate exclusiv creaţiei literare? Stai şi te întrebi: merită să-ţi sacrifici liniştea, talentul ori viaţa pentru a face politică, această ocupaţie umană, pe care mulţi dintre cei ce o practică o fac să pară mizerabilă şi, uneori, criminală? În activitatea sa politică, liderul PRM a militat în mod consecvent pentru apărarea drepturilor, libertăţii şi vieţii celor mulţi, simţindu-se, întotdeauna, alături de omul oropsit, aşa cum se confesează el în versurile sale: ,,Ar trebui să ne-ntrebăm, noi, care/ părem morali şi-n viaţă ne-am ajuns:/ pe omul simplu îl cunoaştem oare/ şi-l preţuim, noi toţi, îndeajuns?/ Îi ascultăm noi inima cum bate,/ ştim ce-l frămîntă cu adevărat?/ El este bun şi s-a-nvăţat cu toate/ De-aceea nu se plînge niciodat’./ Îşi duce-n spate patimi milenare,/ trăgînd la jug şi lăcrimînd amar”. Desigur, marea majoritate a politicienilor nu se comportă deloc moral faţă de omul simplu. Dar oare omul simplu este conştient de soarta sa? Cu doar cîteva săptămîni în urmă, o parte a Poporului Român „s-a sinucis pentru o turtă de mălai şi o sticlă de bere”, trimţîndu-i în Parlament pe reprezentanţii unor partide corupte.

Nu puţini sînt cei care privesc cu scepticism viitorul literaturii noastre. Pesimismul lor îşi are, desigur, temeiurile sale, de vreme ce cursul economiei, culturii, vieţii sociale, pulsul satului, al oraşului, al întregii ţări sînt dictate de semidocţi, de nişte hapsîni, de activişti incapabili să se exprime corect, de indivizi corupţi, al căror crez suprem îl constituie banul, adunat prin înşelăciune, evaziune fiscală şi furt din avutul ţării şi din venitul oamenilor cinstiţi. În aceste condiţii, pentru ce să mai scrii şi pentru cine? Tinerii, atîţia cîţi mai sînt dispuşi să se instruiască, au renunţat în mare parte la lectură, găsindu-şi sprijin (destul de şubred) în televiziune şi Internet. Cine mai are nevoie de poezie? Nici măcar maneliştii, care folosesc rimele de mahala. Şi totuşi, literatura noastră nu va pieri. Ea va găsi întotdeauna uriaşe resurse creatoare în rîndul oamenilor acestui popor. Un popor căruia, în pofida nenumăratelor vicisitudini pe care le-a îndurat, vreme de mai bine de 2.000 de ani, nu i-a îngheţat niciodată cîntecul pe buze şi nici nu i-a secat  speranţa în steaua lui luminoasă. Renaşterea ţării, redobîndirea valorilor materiale şi spirituale ale Neamului Românesc vor veni, cu siguranţă, în ciuda tuturor anomaliilor politice, economice, financiare şi a altor neajunsuri cu care ne confruntăm astăzi. Desigur, redeşteptarea nu se va produce peste noapte şi nu va fi deloc uşoară. Cît de actuale sînt, în acest sens, cuvintele marelui dascăl al naţiunii noastre, Nicolae Iorga, care spunea, cu aproape 8 decenii în urmă, că ,,România nu se va drege nici cu petrecătorii care a o duc bine astăzi, nici cu criticii uşori, care nu văd bîrna din ochiul lor şi au uitat păcatele lor proprii de unde pleacă; nu cu aceştia se va drege România, ci cu oamenii, tineri sau bătrîni, bărbaţi sau femei, care ştiu ce e neamul lor, care ştiu ce e în ţara lor şi care înţeleg că meritul unei societăţi nu stă în a vegeta în împrejurări bune, ci în a birui vremurile rele care ne stau împotrivă”.

Sfîrşit

Nicolae Dăscălescu

 

Istoria unui tablou (2)

Tabloul reprezintă, după cum a notat bătrînul Iosif Rache pe spatele acestuia, „Biserica cu sfinţi“, din Str. Sfinţilor, colţ cu Calea Moşilor, din Bucureşti, creaţie a pictorului N. Basarab, realizată pe la începutul secolului trecut. Acesta i l-a oferit, după cum apare scris pe spaţiul liber din partea stîngă a imaginii, „Domnului Biscarbon, din partea autorului, în semn de amintire. N. Basarab, 22 aprilie 1915“. Familia Biscarbon – al cărui ultim vlăstar îşi doarme somnul de veci, după cum a ţinut Iosif Rache să mă informeze, „în Cimitirul evanghelic, primul mormînt pe stînga, aproape de intrare“ – cred că a fost cea pentru care bătrînul a lucrat, în tinereţe, ca băiat de prăvălie, ea fiind şi proprietara imobilului în care locuia atunci prietenul meu.

Biserica reprezentată în desen există şi astăzi, la intersecţia Str. Sfinţilor cu Calea Moşilor, ea fiind ridicată de preotul Herea (sau Fierea), devenit ieromonahul Filotei, şi de fiul său, Pană, la sfîrşitul Secolului al XVII-lea; în anul 1696, acest lăcaş de cult a fost închinat Mitropoliilor din Bucureşti şi Tîrgovişte. Din cauza degradării suferite în decursul timpului, în anul 1728, pe vremea domniei lui Constantin Mavrocordat, biserica a fost rezidită prin grija Mitropolitului Daniel, aşa cum aflăm din pisania aflată deasupra uşii de la intrare. Cu această ocazie, exteriorul bisericii a fost împodobit cu sibile – adică mai multe chipuri de femei cărora, în Antichitatea greco-romană, li se atribuia darul profeţiei. Bucureştenii, neştiind ce reprezintă aceste femei, le-au numit „sfinţi“, de unde şi numele de „Biserica cu Sfinţi“. Interiorul acesteia respectă structura clasică a lăcaşurilor de cult creştine: cu pridvor – adică spaţiul de la intrarea bisericii, cu arcade, sprijinite pe stîlpi; pronaosul – încăperea următoare, destinată unor ritualuri precise; naosul – partea principală a bisericii; altarul – locul unde preotul oficiază liturghia. În exterior, biserica este împărţită în două de un brîu, ambele părţi fiind decorate cu ocniţe – adică firide săpate în zidărie, ca elemente decorative, unele dintre ele – pictate.

Biserica are două turle poligonale, dotate cu firide şi ferestre. În decursul timpului, construcţia a suferit mai multe stricăciuni, provocate de intemperii, dar şi de cutremure, motiv pentru care au fost efectuate numeroase lucrări de restaurare, aşa cum a fost şi cea din anii 1912-1931, demarată sub conducerea arhitectului Grigore Cerchez (1850-1927), cel care i-a dat acestui lăcaş de cult aspectul pe care îl vedem şi în prezent.

Cam acestea  sînt informaţiile pe care le-am găsit despre imaginea din tablou. În ceea ce-l priveşte pe autorul picturii, nu am aflat nici un fel de date; nu există nici o referire la numele de N. Basarab, ceea ce mă face să cred că prietenul meu, Rache, s-a înşelat cînd l-a catalogat ca fiind „un important pictor de la începutul Secolului al XX-lea“.

Sfîrşit

Gheorghe Bra;oveanu

UNGURI

Atunci cînd românii se ceartă între ei, ungurii se îmbată de bucurie...

Românii părăsiţi

Vineri, 30 septembrie, ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Elena Udrea (PDL), s-a întîlnit cu conducerea UDMR din judeţul Covasna pentru a discuta despre finanţarea unor proiecte în ce priveşte aşa-zisul Ţinut Secuiesc. Cu acest prilej, la Consiliul Judeţean Covasna din Municipiul Sf. Gheorghe, s-au semnat 7 contracte de finanţare în valoare de 115 milioane lei noi, asta numai pentru „obiectivele“ minorităţii ungureşti. Pentru cele româneşti nu există fonduri, sau cu o altă ocazie, cum a declarat această ministreasă.

O sumă mare s-a alocat pentru realizarea a 8 obiective turistice secuieşti, numai pentru dăinuirea neamului românesc în acest judeţ în proiect nu se prevede nimic. În oraşul Covasna se află o cetate dacică de pe timpul regelui Burebista, dar şi alte monumente istorice de valoare ale poporului român. Alte milioane de lei s-au alocat pentru o pîrtie de schi în staţiunea Sugaş-Băi, unde conducerea UDMR şi acoliţii din Ungaria organizează fel de fel de chefuri pe banii Statului Român. Şefii UDMR Covasna au afirmat, public, că, la cererea lor, ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului trebuie să răspundă pozitiv intereselor „Ţinutului Secuiesc“. De precizat că din bugetul Statului Român s-au alocat sume imense de bani pentru infrastructură şi achiziţionare de hoteluri şi terenuri care au aparţinut Oficiului Judeţean de Turism (OJT) şi care au fost cumpărate de unele primării şi de Consiliul Judeţean. Pentru localităţile cu populaţie de peste 70% românească nu s-a alocat pentru infrastructură nimic, unele monumente istorice fiind lăsate în paragină.

După o vizită recentă în localitatea Băcel, comuna Chichiş, primarul Municipiului Tg. Mureş, Dorin Florea, a rămas surprins de condiţiile în care îşi duc traiul românii de aici. Iluminat public pentru ei nu există. În schimb, pe toate „coclaurile“ unde îşi au case de vacanţe şefii UDMR, da. Pe lîngă aceasta, au fost asfaltate şi drumurile, prevăzute cu indicatoare inscripţionate în ungureşte, care interzic trecerea străinilor (români). În urma celor constatate, acesta a adresat o scrisoare premierului Boc şi preşedintelui Consiliului Judeţean Covasna pentru a interveni să se refacă drumul acestei mici localităţi, unde bieţii români nici cu căruţa nu mai pot circula. Românii din această zonă se simt străini în propria ţară. Pînă cînd?

Jurist Gică Agrigoroaie

 

GHIMPELE DIN INIMA ROMÂNIEI – ŢINUTUL SECUIESC (I)

pentru românii din Harghita şi Covasna, soarele nu mai răsare de la Bucureşti

România ţine în braţe o bombă cu ceas: Ţinutul Secuiesc. La fabricarea ei a lucrat din răsputeri, în ultimii 20 de ani, UDMR, beneficiind de sprijinul tacit şi de neînţeles al unei mari părţi a clasei politice româneşti. În judeţele Harghita şi Covasna, situaţia românilor este dramatică, şi nici măcar acum, în cel de-al 11-lea ceas, politicienii nu dau vreun semn că le-ar păsa, fiind mult prea ocupaţi cu împărţirea şi păstrarea puterii. Am ales un caz concret, emblematic, pentru a înţelege problema Ţinutului Secuiesc: oraşul Sf. Gheorghe, din judeţul Covasna.

CONFISCAREA MEMORIEI  :

S-a amintit, probabil, mitul despre acest oraş, în care dacă cereai o pîine în limba română nu erai servit. Ei bine, e un mit. Am cumpărat un rucsac întreg de pîini şi de fiecare dată am fost servit cu amabilitate. Banii în capitalism nu au nici miros, dar nici etnie. Regulile jocului s-au schimbat. Aveam să înţeleg asta mergînd pe străzile oraşului Sf. Gheorghe, cu sacul meu de pîine în spate. O bună bucată de vreme, am rătăcit fără să ştiu exact unde sînt: nu recunoşteam numele nici unei străzi din cele pe care le ştiam din urmă cu cîţiva ani. Toate, dar absolut toate străzile din oraş sînt în limba maghiară. Probabil toate personalităţile maghiare care au trăit vreodată au devenit nume de străzi. Sînt şi plăcuţe bilingve. Ca român, ţi se permite să înţelegi. Oraşul e împînzit de astfel de însemne: unde au locuit tot felul de unguri celebri, unde au dormit, înainte de a fi ucişi, eroii maghiari, sau unde trecătorului i se aminteşte de o faptă măreaţă a înaintaşilor din acelaşi neam. La fel de multe sînt statuile mai mari sau mai mici ale unor pictori, muzicieni şi alţi bravi maghiari. Mi-am zis că nu este cazul să trag vreo concluzie pripită şi să merg mai bine să cer informaţii, la centrul Infotur al oraşului. Am primit o broşură în limba română! Însă bucuria mea nu a durat prea mult: în toată cărticica nu erau prezentate decît alte şi alte obiective culturale sau istorice maghiare! Oare eram într-un oraş românesc? Am admirat lacul cu nuferi şi am ascultat fanfara ce cînta în foişor, mai risipind parcă din răceala de început. Dar pînă şi aici, chiar la locul de joacă al copiilor, am descoperit un husar, în mărime naturală, făcut din plastic, ce parcă la mine scosese ameninţător sabia. La ieşirea din parc, pe o clădire oficială, fluturau 3 steaguri: al Uniunii Europene, al României şi încă unul, necunoscut. O doamnă mi-a explicat amabil: „Acela e steagul Ţinutului Secuiesc. Şi, sub el, stema aceea mare este simbolul secuilor de pe vremea Imperiului Austro-Ungar. Văd că nu sînteţi de aici şi îmi permit să vă explic. Se spune că inima aceea în care este înfiptă sabia ar fi inima României. Noi, românii de aici, ne-am învăţat să mai privim şi în pămînt, nu doar pe clădiri. Dacă veneaţi acu’ 2 săptămîni, era şi steagul Ungariei, au zis ei că au uitat să-l dea jos de la 15 martie, marea lor sărbătoare istorică“. Un pic mai sus de această clădire, am văzut, în sfîrşit, ceva românesc: statuia lui Mihai Viteazul. Din păcate, în jurul ei este un şantier: se reamenajează piaţeta. Construcţiile durează de prin ’95 şi nici acum nu sînt terminate. Voievodul român pare că înaintează cu greu prin valuri de moloz. Îmi urmez plimbarea, pe-acelaşi ton. Afişele teatrelor şi spectacolelor sînt toate în maghiară, chiar şi tichetele de parcare au înscrisuri mai întîi ungureşti, la fel ca şi biletele de autobuz. Pînă la urmă, am găsit cîteva monumente româneşti: Catedrala Ortodoxă, superbă, înghesuită între blocuri, ca să nu se vadă, o plăcuţă comemorativă pentru eliberarea de sub fascism, pusă aproape alb pe alb, să nu se distingă, şi o altă plăcuţă, unde a funcţionat Astra (asociaţia românilor din Transilvania), acoperită de un boschet plantat chiar în faţa monumentului. Toate acestea s-au dovedit a nu fi coincidenţe, dovada supremă: mesajul primarului Antal Arpad, făcut public chiar în acea zi, la finalul unei competiţii sportive: „Galopiada demonstrează încă o dată că Ţinutul Secuiesc există”. Am înţeles că totul, de la numele străzilor altădată româneşti, la monumentele şi statuile puse obsesiv prin oraş şi pînă la excesul de comemorări, festivaluri şi defilări maghiare, totul este făcut programatic, cu un singur scop: pentru a şterge o Istorie şi a o înlocui cu alta. În drum spre hotel, mi-a venit în minte celebra frază a lui George Orwell: „Cine controlează prezentul controlează trecutul şi cine controlează trecutul controlează viitorul”. La recepţia hotelului, un perete întreg era acoperit cu harta Ţinutului Secuiesc, cu toate denumirile localităţilor în limba maghiară. Recepţionera mi-a zîmbit amabil: „Bune seare!”. „Bună să-ţi fie inima”, i-am răspuns.

MAGHIARII, MAI PRESUS  DE LEGE :

Sf. Gheorghe are 14.000 de locuitori de etnie română, adică un sfert din populaţie. Pentru a afla în mod obiectiv dacă situaţia lor este atît de dramatică pe cît pare la o simplă plimbare, am stat de vorbă cu cîţiva dintre oamenii bine informaţi ai locului. Ioan Lăcătuşu este directorul „Centrului de Studii Europene Covasna-Harghita”, unul dintre cei mai activi reprezentanţi ai societăţii civile. După un oftat greu, mi-a spus: „Nu doar românii o duc greu aici. Limba română o duce greu, valorile şi simbolurile româneşti o duc greu. Dacă Legea spune că la Biroul de relaţii cu publicul trebuie să se vorbească şi în limba minorităţii, astăzi s-a ajuns la următorul fapt: nu există nici un angajat român în toată Primăria! Nici unul! La Consiliul Local avem doar 5 consilieri din 20, iar la cel Judeţean 4 din 30. Românii sînt minoritari în această zonă, nu au nici un cuvînt de spus, în timp ce maghiarii controlează, practic, toată administraţia şi nici vorbă să ne dea măcar jumătate din drepturile pe care le au ei, ca minoritate naţională. Toate drepturile lor de minoritari le-au transformat aici în privilegii. Este un permanent dispreţ faţă de însemnele Statului Român. Nu vin niciodată la sărbătorile româneşti, nici măcar la Ziua Naţională. La întîlnirile şi taberele lor se intonează la început imnul Ungariei, şi niciodată cel românesc. Consideră că sînt atît de aproape de autonomie, încît în urmă cu puţin timp Consiliul Judeţean a declarat că Ţinutul Secuiesc este ţara lor din interiorul României şi au aprobat fonduri pentru «diaspora», adică pentru maghiarii din judeţele limitrofe – Hunedoara, Braşov, Buzău etc. Asta, deşi monumentul lui Mihai Viteazul din centrul oraşului stă în şantier de aproape 20 de ani!”.

Domnul Lăcătuşu este şi coordonatorul „Forumului Civic Român”, o asociaţie-umbrelă pentru mai multe ONG-uri româneşti. Împreună au făcut proiecte şi se zbat să obţină drepturi pentru românii din zonă. De fiecare dată ajung să dea în judecată autorităţile şi, după lungi procese, începe hărţuirea respectării sentinţelor. Aşa s-a întîmplat cu schimbarea abuzivă a numelor străzilor în limba maghiară, de exemplu. Deşi românii au cîştigat procesul la Braşov, Primăria, condusă de Antal Arpad, pur şi simplu refuză să o pună în aplicare. Strada 1 Decembrie a rămas Sandor Petöfi, iar Strada Horia, Cloşca şi Crişan a rămas Strada Fundăturii. Nici clădirea în care a funcţionat Banca Naţională nu i se dă Centrului Ecleziastic Românesc, deşi există şi în acel caz o hotărîre judecătorească definitivă. Nici cele aproape 10.000 de hectare de pămînt ale Armatei nu au fost păstrate, ci retrocedate, deşi există acte pentru păstrarea lor. Cu mîinile tremurînd de furie şi umilinţă, domnul Ioachim Grigorescu, preşedintele veteranilor de război, îmi spune: „Cele 10.000 de hectare ale Armatei au fost plătite bănuţ cu bănuţ de către Regele Ferdinand. Avem actele, le-am prezentat. Pur şi simplu, maghiarii din Consiliul Judeţean nu au vrut să ţină cont de ele. Au retrocedat toate aceste terenuri. Acum au dat aprobare pentru construcţia de case în apropierea poligonului militar şi ne-au anunţat că, de fapt, poligonul este prea aproape de clădirile civile şi vor să îl desfiinţeze. Urmează să se desfiinţeze şi Casa Armatei. Ne sfidează în faţă, în vreme ce guvernul se preface că-i orb şi surd. De altfel, ei aşa ne şi consideră, «armată de ocupaţie». Am făcut petiţii la toate nivelurile Puterii ca să ne strigăm durerea şi umilinţa. Pînă la urmă, ne-a primit ministrul Apărării, care la final a bîlbîit ceva de genul «Sîntem cu ei la guvernare... Trebuie să ne înţelegeţi şi pe noi aici, la Bucureşti». Sîntem ai nimănui. O ruşine faţă de memoria celor care au murit şi au suferit pentru fiecare palmă de pămînt transilvănean. Dacă nu se iau măsuri urgente, Ardealul este pierdut!”. Din păcate, cei care ar trebui să controleze corectitudinea acestor „tranzacţii”, fie sînt maghiari şi închid ochii, servind „cauza” autonomiei, fie sînt politicieni de la Bucureşti care gîndesc „strategic”, adică cu gîndul la putere şi păstrarea majorităţii guvernamentale. Întrebarea firească este: cît de mult resimte populaţia toate aceste jocuri politicianiste? Fie că sînt maghiari sau români.

(va urma)

Teodor Filip

 

Victor Ponta: Proiectul Roşia Montană este şi va fi blocat, pentru că nu toţi politicienii pot fi cumpăraţi ca Băsescu

Liderul PSD, Victor Ponta, a declarat, joi, 6 octombrie,  că proiectul Roşia Montană este şi va fi în continuare blocat, pentru că nu toţi politicienii pot fi cumpăraţi, „aşa cum este cumpărat preşedintele Traian Băsescu”. „Aş vrea să îl parafrazez pe preşedintele Traian Băsescu, care a spus că din 1997 proiectul este blocat, pentru că politicienii au fost laşi. Eu spun că din 1997 este blocat şi va fi în continuare, pentru că nu toţi politicienii pot fi cumpăraţi, aşa cum e cumpărat preşedintele Traian Băsescu, cum sînt cumpăraţi alţii din toate partidele” (cu excepţia PRM – nota red. R.M.), a spus Ponta, în discursul susţinut la lansarea viziunii USL pe Mediu. El a arătat că proiectul Roşia Montană priveşte Interesul Naţional al României, nu pensia preşedintelui Traian Băsescu. „Proiectul de la Roşia Montană e despre Interesul Naţional al României, despre viitorul României, despre riscurile pe care România trebuie sau nu trebuie să şi le asume. Nu e un proiect pentru pensia preşedintelui Traian Băsescu, nu e un proiect prin care plătim datoriile din campanie ale nimănui, nu e un proiect ca să cîştig 5 voturi la Alba Iulia”, a spus Ponta. Cel mai important zăcămînt de aur din România este situat în localitatea Roşia Montană, judeţul Alba, şi este concesionat, în vederea exploatării, companiei Roşia Montană Gold Corporation. Zăcămîntul de la Roşia Montană este evaluat la aproximativ 300 de tone de aur şi 1.600 de tone de argint. Roşia Montană Gold Corporation este controlată de firma canadiană Gabriel Resources, care deţine 80,46% din capitalul social. Firma de stat Minvest Deva are o participaţie de 19,31% din RMGC. Minvest Deva este controlată de Ministerul Economiei.

În spatele companiei canadiene Gabriel Resources se regăsesc nume mari din business-ul mondial, precum miliardarii John Paulson, Beny Steinmetz şi Thomas Kaplan. Şeful statului s-a declarat, în ultima vreme, un susţinător al demarării exploatării miniere de la Roşia Montană, menţionînd că o parte din resursele aurifere vor ajunge în rezerva Băncii Naţionale.

Ungaria se opune proiectului, din cauza dezastrului din anul 2000 de la o mină de aur din Baia Mare, cînd 100.000 de metri cubi de apă amestecată cu cianură au ajuns în mai multe rîuri şi ulterior în Tisa, pe teritoriul ungar.

Comisia Europeană vine în România

să verifice proiectul Roşia Montană

Renate Weber a anunţat că oficialii Comisiei Europene vor veni în România să se documenteze despre proiectul de minerit controversat de la Roşia Montană. Renate Weber spune că este „mîndră că doi cetăţeni români - Sorin Jurca din Roşia Montană şi reprezentantul Asociaţiei Ad Astra - s-au prezentat atît de bine în faţa Comisiei de Petiţii din Parlamentul European, cu argumente logice, structurate, prin care au explicat de ce proiectul de la Roşia Montană este nociv pentru România şi pentru Europa.  Din dezbateri a reieşit clar că acest proiect e unic în Europa prin mărimea sa. Dacă s-ar realiza, ar însemna folosirea a de 13 ori mai multă cianură decît în toate proiectele miniere actuale din toate statele membre. Aşadar, atunci cînd se invocă faptul că mai există exploatări miniere cu cianură în Europa, trebuie ţinut cont de dimensiunile uriaşe, unice, ale proiectului Roşia Montană”, scrie Renate Weber. „Respectarea legislaţiei europene de mediu presupune inclusiv o analiză, din această perspectivă, a mărimii fără precedent a unei astfel de exploatări. Comisia de Petiţii va veni în România la începutul lunii noiembrie şi cred că va fi organizată şi o vizită la Roşia Montană, petiţia rămînînd până atunci deschisă. Foarte important, Comisiei Europene i s-a solicitat o analiză independentă privind patrimoniul cultural, istoric şi social de la Roşia Montană, iar reprezentantul Comisiei Europene a promis să revină cu un răspuns la această solicitare.”

„Cotidianul”

ROŞIA MONTANĂ ŞI C.N.A.

Către

CONSILIUL NAŢIONAL

AL AUDIOVIZUALULUI

În atenţia domnului

preşedinte Răsvan Popescu

Începînd cu anul 1995, firma Gabriel Resources Limited şi apoi, din anul 2000, continuatoarea sa, S.C. Roşia Montană Gold Corporation S.A. (R.M.G.C.), a obţinut, din partea Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.), avizul pentru obiectul de activitate, respectiv cercetarea, explorarea, exploatarea şi valorificarea zăcămintelor de resurse minerale din perimetrul Roşia Montană şi Complexul Bucium.

De mai bine de 16 ani, R.M.G.C. nu a reuşit să obţină toate aprobările legale pentru începerea exploatării celui mai mare zăcămînt de aur, argint şi metale rare din lume, cel de la Roşia Montană. Cele mai multe dintre documentele cerute de lege pe care le-a obţinut R.M.G.C. au fost anulate de către instanţele judecătoreşti, ca fiind ilegale. Se ştie că proiectul R.M.G.C. prevede o exploatare de suprafaţă pe mai mult de 1.000 ha, ce vizează folosirea a 150 milioane kg dinamită pentru pulverizarea vestigiilor istorice din perioada dacică şi romană, a 4 munţi, a localităţii Roşia Montană (Alburnus Maior), care este una dintre cele mai vechi din Europa şi din lume, a celor 9 biserici, 8 cimitire, a sute de case monumente istorice şi a numeroase imobile aflate în proprietate privată. După dinamitare, urmează să fie folosite 200 milioane kg cianuri pentru obţinerea concentratului minier, care va produce cel mai mare dezastru ecologic din Europa.

Abia la începutul lunii septembrie 2011, Ministerul Economiei a desecretizat o parte din documentaţia aferentă proiectelor miniere Roşia Montană şi Bucium, din care rezultă următoarele, cu referire la proiectul R.M.G.C.:

1) Partea din capitalul social al R.M.G.C. deţinută de Gabriel Resources a crescut de la 65% (în anul 1995 ) la 99,4% (în anul 2011) prin majorări succesive de capital, iar participarea Statului Român, prin Minvest Deva, a scăzut de la 33,8% (în anul 1995) la numai 0.6%, în acest an.

2) Proiectul R.M.G.C. este al unei firme private străine, care nu poate fi aplicat deoarece: nu are aprobarea Poporului Român dată prin Referendum Naţional;  Constituţia României nu permite să fie expropriate şi dinamitate proprietăţile private ale cetăţenilor, precum şi cele 9 biserici; nu are toate avizele şi aprobările legale; nu respectă legislaţia în vigoare în domeniul mineritului şi patrimoniului naţional; va produce cel mai mare dezastru ecologic din Europa; sfidează Rezoluţia Parlamentului European, din 6 mai 2010, privind interzicerea folosirii cianurii în minerit.

3) Din cele 800-4.000 tone de aur, peste 2.300 tone de argint, peste 300 tone de uraniu şi din celelalte metale rare, inclusiv cel mai mare zăcămînt de wolfram din lume, Statul Român nu va obţine nici un gram. Concentratul minier va fi scos integral din România, iar toate datele şi rapoartele referitoare la activitatea Societăţii (R.M.G.C.) sînt şi rămîn proprietatea exclusivă a acesteia. Este evident că proiectul R.M.G.C. nu este pentru România, ci împotriva ei şi a Poporului Român, care nu va şti niciodată ce cantităţi de aur, argint, uraniu, wolfram şi alte metale rare vor fi exploatate la Roşia Montană şi vor fi scoase din ţară. Concentratul minier nu va fi prelucrat în uzine metalurgice din România şi nu va necesita consum de energie electrică, aşa cum, în mod eronat şi pentru manipularea opiniei publice, se face trimitere în spotul publicitar al R.M.G.C.

4) R.MG.C. are dreptul să vîndă anticipat, înainte de începerea exploatării, cantităţi mari de aur, argint, uraniu, wolfram şi alte metale rare, fără ştiinţa Poporului Român, proprietarului zăcămîntului de la Roşia Montană, precum şi Guvernului României şi  Băncii Naţionale. R.M.G.C. a vîndut anticipat din aceste bogăţii, iar acum încearcă pe toate căile, inclusiv printr-o publicitate agresivă şi care nu corespunde adevărului, să înceapă exploatarea la Roşia Montană.

5) Prin actul adiţional nr. 4, din anul 1999, la Contractul de Societate şi Statutul Euro Gold Resources S.A. s-a stabilit că personalul care va fi angajat la R.M.G.C. „va fi selecţionat de companie, la propria sa discreţie, în funcţie de necesităţile acesteia”. În actele R.M.G.C. se precizează că în faza de exploatare, pe durata celor 17 ani, vor fi 217 angajaţi, aflaţi la discreţia stăpînilor străini. Miile de angajaţi care sînt precizate în clipul publicitar al R.M.G.C. nu au nici o legătură cu realitatea.

6) Licenţele de explorare şi exploatare a celui mai mare şi valoros zăcămînt din lume, cel de la Roşia Montană, sînt strict secrete pentru Poporul Român, fiind îndreptate împotriva României şi a urmaşilor urmaşilor noştri.

7) Pentru exploatarea de către străini a zăcămîntului de la Roşia Montană se va folosi cea mai mare cantitate de dinamită şi de cianură din lume, iar în cazul unui dezastru ecologic R.M.G.C. va fi răspunzătoare numai pînă la contribuţia Gabriel Resources la capitalul Societăţii (R.M.G.C.). Miliardele de dolari sau euro pentru ecologizarea mediului şi pentru despăgubirile uriaşe datorate cetăţenilor români şi ţărilor vecine le va suporta Poporul Român, din Bugetul de Stat.

8) Pentru exploatarea şi scoaterea din România a celui mai mare zăcămînt din lume, R.M.G.C. va plăti o redevenţă minieră foarte mică, de numai 4%, din care Bugetul de Stat va încasa numai 2,4%.

9) Din exploatarea şi vînzarea zăcămîntului de la Roşia Montană, Statul Român va încasa, în lei, numai 0,6% din dividende, dar numai după ce Societatea (R.M.G.C.) va rambursa creditele acordate de instituţiile finanţatoare, după acoperirea cheltuielilor făcute de Gabriel şi de alţi acţionari, precum şi după plata dobînzilor aferente. În Bugetul de Stat vor intra sume derizorii comparativ cu cele peste 100 miliarde euro, la cît a fost evaluat zăcămîntul de la Roşia Montană, de către experţi de la Oxford. Rezultă foarte clar că proiectul Roşia Montană nu este un proiect pentru România, ci împotriva României şi a Poporului Român. Publicitatea făcută în mass-media de către R.M.G.C. nu corespunde adevărului şi, prin numeroase omisiuni, încearcă să inducă în eroare opinia publică.

Împotriva proiectului R.M.G.C. s-au pronunţat ferm: Biserica Ortodoxă Română, celelalte biserici şi culte; Academia Română şi Academia de Studii Economice; Societatea Alburnus Maior; Uniunea Naţională Vatra Românească; Societatea Cultural-Patriotică “Avram Iancu“; Astra; toate O.N.G.-urile care se ocupă cu protecţia mediului şi a monumentelor istorice; peste 1.000 de specialişti din întreaga lume; aproape toate partidele politice din România şi majoritatea parlamentarilor europeni. De asemenea, în România a început strîngerea de semnături de la cetăţeni, din toate judeţele, care se împotrivesc proiectului R.M.G.C. Este evident că proiectul R.M.G.C. este defavorabil pentru România şi pentru Poporul Român, el urmărind şi dinamitarea uneia dintre cele mai vechi localităţi din Europa.

Avînd în vedere încălcarea prevederilor legale, vă solicit să dispuneţi, la fel ca în anul 2009, interzicerea difuzării spotului publicitar al celor de la R.M.G.C., pînă cînd vor obţine toate certificatele, avizele, acordurile şi studiile prevăzute de lege pentru începerea exploatării; atîta timp cît cetăţenii au proprietăţi private în Roşia Montană; atîta timp cît există în Roşia Montană galeriile dacice şi romane, alte vestigii arheologice inestimabile, precum şi cele 9 biserici şi 8 cimitire;  Biserica Ortodoxă Română şi Academia Română se opun acestui proiect; pînă cînd Parlamentul European va permite exploatări miniere pe bază de cianură; pînă cînd Ungaria şi alte ţări, care riscă să fie afectate de cel mai mare dezastru ecologic pus la cale în Europa, îşi vor da acordul pentru proiectul R.M.G.C.

Nădăjduiesc că veţi lua o decizie înţeleaptă, pentru care să vă bucuraţi de preţuirea Poporului Român.

Dr. Gheorghe Funar,

Secretar general al P.R.M.,

Preşedintele Filialei P.R.M. Cluj

UDMR îl mai sfidează, o dată, pe şantajistul Băsescu:

NU - VOTULUI PRIN CORESPONDENŢĂ!

UDMR-iştii vor respinge Legea votului prin corespondenţă, indiferent ce le va promite Traian Băsescu. Ungurii  se tem că acest vot va însemna sfîrşitul activităţii UDMR în Parlamentul României. Surse din cadrul formaţiunii ne-au informat că liderii UDMR consideră că, datorită acestui vot, formaţiunea lor  nu va intra în Parlament, deoarece „suveica“ electorală, la care lucrează sîrguincios Teodor Baconschi, va aduce, prin fraudă, numărul de voturi necesare echipei lui László Tökéş, care va intra în Legislativ în locul lor. Markó Béla şi Kelemen Hunor au informaţii sigure, conform cărora, sub pretextul unui vot masiv al etnicilor maghiari originari din România, dar aflaţi în diasporă, Traian Băsescu le va întinde o capcană şi îi va scoate din Parlament în favoarea radicalilor lui Tökéş. Aşa s-a răzbunat nebunul şi pe PRM, care îi strica toate socotelile.

Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei

La 27 octombrie să ne amintim de

Aruncarea în aer a Comandamentului Militar Român de la Odessa

După cum se ştie, cu 70 de ani în urmă, în după-amiaza zilei de 22 octombrie 1941, Comandamentul Militar Român de la Odessa a fost aruncat în aer. Despre acest moment nefericit din Istoria Armatei Române s-a scris şi se vor mai scrie multe pagini. Este şi va fi un lucru bun, întrucît prea mulţi oameni au murit şi prea mult sînge s-a vărsat atunci. Ca să nu mai vorbim de impactul psihic şi moral pe care l-a avut acest eveniment dramatic asupra trupelor române angajate în luptele de pe Frontul de Est. Iar învăţămintele sînt multe. Noi, în cele ce urmează, nu ne propunem să reamintim împrejurările în care a avut loc nefericitul eveniment şi consecinţele acestuia, ci să analizăm, atît cît ne permit datele de care dispunem, pentru a vedea dacă acesta putea fi preîntîmpinat la timp. Cercetările ţin, desigur, de ceea ce se numeşte verificarea şi exploatarea informaţiilor în scopul prevenirii unor evenimente catastrofale. Viaţa a dovedit că degeaba ai cunoştinţe dacă nu ştii să le foloseşti la timp şi în mod corespunzător. Informaţia în sine, oricît ar fi ea de valoroasă, dacă nu-i exploatată cum trebuie şi la momentul cel mai potrivit, nu face nici doi bani. Ba, din contră, o ştire de valoare înregistrată şi „depozitată“ undeva poate să provoace situaţii cu totul şi cu totul nedorite. Cu atît mai mult cînd este vorba de acte de terorism, cu urmări tragice şi imprevizibile. În astfel de cazuri se iau cît mai urgent posibil toate măsurile de autoapărare şi apoi se trece la verificarea informaţiilor primite. Cînd apar veşti cu privire la acte de terorism nimeni nu are dreptul să spună: „Da, aşa o fi, dar hai mai întîi să le verificăm şi apoi vom vedea ce-i de făcut“. E prea mare pericolul ca să gîndim şi să procedăm în felul acesta.

Am insistat asupra acestui aspect întrucît, după datele de care dispunem, în cazul actului de terorism de la Odessa aşa s-a întîmplat: informaţiile primite nu au fost tratate cu atenţia cuvenită. Deşi păreau de la bun început verosimile, mai ales în condiţiile de război de atunci, totuşi consemnările primite nu au fost verificate cu tot profesionalismul necesar.

Prima sesizare a ajuns la Eugen Cristescu, şeful Serviciul Secret de Informaţii (SSI), aflat şi el în momentul acela în Odessa. Iată ce a declarat el mai tîrziu în legătură cu aceasta: „Un cetăţean din Odessa s-a prezentat colonelului Ionescu şi l-a anunţat că, după informaţiile sale, clădirea NKVD-ului ar fi fost minată de trupele sovietice înainte ca acestea să părăsească oraşul...“.

De remarcat că Eugen Cristescu nu precizează ziua cînd a primit informaţia dar, după cum au evoluat lucrurile, se pare că a fost vorba de 2 sau 3 zile înainte ca tragicul eveniment să aibă loc. De la intrarea trupelor române în Odessa şi, implicit, retragerea trupelor sovietice trecuseră 6 zile.

A doua sesizare cu privire la minarea clădirii în care se instalase Comandamentul Militar Român a fost primită, cu o zi înainte de deflagraţie, chiar de generalul Ion Glogojanu, comandantul militar al Odessei. În legătură cu acest moment avem date din 3 surse. Gherman Pintea, fostul primar al Odessei, declară: „În ziua de 21 octombrie pe la orele 11, subsemnatul fiind în cabinet la domnul general Glogojanu, a anunţat o femeie de origine rusă care, cu o înfăţişare speriată, a spus că vrea să comunice ceva urgent personal domnului general comandant. Cu ajutorul unui traducător, femeia a declarat d-lui general că ştie precis că organele NKVD la plecare au minat clădirea cu scopul de a fi aruncată în aer atunci cînd se va considera necesar“.

Alt martor la evenimentele de atunci, Nichita Smochină, personalitate marcantă a românilor din Transnistria şi cu rol important în acţiunile politico-militare din perioada anilor 1941-1944, în memoriile sale, referindu-se la femeia care sesizase pericolul, arată că aceasta era chiar mama unuia dintre militarii sovietici care pregătiseră actul terorist, deci era în deplină cunoştinţă de cauză. Mai mult, dîndu-şi seama de lipsa unei reacţii adecvate şi imediate a generalului Glogojanu, la care fusese în ajun, întîlnindu-se a doua zi pe stradă cu Nichita Smochină şi Pintea Gherman a atras din nou atenţia acestora cu privire la pericolul care-i paşte. Smochină scrie că femeia îi avertiza „cu lacrimi în ochi“, sfătuindu-i să întreprindă ceva pînă nu va fi prea tîrziu.

Despre această femeie şi avertizările sale a vorbit şi colonelul Radu Glogojanu, nepotul generalului Ion Glogojanu, într-un interviu acordat în 1994 Secţiei de Istorie Orală din Radiodifuziunea română: „La Comandamentul Militar din Odessa s-a prezentat o femeie în vîrstă, care se numea Ludmila Evghenievna Petrovna, care a spus că vrea să vorbească cu cel mai mare comandant. Ofiţerul de serviciu i-a spus că nu se poate. Ea a insistat că vrea să discute numai cu el, că este ceva foarte important. Ofiţerul de serviciu a raportat mai departe şefului de cabinet al unchiului meu. Generalul Glogojanu a primit-o pe această rusoaică, care i-a spus că această clădire era minată, că a lucrat chiar fiul ei, care era electrician, şi că nu e bine să rămînă în acest comandament, care va sări în aer“. Şi, totuşi, generalul şi mulţi din colaboratorii săi au rămas în clădirea minată, pierzîndu-şi viaţa în deflagraţia care a avut loc!

Dar, respectînd adevărul, ar fi greşit să credem că toţi aceşti oameni cu mari responsabilităţi, cu experienţă de viaţă şi trecuţi deja prin ororile de pînă atunci ale războiului, precum Eugen Cristescu, Pintea Gherman, generalul Ion Glogojanu şi ceilalţi ofiţeri superiori aflaţi pe lîngă el, odată puşi în temă cu pericolul iminent semnalat, au ignorat totalmente acest lucru. Nu, nu a fost aşa. Ei au dat ordine pentru a se întreprinde acţiuni care să împiedice dezastrul, dar cei care au executat ordinele pentru verificarea clădirii ori n-au făcut-o cu profesionalism, neavînd tehnica necesară, poate insuficientă sau neperformantă, ori au dovedit o superficialitate de condamnat.

Din declaraţia lui Eugen Critescu aflăm, de pildă, că Ionescu, colonelul care a primit sesizarea din partea unui cetăţean din Odessa, „a cerut germanilor o echipă de cercetare, care a făcut unele verificări, dar cu rezultat  negativ“. Tot fostul şef al SSI-ului spunea că „după explozie s-a constatat că materialul exploziv fusese foarte bine izolat şi camuflat în subsolul clădirii“. Iată, spunem noi, o dovadă de superficialitate din partea celor care au verificat. Sau poate aparatura a fost depăşită?

Şi generalul Glogojanu, la rîndul său, după ce a primit sesizarea de la Ludmila Petrovna, „imediat a dat dispoziţie să fie evacuată clădirea şi să intre în acţiune geniştii români şi germani“. Nepotul său declara în 1994 că „s-a controlat întreaga clădire, dar detectoarele nu au indicat absolut nimic“.

Şedinţa convocată de generalul Glogojanu pentru ora 18 nu a fost contramandată. Pintea Gherman a declarat: „La ora 6 seara trebuia să ne adunăm la Comandamentul Militar toţi şefii autoritaţilor din Odessa. Unii dintre aceştia s-au dus“.

Rezultatul exploziei a fost catastrofal. Numărul morţilor: 103 militari, printre aceştia generalul Ion Glogojanu, 16 ofiţeri români, plus 15 militari germani. Groaznice au fost şi represaliile ordonate de Hitler şi Antonescu. Unele justificate, altele nu.

Privind retrospectiv, poate că tragedia ar fi putut fi evitată şi dacă din capul locului ar fi trezit suspiciuni faptul că fostul sediu al NKVD-ului sovietic, în care s-a instalat Comandamentul Militar Român, era singura clădire intactă, inclusiv întregul mobilier din interior, restul clădirilor din jur fiind distruse. Evident că a fost o capcană, pe care sovieticii au întins-o inamicului, dovadă că au şi „căptuşit-o“ cu exploziv, aruncînd-o în aer într-un moment cînd era plin de militari români şi germani. De asemenea, poate că dacă se recurgea la metoda tradiţională a căutării existenţei explozibilului şi cu cîini special dresaţi, s-ar fi putut descoperi existenţa acestuia şi prevenirea dezastrului.

Vasile Ioan Dumitru

P.S.: Materialul de faţă a fost întocmit pe baza datelor extrase din lucrarea „Gherman Pintea“, semnată de doctorul în istorie Ion Constantin. O prezentare a lui Gherman Pintea, personalitate politică interbelică proeminentă, fost primar al oraşului Odessa, o vom face într-un viitor număr al revistei „România Mare“.

CORNELIU VADIM TUDOR

şi ROMÂNIA, o simbioză desăvîrşită

Prezenţa pe micul ecran a unui lider politic de anvergura lui Corneliu Vadim Tudor a trezit un viu interes din partea populaţiei. Ratingul emisiunii difuzate la Antena 3 în ziua de 1 octombrie 2011, care l-a avut ca invitat special pe preşedintele P.R.M., constituie o dovadă grăitoare. Europarlamentarul s-a referit la Mişcarea Populară, denumind-o, în stil pamfletar, „copilul din flori al lui Traian Băsescu”. Această „făcătură” sau „ghiveci marinăresc” nu reprezintă altceva – ne explică Tribunul – decît un colac de salvare pentru Traian Băsescu, prin care acesta vrea să se piardă urma şi cromatica PDL-ului. Se caută altă siglă, altă vignetă, altă culoare. Tribunul ne-a spus din cine e compusă Mişcarea Populară: PDL, UNPR, revoluţionarii lui George Costin, PNŢCD-ul cu Radu Sîrbu, Cozmin Guşă (PIN), Viorel Pană (Partidul Ecologist Român), Tökes Laszlo – PPMT, UDMR, Dan Diaconescu – PP. Licenţa OSIM aparţine Ioanei Băsescu. Tartorul formaţiunii (mixturii) este însuşi Traian Băsescu. Aflăm că misiunea dată de preşedintele României lui Dan Diaconescu a fost aceea de a crea un partid care „să pară de Opoziţie”. Preşedintele PRM afirmă răspicat: „Piaza rea a Poporului Român este Traian Băsescu, împreună cu echipa sa”. Actuala guvernare este aspru criticată de Tribun: „Nu ştiu să conducă, nu au nici viziune”. Consecinţele actualei guvernări sînt dezastruoase: „Au plecat milioane de români peste hotare, se sinucid copiii de dorul părinţilor”. Foamete, boli, mizerie, atentat la viaţă.

Preşedintele Corneliu Vadim Tudor – simbol al demnităţii, onestităţii, patriotismului – acuză vehement clica portocalie: „Aţi distrus economia naţională!”. Pledoaria Tribunului capătă accente patetice: „Voi cerşiţi la Washington şi vă deranjează că o ţigancă din România cerşeşte la Notre Dame de Paris...”. Se pune legitima întrebare: care este diferenţa? Corneliu Vadim Tudor, politicianul căruia nu-i scapă nimic din vedere, politicianul cu viziune, sociologul şi istoricul de excepţie, înţelege ca nimeni altul urzeala politică practicată cu nonşalanţă în laboratoarele PDL-iste. Conform datelor de care dispune, Tribunul arată că PDL-ul are în mod real între 6 şi 7%. Cu „ingredientele” amintite ajunge la 15%, iar cu „frauda” fac 33%. „Vor să spargă şi PNL-ul”. Făcînd referire la cei 7 ani care au trecut de la momentul lacrimogen „Dragă Stolo”, domnul Corneliu Vadim Tudor îi consideră „7 vaci slabe din Biblie”, o perioadă îndoliată din Istoria României. Situaţia este atît de alarmantă, încît Tribunul atrage atenţia asupra faptului că ori ne vom mobiliza spiritul civic, ori, vorba poetului Octavian Goga, vom fi nevoiţi „să ne mutăm în altă ţară”. Întrebat de moderatoarea Alessandra Stoicescu dacă va adera la Mişcarea Populară, preşedintele Vadim Tudor declară: „Nu mă aliez cu duşmanii Neamului Românesc”. În 26 septembrie 2011, tot la Antena 3, fiind pus în discuţie acelaşi subiect, Tribunul mărturisea: „Niciodată nu voi fi alături de tîlharii şi jefuitorii ţării mele”. Urmează o altă explicaţie pe aceeaşi temă: „Nu mă voi duce cu ciocoii şi tîlharii care au furat ţara”. Iată consecvenţă, patriotism, demnitate! Preşedintele PRM aminteşte şi de „Cazul Nokia”. Constată că Nokia este o „firmă de ţepari”. Dacă în Germania s-au dat 200 milioane euro plăţi compensatorii, în România şpaga a mers la politicieni (aminteşte de cei 3 „B” ordonaţi alfabetic), în defavoarea angajaţilor de la Nokia, ce vor beneficia de doar 3 salarii compensatorii.

Vadim şi România – iată o simbioză desăvîrşită!

Apreciind eforturile depuse de marele patriot român atît în ţară, cît şi în străinătate, pentru a salva Patria de la declin, rămîn impresionată. În schimb, mă dezgustă lipsa de reacţie a semenilor noştri, care se mulţumesc cu un prînz copios oferit de un primar de sector, sau cu atenţii şi cadouri preelectorale, fardate cu panglici portocalii. Sărăcia nu este un bun sfetnic. Ne face subiectivi. Lăsaţi plocoanele şi atenţiile şi concentraţi-vă atenţia asupra problemelor vitale ale României, care sînt, implicit, ale noastre, ale tuturor. Aveţi încredere în preşedintele Corneliu Vadim Tudor şi izbăvirea e aproape!

Prof. Daniela Vasiloschi

 

Biblioteca Naţională

Braşov, oraşul minune (4)

HULUBII

Aceiaşi veseli locuitori înaripaţi ai Veneţiei, şi la Braşov. Hulubii cenuşii, fluturînd în văzduhul auriu şi între case vetuste, par bucăţi desprinse din bătrînele ziduri cernite. Încadraţi în atmosfera de cenuşiu, de sobrietate, aceşti hulubi sînt un surîs auster, ca bucuria unui grav puritan.

Parcă la ei s-ar fi gîndit Isus cînd a dat drept pildă păsările: ele nici seamănă, nici seceră şi, de foame, nu mor. Într-adevăr, hulubii sînt pensionarii oraşului. Nimeni nu le face vreun rău. Au dreptul să zburde în voie, să se joace cît le place. Cuibul lor e în clopotniţa şi sub streşinile Bisericii Negre, unde se adună puzderie. De acolo, stolul se sparge deasupra oraşului, ca un bulgăr de pămînt aruncat de pumnul turnului. Îi găseşti, apoi, peste tot, pe străzi, însă mai cu seamă prin pieţe şi în jurul Sfatului. Umblă pe granitul uliţelor şi nu se sfiesc de trecători, nu le fug dinainte, ci aşteaptă să se dea, ei, la o parte. Umblă, legănîndu-se elegant, şi pigulesc resturile, pe locul unde a fost tîrgul.

Viaţa hulubilor e în toi dimineaţa. E înduioşătoare grija orăşenilor pentru porumbeii lor. Atenţia pe care o dau acestor suflete înaripate răscumpără, poate, multe din păcatele lor.

Prima oară cînd am văzut hulubii Braşovului, intram într-una din străduţele înguste din jurul Bisericii Negre. Imediat ce am dat colţul, am rămas uluit: la o fereastră, un copil de vreo 6 ani, blond şi bucălat, cu faţa inundată de lumină şi bunătate, cu palmele pline de grăunţe şi, în jurul lui, numai hulubi, cu zecile. Erau pe fereastră, sub fereastră, pe trotuar, pe stradă, umplînd micul pasaj cu mulţimea lor agitată şi pigulitoare, alergînd după grăunţele aruncate, iar unul se aşezase chiar pe umărul puiului de Siegfried. O imagine pură, proaspătă, neaşteptată, ceva de istorioară morală, de manual nemţesc, cu poze, însă fără nuanţa de constrîngere şi fără chinina pedantă a lecţiei, la sfîrşit: ceva liber, firesc, nestingherit de litera cărţii.

De-atunci am mai văzut asemenea tablouri. O femeie, abia ieşită din pat, cu pielea fragedă şi ochi frumoşi, strălucitori, învelită într-o spumoasă rochie de casă, uşor deschisă la piept, pentru a lăsa să se vadă o cămaşă albă, dantelată, apariţie fermecătoare şi plină de ispite, dedată gospodăreştii griji de a hrăni micile păsări pacifice. Altă dată, pe Str. Voievodul Mihai, la fereastra unei case severe, un bătrîn, cu o barbă încărunţită, cu faţa văduvă de orice surîs, dar cu ochii vii şi mulţumiţi, se deda aceleiaşi ocupaţii, aruncînd în mijlocul străzii oale cu mei. Hulubii se adunau, împărtăşindu-se din dar, cu aceeaşi graţie vioaie.

Spre seară, stolurile se înapoiază în podul şi în clopotniţa Bisericii Negre, acasă, acolo unde au cuiburi, ouă şi pui. Guruitul lor se înalţă ca o rugăciune de vecernie, iar fîlfîitul cenuşiu, care-şi caută somnul, pune mai multă melancolie deasupra zidurilor afumate ale bătrînei clădiri. Seara, în clopotniţa lor, hulubii oficiază slujba pentru paza oraşului.

TÂMPA

Fără Tâmpa nu poate fi conceput Braşovul. Ea e cel mai important element din fizionomia oraşului şi nu i-ar putea lipsi, după cum nu i-ai putea tăia nasul cuiva, fără să-i strici figura.

Apare, în mod neaşteptat, după ce ai ieşit din Dîrste, şi trenul o coteşte spre stînga. O vezi deodată şi te miri cum a apărut, de unde, dacă nu ştii că trenul face, aici, o curbă. Şi creşte mereu, pînă te opreşti în gară. De acolo te uiţi la ea şi-ţi merge tot timpul înainte, pînă în centru. Drumul de la gară duce spre Tâmpa. Ea este chiar în centru, sau, mai precis, la marginea care e centrul oraşului. Intr-adevăr, centrul Braşovului este intrat în marginea pe care o formează această înălţime.

Sub Tâmpa se strînge viaţa oraşului, viaţa cea mai intensă, cea mai activă, pulsul cotidian al său, la adăpostul acesta, care şi-a păstrat atitudinea de protecţie majestuoasă asupra aşezărilor omeneşti de la poale. În trecute vremi, Tâmpa i-a ocrotit pe domnitorii de sub ea, în sensul propriu al cuvîntului. Acolo, sus, au fugit oamenii ameninţaţi de invaziile tătăreşti şi turceşti, iar, mai apoi, cînd cetatea s-a împrejmuit cu ziduri tari, Tâmpa a fost  ea însăşi un zid al acestei cetăţi, un zid natural, inaccesibil din partea cealaltă.

Şi azi, oamenii se simt ocrotiţi încă de acest munte, deşi el nu mai joacă un rol de apărare materială. Dar e un puternic sentiment de securitate, acela pe care-l încearcă un om aşezat la poala muntelui şi, mai ales, într-o vale, între munţii înalţi. Aici te simţi la adăpost. Nu mai e nici o primejdie, imediată, evident. Dar sentimente atavice au rămas în tine; ele se răscolesc şi aduc la suprafaţă satisfacţia ce trebuie s-o fi simţit strămoşii, ştiindu-se apăraţi de munţi, aceste fortăreţe naturale. Sentimentul acesta de securitate e şi mai puternic în Valea Timişului, unde munţii se ridică din ambele laturi şi în atît de strîmt loc, încît şi intrările văii parcă sînt închise. Acolo te simţi apărat ca într-o găoace, la adăpost de orice incursiune inamică. În mai mică măsură, acelaşi sentiment e provocat de Tâmpa.

Acoperită toată cu păduri de fag, Tâmpa n-are brazi decît la poale, o centură strîmtă, şi mai mulţi, pe cealaltă parte, care nu se vede, înspre Valea Răcădăului, unde un primar inteligent a plantat, pe nişte stînci pleşuve, arborele acesta, căruia-i place solul arid şi incomod. De altfel, toată podoaba păduroasă a muntelui e de origine recentă, ea neavînd mai mult de 100 de ani – şi nici atît – deoarece, abia în secolul trecut s-a făcut împădurirea ei. Şi cu cîte eforturi s-a ajuns la rezultatul de acum!

Tâmpa e frumoasă, văzută din cetate, adică dintr-o latură. Trebuie s-o vezi din coastă, ca să-i măsori lungimea de la un capăt la celălalt. Atunci, în lumina zilei, vara, cînd pomii au întreg frunzişul lor stufos, Tâmpa apare ca o îngrămădire de oi miţoase, care s-au înghesuit una într-alta, de frica ploii. Pomii, ghemuiţi unul într-altul, cu coroanele încîlcite, par trupurile gheboşite şi flocoase ale unei turme numeroase. Ochiul are impresia unui moale şi lînos vălmăşag, şi impresia vizuală e însoţită de una musculară: ai o poftă teribilă să te arunci în această adunare de oi, lînoasă. Această poftă o ai mai ales cînd te afli pe Romuri, mai sus de Turnul negru, unde eşti oarecum mai aproape de înaltul Tâmpei. Simţi că, dacă te-ai azvîrli în frunzişul abundent şi catifelat, ai cădea pe moale şi te-ai cufunda plăcut, ca într-o saltea proaspăt făcută.

Noaptea, însă, cînd ochiul plin de întuneric nu mai distinge detaliile, iar frunzişul a dispărut în pasta neagră a pomilor, nu se mai vede decît blocul muntelui, care, în nopţile cu lună, îşi desprinde conturul precis de pe cer şi, atunci, Tâmpa apare aşa cum a văzut-o poetul Eugen Jebeleanu: „Şi ca un spate negru de cămilă,/ De-aceleaşi nopţi banale fiindu-i silă,/ Adoarme Tâmpa, ca întotdeauna“.

Pe sub Tâmpa se întinde, de la un capăt la celălalt, o largă alee, boltită de mari copaci. Pe sub ea, alte alei coboară, multe, şi, peste tot, vara, se păstrează o penumbră şi o răcoare calme, şi iarna nu e prea întunecos. De pe aleea de sus, printre ochiurile frunzelor apar acoperişurile şi parte din zidurile Cetăţii, dintre care, ca de pretutindeni, se vede predominînd Turnul Bisericii Negre, cu – mai încolo – celălalt Turn, al Sfatului. Aleea de sub Tâmpa e unică în toată ţara noastră.

ŞCHEIUL

Vechiul cartier românesc începe de la Liceul „Andrei Şaguna“, care-l străjuieşte ca un semn de cultură. Se urcă 4 străzi: una, a Castelului, chiar pe sub Tâmpa, alta, a Prundului, pe lîngă liceul care are în partea din spate Băile „Eforiei“, cu singurul ştrand al oraşului, de cealaltă parte a liceului curge apa puturoasă, care, în Şchei, a fost acoperită acum, şi Str. Ecaterinei. Pe Str. Prundului se întîlnesc case frumoase, de oameni cu stare, ba chiar şi casele unor chiaburi politicieni, care nu şi-au jertfit tocmai toată averea pentru binele naţiunii, ci s-au mai jertfit puţintel şi pentru ei înşişi. Pe stînga se află clădirea, în stil românesc, a Internatului Liceului „Andrei Şaguna“. Strada se opreşte în Piaţa „Prundului“, vastă, avînd în centru o cruce acoperită, una din acele cruci care se găsesc pretutindeni în Şchei, din belşug, reminiscenţe, poate, ale vremurilor cînd nu existau biserici şi oamenii trebuiau să se închine, sub cerul liber, unicului simbol religios mai lesne de construit. Obiceiul se va fi păstrat şi după ce şcheii au căpătat Biserica Sf. Nicolae, acel frumos dar al domnitorilor români; ei au continuat să ridice cruci peste tot, semne pioase ale unor puternice sentimente religioase. Biserica Sf. Nicolae se înalţă într-o curte, puţin deasupra nivelului pieţei, şi alături are, dar ceva mai jos, o modernă casă parohială.

În jurul crucii din Prund stau înşirate autobuzele care duc la gară sau la Bartolomeu, străbătînd oraşul: singurele mijloace de transport colectiv într-un oraş unde, altfel, eşti nevoit să te plimbi numai în trăsură, în maşină sau chiar pe jos. Animale mari, hărăbaie verzi, rămase dintr-o epocă de reptile antediluviene, autobuzele îşi clatină volumul, care le justifică porecla de aut-obeze. Tot de aici pleacă şi o maşină cu şenilă, o omidă mecanică mergînd la Poiană, cu roţile bandajate în lanţuri.

(va urma)

OCTAV ŞULUŢIU (1937)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dicţionar diabolic (vol. III)

Pasajul Universităţii. Deşi locul devenise cam răpănos, totuşi, în zonă funcţionau, de mai multă vreme, şi cîteva anticariate de mare succes, dovadă îmbulzeala de dimineaţă şi pînă la ora închiderii. De acolo am cumpărat, prin 2005, primele două volume din lucrarea „Dicţionar diabolic“, apărută la Paris, în 1825, sub semnătura lui Jacques Collin de Plancy. Cartea, tradusă şi la noi (1992), la Casa de Editură „Viaţa Românească“, de către Rodica Rotaru, conţine termeni, întîmplări şi personaje aflate în strînsă legătură cu magia, infernul, ştiinţele oculte, miracolele şi superstiţiile. Cititorii curioşi găsesc, în acest dicţionar, răspunsuri la probleme care despart legenda de adevăr, ştiinţa de superstiţie sau credinţa de erezie... Dar, într-o bună-zi, noul primar Sorin Oprescu a luat hotărîrea ca Pasajul Universităţii să intre în renovare generală. Acum, zona arată comme il faut şi depăşeşete în eleganţă mai vechile Pasaje Mercur şi Macca-Villacrosse, din apropiere, care excelează mai mult prin clasicitate. Din păcate, din pricina chiriilor ucigătoare, cum se aude, Pasajul Universităţii e mai mult un loc de trecere, nicidecum un vad comercial. Cam cum e Delta, seara, cînd păsările se întorc, ostenite, la cuiburile lor. Prin urmare, amatorii de cărţi vechi au la dispoziţie spaţii în Centrul istoric al Capitalei sau în alte locuri, risipite ici şi colo. După părerea multora, în Pasajul Universităţii s-ar putea amenaja un Centru general de antichităţi de toate felurile: cărţi, mobilier, tablouri, discuri şi instrumente muzicale, filatelie etc. Dar să lăsăm consideraţiile de ordin edilitar-negustoresc şi să revenim la „Dicţionarul diabolic“, al lui J.C. de Plancy, volumul III, pe care, spre norocul meu, l-am găsit nu pe Internet, ci la Petrică anticarul, care îşi expune marfa pe botul Daciei sale bleumarin, parcată lîngă Piaţa Norilor. Aidoma d-lui Pipilitu, care, odinioară, avea atelier de plăpumărie pe Şos. Chitilei, dar practica, cu destul succes (scuze pentru cacofonie – nota R.M.), şi tapiţeria, la domiciliul clienţilor. Şi Petrică al meu, pe lîngă anticariatul la botul calului, mai are o meserie: sună pe la uşile oamenilor şi încheie asigurări de tot felul (case, maşini, de sănătate). „Dicţionarul diabolic“ - vol. III conţine, număraţi bob cu bob, fix 281 de termeni (de la A la Z), care, adăugaţi celor 331, din celelalte două volume, fac, în total, 812 termeni, demonstrînd cît de vastă şi complicată e lumea de dincolo, cu morţii şi misterele ei. De la bun început ne-a frapat numărul de personalităţi, vreo 20, de la Mozart, Napoleon şi Ovidiu - la Pytagora, Socrate şi Zoroastru, care, în opinia lui J.C. de Plancy, au fost adevăraţi magicieni şi au avut legături cu lumea spiritelor. Să-l luăm, de exemplu, pe W.A. Mozart. Într-o zi, un necunoscut i-a bătut la uşă şi i-a cerut, cu un aer misterios, să-i compună un requiem. Ba i-a mai oferit şi 100 de ducaţi pentru osteneala lui. Mozart s-a pus pe treabă, zi şi noapte, cu multă patimă. „Sînt convins că lucrez acest requiem pentru mine – i-a spus el soţiei. Va fi cîntat la funeraliile mele“. În sfîrşit, cînd, după 4 săptămîni, străinul a venit să-şi ia opera, requiemul era gata, dar Mozart murise. (Relatare după Bodin, „Spectriana“). Necunoscutul era o fiinţă neobişnuită, care fusese trimisă să-i anunţe lui Mozart apropiatul lui sfîrşit, conchide J.C. de Plancy. (Se întîmpla în 1791). Pentru amatorii de ghicit, în afara metodelor cunoscute – bobi, cafea, cărţi de joc, în palmă – autorul cărţii recomandă şi altele. Amintim doar cîteva: lampadomancia (ghicitul în lumina lămpii), margaritomancia (ghicitul cu ajutorul perlelor), necromancia (ghicitul în cadavre, în evocarea morţilor), piromancia (ghicitul în foc). În ce şi-o ghici Băsescu, să vadă cît o să-şi mai încure caii pe-acilea, prin România? În sfîrşit, să mai parcurgem o dată cartea şi să vă oferim explicaţii la alte probleme, care au tot frămîntat imaginaţia oamenilor. Jidovul Rătăcitor. În Biblie se spune că a fost un personaj real, Assuerus, de meserie pantofar. Fiindcă s-a înhăitat cu Iuda şi L-a trădat pe Isus Christos, Mîntuitorul l-a pedepsit să cutreiere lumea pînă la Judecata de Apoi. Jidovul rătăcitor este o alegorie care reprezintă poporul evreu, rătăcitor în toată lumea. Tot un fel de jidov rătăcitor, dar numai în Bucureşti, este şi Isaac, samsarul pus de Caragiale să-i caute o locuinţă mai acătării, de Sf. Gheorghe şi de Sf. Dumitru. Larii. În Antichitate erau demoni, sau zei, păzitori ai caselor. După Apuleius, ei nu erau decît sufletele celor care au trăit şi muncit în acele locuri. Lethe – rîul care udă o parte din Tartar, ajungînd pînă la Cîmpiile Elizee. (Să fie totuna cu Stixul, rîul care desparte lumea aceasta de lumea morţilor?). În nuvela „La ţigănci“, a lui Mircea Eliade, profesorului Gavrilescu, vizitînd un bordel, i se face sete şi cere un pahar cu apă. Dacă admitem că acel bordel simbolizează cealaltă lume, atunci paharul cu apă nu poate fi decît Rîul Lethe. Cine bea din apa lui - uită de această lume. Loterie. A fost înfiinţată de un genovez, pe la 1720. Deşi se spune că nu e nici o legătură între vise şi marile cîştiguri la loterie, genovezul e convins că fiecare vis este legat de anumite numere. Astfel, dacă visezi o femeie, trebuie să joci numerele 4, 9, 22. Abia aştept să mă duc la culcare... Mani – zeii morţilor, care vegheau mormintele. În cinstea lor se organizau „serbările ferale“ (în luna februarie). După unele opinii, cuvîntul „pomană“ îşi are etimologia în „mani pro mani“ (pentru morţi); după altele, „pomană“ provine din slavonescul „pomenu“. Metempsihoza. Potrivit acestei doctrine, metempsihoza nu ar fi altceva decît trecerea sufletului în alt corp. Maniheiştii credeau că, dacă ai omorît un şobolan sau o muscă, drept pedeapsă, sufletul va trece într-un şobolan sau într-o muscă. Mai departe: starea în care te vei afla după moarte va fi opusă stării în care ai fost toată viaţa. Cel care a fost sărac, va fi bogat, şi invers. Prin urmare, titlul unui film italian neorealist, „Clasa muncitoare merge în Paradis“, nu e o vorbă goală. Negri. Se pare că arşiţa soarelui a contribuit la înnegrirea pielii unor popoare. Unii teologi pretind că negrii descind din Cain, căruia Dumnezeu i-a înnegrit pielea, drept pedeapsă că şi-a ucis fratele, pe Abel. La noi, oaia năzdrăvană din „Mioriţa“ ar fi fost neagră, de unde şi apelativul „Mioriţă laie, bucălaie“, comună expresiei „ţigan de laie“, adică negru. Oul. Obiceiul de a curăţa de coajă un ou fiert ar fi apărut în Antichitatea timpurie, ca o dovadă de politeţe. Poate unde oul era privit ca o emblemă a naturii, o substanţă misterioasă şi o ştiinţă. Oul serveşte şi în medicină. Cei care suferă de pietre la rinichi şi la ficat să amestece coji de ouă într-un pahar cu vin alb, şi vindecarea e gata. Pigmei – Popor legendar care, se spune, ar fi trăit în Tracia. Erau oameni nu mai înalţi de un cot. Femeile lor năşteau la vîrsta de 3 ani, iar la 8 ani, erau deja babe. Îşi făceau locuinţe din coji de ouă şi secerau grîul cu toporul, ca şi cînd ar fi tăiat o pădure. Urmaşii lor să fie pigmeii risipiţi astăzi prin Africa Centrală şi prin Asia de S-E? Bietul Boc din ce ramură se trage? Strănutul. După Aristotel, cînd strănutăm, ni se urează „noroc!“, în onoarea creierului, care adăposteşte spiritul şi bunul-simţ. În timpurile străvechi, strănutul era un semn rău, care prevestea moartea. De aceea s-a intervenit cu obiceiul de a ne face urări de fericire cînd strănutăm. Sau, cel puţin, aşa ne informează Jacques Collin de Plancy, spre sfîrşitul cărţii sale.

Paul Suditu

 

Doctoriţa Lucia Bubulac

şi pariul cu viaţa

Este o femeie foarte frumoasă, inteligentă şi talentată, un medic de excepţie, poate unul dintre cei mai buni diagnosticieni pe care-i avem la ora actuală; este, de asemenea, o interpretă şi o compozitoare de mare talent, o mamă desăvîrşită şi o prietenă cu care, fără grijă, poţi porni la drum. Aşadar, Lucia Bubulac este un om adevărat. S-a căsătorit la început de tinereţe şi a făcut greşeala de a alege omul nepotrivit. Îşi făcuse anume planuri pentru viitor, dar viaţa i-a dat cu totul altceva; nu s-a gîndit, la început de drum, că ,,Proştii mor, dar prostia rămîne”. Şi, Dumnezeule, cît de grea şi de rea e prostia! Şi cît de adevărate sînt spusele scriitorului australian James Clavell: ,,Bărbaţii sînt plini de mîndrie prostească”. Doctoriţa Lucia Bubulac s-a căsătorit, cu ani în urmă, cred că din greşeală, cu cîntăreţul Cătălin Crişan, care nu ne-a spus niciodată ce profesie are; singura lui bucurie este faptul că a rămas, încă, idealul bunicuţelor pensionare, graţie vocii lui lacrimogene, care, în opinia mea, nu transmite nici un fior artistic. Cîndva, s-a dat actor, dar acum e plină lumea de ,,actori” şi ,,actriţe” ca: Sexy Brăileanca, Daniela Crudu ş.a. Un tip orgolios, infatuat şi… cam atît. Cît timp a format un cuplu cu Lucia Bubulac, ea a fost aceea care l-a susţinut permanent, neglijîndu-se pe sine. Din fericire, au divorţat, deşi au două minunăţii de copii: pe băieţelul Raris, de 8 ani, şi fetiţa Daria, de 11 ani. Ambii copilaşi au rămas, după divorţ, la mama lor. Ca orice om deştept, Lucia nu regretă nimic, din contră, după despărţirea de omul nepotrivit, a înflorit şi s-a realizat cu adevărat. Şi-a lansat albumul ,,Doi trecători”, în care cîntă alături de soprana Felicia Filip şi de cei doi copii ai ei, care îi moştenesc şi frumuseţea, şi talentul. Lucia s-a schimbat: chipul ei radiază de bucurie; acum e, parcă, şi mai frumoasă. Pînă şi vocea ei, inconfundabilă şi inimitabilă, pare a se fi schimbat căpătînd nuanţe noi. Lucia a aflat, din propria experienţă, că familia şi profesia nu se încurcă una pe alta, ci se susţin, şi că pariul cu viaţa nu-i un joc: ,,Cînd viaţa ţi se pare grea/ Şi dacă vrei să izbuteşti/ Trei lucruri trebuie să faci:/ Să uiţi, să lupţi şi să iubeşti”. Puternica sa personalitate o ajută şi în profesie, şi în cultivarea talentului ei muzical. Paul Cézanne spunea: ,,Arta care nu e bazată pe sentimente, nu este artă”. Prietenia Luciei e extrem de preţioasă, deoarece ea a dovedit că ,,genialitatea este răbdare nesfîrşită”. Sînt relevante, în povestea de viaţă a Luciei Bubulac, vorbele rostite de Simone de Beauvoir: ,,Temeiul oricărei morale este respectarea libertăţii celuilalt”. Aici a greşit ex-soţul Luciei, dar, din fericire, totul a fost spre binele ei. Doctoriţă, interpretă, compozitoare, o femeie frumoasă şi o mamă minunată. De aceea vreau să-i amintesc omului Lucia Bubulac un panseu aparţinînd lui Albert Einstein: ,,Înţelepciunea nu este produsul şcolarizării, ci al încercării de o viaţă pentru a o căpăta”.

SOFIA BRÂNDUŞ-ITTESCU

A IV-a epistolă

de la un evreu pămîntean

Domnilor:

– Dr. Corneliu Vadim Tudor, europarlamentar,

preşedintele Partidului România Mare

– Doru Popovici, colaborator al Revistei ,,România Mare”, reputat compozitor şi muzicolog

O nespusă bucurie şi o mare satisfacţie mi-au prilejuit-o apariţia, în revista „România Mare”, nr. 1104/23.09.2011, a articolului din pag. 4, intitulat „Omagiu adus Silviei Voinea – soprană de talie mondială!“ (autor Doru Popovici). Iată motivul pentru care doresc să întregesc această evocare a marii artiste, consemnînd şi reeditînd secvenţe dintr-un amplu articol care mi-a fost publicat, la timpul său (cu aproape un sfert de veac în urmă), în revista „Tribuna din Cluj-Napoca“ nr. 31/30.07.1987, sub titlul: „Muzica, o adevărată sărbătoare“:

„Recent s-a desfăşurat în frumosul oraş de pe Elba – Dresda, unul dintre cele mai vechi leagăne ale muzicii europene, a X-a ediţie a Festivalului Muzical Internaţional. Ca să ne referim doar la unele date statistice, artiştii au evoluat pe 15 scene, atît în sălile de spectacol ale oraşului, cît şi în ambianţa castelelor de la Zwinger, Moritzburg şi Pilnitz, iar numărul reprezentaţiilor a depăşit impresionanta cifră de 120”.

„Ansamblul propriu al Operei din Dresda, gazda manifestării, a prezentat, în cadrul festivalului, cîteva spectacole din repertoriul său permanent, ce s-au bucurat de valoroase distribuţii internaţionale“.

„În faţa impunătoarelor clădiri ale Operei «Semper», Palatului Culturii şi ale altor obiective de cultură şi artă din oraş, erau arborate cele 18 drapele ale ţărilor participante, alternînd cu cele ale festivalului. Printre acestea, flutura şi Tricolorul Românesc. În opera «Traviata», de G. Verdi, rolul titular a fost interpretat de soprana bucureşteană Silvia Voinea, care a repurtat, şi de data aceasta, un răsunător succes, fiind ovaţionată şi aplaudată furtunos de public. Pentru a-şi exprima admiraţia şi satisfacţia de a fi asistat la un asemenea regal, spectatorii au tropăit, efectiv, pe podeaua sălii, manifestare rară la un public cunoscut ca fiind deosebit de exigent şi de rezervat“.

„De menţionat că acest rol este interpretat, cu regularitate, de soprana Silvia Voinea, începînd din anul 1985, cînd «Semper-Opera» şi-a redeschis porţile, după o întrerupere de 40 de ani, determinată de avariile grave suferite în februarie 1945, în urma bombardamentelor aviaţiei anglo-americane“.

„Regia spectacolului «Traviata» a fost asigurată de tînăra şi talentata regizoare Christine Mielitz (pînă în prezent, ea a semnat regia la mai mult de 10 spectacole din repertoriul Operei din Dresda), care a realizat un spectacol modern şi original, transpunînd acţiunea în mediul noilor îmbogăţiţi ai Parisului din zilele noastre“. Menţionez că regizoarea Christine Mielitz a devenit, de atunci, o colaboratoare constantă a Operei din Viena, iar în stagiunea 2011/2012, care bate deja la uşă, ea va pune în scenă spectacolele Trilogiei lui Richard Wagner.

Cronicile şi interviurile din presa germană consemnau, la acea vreme, că Silvia Voinea era interpreta ideală a rolului din ,,Traviata”, atît ca vîrstă, cît şi ca fizic şi potenţial vocal. De altfel, era declarată ca fiind ,,cea mai frumoasă Violetta din Europa”, iar împreună cu partenerul ei, în rolul Alfredo - tînărul tenor italian, de o izbitoare asemănare cu actorul francez Gérard Philippe (doar la înălţime îl depăşea pe acesta cu 10-15 cm), forma un cuplu scenic pe care, cu siguranţă, atît Alexandre Dumas (autorul libretului), cît şi Giuseppe Verdi (compozitorul) l-ar fi admirat. La Opera Semper, din Dresda, Silvia Voinea a interpretat de mai bine de 10 ori personajul Violetta, iar apariţiile ei şi în alte roluri au făcut obiectul multor transmisiuni televizate şi înregistrări video, care au fost realizate de posturile germane, multe dintre ele fiind preluate şi difuzate prin reţeaua Eurovision.

Semnificativ pentru nivelul ridicat al acestui Festival e faptul că la Ediţia din 1981, de la Dresda, a fost omagiat compozitorul George Enescu, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea sa, prin interpretarea Rapsodiei Române nr. 1 op.11, de către Marea Orchestră Simfonică din Baltimore – SUA, avîndu-l, la pupitru, pe dirijorul Sergiu Comissiona (evreu originar din România, născut şi format profesional la Bucureşti; în tinereţe, a fost corepetitor la Opera Naţională, unde a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, româncă, pe atunci, balerină la aceeaşi instituţie de cultură). S. Comissiona a avut o carieră fulminantă în Suedia, Olanda, Elveţia şi, apoi, ca dirijor al marilor orchestre din SUA; după 1989 şi pînă la trecerea sa în veşnicie, a revenit, sporadic, în ţara natală, dirijînd diverse ansambluri orchestrale din Capitala României. Prin originea sa bucureşteană, prin studiile şi educaţia primite aici, el a asigurat şi imprimat uriaşei Orchestre din Baltimore originalitatea românească, exuberanţa de ritmuri şi culori, o fermecătoare reverberaţie sonoră, de o extraordinară sclipire orchestrală, elemente care se regăsesc în această luminoasă şi pitorească Rapsodie. Publicul german, cunoscut, în general, ca fiind unul temperat, ba, uneori, chiar rece, atunci cînd este provocat cu o asemenea piesă şi o astfel de interpretare, nu se rezumă doar la aplauze şi ovaţii, ci se manifestă prin tropăiri din picioare, creînd un vacarm imposibil de descris. Aşa s-a întîmplat la finalul acestei rapsodii, lucru pe care rareori l-am întîlnit la spectacolele vizionate de mine în decursul vieţii. Şi astăzi, după 30 de ani de la memorabilul concert, îmi sînt încă vii în memorie unele pasaje strălucitoare ale minunatei creaţii enesciene.

Din loja din care am urmărit spectacolul (transmis în direct atît de posturile Germane Est şi Vest, cît şi de către Eurovision), în sala de concerte a Kulturpalast, din Dresda, unde toate cele 2.500 locuri erau ocupate, am avut o vedere de ansamblu şi asupra orchestrei, numărînd astfel, cu uşurinţă, componenţa ei: aproximativ 60 de interpreţi la instrumentele cu coarde, 30 de suflători ş.a.m.d. Dirijorul a sosit pe scenă, însoţit de solistul fagotist, care, în programul de sală a fost anunţat ca fiind numărul unu ca interpret al acestui instrument. Întregul ansamblu orchestral număra 100 de membri. Am avut şansa, eu şi soţia mea, să participăm, ca spectatori, la 4 ediţii ale Festivalului Internaţional de la Dresda şi la tot atîtea ediţii, din totalul celor 20 de pînă acum, ale prestigiosului Festival Internaţional George Enescu.

Precizez, de asemenea, că nu numai din Caietul-program, ci şi de la standurile din holul Kulturpalast, am adunat un bogat material documentar, avînd, astfel, şansa de a cunoaşte şi de a împărtăşi şi altora informaţii despre George Enescu, dintre care multe, chiar şi la aproape un secol de la naşterea muzicianului, nu erau cunoscute în România. Iată un exemplu. În încheierea prezentării, pe întinsul a 2 pagini, a vieţii şi activităţii lui George Enescu, în Caietul-program se menţiona (încerc să traduc cît mai fidel): „Despre acest extraordinar compozitor, interpret, dirijor şi pedagog, este suficient să concluzionăm că a cunoscut marea consacrare cînd abia împlinise vîrsta de 23 de ani şi cînd, în stagiunea 1904/1905, compoziţia sa Suita nr.1 Opus 9 a beneficiat de prima audiţie mondială, împreună cu Filarmonica din New York, dirijată de celebrul Gustav Mahler, iar înregistrarea pe disc, împreună cu violonistul Yehudi Menuhin, a dublului Concert pentru vioară şi orchestră, a lui Johann Sebastian Bach, realizată cu Filarmonica din Philadelphia, sub bagheta lui Eugen Ormandy – Casa de discuri Columbia – SUA, este considerată de către specialişti ca fiind cea de referinţă, din întreaga discografie mondială“.

Reputatul dirijor, maestrul Cristian Mandeal, sosit, împreună cu soţia sa, în vizită la noi acasă, căruia i-am relatat aceste informaţii, a rămas de-a dreptul uluit, exclamînd că, după aproape un secol, aceste date încă nu sînt cunoscute în România şi că, iată, se bucură că, datorită mie şi paginilor tipărite pe care le-am adus, ele vor putea fi aduse la cunoştinţa tuturor. Am încercat, la vremea respectivă (1981), publicarea unei cronici a Festivalului Muzical Internaţional de la Dresda, inclusiv a spectacolului dedicat lui George Enescu, însă am fost refuzat. Ceea ce era de aşteptat, în condiţiile în care reprezentaţia fusese susţinută de o orchestră americană, iar maestrul Sergiu Comissiona avea, atunci, statutul de „fugar“.

Pentru fondul de documentare al redacţiei revistei „România Mare“, anexez la această scrisoare cîte o copie xeroxată a articolelor mele: „Enescu şi muzicienii evrei“ (publicat în revista „Realitatea Evreiască“ nr. 147/01.09.2001) şi „George Enescu – 120 ani de la naştere“ („Adevărul de Cluj“ - 14.07.2001), precum şi un exemplar din ampla Bibliografie (incluzînd sursele), pentru redacţiile organelor de presă, cît şi pentru dvs.

Scriitorul Dorel Dorian, care, la acea vreme, era redactor-şef al revistei „Realitatea Evreiească“, neavînd în colectiv un specialist în domeniu, a trimis manuscrisul meu, spre avizare, la Conservatorul de muzică din Bucureşti, de unde, prin acelaşi mesager, l-a reprimit, cu menţiunea scrisă cu majuscule, pe ultima pagină din manuscris: „EXTRAORDINAR! Prof. univ. Dan Mizrahi“ şi, alături, semnătura sa.

După concert, în mass-media din cele două Germanii de atunci, au apărut ample critici la adresa organizatorilor de spectacole şi a programelor orchestrelor simfonice (foarte multe la număr), imputîndu-li-se faptul că operele unui compozitor şi muzician european atît de valoros precum George Enescu nu sînt suficient de mult incluse în programele de concerte, în emisiuni radio şi TV, sau nu sînt editate de casele de discuri, iar publicul meloman german a trebuit să ia cunoştinţă despre acestea abia după audierea unei orchestre americane aflate în turneu în Europa şi doar după 100 de ani de la naşterea muzicianului.

Cu ani în urmă, cu prilejul celei de a XV-a ediţii omagiale a ,,Festivalului George Enescu”, broşura editată cu acea ocazie se încheia cu următoarea concluzie: „Pentru prima oară în istoria Radiodifuziunii şi a Televiziunii Naţionale Româneşti, echipele de reporteri ai secţiilor de specialitate muzicale au realizat, simultan, printr-un periplu de multe ore, în zilele, sălile de concert şi spectacol ale Festivalului, ample referiri muzicologice, instantanee din sală, cronici redactate «la minut», au dat un unic farmec maratonului concertistic, oferind miilor de bucureşteni care n-au avut bucuria de a-şi procura bilete la concerte, milioanelor de iubitori de artă - posibilitatea de a participa, în direct, la totalitatea unor minunate manifestări şi zile de Festival enescian“.

Ce diferenţă faţă de ceea ce se întîmplă acum! Cînd, din cauza incompetenţei şi a imbecilităţii strecurate şi în acest domeniu de mare importanţă, pe care au reuşit să-l distrugă, nici măcar o singură manifestare de vîrf, din multiplele evenimente muzicale oferite de cele mai prestigioase ansambluri de pe mapamond, cu iluştri dirijori şi de-acum celebri solişti şi interpreţi, nu a fost transmisă de vreunul din canalele Televiziunii Naţionale. Despre TVR Cultural - ce să mai spun? Doar că minţi tembele au programat transmisiunile săptămînale de Operă sau de concerte la ore tîrzii (22,30), ele încheindu-se mult după miezul nopţii. Toate Televiziunile de Stat din ţări precum Franţa, Austria, Spania, Italia, Germania, Olanda ş.a. programează astfel de transmisiuni la ore potrivite de seară: 18-19,30. Dar, ca la noi, la nimeni! Totuşi, ceva trebuie făcut: în alte ţări europene, chiar şi pentru cauze mai puţin nobile sau de importanţă mai redusă, populaţia iese în stradă, mii de manifestanţi cerîndu-şi drepturile ce li se cuvin. Atîtea milioane de cetăţeni români plătesc, cu regularitate, abonamente TV şi Radio, care sînt facturate împreună cu consumul de electricitate lunar, dar nimeni nu se întreabă: ce primim în schimbul acestora? Se neglijează, parcă intenţionat, faptul că în ţara noastră există 15 orchestre simfonice de stat, tot atîtea ansambluri de operă, operetă, balet, peste 20 de ansambluri teatrale, zeci de şcoli şi institute de învăţămînt muzical şi teatral; efectivele acestora, numărul imens de spectatori, cadrele didactice de specialitate, elevii şi studenţii – iată sute de mii de amatori de muzică de calitate, pe care, însă, nimeni nu-i bagă în seamă, nimeni nu ţine cont de ei.

În altă ordine de idei, prima pagină din acelaşi număr al revistei „România Mare“, care m-a determinat să scriu această epistolă,  mi-a oferit şi un alt prilej de bucurie, văzînd că, în primul sondaj din această toamnă, europarlamentarul Corneliu Vadim Tudor şi Partidul România Mare îşi menţin nivelul ridicat de încredere în rîndul populaţiei.

În 2012, cînd, vrînd-nevrînd, vor avea loc, şi la noi, alegeri – fie ele la termen sau anticipate - sper să apuc să împlinesc al 89-lea an de viaţă, iar Bunul Dumnezeu să-mi hărăzească bucuria de a-l vedea pe Tribunul Corneliu Vadim Tudor, patriot şi intelectual de anvergură mondială, ales, proclamat şi instalat preşedinte al României!

Închei cu sincere urări de bine, sănătate deplină, puterea de a rezista şi succes!

Emanoil Tischler-Dulgheru, pensionar

Vicepreşedinte al Comunităţii Evreilor

din Municipiul Cluj-Napoca 

ULTIMA ORĂ

Preşedintele PRM a dat-o în judecată

pe Alina Alupoaei, pentru fraudă informatică

- mincinoasa şi escroaca poate fi condamnată de la 2 la 7 ani -

Impostoarea Alina Alupoaei se face vinovată de confiscarea site-ului unor publicaţii şi de distrugerea informaţiilor existente în paginile electronice ale acestora - „România Mare” şi „Tricolorul” - prin recurgerea la o cenzură primitivă, pornită dintr-o duşmănie ieşită din comun faţă de unii autori prezenţi în paginile acestora.

În plus, această nemernică a postat pe site-uri jigniri, calomnii şi minciuni greu de imaginat. Totodată, ea refuză să comunice parola sub care îşi ascunde toate aceste mizerii, în vederea creării altor spaţii informatice pentru „România Mare” şi „Tricolorul”. Atentînd grav la legile în vigoare privind proprietatea electronică, numita Alupoaei Alina a fost dată în judecată şi riscă o condamnare cuprinsă între 2 şi 7 ani de puşcărie.

*    *    *

CĂTRE

DIRECŢIA DE COMBATERE

A CRIMEI ORGANIZATE

DIN CADRUL MINISTERULUI

ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

Subscrisa Editura „Speranţa”, cu sediul în Bucureşti, Str. General Butoianu nr. 4, Sector 5, telefon 021.315.60.93, înaintăm prezenta

PLÎNGERE PENALĂ

Privind pe numita Alupoaei Alina

Prin care solicităm tragerea la răspundere penală pentru săvîrşirea infracţiunilor prevăzute de art. 42, 44 , 45 din Legea 161/2003, privind unele măsuri de asigurare a transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

În fapt, publicaţiile „România Mare” şi „Tricolorul” au fost create în scopul informării şi mai ales realizării unui act cultural de presă, în care publică mari personalităţi ale timpului, dar prin care, în mod evident, se şi demască anumite probleme în ceea ce priveşte activitatea aparatului de stat, atît cu privire la soluţiile politice adoptate, cît şi cu privire la gestionarea patrimoniului bugetar. Din această perspectivă, ele împlinesc o triplă funcţionalitate:

1. sînt creaţii ale omului politic şi de cultură Corneliu Vadim Tudor, îmbrăcînd astfel haina autenticităţii şi actului creator, fiind întrutotul supuse legii privind protecţia dreptului de autor, acestea reprezentînd patrimoniu, respectiv proprietate personală;

2. servesc interesele unui partid cu o istorie bogată şi, mai ales, participant la viaţa politică din perioada postcomunistă. Cu alte cuvinte, reprezintă publicaţiile oficiale ale unui partid politic care are primari, eurodeputaţi şi care desfăşoară o bogată activitate politică de opoziţie. Manifestarea culturală şi de expresie politică a acestui partid, prin publicaţiile sale, reprezintă un drept constituţional, respectiv libertatea de exprimare, conform art. 30 din Constituţie.

3. publicaţiile respective, fiind de drept privat şi proprietate privată, în mod evident expun în mod liber opiniile culturale, politice şi orice act de cultură, la temelia acestora stînd elementul autenticităţii. Intervenţia în paginile electronice ale acestora, dar şi ştergerea informaţiilor, articolelor, publicaţiilor, precum şi modificarea acestora sau înlocuirea lor sînt de natură să aducă atingere principiilor fundamentale consacrate atît prin Constituţia României, cît şi prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, înţelegînd prin acestea dreptul la informare, dreptul de asociere, protecţia muncii celor ce au făcut aceste publicaţii în plan electronic şi, în special, protecţia proprietăţii private, fapte consacrate în Constituţia României, la articolele 31, 38 şi 41.

Din această perspectivă, atingerea adusă acestei proprietăţi electronice are în mod cert alura unei fapte penale, ea fiind, în respectarea principiului legalităţii, evidenţiată şi pedepsită prin art. 42, 44 , 45 din Legea 161/2003.

Aşadar, făptuitorii, concret, au distrus informaţiile existente în paginile electronice ale publicaţiilor „România Mare” şi „Tricolorul”, înlăturînd, prin ştergere, articolele de presă, înlocuindu-le cu jigniri, calomnii şi insulte. Mai mult, aceştia au criptat şi refuză să comunice parola, în vederea reutilizării acestor pagini de Internet, care la această oră sînt blocate. Consecinţa constă în aceea că s-a intervenit în cadrul unei proprietăţi fără drept, fără acord şi, cel mai grav, în deturnarea intereselor publicaţiilor, printr-un acces absolut ilegal, săvîrşit prin încălcarea măsurilor de securitate electronică, prin modificarea, ştergerea, deteriorarea datelor informatice ale acestor publicaţii, restricţionarea şi, mai mult, postarea altor articole decît cele ale proprietarului în drept, perturbînd astfel grav funcţionarea sistemului informatic prin introducerea, transmiterea, modificarea, ştergerea, deteriorarea datelor informatice, precum şi prin restricţionarea accesului la datele postate de proprietar.

Aşadar, pentru toate acestea, solicităm aplicarea dispoziţiilor legale şi a prevederilor art. 42, 44, 45 din Legea 161/2003.

Preşedintele Editurii „Speranţa”

Dr. CORNELIU VADIM TUDOR,

Membru al Parlamentului European

7 oct. 2011

Cum a ajuns o idioată vicepreşedintă

a Tineretului PRM?

Comunicat de Presă

Conducerea Filialei Neamţ a OTRM a luat act de hotărîrea privind destituirea Biroului Permanent Naţional al OTRM, pe care o apreciem ca o măsură necesară pentru întărirea la nivel naţional şi local a activităţii organizaţiei noastre de tineret. Sîntem „beneficiarii“ unor măsuri abuzive, nestatutare, ale conducerii OTRM – hotărîte la o întîlnire interjudeţeană la Vaslui, între care destituirea preşedintelui Filialei Judeţene Neamţ a OTRM fără consultarea organizaţiei judeţene a PRM, măsură motivată de simplul fapt că a avut o „discuţie“ cu Alupoaei Alina, vicepreşedintă OTRM.

În şedinţa Biroului Executiv Judeţean al PRM din 27 august 2011, s-a aprobat un plan de măsuri pentru revigorarea activităţii OTRM şi s-a trecut la executarea lui. Deşi a fost trimis spre informare vicepreşedintei Alina Alupoaei, aceasta nu-l cunoştea nici la o lună după ce i-a fost expediat. Nu vom participa la aşa-zisa Conferinţă Naţională a OTRM din 19 noiembrie a.c. şi solicităm conducerii PRM – personal domnului preşedinte Corneliu Vadim Tudor - să hotărască în Biroul Permanent al partidului componenţa unui organism de conducere interimar, care să realizeze activităţile de sprijin şi îndrumare în filialele OTRM.

Solicităm, de asemenea, şi celorlalte filiale ale PRM să condamne diversiunile organizate de grupul celor destituiţi, ajutaţi şi de alţi răuvoitori.

Apreciem că măsura destituirii este neîndestulătoare, impunsîndu-se excluderea din partid şi marginalizarea lor, pentru a nu le da posibilitatea să acţioneze în continuare şi să ne aducă prejudicii, dezorientînd şi dezorganizînd filialele OTRM din ţară.

Biroul Executiv JudeŢean NeamŢ al OTRM

La recomandarea Tribunului, conducerea Organizaţiei de Tineret a PRM a fost dizolvată

Comunicat de Presă

Prezentăm scuze cititorilor ziarului PRM „Tricolorul" pentru faptul că, de cîteva zile, nu mai apare pe Internet. Mai mult decît atît, dar pînă acum ziarul era postat selectiv şi trunchiat, în funcţie de nişte umori personale. De vină este o persoană pe nume Alina Alupoaei, din Organizaţia de Tineret a PRM, care, prin nişte manevre dubioase, a monopolizat această operaţiune, vorbind în numele unei „echipe tehnice coordonate de către domnul viceprimar general al Capitalei, Victor Iovici" - protectorul şi viitorul naş de cununie al acestei individe cu vizibile probleme psihice. Pe de altă parte, dl. Victor Iovici afirmă că el nu are nici un amestec şi că personajul cu pricina nu-i răspunde la telefon. Încă nu ştim care e adevărul. Dar ştim că această nebună îşi permite neruşinarea ca, pe site-ul ziarului PRM, să dea un Comunicat de Presă (?!) în care îl şantajează pe preşedintele partidului, că dacă nu va da explicaţii, ea nu mai postează publicaţia pe Internet! Iar asta se întîmpla a doua zi după ce nu mai puţin de 11 membri ai Organizaţiei de Tineret a PRM - în frunte cu ea, anonima Alupoaei - au vizitat, timp de 3 zile, Parlamentul European de la Bruxelles, în numele Tribunului! Mare e grădina lui Dumnezeu! În aceste condiţii, conducerea PRM a decis excluderea din partid a numitei Alina Alupoaei, căreia îi recomandă să se trateze la un medic, întrucît comportamentul ei e anormal. De asemenea, avînd în vedere rezultatele foarte proaste din ultimii ani, ca şi refuzul unor lideri de a participa la diferite evenimente politice şi sociale - la recomandarea personală a preşedintelui şi fondatorului formaţiunii, dl. Corneliu Vadim Tudor, conducerea Organizaţiei de Tineret a PRM este dizolvată. Precizăm că dl. profesor Adrian Popescu, vicepreşedinte al PRM, se va ocupa de toate demersurile statutare pentru reînfiinţarea Organizaţiei de Tineret.

Biroul de PresĂ al PRM

6 octombrie 2011

„România Mare“ şi „Tricolorul“

au o nouă adresă de Internet

Comunicat de Presă

Începînd de duminică, 9 octombrie 2011, publicaţiile PRM, „România Mare“ şi „Tricolorul“, pot fi accesate pe următoarele adrese de Internet: www.ro-mare.ro şi, respectiv, www.ziarul-tricolorul.ro. Aducem la cunoştinţă cititorilor noştri că am renunţat la vechile site-uri, www.ziarultricolorul.ro şi www.romare.ro, întrucît escroaca Alina Alupoaei, care a făcut afaceri bănoase pe seama lor şi, mai nou, le-a confiscat (?!) se face vinovată de fraudă informatică şi de cenzură la adresa publicaţiilor PRM, încălcînd articolele 43, 44 şi 45 din  Legea nr. 161/2003. Pentru aceste fapte, persoana respectivă a fost dată în judecată. Precizăm că folosirea, în continuare, a vechilor site-uri în numele publicaţiilor PRM este ilegală şi va suporta rigorile Legii.

Biroul de PresĂ al Partidului România Mare

9 oct. 2011

Vadim despre „revoltaţii” din partid: „Profitori şi fripturişti ordinari!”

Preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor, nu numai că nu regretă faptul că i-a dat afară pe tinerii din partid care l-au înfruntat, dar îi şi acuză că, „profitori ordinari şi fripturişti cum sînt”, i-au furat site-urile ziarelor „Tricolorul” şi „România Mare”, pentru care el îşi dă leafa de europarlamentar şi chiar se împrumută să le menţină. Urmare a boicotului tinerilor din PRM, Vadim a declarat pentru „Adevărul” că va lansa două noi site-uri, care să găzduiască publicaţiile pe care „le menţine cu greu în viaţă, pentru a-l da afară pe porcul de Băsescu”. „Vreau să strivesc licheaua pe unde-o prind! Nu iert licheaua care-mi iese-n cale!”, a fost justificarea preşedintelui PRM pentru decizia de a-i da afară din partid atît pe Alina Alupoaei, cea care „nu a putut” posta pe Internet ziarele patronate de liderul PRM, cît şi pe Adrian Marin, şeful tinerilor din PRM. „Alina Alupoaei minte cu neruşinare că nu a putut posta ziarele pe site. Ea era responsabila, iar, dacă nu putea s-o facă, trebuia să delege pe cineva, cu atît mai mult cu cît fusese trimisă de mine într-o deplasare achitată de Parlamentul European. Dar ce tupeu are jigodia asta, pe care eu am trimis-o în deplasare! Mi-au furat site-urile pentru care eu îmi dau leafa de europarlamentar şi chiar mă împrumut să le ţin în viaţă, în această perioadă, în care presa scrisă moare. Ţin publicaţiile astea doar să-l dau afară pe porcul de Băsescu. Este o fraudă informatică: s-a făcut stăpînă pe site-urile mele şi chiar vindea publicitate şi-şi băga banii-n buzunar”, a comentat vehement Vadim. Lui Adrian Marin, care s-a plîns că ar vrea să discute cu liderul PRM, dar nu are acces la el, Vadim i-a transmis că, de fapt, nu vrea să discute cu el pentru că „nu există”. „M-am săturat de astfel de tineri, care-şi doresc numai funcţii, vor să devină senatori, deputaţi, consilieri, să ia doar caimacul, fără să facă nimic pentru partid. Adrian Marin a fost dat afară în primul rînd pentru că avea o activitate foarte proastă”, a mai spus şeful PRM. „Nu vine nimeni să-mi spună mie ce să fac în partidul pe care l-am creat”, a replicat Vadim, chestionat în legătură cu excluderile calificate drept „nestatutare” de tinerii din PRM. „Se va alege o nouă conducere la Organizaţia de Tineret şi vom avea timp suficient de organizare pînă la alegerile din 2012”, a mai spus preşedintele PRM.

VALENTINA DELEANU („Adevărul“)

Şmecherie ţigănească, marca Dorin Cocoş

PUŞCĂRIAŞUL CEZAR MARIN, TRIMIS

DE PUŞCĂRIAŞUL DAN DIACONESCU

SĂ-I RACOLEZE PE

DERBEDEII EXCLUŞI DIN PRM

Planul de destructurare a Partidului România Mare, pus la cale de actuala Putere şi executat pas cu pas  de circa un an de zile, continuă cu încercarea de rupere a organizaţiilor de tineret ale PRM şi trecerea lor în bloc la Partidul Poporului, făcătura finanţată de Dorin Cocoş şi condusă de Dan Diaconescu. Surse din cadrul Serviciilor Secrete ne-au dezvăluit că agitaţia din PRM, declanşată în aceste zile prin blocarea site-urilor celor două ziare ale partidului, este doar o nouă tentativă a lui Traian Băsescu de a înlătura din peisajul politic vocea incomodă a domnului Corneliu Vadim Tudor. Planul a început în 4 ianuarie 2011, prin evacuarea abuzivă a PRM din sediul central, şi a continuat în primăvară cu atacurile informatice, constante, împotriva site-urilor publicaţiilor „Tricolorul” şi „România Mare”, pînă la dispariţia lor temporară. Conform manualelor după care lucrează Serviciile Secrete, în acest moment se încearcă, prin scenariul loviturii din interior, unul dintre cele mai ordinare atacuri, cel la unitatea partidului, prin care se urmăreşte dezlipirea organizaţiilor de tineret ale PRM şi mutarea în cadrul unui partid-televizor, creat din ordinul lui Traian Băsescu. Bazîndu-se pe clasicul conflict dintre generaţii, omniprezent în toate organizaţiile politice, o mînă de oameni manevraţi de Serviciile Secrete încearcă să coaguleze în jurul lor o mişcare capabilă să lovească chiar organizaţia în care activează. Acei şefi de organizaţii teritoriale ale OTRM, care azi sînt solidari cu Alina Alupoaei şi Radu Geonea, habar nu au ce li se întîmplă. Ei sînt manevraţi prin manipularea sentimentelor de solidaritate şi tehnica de sorginte securistă a exploatării în orb şi au căzut în capcana oamenilor Serviciilor Secrete, maeştri ai acestui gen de acţiuni, iar rezultatul final va fi acela că vor fi aruncaţi la gunoi după ce planurile manipulatorilor din umbră vor fi realizate. În mod concret, sursele noastre spun că oameni precum Radu Geonea şi Alina Alupoaei, avînd ca sfătuitori pe fostul preşedinte OTRM Dorel Vulpoiu şi fostul şofer al preşedintelui PRM, infractorul Cezar Marin, pîndeau un prilej pentru a crea un scandal, a cărui finalitate ar trebui să fie trecerea organizaţiilor judeţene de tineret ale PRM la partiduleţul lui Dan Diaconescu. Surse din jurului Chiorului ne-au dezvăluit că acum, cînd scandalul este public, acesta a ajuns pe masa lui Traian Băsescu, care îşi freacă, fericit, mîinile. Sîmbătă seara, 8 octombrie a.c., în jurul orelor 21, la Vila Lac 2, Chiriaşul de la Cotroceni s-a întîlnit pentru o discuţie pe acest subiect cu Dorin Cocoş şi cu şomerul său preferat, Sebastian Lăzăroiu, împreună cu care a analizat, satisfăcut, situaţia. Concluzia celor trei a fost că circul făcut de Alina Alupoaei şi Radu Geonea, simpli pioni şi iluştri necunoscuţi pentru cei trei, vine ca o mănuşă, ajungînd să schimbe chiar agenda publică a ziarelor şi televiziunilor. Pentru a-i linişti atît pe Alupoaei, cît şi pe amantul ei, Geonea, putem dezvălui noi ce se va întîmpla cu ei şi cu promisiunile ce le-au fost făcute. Astfel, am aflat că, săptămîna viitoare, cei doi vor fi contactaţi cel mai probabil de traficantul de minori Cezar Marin şi de agenţii SRI care îi manevrează, aceştia trimiţîndu-i la o întîlnire cu Dorin Cocoş, care le va promite că va finanţa nebunia lor şi le va cere ca site-urile de Internet ale publicaţiilor „Tricolorul” şi „România Mare” să rămînă blocate cît mai mult timp. Li se va cere să-i convingă pe şefii organizaţiilor de tineret ale PRM din teritoriu să anunţe trecerea lor la partidul lui Dan Diaconescu, după care interesul pentru ei se va stinge. Indiferent de ce li se va promite pentru satisfacţia lor personală, după ce vor juca şi ultima carte, vor rămîne să se descurce pe cont propriu, celor care trag sforile fiindu-le indiferentă soarta lor.

SÎNT MÎHNIT DE ATITUDINEA ACESTOR TINERI

N-am cunoscut-o pe Alina Alupoaei decît cu prilejul vizitei grupului recomandat de domnul preşedinte Corneliu Vadim Tudor să meargă la Bruxelles, pe cheltuiala Parlamentului European. Nu ştiam cu ce se ocupă această domnişoară şi nu am afirmat niciodată lucrurile pe care ea le pune pe seama mea, legat de partidul nostru şi de preşedintele său. La întoarcerea în ţară, am avut o discuţie cu ea referitoare la postarea pe Internet a publicaţiilor „Tricolorul” şi „România Mare”, şi am fost surprins în mod neplăcut de tonul distant pe care l-a adoptat cu acel prilej. Consternarea mea este cu atît mai mare, cu cît toţi cei care au fost la Bruxelles – asemenea grupurilor anterioare – s-au declarat entuziasmaţi de condiţiile care li s-au asigurat, de posibilitatea de a vedea lucruri deosebite. Precizez că din grup au făcut parte cîţiva dintre foştii lideri ai Organizaţiei de Tineret a Partidului România Mare, iar comportamentul acestora imediat după întoarcerea în ţară denotă lipsă de caracter şi de bun-simţ.

CRISTIAN STĂNESCU,

Consilier europarlamentar

Război corupţiei

Sebastian Lăzăroiu,

sau obedienţa personificată

După ce a emis în spaţiul public o tonă de prostii, după ce a ocupat (total inutil), timp de 3 luni, fotoliul de ministru al Muncii, Sebastian Lăzăroiu a fost trimis la colţ de un prim-ministru, a cărui competenţă n-o întrecea cu nimic pe a sa. Motivul demiterii fostului sfetnic prezidenţial a fost acela că, vezi Doamne, declaraţiile sale au început să irite Guvernul, pe Emil Boc şi partidul-stat. Ba, chiar, am auzit voci care încercau să-l plaseze pe dl. Lăzăroiu (oricum, un individ prea mic pentru funcţiile cu care a fost cadorisit!), în ipostaza unui reformator. Nu lipsea mult şi-l vedeam în postura marelui martir, a analistului subtil şi lucid, care s-a sacrificat pentru binele Naţiei, criticînd derapajele şi abuzurile PDL. Să fim serioşi! Dl. Lăzăroiu nu a excelat în nimic. Dimpotrivă, în funcţiile care i-au fost oferite pe tavă (drept răsplată a unei obedienţe, devenită deja greţoasă!), dumnealui a călcat în străchini, iar aserţiunile cu iz apodictic, pe care le producea pe bandă rulantă, se potrivesc ca nuca în perete cu situaţia politică şi socială la care se refereau. Cu alte cuvinte, de ani de zile, dl. Lăzăroiu a fost omul nepotrivit la locul nepotrivit! În plus, predicţiile sale electorale („faimoasele“sondaje de opinie!) au fost, de fiecare dată, mostre de inadecvare de un penibil greu de descris (şi de egalat).

Concluzia ar fi că dl. Lăzăroiu îşi cam merită soarta. Dar, la drept vorbind, care destin? Sîntem siguri că nu avem un motiv să-i plîngem de milă. Se va găsi, cu siguranţă, un loc călduţ (şi) pentru el. Traian Băsescu nu uită să-şi răsplătească lacheii!

Geo Galetaru

Ticăloşirea vieţii (2)

Istoric, urmărind cu migală evoluţia incompletă, anormală, a omului cu aspect apropiat de urangutan, fază ce curge din paleolitic, remarcăm că el s-a dezvoltat anaerob, deci lipsindu-i oxigenarea creierului, făcîndu-l inadaptabil vieţii fireşti, recurgînd la fărădelegi ordinare, făcînd pe „durul şoselelor“, pe abominabilul, pe oribilul răufăcător, apropiindu-l de criminalii feroce, ucigîndu-şi semenul ca o faptă răzbunătoare, ca o plăcere, ca un sadic sau, în cazurile de subnutriţie, pentru un pumn de bani. Ei sînt urmaşii direcţi ai bogaţilor fără de efort fizico-intelectualo-cerebral; ei sînt acoliţi la relele societăţii; ei sînt beizadelele, fiţele-fiţoşilor, copiii nedezvoltaţi în întregime, de fapt subdezvoltaţi mintal. S-au văzut dintr-odată superbogaţi, cu maşini de sute de mii de euro, nu cu una, cu două, ci cu noianul, cu vilele părinteşti superdotate, cu lux nemărginit, cu bani cît vor, jignind încolo şi încoace tot ce le pică în faţă, nelegitim. Consideră, din start, că li se cuvine absolut totul, neţinînd seama că ei sînt un produs al imbecilităţii, fără minima, elementara cultură, cu clase reale cît are trenul, cu conduite doveditoare ale lipsei celor 7 ani de acasă. S-au născut pe perne de puf de raţă, cu feţele îmbujorate de trai pe vătrai, cu lipsa cea mai profundă a legăturii cu „munca“; habar n-au de o sculă, de o unealtă, de o operaţie ce se efectuează cu ele, de o muncă asiduuă prin şcoli, prin fabrici, prin agricultură, dar cunosc jargoane golăneşti, pline de termeni vulgari, cu dansuri turbate, schimonoseli, fandări şi şpagate prin discoteci, în ţinute mai apropiate de cum i-a făcut mama lor (de nenorociţi ce sînt, că pe mulţi i-au băgat în spitale, i-au traumatizat, i-au schilodit, sau i-au vîrît direct în morminte!). Ei, nenăscuţii normal, ce nu au avut de-a face cu viaţa grea, cu truda, cu studiul, cu învăţătura, deveniţi paraziţi ordinari, precum „înaltele feţe regale“ ale ţării noastre, îşi închipuie că au libertăţi extreme, au drepturi supreme, au tot ce n-ar trebui să aibă. Apăraţi de noua societate clădită pe fundamente strîmbe, pe o Justiţie bramburită, părtinitoare, mult hulită de cetăţenii simpli, pe legi damblagiste. O adevărată „viaţă ticăloşită“! Te întrebi: cînd şi în ce condiţii s-au născut, s-au maturizat, de fapt, imaturizat, au involuat, în halul acesta? De vină sînt doar părinţii lor şi poziţia acestora printr-un partid, printr-un sindicat, printr-o primărie, printr-o guvernare, printr-un palat (Victoria, Cotroceni, Ţigănesc ş.a.), dar, implicit, de vină este şi lipsa de primară educaţie!

Proveniţi din structurile trecute, „politicienii“ noştri, cameleonizaţi din celule comunisto-securistice, cu acces la finanţele socialiste, dovedindu-şi abilităţi strămoşeşti, în mecanismele afaceriste, au răzbit, uşor, pe tărîmul intereselor oculte şi frauduloase. Au luat un avînt nebănuit chiar şi de ei, au stigmatizat cultul muncii – un crez sfînt al românilor, apoi, s-au lansat spre cuceriri de vîrfuri ale îmbogăţirii fără o bază obiectivă, fără cheag, fără o participare activă la dezvoltarea economică, producătoare de bunuri materiale, necesare vieţii oamenilor. Ba mai mult, aceştia au atentat cu bună-ştiinţă la dărîmarea construcţiilor socialiste, de parcă ei le-au clădit! S-au dedat de mici copii la sustrageri din „avutul naţional“, cu riscul obştescului sfîrşit uman, integrîndu-se în sfera clientelară decimată de interese proprii. Buni lătrăi, bat din gură continuu, fără de nici un rost, confirmînd apariţia lor din ţaţe, caţe şi din maţe. Deci din măruntaie, stereotipic genului de păduchi australieni, ai căror „finanţatori“ excrementari sînt oamenii supuşi unor vitregii abisale, create de neoameni.

(va urma)

Dr. ing. IOAN TODEA

Mumiile vii (8)

Totuşi, aceste mumii vii chiar nu se-ntreabă: ce se va întîmpla după ce vor pierde Puterea? Ei chiar cred că nu va trebui să dea socoteală de dezastrul în care au cufundat România? Este clar că nu sînt capabili să se gîndească la aşa ceva. De aceea, cred că numele generic pe care l-am dat, respectivilor indivizi, acela de mumii vii, li se potriveşte de minune.

Aşa-zişii politicieni nu înţeleg faptul că populaţia nu poate fi de acord cu modul în care cei mai mulţi dintre ei au ajuns superbogaţi peste noapte. După ce marea lor parte au furat, sau au profitat de funcţiile politice şi au făcut trafic de influenţă, au luat comisioane imense, sau au luat pe gratis unele obiective economice de interes naţional, acum, ca o culme a absurdului, dar şi a cinismului mitocănesc, fac pe superiorii şi îşi fac mendrele cu viaţa unui întreg popor.

În afară de Partidul România Mare, partidul cel mai curat din întregul eşicher politic, deoarece încă de la început a fost curăţat de lichele şi afacerişti necinstiţi de către preşedintele fondator, domnul Corneliu Vadim Tudor, în toate celelalte partide se află o sumedenie de lichele şi de hoţi care au profitat şi profită în continuare de protecţia conferită de o legislaţie stîrmbă, croită în aşa fel încît să le acopere perfect fărădelegile.

Eu nu pot admite ca Videanu, pe care îl pot numi oricum altfel, dar numai om de afaceri nu, să aibă tupeul să ne dea nouă lecţii de cinste, după ce a luat absolut pe gratis, aşa cum am mai spus, exploatarea marmorei, bogăţia întregului Popor Suveran. La fel, nu pot să înghit graţiile ridicole ale Elenei Udrea, graţii ce amintesc de hlizelile caraghioase ale unei parvenite ce-şi vizitează mahalaua de „dincolo de barieră“, din care a evadat nu cu multă vreme în urmă. În fond, cum a ajuns respectiva superbogată? Simplu de tot. Ajutată de un primar general incompetent, dar teribil de guraliv, pe nume Traian Băsescu. Respectiva în cauză a tras cu bidineaua nişte dungi pe asfalt, apoi suprafeţele respective le-a etichetat cu numele de „parcări“ şi-a pus taxă. Şi uite aşa, taxă, cu taxă, şi-a umplut la refuz buzunarele cu lovele. Urmînd exemplele de mai sus, nici alţii nu s-au lăsat mai prejos. Astfel, Dinu Patriciu a lua pe nimic Petromidia şi-a înstrăinat-o pe miliarde. Acum, stă precum un şobolan îmbuibat şi culmea, din cînd, în cînd, ne mai „blagosloveşte“ şi cu sfaturi de 3 bani legătura. Sulfina Barbu, Berceanu, Oprea, Oprişan, o mulţime de senatori şi deputaţi, judecători, procurori înregimentaţi politic, vameşi, prefecţi etc. etc. etc. au secătuit ţara de toate resursele economice existente, atît de mijloace de producţie, cît şi de resursele reprezentînd materii prime vitale pentru strategia economică. Aşa sînt lucrurile, nu trebuie să ne mai mire că acum s-a ajuns la fundul sacului. Şi atunci, nu sîntem îndreptăţiţi să ne apuce indignarea, ura şi revolta, cînd  astfel de indivizi, profitînd cu nesimţire de poziţiile ce le au în conducerea statului, iau decizii criminale, decizii care ne fac vieţile tot mai insuportabile? Oare chiar sîntem atît de împăcaţi cu soarta, încît acceptăm umili bătaia de joc, din partea acestor nesimţiţi şi a progeniturilor lor impertinente, în mare parte agramate, între care unele chiar penale?

- Videanu, dă înapoi marmura Poporului Suveran! Dă şi cîştigul obţinut pe timpul cît ai exploatat-o. Dacă nu-i mai ai pe toţi, atunci ia şi de la Năstase, primul „zookyler“ al ţării, spaima mistreţilor mioritici, deoarece dumnealui ţi-a cadorisit-o!

- Doamna Udrea, lăsaţi zîmbetu’ şi graţiile prăfuite! Faceţi bine şi înapoiaţi Poporului Suveran banii luaţi „moca“ pe parcările din Bucureşti. Păstraţi-vă, eventual, doar banii daţi pe bidinelele cu ajutorul cărora aţi trasat dungile!

- Domnule Patriciu, Poporul Suveran aşteaptă, deocamdată calm, banii pe care i-ai luat pe Petromidia! Şi scuteşte-ne de sfaturi tîmpe!

- La fel, voi, toţi ceilalţi, care aţi ţepuit Statul, adică averea Poporului Suveran, grăbiţi-vă şi daţi banii înapoi pînă nu este încă tîrziu! Ştiţi bine la cine mă refer. Nu-mi permit să vă înşir pe toţi, deoarece ar trebui să consum un top de hîrtie şi... credeţi-mă că la pensia mea, ciuntită de guvernul mumiilor vii, cheltuiala ar fi destul de mare.

(va urma)

NICULAE GHIŢĂ

SCUIPAŢI AICI!

Un mincinos ordinar: hingherul PDL Ştefan Pirpiliu

A apărut o nouă maladie printre căţei. Se cheamă JIGODIA PIRPILIU. Virusul are culoarea portocalie şi se răspîndeşte mediatic, prin agenţi patogeni, precum deputatul-manea Ştefan Pirpiliu, cel care i-a dat numele bolii, jegoasa parvenită şi strîmbă Sulfina Barbu sau stîrpitura din vîrful Prefecturii Capitalei, limbricul Mihai Atănăsoaie. La porunca Primului Hingher al Ţării, otrepele enumerate au declarat război bieţilor căţeluşi comunitari.

Lepădăturile pedeliste ţin cu tot dinadinsul să scoată sute de milioane de euro din masacrarea animalelor, pentru buzunarele personale şi campaniile electorale de anul viitor. În bezna minţii sale puţine, panarama cu faţă de bidon turtit, acest Pirpiliu-manea, crede că adună voturi manifestîndu-şi intoleranţa şi cruzimea faţă de patrupedele fără stăpîn. El plăteşte leprele din presă ca să-i răspîndească otrava şi minciunile la adresa animalelor nevinovate. Recent, fiţuica pornografică “Libertatea” a găzduit o mizerie de articol diversionist, în care janghinosul deputat se laudă că va insista pe lîngă colegii din Parlament să voteze pentru eutanasiere şi că mii de copii ar fi muşcaţi de căţei. Semnatarul mîzgălelii este păduchiosul Radu Nistor, ziarist pomanagiu, celebru în urma relaţiei nepotrivite avută cu o altă putoare din PDL, infractoarea năsoasă Monica Iacob Ritzi. Fripturile dezaxatului Fane (Ştefan) au cumpărat, neaşteptat, şi jurnalişti de la un post de televiziune sobru, de obicei obiectiv: Antena 3; ştirea cu apelul lui Pirpiliu către ceilalţi deputaţi şi cu presupuşii copii muşcaţi a rulat joi, 5 octombrie a.c., din oră în oră, relatată de o imbecilă cu foamea-n gît, fugită de acasă, Magda Bucur. Activitatea deputatului Fane Pirpiliu se limitează la adăugarea unor amendamente criminale, la întocmirea Raportului Comisiei de Administraţie a Camerei Deputaţilor, Proiectului de Lege 921/2007 privind gestionarea cîinilor fără stăpîn, proiect ce aparţine, de fapt, atenţie, fostului senator Marius Marinescu, vicepreşedinte al PRM. De prisos să mai amintim că sensul proiectului legislativ, care prevedea, iniţial, sterilizarea cîinilor comunitari, şi care fusese aprobat ca atare, în unanimitate, de Senatul României, a fost deturnat la Camera inferioară, for decizional, adică schimbat la 180 de grade, prin amendamentele deputatului manelist. Grabă mare la furat, chiar şi cu preţul crimei! Dacă vă uitaţi mai bine la Pirpiriu-manea, citiţi, pe mutra-i primitivă, şmecheria de mahala, bădărania de şatră, mitocănia neaoşă. Arată ca un fund de maimuţă, împroşcat cu dejecţii oranj. Ţopîrlanul nu poate trăi fără manele; într-un timp, chiar îşi setase o manea drept ton de apel al telefonului mobil. Parvenitul ăsta nu este decît unul dintre escrocii încîrduiţi pe la partid de alt hoţ mai mare, Blaga-Faţă de Bideu. Fostul vameş beţiv l-a înfipt bine pe Pirpiliu în afacerile oneroase cu banii Primăriei Sectorului 3 al Capitalei, pe moşia banditului libidinos Liviu Negoiţă. Colaborarea portocalie a adus bani grei firmei DELTA ACM, patronată de fratele deputatului-manea Pirpiliu, din contracte pentru lucrări plătite din fonduri publice. Fiindcă veni vorba despre portocaliii agăţaţi de Sectorul 3, să nu uităm că şi Sulfina a fost “aleasă” deputată în fieful lui Blaga-Faţă de Bideu. Piticania în fustă, practicantă a celei mai vechi meserii de pe pămînt, face ce ştie ea mai bine şi ajunge ministresă cînd nu te aştepţi (probabil, în desele momente de beţie extremă ale Dictachiorului). De altfel, putoarea a promovat de sub biroul de primar-general al lui Băsescu. Paraşuta se ţine cu securistul-şef al PDL, viermele alcoolic Silvian Ionescu, mare mahăr pe la Garda de Mediu. Pe vremea cînd madama Sulfina, ca ministresă a Mediului, dădea aprobări pentru defrişări frauduloase, cei doi amanţi s-au dedulcit la o groază de bănet furat; deşi instituţiile abilitate au intrat pe fir, ancheta s-a muşamalizat, iar hoţii au rămas cu prada, în buna tradiţie a Regimului Băsescu.

Dragi concetăţeni patrioţi, singura soluţie de eradicare a JIGODIEI PIRPILIU rămîne eutanasierea purtătorilor virusului portocaliu!

„România Mare“ pe meridianele lumii

Capitalismul monopolist de stat, generatorul crizelor economice, al şomajului, mizeriei şi războaielor (5)

În 2008, băncile, societăţile de asigurare, industria de automobile, care este coloana vertebrală a economiei americane, şi furnizorii ei au cerut ajutorul statului. Vladimir Putin declara că băncile de investiţii, mîndria Wall Street-ului, au încetat să mai existe. La rîndul său, Henry Kissinger, la 20 ianuarie 2009, afirma, în „The Independent“ din Marea Britanie, că dacă nu se va elabora o nouă ordine economică, lumea se va cufunda în haos. Reţinem faptul că datoria publică a Statelor Unite a ajuns la cote alarmante, Obama fiind nevoit să afirme că în 2013 lumea va fi şi mai rău bîntuită de criză.

Specialiştii avertizează că dacă astăzi s-ar produce un şomaj de proporţia celui din timpul primei crize din 1929-1933, cînd numai în Statele Unite au fost 6 milioane de şomeri, capitalismul actual nu-l va mai putea suporta. Pare să se confirme ceea ce spunea V.I. Lenin în privinţa capitalismului monopolist de stat: acesta este anticamera socialismului. Iată de ce preşedintele Obama, precum Roosevelt, se luptă, pe toate căile, să salveze sistemul prin măsuri de creare de locuri de muncă, mai ales în infrastructură: modernizarea şcolilor, dezvoltarea de surse de energie alternativă şi producerea de maşini mai puţin poluante şi cu consumuri mai mici de combustibil. În domeniul sănătăţii, planul preşedintelui prevede lărgirea asistenţei medicale pentru copii şi familiile cu venituri mici, precum şi extinderea ajutorului de şomaj. Dacă programul se va înfăptui, el va cosmetiza sau resuscita, pentru un timp, marele capital. Spun pentru un timp, întrucît sărăcia pe care o răspîndeşte în rîndul zecilor de milioane de oameni ai muncii foamea şi mizeria sînt, fără discuţie, Groparul marelui capitalism, al oligarhiei financiare. Că aceasta se va produce peste 5, 10, 20 sau 50 de ani, vom vedea. Oricum, ea se va  produce din cauza lăcomiei corbilor de pradă, care nu lasă flămînzilor decît ridicarea la luptă şi dărîmarea citadelei marelui capital.

Resuscitarea marelui capital se mai încearcă prin crearea de noi fabrici de armament sofisticat şi trimiterea soldaţilor în diferite părţi ale globului, prin vînzările de armament, mai ales a celui depăşit, de aceasta ocupîndu-se CIA. Cine nu-şi aminteşte de confiscarea minelor de către Guvernul englez după al II-lea război mondial, de reutilarea şi restituirea lor foştilor patroni? Aşa procedează capitalismul monopolist de stat, care nu se gîndeşte la cei care-l susţin prin munca lor, fizică şi intelectuală. M. Bertrand afirmă că soluţiile folosite pentru înlăturarea contradicţiilor din lumea capitalistă nu permit eliminarea lor definitivă. Din contră, se repetă, de fiecare dată, într-un mod şi mai grav (L’Histoire des Theories Economiques, Paris, Ed. Sociale, pag. 88-89). O precizare: la sfîrşitul lunii iulie 2011, datoria SUA era de peste 14.000 de miliarde de dolari. FMI prognoza, în 2009, că în scurt timp economia globală va stagna aproape de zero, pe măsură ce 2.000 de miliarde de dolari în active neperformante (toxice) din SUA fac ca marile economii ale lumii capitaliste să se scufunde.

Pierderile băncilor  ar putea să ajungă la 2.200 miliarde de dolari în anul următor – se arată în acelaşi raport al FMI din 2009. În privinţa creşterii economice globale, se aprecia că aceasta va fi de 0,5 – cel mai scăzut ritm de după  al II-lea război mondial. Tot într-un raport din 2009, se menţionează că, potrivit previziunilor economiştilor, în anul respectiv, problemele cu care urmau să se confrunte economiile ţărilor puternic dezvoltate (se referea la economiile ţărilor capitaliste) se vor agrava din ce în ce mai mult, deoarece creşterea şomajului se va accentua, creşterea globală rămînînd sub potenţial; că SUA, Marea Britanie, Italia, Spania şi Austria se vor  confrunta în continuare cu o deteriorare a situaţiei bugetare, din cauza cheltuielilor masive prevăzute de Guvern pentru ajutorarea instituţiilor financiare. Reţetele americane experimentate în cazul celorlalte două mari crize care au salvat capitalismul de la pieire nu mai pot fi utilizate pentru ieşirea din actuala mare criză globală şi evitarea prăbuşirii oligarhiei financiare. Sistemul capitalist mondial nu mai dispune de nici o rezervă sau posibilitate de revenire. După unele păreri, nu este exclus ca şi FMI, şi Banca Mondială să fi provocat această mare criză. Pentru că s-a dovedit că nu au fost în stare să evite contagiunea crizei financiare cu criza economică. Actuala criză accelerează şi adînceşte procesul de degenerare şi descompunere a sistemului economic capitalist. Ea afectează baza economică a capitalismului şi structura sa politică şi ideologică. Lumea lovită de actuala criză va tinde spre stînga, spre ideile socialiste, spre o adevărată Revoluţie, spre înverşunate lupte de clasă – se concluzionează într-un material doctrinar.

(va urma)

Colonel mag. (r) Vintilă Barbu

Doctor în Drept

Traian Băsescu la Washington:

o vizită second-hand (3)

Deosebit de importantă apare aprecierea unor specialişti, potrivit căreia trecerea de către SUA la implementarea proiectului antirachetă va declanşa o nouă, periculoasă şi costisitoare cursă a înarmărilor, cu toate pericolele ce decurg din această stare a echilibrului mondial de forţe. Amintim aici că Federaţia Rusă a anunţat un plan de alocare a zeci de miliarde de dolari pentru perfecţionarea forţelor sale ofensive, ceea ce confirmă teoria că în cursa perpetuă a înarmărilor o armă naşte o altă armă.

În plus, acţiunile militare ale NATO la scară globală, expansionismul geopolitic al SUA, precum şi alţi factori politico-economici şi militari au determinat alte mari puteri să se preocupe de reechilibrarea raportului de forţe şi de propriile lor interese de securitate, aceasta conducînd la proiectul cunoscut sub numele de „Conferinţa de la Shanhai“ – care pune bazele unei alianţe între două superputeri, precum Rusia şi China, valabilă şi altor state. Se reconfirmă că „o armă naşte o contraarmă“, în acest fel cursa înarmărilor continuîndu-şi spirala tot mai periculoasă pentru omenire, făcînd să sporească pericolul declanşării unui război pustiitor, care, în era nucleară, ar putea reprezenta un adevărat armaghedon pentru omenire, pentru civilizaţia umană.

Se cuvine relevat aici şi un alt aspect foarte important, care ţine şi de gîndire, şi de responsabilitatea politică, şi de concepţiile strategice, de modul în care se pot garanta mai bine pacea şi securitatea internaţională. De-a lungul ultimelor decenii, s-a elaborat şi promovat, chiar s-a încercat, o implementare a unor teorii – care şi-au avut sorginte de regulă în SUA – privind avantajele unei lumi „bipolare“, „tripolare“, sau „pentapolare“ (cu 5 poli), chiar multipolare. Se rezervă, în aceste concepţii, un rol tuturor celor 5 mari puteri nucleare (astăzi sînt 7, în clubul nuclear intrînd şi India şi Pakistanul), dar şi marii lumi a ţărilor nealiniate, în cursa de dezvoltare. Astăzi, autorii şi promotorii acestor concepţii, între care îi menţionăm pe americanii Henry Kissinger şi Zbigniew Brzezinsky (scrierile lor fiind bibliografie politică), la fel ca şi noii teoreticieni, care, în mod surprinzător, vin tot de la Washington, încearcă să vîndă ideea că o lume monopolară, avînd un centru singular de putere, format din SUA – NATO, ar fi un pilon mai sigur al echilibrului necesar unei păci şi securităţi internaţionale trainice şi durabile.

Or, este un adevăr peremptoriu că un echilibru de nădejde într-o lume cu un foarte mare număr de subiecte, cum este cea contemporană, cu numeroase probleme litigioase, mai vechi sau mai noi, confruntată cu o formidabilă şi prelungită criză economico-financiară, conţine în interiorul său riscul real al declanşării unui război. De altfel, asupra acestui lucru au atras atenţia unele personalităţi politice, care au făcut referire concretă la marea criză din perioada 1929-1933, care a condus la declanşarea celui de-al II-lea război mondial.

Că unele cercuri politice, economice şi militare au în vedere o atare alternativă iraţională, şi chiar se pregătesc pentru un eventual război, o dovedesc declaraţiile din ultima perioadă ale unor potentaţi americani, care nu exclud o conflagraţie de proporţii, datorită diminuării resurselor vitale ale planetei.

(va urma)

Nicolae Chilie

 

Pentru împrospătarea memoriei

TRIUMFUL JIGODIEI

10 APRILIE 1990. A început să fulguiască rece. Privesc pe fereastră, cu o apăsare pe suflet. Păcat de pomi şi de flori. Tocmai izbucniseră la viaţă într-o amăgire dulce, ca acum să primească duşul ăsta de gheaţă. Este, totuşi, mijlocul primăverii. Nu s-a gîndit nimeni cum moare o floare? Nu s-a gîndit nimeni cum moare o vietate minusculă, călcată de talpa omului? O hîrjoană de-a noastră, în iarbă, ne induce o stare de bună dispoziţie, într-adevăr, dar cîtă moarte seamănă în lumea plantelor, a gîzelor şi a melcilor! S-a gîndit oare cineva la măcelurile care au loc, zi şi noapte, în zeci de mii de abatoare ale lumii? Cîtă tragedie e acolo, ce urlete, ce mugete, ce gemete sfîşietoare, cîte lacrimi în ochii împăienjeniţi de sînge şi de sudorile morţii! Omul e cel mai mare asasin cunoscut în Univers, pentru că ucide păsări şi animale cu nemiluita, cu sînge rece. Nu se putea altfel, Doamne? De ce să ne întemeiem bunăstarea, sau plăcerea noastră pe fluvii de sînge? Ne vom mai întîlni vreodată cu toate făpturile pe care le-am sacrificat ca să ne fie nouă bine, veni-vor ele spre noi, la Judecata de Apoi, pentru a ne apăsa mai tare, ori pentru a ne ierta, în uriaşa lor mărinimie? Nutresc o iubire copleşitoare faţă de toate vietăţile firii. Dacă aş putea, le-aş strînge pe toate în braţe şi le-aş jura credinţă şi ocrotire veşnică. N-am fost aşa mereu, desigur. Cînd eram mic, gospodinele mahalalei mă rugau să le tai păsările, de sărbători, pentru rarele lor ciorbe gustoase. Învăţasem repede: puneam talpa tenisului pe picioarele zburătoarei, cu o mînă o ţineam de gît şi cu alta, după 5-6 mişcări ritmice pe piatra caldarîmului, pentru ascuţirea cuţitului – săvîrşeam ritualul. După care săream în lături şi eu, şi pasărea – eu să mă feresc de sînge, ea să se zbată uluită, neştiind ce năpastă a lovit-o din senin şi de ce femeia aia bună i-a făcut una ca asta. Oamenii cartierului muncitoresc erau milostivi şi cu frica lui Dumnezeu, nu doreau să-şi facă păcat. Aşa că apelau la copii – fiindcă nu eram singurul – tocmai pentru că noi, copiii, eram iertaţi de Dumnezeu. Eu bravam şi doream să mă fac util în vreun fel, să fiu băgat în seamă. Pe urmă, pe măsură ce treceam în clase mai mari, pe la vreo 10 ani, am refuzat să mai tai păsări. Era ceva oribil, nu-mi plăcea, se instalase în sufletul meu discernămîntul. Iertaţi-mă, voi, păsări neprihănite, copilul care am fost nu ştia cît de cumplit este să iei viaţa cuiva! Nu ştiu de ce, la maturitate, de cîte ori citeam undeva titlul unui volum de versuri publicate de iubita lui Eugen Jebeleanu, Ileana Mălăncioiu, şi anume „Pasărea tăiată“, gîndul îmi zbura înapoi, în timp, vîslind din aripile disperate ale păsărilor, pe care le-am răpus cu lama cuţitului, în şanţurile prăfuite ale periferiei noastre de oameni necăjiţi. Cam tot pe atunci, creşteam o pisică şi un cîine. Cînd pisica făcea pui, mama oprea unul, iar pe ceilalţi îi îneca într-o găleată. Iubea şi ea animalele, fireşte, dar la ce bun să puieşti, de două ori pe an, cîte 6-7 pisici, care, în ritmul acesta, ar fi invadat toată mahalaua? Norocosul era, întotdeauna, pisoi, şi se numea, invariabil, Grişa, – după numele eroului din filmul sovietic „Pe Donul liniştit“. Cîinii trăiau 7-8 ani, apoi se îmbolnăveau de jigodie, sau de altceva, mama îi doftoricea cum ştia ea mai bine, le dădea aspirină dizolvată în apă, sau chinină, ori vreun antibiotic, dar ei tuşeau tot mai stins, apoi nu mai ieşeau din coteţ cîteva zile, după care mureau. Îi îngropam sub salcîmii din curte. Acolo am găsit o dată, în pămînt, un capac de ceas de buzunar, poate că era de argint, nu ştiu, dar ştiu că asta m-a emoţionat peste măsură şi, date fiind şi lecturile despre comori, atunci am îndrăgit arheologia. Cînd s-a descătuşat în pieptul meu, ca o cascadă năvalnică, marea, adevărata, mistuitoarea iubire de animale? Pot spune cu exactitate: în perioada anilor 1985-1987. Atunci l-am descoperit pe micuţul meu dalmaţian, am înţeles ce înseamnă să ai un cîine, să-i simţi sufletul aproape, să-i înţelegi devotamentul inimaginabil, să-l vezi că-l doare ceva şi nu poate vorbi, dar se uită la tine ca la Dumnezeul lui. De unde îl luasem pe Zar? De la Buftea, era pe-acolo un crescător de dalmaţieni, pe nume Hălmăgeanu. L-am vizitat împreună cu Soby Cseh. Alături de noi, o prietenă, Nora, care cunoştea familia asta şi m-a ţinut la curent cu naşterea puilor. Am nimerit cu greu. Era o curte ţărănească obişnuită, numai cîteva cuşti pentru cîini şi o bătătură cimentată o făceau să difere oarecum de celelalte. Crescătorul dăduse majoritatea puilor. Îi mai rămăseseră numai doi: unul frumos şi dolofan, căruia îi spunea Boby, şi altul pricăjit, slab ca un ţîr, pe care mi-l hărăzise mie. Nu-mi plăcea deloc. Crescătorul îl tot scotea din cuşcă, puişorul venea spre mine, împleticindu-se pe picioruşele lui de ied plăpînd, de 2 luni, dar eu îl împingeam cu bombeul, uşor, şi spuneam că-l vreau pe celălalt. Hălmăgeanu nu vroia să-l dea, zicea că are nepoţi şi s-au ataşat de el. Aşa că iar îl scotea din ascunzătoare pe puiul ca o aschimodie, care avea mai multe pete negre decît era normal, acesta înainta timid pe cimentul stropit cu apă, şi uite tot aşa a tot făcut el vreo 2-3 drumuri, uitîndu-se la mine cu jind şi spunîndu-mi parcă: „Ia-mă, tăticule, pe mine, nu mă lăsa aici, că io mor, ai să vezi ce copil credincios am să-ţi fiu şi ce bucurii o să-ţi fac, jăratic o să mănînc, ca-n basme, hai, ia-mă, nu fi aşa de rău, ai bătut atîta cale pînă aici, nu te întoarce acasă cu mîna goală, fie-ţi milă de un suflet neprihănit, că io nu mai am pe nimeni, decît pe tine, vara am să-ţi ling tălpile, să te răcoresc, iarna am să mă strecor lîngă coapsa ta, să-ţi ţin de cald, ca o sobiţă vie, şi nici mizerie multă n-o să fac, doar la început, ca orice prichindel, hai, uită-te la mine, înmoaie-ţi inima de piatră, noi sîntem făcuţi unul pentru altul, ia-mă în braţe şi o să te fac fericit, pînă cînd voi închide ochii!“. Zău că aşa mi-a vorbit! Sau, mă rog, un astfel de fluid circula între noi. Şi atunci, l-am luat în braţe. Dar, ghinion! Crescătorul îmi cerea 2.500 de lei, iar eu n-aveam decît 2.100. Ne-am tîrguit noi puţin, am tot numărat, iar m-am scotocit prin buzunare, în vremea asta puiul a trecut ba în braţele Norei, ba în ale lui Soby, care şi-a întors şi el buzunarele pe dos, dar n-avea o para chioară, ca de obicei. Nea Hălmăgeanu şi-a dat seama că sîntem nişte pîrliţi de artişti, aşa că n-a mai insistat, am făcut tîrgul. Eram în 15 august 1985. Puişorul avea pedigree, se născuse în 15 iunie, acelaşi an, din tată belgian şi mamă unguroaică (na, că mi-am băgat agentul în casă!). Practic, atunci s-a schimbat viaţa mea. După cîteva zile, nu mai puteam trăi fără el. Aveam să-i spun Zar, dar numele i-l alesesem încă de pe cînd era în pîntec la maică-sa, cuţoaica, îmi imaginam că avea puncte albe şi negre ca un zar. În 1986 l-am dus la Mare. Am făcut greşeala să-l bag în valuri şi, aşa cum era încins, a lipăit ceva apă sărată. Nu vă spun că era să-mi moară? O săptămînă a agonizat, se stingea ca o lumînare, şi mă gîndeam, frîngîndu-mi mîinile, unde să-l îngrop, sub care faleză de nisip – noroc cu un medic veterinar, tătar din Mangalia, eminent practician, care mi l-a readus la viaţă. Astăzi, nu pot concepe viaţa mea fără Zar. Nu l-aş da pentru tot aurul din lume. Aici se vede idealismul unui om, în faptul că are fiinţe dragi, sau principii, pe care nu le poate tîrgui fiindcă ele nu au preţ. (Între timp, în decembrie 1996, iubitul meu Zar s-a prăpădit. O piatră la vezică l-a răpus, ca şi pe mama mea, care pesemne l-a chemat la ea să-i ţină de urît. L-am îngropat sub teiul secular din curte, unde îi punem flori proaspete zi de zi. Am suferit îngrozitor, nici acum nu pot uita acel prinţişor care mi-a schimbat viaţa.). Rînd pe rînd, am cules de pe străzi, de sub roţile maşinilor, şi alţi cîini, de fapt nişte corcituri jerpelite, dar înnobilate de dragoste, prin care am descoperit universul lumii animale cu şi mai multă putere. Apoi, m-am apropiat de cai, făpturi fabuloase, ca nişte zeităţi pogorîte din Lună. Rînd pe rînd, am redescoperit toate animalele şi le-am făcut un loc în inima mea. Unii se compară cu mari personalităţi culturale sau faimoşi comandanţi de oşti; eu mă mulţumesc cu mai puţin, mi-ar plăcea să cred că sînt o reîncarnare miniaturală a lui Tata Noe, care a existat cu adevărat, iar Arca pe care Dumnezeu l-a învăţat s-o facă şi care, la retragerea apelor Potopului, s-a oprit pe vîrful Muntelui Ararat, era un batiscaf, sau un submarin. Acum, de pildă, înainte de a face duş, am grijă să scot afară din cadă, cu palma făcută căuş, toate furnicile şi gîzele care se mai rătăcesc printr-o locuinţă, le iau cu grijă şi le depun pe linoleum. De ce? Pentru un simplu motiv: nu vreau să intre moartea în casa mea! Şi, din aproape în aproape, am reuşit să scriu şi un volum de versuri intitulat „Elegii pentru vietăţi“. Deocamdată, n-am unde să-l public, dar sper că blestemul acesta nu va ţine o veşnicie. Nu ştiu de ce mă gîndesc în dimineaţa asta la moarte. Poate pentru că ninge peste florile de cireş, în toiul primăverii, ceea ce a dat peste cap rînduiala firii. Las perdeaua albă să cadă la loc. Lumina zilei scade şi mai mult, parcă ar fi ceas de înserare, nu dimineaţă. Mă aşez la birou. Aprind veioza mea simplă, de metal lăcuit în albastru. Iau din sertar, la întîmplare, un document rar, pe care nici eu nu ştiu de ce 1-am fişat. E o scrisoare pe care tînărul Mozart i-o adresa severului său tată, la 6 aprilie 1781 (deci tot într-un aprilie, „Întunecatul april“): „Cum moartea este adevăratul scop final al vieţii noastre, m-am familiarizat pe parcursul anilor cu această amică a omului, astfel încît imaginea ei nu mă mai sperie, ci din contră, mă consolează şi mă calmează. Mulţumesc Domnului de a-mi fi acordat înţelepciunea de a o cunoaşte drept «cheia» adevăratei noastre fericiri. Amadeus“. După 10 ani avea să se ducă la „amica“ lui dragă, lăsînd în urmă o operă care pare a fi supraomenească. Nu pot uita că tot el a spus „Aparţin cerului...“ În esenţă, cam aceleaşi lucruri le-au spus şi Eminescu în „Odă în metru antic“ şi Esenin, în versurile „Binecuvîntat să fie, deci / Că trăiesc şi că mă-ndrept spre moarte!“. Azi-noapte, am văzut la televizor un documentar despre Paşte realizat la Ierusalim. Voi apuca oare vreodată să vizitez Cetatea Sfîntă? Mă vor lăsa evreii să străbat, cu pasul, cu palmele, cu ochii şi cu nările, spaţiul sacru unde Şi-a petrecut Isus ultimele zile de viaţă? Filmul propriu-zis m-a impresionat. Femeia care I-a şters faţa lui Isus pe drumul Golgotei a purtat de atunci numele Veronica, întrucît chipul Lui suferind şi asudat s-a întipărit pe ţesătură, iar în greceşte „vera-icon“ înseamnă „imagine adevărată“. Oh, Doamne, vine Paştele şi eu tot şomer sînt! Ce viaţă de cîine am şi eu!

Îmi iau inima-n dinţi şi îi dau telefon ministrului Justiţiei, Teofil Pop. Îmi răspunde deosebit de amabil. Îi cer sprijin pentru urgentarea actelor necesare înfiinţării revistei. Nici acum n-am scăpat de birocraţie, dar ce era mai greu a trecut. Adică Legea. Iar Legea ne dă voie şi nouă să întemeiem o publicaţie. Au voie doi scriitori ca Barbu şi ca mine să facă o gazetă, sau presa a fost privatizată şi ocupată numai de ageamii şi tembeli, animaţi doar de pofta cîştigurilor băneşti? Ah, Brucane, şi tu, Pleşule, cum aţi desfiinţat voi o publicaţie naţională, cum o să mai mătur eu ograda ţării cu voi! Adevărul e că evreii şi ţiganii, adică brucanii şi pleşii, au început să ne cam sufoce, în ţara noastră, şi asta nu se poate tolera.

Apare iar în scenă Dumitru Dincă! La mitingul de duminică, desfăşurat în Piaţa Unirii, el s-a adresat mulţimii astfel: „Domnul Doru Braia, român cu dublă cetăţenie, care a venit să ne înveţe democraţia, a fost expulzat de Guvernul Român la fel cum a fost expulzat în Secolul al XIX-lea Nicolae Bălcescu, la Palermo, în Sicilia“. (?!) N-aş fi aflat toate astea, dacă n-ar fi apărut în „Dimineaţa“ de azi. Comparaţia e mortală : cine-i Doru Braia şi cine-i Nicolae Bălcescu?! Care Bălcescu n-a fost expulzat de nimeni în Sicilia, s-a dus acolo de bunăvoie, încetînd din viaţă la Hotelul Trinaclia.

Haloimăs în toată regula, s-a încins uleiul de candelă în toată lumea. În revista „Mesagerul“ e publicat un interviu cu Lászlo Tökeş, luat de P.C.C. Acest P.C.C. nu e Partidul Comunist Chinez, cum s-ar putea crede, ci Paul Cornel Chitic. Îl ştiu pe Chitic de prin 1968, debutase în teatru, i se jucase chiar o piesă, pe scena de scîndură. Ne-am împrietenit spontan. Mic şi pedant, repezit şi inteligent, Chitic promitea o strălucită carieră teatrală. Ne vedeam aproape zilnic, în mansarda de 2 metri pătraţi pe care o avea el în Blocul „Cinemateca Roşie“, de lîngă Blocul Turn. Acolo concubina cu o fată pe nume Silvia, pe care o cam teroriza, poate şi pentru faptul că era mai înaltă ca el. Dar fata era blîndă şi îi suporta toate hachiţele, iar nouă, celor 4-5 rînduri de studenţi şi chibiţi în ale literaturii, care urcam zilnic la cucurigu, ne freca repede cîte un ness şi ne ţinea o companie plăcută. Un alt amic, graficianul Sergiu Dinculescu (astăzi aproape orb, stabilit în Germania), mi-a spus atunci, cu umorul său extraordinar:

– Eşti prieten cu Chitic? Înseamnă că nu ştii nimic! Atunci cînd a recrutat, el a dat în faţa Comisiei Militare un spectacol de pomină. S-a prezentat gol puşcă, aşa cum era obiceiul, dar cu nişte planşe colorate, şi cu un coif cu vizieră pe cap, spunîndu-le ofiţerilor, care rămăseseră ca la dentist: „Domnilor, am găsit soluţia pentru cîştigarea războaielor! Se va alege din fiecare tabără cîte un luptător reprezentativ. Fiecare are pe scăfîrlie cîte un coif ca ăsta. Numai că soldatului nostru îi înţepenim viziera în sus, iar soldatului inamic i-o aranjăm în aşa fel, încît la un semnal să-i cadă pe ochi, el să orbecăie ca un disperat, al nostru să-l ia la poceală şi gata, am cîştigat războiul!“ Comisia de recrutare l-a declarat inapt de Armată!

Mă rog, după atîţia ani, nu mai ţin minte exact povestioara asta, dar e cam pe-aproape. Culmea e că atunci, în studenţie, l-am întrebat pe Chitic dacă e adevărată. Vizibil jenat, mi-a mărturisit că da, aşa a făcut, dar ulterior i-a venit mintea la cap. Şi i-a venit destul de bine, pentru că a devenit un fel de lider al generaţiei sale, el, poetul Ion Nicolescu şi prozatorul Mircea Constantinescu fiind gloriile literare ale Facultăţii de Filozofie. Astăzi, Paul îi ia interviu lui Tökeş. Mai bine îi trăgea viziera pe ochi şi, vorba aia, îl lua la poceală. Încep să se facă declaraţii tot mai şocante. În C.P.U.N., un domn pe nume Radu Ciuceanu spune că deţinuţii politici din România au însumat peste 1 milion de ani de închisoare. Cifra e monstruoasă, într-adevăr, şi nu cred că e exagerată. Bieţii oameni au suferit îngrozitor, comunismul de tip stalinist îi punea să-şi sape singuri groapa, dar nu bănuia că asta era, de fapt, groapa lui de veci, întrucît crimele acelea l-au compromis definitiv în faţa Istoriei şi a Umanităţii. Cum oare au putut să facă oamenii aşa ceva altor semeni ai lor? De ce-or fi trebuit să putrezească, ori să pătimească, prin temniţe ale iadului, nişte genii ca Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi Vasile Militaru (toţi patru fiind poeţi creştini extraordinari), sau ca Gheorghe I. Brătianu, ori ca atîţia alţi creatori, preoţi de toate confesiunile, intelectuali, militari, oameni simpli, care nu aveau altă vină decît că nu suportau ocupaţia rusească?! Asta uită să spună toţi analiştii şi doctrinarii care se pronunţă acum, în deplină libertate, asupra fenomenului concentraţionar: mai mult decît o opoziţie împotriva unui regim politic, Poporul Român a manifestat o opoziţie naţională, împotriva ocupantului străin! Toporul intern, cu care Ivan izbea de zor la rădăcina stejarului românesc, a avut 3 cozi: ungurii, ţiganii şi evreii. Asta e realitatea, toţi gîndesc aşa, dar numai eu am curajul s-o spun. Mi se va răspunde că au fost şi torţionari români, ceea ce e perfect adevărat, dar, raportat la numărul de locuitori, cele 3 minorităţi au dat procentajul cel mai ridicat de politruci cu funcţii vitale în statul comunist, de şefi ai Securităţii şi-ai Penitenciarelor. De pildă, din rîndul femeilor românce nu s-ar fi putut ridica niciodată o Ana Pauker, asta e clar. Astăzi, la 45 de ani de la acea dramatică răsturnare a brazdei Destinului Naţional, avem de-a face cu un „remake“: au pus mîna pe Putere tot ungurii, ţiganii şi evreii ! Ba chiar unii dintre ei sînt absolut aceiaşi care ne crucificaseră şi în anii ’50, ori odraslele acelora: Silviu Brucan, Radu Comşa, Mihai Şora, Corneliu Bogdan, Paul Cornea, Andrei Cornea, Vladimir Tismăneanu, Sütö Andras, Petre Roman ş.a. Ce face elementul autohton românesc? Doarme pe el, ori joacă table şi mănîncă seminţe, probabil fiindcă e mai confortabil să-ţi scrie alţii Istoria. În seara asta, la Studioul Electoral al TVR, 3 „patrioţi adevăraţi“ ne fericesc cu luminile lor: Alexandru Stark, Jean Tolstobrach şi R.G. Serafim, dîndu-şi cu părerea despre Parlamentul englez. Primii doi sînt sigur evrei, iar despre al treilea am auzit că ar fi şi el evreu, pe jumătate, tatăl fiind legionar din Vîlcea. A întors-o Serafim ca la Ploieşti? A întors-o! Încă la începutul lui decembrie 1989, el făcea emisiuni ditirambice închinate celui de-al XIV-lea Congres al P.C.R., pentru ca acum să sară pîrleazul, rapid, în tabăra „revoluţionarilor“ care s-au opus comunismului, adică el s-a opus lui însuşi! Mulţumesc lui Dumnezeu şi educaţiei primite de la părinţi, că nu sînt capabil de un asemenea cameleonism. Oameni ca mine, cu şira spinării şi cu o foarte desluşită voce a conştiinţei, sînt predestinaţi să fie perdanţi în orice regim politic. Încep să fiu convins că tot răul acestei ţări, din această perioadă scandaloasă, pleacă de la intelectuali. Fiindcă nu muncitorii, nici ţăranii, şi nici măcar militarii nu ne-au adus în situaţia asta. Ci cele 2 mari tabere de intelectuali, secondate de vreo 200 de grupări mai mititele, care trag ţara în toate direcţiile, desfăşurînd un spectacol de o isterie tot mai greu de suportat de către populaţie. „Ţară de secături!“ – exclamase Octavian Goga, în februarie 1938, cînd Carol al II-lea l-a debarcat din funcţia de prim-ministru, după numai 44 de zile. Întotdeauna, în toate epocile Istoriei noastre moderne, cca. 10.000 de canalii au ţinut sub teroare Poporul Român. Regăsesc această tipologie în nemilosul pamflet intitulat „DESPRE CANALIE“, pe care l-a încorporat Friedrich Nietzsche în capodopera sa „Aşa grăit-a Zarathustra“: „Viaţa e un izvor de bucurie, dar dacă vine canalia să soarbă, izvorul capătă otravă. Flacăra se înmoaie, de cum se aşează lîngă focuri inimile lor jilave. Spiritul însuşi sfîrîie şi fumegă de cum se apropie canalia de foc. Fructul devine dulceag şi mălăeţ în mîna lor; privirea li-i de ajuns, ca să se usuce pomul roditor. Şi mulţi din cei care s-au scîrbit de viaţă, scîrbitu-s-au din pricina unei canalii, căci n-au vrut să împartă cu o canalie izvorul, flacăra ori fructul. (...) Nu ura, ci scîrba îmi mănîncă viaţa. De cîte ori, vai, nu am fost scîrbit în spirit, văzînd că însăşi canalia are spirit! Şi le-am întors spatele celor ce stăpînesc, cînd am văzut ce se numeşte astăzi a stăpîni – adică să faci trafic şi să negustoreşti pe seama Puterii – traficul cu canalia. Ce greaţă străbătut-am, ceruindu-mi nările, prin tot ce înseamnă ieri şi astăzi. În fapt, tot ce-i de astăzi şi de ieri, e infestat de scriitura canaliei. Mult timp trăit-am ca infirm, orb, surd şi mut, decît să fiu laolaltă cu canalia celor puternici – cu scriitoraşi şi cu cheflii“. Şi cum să nu moară nebun, cu mintea în beznă, un om atît de sensibil, care punea totul la suflet? Dacă mă ajută Dumnezeu şi îmi dă ceva din harul Lui, am să trîntesc şi eu un pamflet, intitulat „TRIUMFUL JIGODIEI“.

Astăzi a fost înregistrat al 70-lea partid! Şi e numai începutul, dacă n-o să depăşim 200 înseamnă că nu sîntem români! În fine, Poliţia i-a prins pe hoţii care au dat o spargere la Muzeul Şcolii Româneşti din Şcheii Braşovului. Scena s-a petrecut la Vama Episcopia Bihorului, cînd aceştia încercau să o şteargă în Ungaria. Dar pe hoţii de la Ministerul Culturii, conduşi de bulibaşa Andrei Pleşu, cînd o să-i umfle Poliţia? La „Europa liberă“, eu şi Adrian Păunescu iar sîntem bălăcăriţi de Dorin Tudoran. Om de mare curaj „limbricul electronic“, el şi-a dat seama că ne aflăm în imposibilitatea de a-i răspunde, dar embargo-ul ăsta nu va ţine mult... Adorm cu greu, după o mică supărare provocată de un alt amic al meu, Adrian Dohotaru. Mai exact, m-a indispus o replică din piesa lui, „Insomnie“, difuzată în seara asta la televizor: „Libertatea înseamnă să trăieşti în sensul vremurilor, nu să te pişi (?!) contra vîntului“. Ce i-o fi venit lui Adrian, un om atît de delicat şi cultivat, să introducă trivialitatea asta, care a ofilit urechile multor oameni? Acum e pe cai mari, nu mă mai cunoaşte. Dar, vreme de vreo 7 ani, am fost colegi la revistele în engleză şi franceză ale Agerpres-ului, mă ducea deseori cu maşina acasă – un Trabant rablagit – despre care îmi spunea:

– Ascultă la mine, scaunul din faţă e un scaun istoric, o să-l predau la Muzeul Literaturii Române. Pentru că aici au stat cei mai „grei“ scriitori: Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Mircea Sîntimbreanu, Eugeu Barbu şi acum tu.

Odată ajunşi la mine, mă ruga, invariabil, să-i împrumut un borcan de ness şi nişte casete cu filme. Era tare amărît, trăia de la o leafa la alta şi n-avea 70 de lei să-şi cumpere ness. Cum era să-i împrumut praful miraculoasei licori? Este de la sine înţeles că i-l dăruiam. Bine-bine, el n-avea nici video, vedea filmele la doctorul Maximilian, cu care era prieten. Îşi iubea mult părinţii, ca şi mine, mereu îl auzeam telefonînd, din birou, la Cluj, uneori mi-l mai dădea şi mie, la aparat, pe bătrînul său tată („tată scump“, îi spunea cu duioşie), care era un ardelean dintr-o bucată şi de la care primeam mereu felicitări şi încurajări pentru ceea ce publicam în revista şi Almanahul „Săptămîna“. Pe Adrian Dohotaru îl cam chinuia în acea perioadă un alt Adrian, adică Riza, care era un fel de şef şi secretar P.C.R. Adică îi impunea un program sever, ori el, ca artist, avea un alt bioritm. Mereu mă ruga:

– Cornel dragă, vorbeşte tu cu nebunul ăsta de Riza, de tine îi e frică, a scos sufletul din mine, îmi dă sancţiuni după sancţiuni, spune şi tu, ce să fac, am predat luna asta atîtea ştiri şi articole, ce sînt eu de vină că nu le publică? Îl ajutam. Nici Riza nu era băiat rău, dar avea boala asta a dominaţiei – el era născut să fie şef, tot timpul a fost şef. S-au mai împăcat ei la nunta mea, în octombrie 1987, la Restaurantul Bulevard. Atunci a venit şi Florin Piersic, la sfîrşit, pe la miezul nopţii. M-a costat 32.000 de lei, mulţumită lui Iulian Vintilă, care a vegheat să nu fiu jecmănit de nimeni. La sfîrşit, Vasile Donose s-a apropiat, discret, şi a vrut să-mi ofere darul: un plic cu 5.000 de lei. Am rîs cu poftă:

– Nea Vasile, ştii că te iubesc, arăt eu a om care face nuntă cu dar? Ia-ţi plicul înapoi şi hai mai bine să bem un şpriţ.

Nu mai ştiu dacă scena asta a fost filmată de Nicolae Girardi, care a imortalizat pe casetă aproape întreagă acea zi de pomină, cînd eram înconjurat de prieteni, care acum s-au risipit ca fumul de bălegar ars toamna...

CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din

„Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“,

Editura Fundaţiei „România Mare“, 1999)

Mică enciclopedie

Reîncarnarea (30)

Dacă ar fi să ne exprimăm într-un limbaj apropiat celui utilizat de fizicieni, l-am putea numi pe Dumnezeu „Cîmpul Unitar Suprem”. Acest „Cîmp Unitar Suprem”, Dumnezeul nostru, către care înălţăm, cu pioşenie şi recunoştinţă, rugile noastre, a şters orice memorie conştientă a evenimentelor pe care le-am trăit în vieţile noastre anterioare, pentru ca ele să nu ne influenţeze viaţa din prezent, ea nefiind o continuare a celorlalte vieţi. Foarte rar se întîmplă ca Dumnezeu să îngăduie anumitor persoane să-şi reamintească episoade semnificative din vieţile trecute, şi asta doar dacă, în unele cazuri, amintirile reînviate i-ar putea ajuta în evoluţia lor. Rememorarea unor fragmente ale existenţelor noastre trecute, în care am acţionat greşit, ne-ar putea conecta la energii întunecate de culpabilitate, teamă sau eşec, ceea ce ar stopa evoluţia noastră spirituală. Cu ceva timp în urmă, unul din canalele noastre de televiziune a prezentat un film artistic, inspirat de tema reîncarnării. Scenaristul îşi imagina o lume în care toţi oamenii aveau în minte, extrem de vie, amintirea vieţilor anterioare. Cei mai mulţi dintre ei erau extrem de nefericiţi. Ei se comparau mereu cu cei care fuseseră în altă viaţă şi nu suportau ideea că, în prezent, erau mai puţin bogaţi sau mai puţin frumoşi. Una din scenele filmului prezenta o femeie obeză care, din cauza disperării şi a nefericirii, îşi pierduse locuinţa şi ajunsese să rătăcească pe străzi, fără nici un rost, măcinată, în permanenţă, de gîndul că, în viaţa sa anterioară, fusese admirată de toată lumea, datorită frumuseţii şi eleganţei sale. La un moment dat, apare o femeie care trăia liniştită şi fericită, mulţumită de ceea ce-i oferea viaţa ei prezentă, pentru simplul motiv că, dintr-o eroare genetică, ea nu-şi păstrase memoria vieţii trecute. Aflînd de cazul ei, savanţii au hotărît să-l studieze cu atenţie şi să provoace o eroare similară generaţiilor viitoare, pentru a le scuti de calvarul amintirilor împovărătoare. Mesajul acestui film ar putea fi receptat şi ca o dovadă a supremei înţelepciuni a lui Isus Christos, care nu le-a vorbit oamenilor despre reîncarnare, îndemnîndu-i, însă, să-şi trăiască viaţa prezentă în pace, iubire faţă de semenii lor, curăţenie sufletească şi credinţă în Dumnezeu.

Sfîrşit

MARGARETA CHETREANU

Raport medical asupra

ultimei perioade din viaţa

lui Ludwig van Beethoven (3)

În scurt timp, o ameliorare a stării generale a pacientului. Apa extrasă atunci cîntărea 25 de livre, dar fluxul următor a fost, în mod cert, de 5 ori mai mare.

O imprudenţă, din cauza căreia pansamentul se rupsese în timpul nopţii, probabil pentru a evacua cu repeziciune toată apa conţinută, a fost cît pe-aici să tulbure bucuria ameliorării survenite. Se produsese o puternică inflamaţie, avînd aparenţa unui erizipel, care scoase la iveală primele urme de cauterizare, însă, cum marginile inciziei erau menţinute uscate cu cea mai mare grijă, răul a fost stăvilit cu rapiditate. Din fericire, următoarele 3 operaţii se petrecură fără nici un fel de dificultate.

Beethoven ştia foarte bine că paracenteza nu constituia decît un paleativ şi se aştepta, prin urmare, ca apa să continue să se acumuleze, cu atît mai mult cu cît temperatura de iarnă, rece şi ploioasă, favoriza revenirea răului şi întărea cauzele unei maladii care-şi avea sediul în dureri înrădăcinate în ficat, ca şi în leziunile organice intestinale. Este remarcabil că Beethoven, chiar după operaţii din fericire reuşite, nu suporta aproape deloc medicamentele dacă nu îi erau prezentate sub formă de soluţii slabe sau îndulcite. Pofta de mîncare îi dispărea din zi în zi şi puterile scădeau ca urmare a marilor şi frecventelor pierderi ale umorilor. După aceea veni dr. Malfatti, care de atunci m-a ajutat cu sfaturile sale şi care, ca prieten vechi al lui Beethoven, cunoştea predispoziţia sa pentru băuturile alcoolice; avu ideea să recomande îngheţate cu rom. Trebuie să convin că această prescripţie a acţionat admirabil cel puţin cîteva zile. Beethoven s-a simţit atît de reconfortat de această îngheţată conţinînd alcool, încît dormi liniştit toată noaptea următoare şi începu să transpire abundent. Era mai binedispus şi glumea, făcînd spirite; visa chiar să-şi termine oratoriul început, Saul şi David. Dar, aşa cum era de prevăzut, bucuria lui a fost de scurtă durată. Începu să încalce recomandările şi să se înfrupte cu bravură din îngheţata alcoolică. Alcoolul îi pricinui curînd un aflux violent al sîngelui la cap; deveni somnolent, avea sughiţuri ca în stare de totală ebrietate, începu să delireze şi cîteodată o durere inflamatorie la gît se întovărăşea cu răguşeala, chiar cu pierderea totală a vocii. Deveni mai agitat, iar cînd îl apucară colicile cauzate de răceala intestinelor, se impuse de urgenţă suprimarea preţioasei băuturi.

(va urma)

 

 REVISTA ROMANIA MARE - nr 1107 - vineri 14 oct 2011