30 decembrie 1989. Aflu cum s-au petrecut lucrurile. La Timişoara a tras Armata, comandată de generalul Guşă. Generalul Stănculescu s-a eschivat, a pretextat că are piciorul în ghips. La C.C. al P.C.R. s-au închis într-un cabinet Nicolae Ceauşescu, Tudor Postelnicu şi Vasile Milea. De afară, de pe hol, un colonel pe nume Pîrcălăbescu auzea strigătele lui Ceauşescu către Milea: „Să tragă, să risipească mulţimea din Piaţa Palatului!“. De aici încolo încep fabulaţiile. N-ai cum să verifici dacă e adevărat sau nu. Cică Nicolae Ceauşescu avea 30 de helicoptere într-un aerodrom subteran, sub Autostrada Bucureşti-Piteşti. Fuseseră aduse în ţară cu valiza şi cu servieta, piesă cu piesă, apoi asamblate. Vreo 15 au reuşit să decoleze şi au tras în populaţie. Ceauşescu a fugit cu un helicopter, pînă a aterizat forţat la o fermă din Titu. Securistul care îl însoţea i-a ameninţat cu o mitralieră pe o femeie şi pe un bărbat să predea cheile unei Dacii. Au mai schimbat vreo 3 maşini, printre care şi un ARO alb. Au ajuns la Pantelimon Găvănescu, primul-secretar de la Tîrgovişte, dar revolta începuse şi acolo. Au fost arestaţi de Armată şi au fost transportaţi cu un TAB pînă la M.Ap.N. Acolo, în spatele Turnului de Apă de pe Str. Miron Constantinescu (lîngă Hotelul Haiducul al Clubului Steaua), au fost deţinuţi soţii Ceauşescu. Cel puţin aşa vorbeşte lumea acum. Toţi cei care l-au judecat, aşa cum l-au judecat, au fost convinşi că el se uita mereu la ceas pentru că ar fi avut înăutru un emiţător minuscul şi ar fi putut fi localizat de ai lui. Din pricina asta s-au şi grăbit să-l împuşte. Acum o altă dandana: se zice că ar bîntui prin ţară vreo 3.000 de „copii ai lui Ceauşescu“, fanatici crescuţi de mici, luaţi de pe la orfelinate, în cea mai mare parte fiind palestinieni. Unii dintre ei, grav răniţi, cînd au priceput că le-a murit „tătucul“, şi-au smuls sondele şi tuburile de transfuzii, preferînd moartea. La televizor, se comentează cu vervă filmul procesului şi asasinării lui Ceauşescu. Operatorul are remuşcări că a filmat şi a prezentat două chipuri: un medic care a luat tensiunea lui Ceauşescu şi un căpitan care l-a ajutat să coboare din TAB cînd şi-a potrivit căciula. Fratele meu, Marcu, îmi povestea de un maior de Justiţie, Mugurel Florescu, care din cînd în cînd trecea pe lîngă Ceauşescu şi-i şuiera la ureche: „Porcule, de ce-ai înfometat Poporul?“. Lumea e cutremurată de un alt zvon: soldaţilor care păzeau intrările la Metrou şi Televiziune li se bagă otravă în mîncare!
La mine nu mai sună telefonul decît foarte rar. Nu-mi mai rămîne decît să citesc, să scriu la Jurnal şi să mă uit la televizor. De cînd l-au dat afară pe Barbu, nu mă mai duc la serviciu, la Agerpres, din solidaritate cu el. Alexandru Stark îşi ia în serios rolul de „prim ziarist al ţării“, face pe reporterul parlamentar şi oficial, a devenit sufocant. Aflu şi cum îl cheamă pe bărbosul ăla cu figură de lumpen dezaxat şi cu centură neagră în chip de cartuşieră: Gelu Voican Voiculescu. „Poţi să-mi spui Gelu, Sandule – îi spune hipnoticul lui Stark – doar ne cunoaştem de atîta vreme“. Televiziunea e în plin delirium tremens. Crainicul George Marinescu cere milioane de scuze, nu mai conteneşte. Mai bine s-ar scuza mai puţin şi ar fi mai atent la ce dă pe gură: aflăm de la el că imnul „Deşteaptă-te, române!“ e de... George Bariţ! Nişte inchizitori de ultimă oră vorbesc de ziarul „Clopotul“, din Botoşani, care nu ştiu ce aniversează – dar exact cu o dumincă înainte, pe 17 decembrie, Televiziunea n-a suflat o vorbă că în acel micuţ oraş s-au născut cele mai mari genii ale românilor, Eminescu şi Iorga!
Îşi face apariţia şi varza aia veştedă şi răsuflată, Ruxandra Garofeanu, care minte la TV că „Palatele Peleş şi Cotroceni au fost construite pentru Ceauşescu!“. Ce hahaleră! Ce mincinoasă! Cînd a locuit Ceauşescu în vreunul dintre palatele astea? E vremea „spălătoriei chimice“, toată lumea se justifică, fiecare se plînge cum a fost el o marionetă în mîna mortului, care, fiind mort, nu mai poate replica nimic. Mă dezgustă inginerul Radu Suman, care îşi pierde şira spinării şi dă cu pietre în Ceauşescu, dar îl ia gura pe dinainte şi zice în final că „Noua Bibliotecă Naţională va fi splendidă!“. Nu-mi iese din cap comportarea bătrînului stalinist Silviu Brucan, care zilele trecute a urlat în direct la Televiziune către regizoarea Olimpia Arghir, bătînd cu pumnul în masă: „Avem probleme! Nu intră nimeni!“. O ţară întreagă a rămas înmărmurită. Deci a fost omorît Ceauşescu ca să izbească cu pumnul în masă un jidan stalinist, vinovat de veritabile crime împotriva Poporului Român! Şi să nu-mi vorbească mie Gorbaciov de nepotismul lui Ceauşescu, de vreme ce nevastă-sa, Raisa, era nepoata atotputernicului Andrei Gromîko!
În ţară se petrec tot felul de ticăloşii. Au ieşit hienele la atac. Îmi zice chirurgul Florin Popa că la Spitalul de Oftalmologie din Bucureşti a fost dat jos directorul şi s-a autoinstalat un.... brancardier! Pretutindeni se fac epurări ca în anii 1946-1950. Patronul îmi spune o idee prinsă din zbor de Doru Popovici: „Evreii se tem să facă un proces al comunismului, pentru că astfel s-ar ajunge la crimele comise de ei, imediat după război!“. Şi atunci, care proces ar fi bun? Numai al lui Ceauşescu şi al guvernării româneşti? Totuşi, să fiu realist. Am alertat mereu că există o Coloană a V-a, dar cel mai periculos agent secret era FOAMEA, asta l-a răsturnat pe Ceauşescu.
Lovitură de teatru la TV: cineva anunţă că P.C.R. s-a dizolvat. Ce sărbătoare e azi? Ah, da. Ziua Republicii...
31 decembrie 1989. E ultima zi a anului. Ce an nebun! Ce cutremur extraordinar! Îmi trag radiatorul mai aproape de birou, la picioare. Afară e un ger de crapă pînă şi pietrele la rinichi. Nu mai ninge. De printre blocuri răzbat miresme întretăiate, ba cozonac, ba vin din butoaie, de la contrabandiştii de băuturi care roiesc în jurul depozitului Vinalcool din apropiere. Agenda pe care îmi scriu impresiile e galbenă, a fost tipărită de ADAS în 1986, iar jumătate din file le-am înnegrit cu note şi adevăruri istorice, despre alt an de foc, 1918, desprinse în lungile mele şederi la Biblioteca Academiei. Am fost primul care a scris, după 1947, despre Iuliu Maniu? Nu mai contează! M-am luptat pentru drepturile Transilvaniei, ale Basarabiei şi ale Bucovinei? Aiurea, un moft! Mi-am pus pielea la saramură întru apărarea Poetului Naţional de furia demolatoare a rabinului? Haida-de, de asta ne arde nouă acum, cine m-a pus? Am trimis carnetul roşu de partid şi legitimaţia albastră de Agerpres, la 5 iulie 1989, pe adresa lui Ceauşescu, de-a stat o Dacie albă de la filaj, cu perdelele trase, o săptămînă sub geamul meu? Ce nerozie, păi se compară gestul meu copilăresc cu marea parabolă politică a Motanului Arpagic, care atîta s-a frecat cu coada de Zidul Berlinului încît l-a dărîmat? În sfîrşit, mai sună şi la mine telefonul. E secretarul nostru de partid, Mirel Rădulescu.
– Coane, îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, dar s-a hotărît că nu vei mai putea lua leafa de la Agerpres...
O, ce veste minunată, în ultima zi a anului! Deşi renunţasem de 6 luni la calitatea de redactor, leafa mi se dădea, cam 3.200 de lei în mînă, ca să nu mai transpire scandalul, să nu se pună şi problema celeilalte demisii, din P.C.R. Ştiu cine l-a zăpăcit de cap pe secretarul nostru P.C.R.: o oarecare Paula Angelescu, pe care am reprezit-o odată pentru insolenţa ei şi care m-a reclamat la C.C. al P.C.R. şi la Consiliul de Stat, mai precis la Silviu Curticeanu, de-a trimis ăsta o anchetă la Agerpres!
– Aşa aţi decis voi, Mirele? Nu vă întrebaţi din ce-o să trăiesc?
– Coane, e o atmosferă încinsă aici, nu pot să-ţi explic mai mult, l-am dat şi pe Adrian Riza afară, e mai complicat!...
Asta-i situaţia, facerea de bine, violare di madre! N-a fost un singur coleg care să apeleze la mine şi pe care să nu-l fi ajutat. Dacă mă voi apuca vreodată să scriu toate ticăloşiile şi bişniţele unora, cu aprobări de maşini (un an pe numele soţiei, alt an pe numele bărbătuşului), cu haine de piele de pe la Tîrgu Mureş, cu bani de reclame şi publicitate, ba chiar şi cu note informative la Secu, împotriva mea şi a lui Adrian Riza – ehei, mulţi vor pleca ruşinaţi capul în pămînt. Nu mă plîng. O să-mi vînd lucrurile din casă şi n-o să mor de foame. La televizor se îmbulzesc toate lichelele. Nici una nu vrea să se încheie anul acesta fără a convinge populaţia cît a suferit pe timpul lui Ceauşescu. „Io, cînd aud numele Ceauşescu, îmi vine să scot napalmul“ – bolovăneşte pe gură un ins gras, năduşit şi veşnic beat, care a suferit enorm, într-adevăr: stătea într-o vilă superbă, avea 400.000 lei datorii la Fondul Literar, voiaja de vreo 4-5 ori pe an în Occident (cu sarcini precise, doar era agent) şi, colac peste pupăză, se ruga de Nicu Ceauşescu să-l facă director la o editură. Inumane chinuri, să stai cu picioarele în ligheanul cu apă rece, la umbră, iar de la crîşma de peste drum să-ţi vină în pas de defilare picoliţele şi chelnerii, cu ridichi, roşii, ceapă verde, brînzeturi, mezeluri fine, hartane de pui, saramură de peşte şi cisterne cu vin la gheaţă, în vreme ce odioasa Dictatură îi pîndea cînd treceau strada şi le punea o piedică pentru a cădea în nas. Tot la TV se transmite un reportaj despre Pluguşor strigat la Cabinetul I, al lui Ceauşescu: „Tiranul cu gaşca lui / Se duseră dracului / Dar aproape de amiază / Armata se dezarmează / Avem pace, libertate / În Alimentări de toate!“ După toate probabilităţile, acesta e primul Pluguşor de la C.C. al P.C.R., din ultimii 10 ani, care nu e făcut de Lucian Avramescu de la „Scînteia tineretului“. Ceva-ceva e, totuşi, foarte frumos la televizor: filmările din biserici. Mă uitam în ultimii 2-3 ani la Televiziunea bulgară şi vedeam că pînă şi la ruşi apăreau pe ecrane preoţi, episcopi, mitropoliţi. Numai la noi totul îngheţase! Ce gravă eroare a lui Ceauşescu! În ianuarie 1982 realizasem un reportaj unionist la Blaj, pentru TVR, dar la montaj avea să taie crucea de pe turla Catedralei Metropolitane. Şi exact aceia care m-au cenzurat atunci îşi fac azi nişte crucioaie pînă la buric, privatizînd Televiziunea. Au ieşit evreii cu crucea în faţă, ca să-i prostească iar pe români! Aproape aceiaşi indivizi care nu ne-au lăsat să trăim înainte, nu ne lasă acum. Eu anti-creştin? Mi-am dat licenţa, în 1971, în Sociologia Religiei, prima teză de acest fel de după război. M-am luptat pentru biserici şi am refuzat să scriu vreun reportaj ateist, comandat de „România liberă“, „Magazin“ sau Agerpres. Îmi aduc aminte ce răspuns dăduse Elena Ceauşescu cînd revista „Actualitatea Românească“ (în engleză şi franceză) încercase să publice fotografia unei biserici: „Sîntem un stat ateist!“ – a zis ea şefilor presei, şi a eliminat poza. Mare greşeală, femeia era de calitate proastă, degeaba speram să semene cu modelul pe care i-l turnam eu în cele 3-4 poezii pe care i le-am dedicat, ca să o cîştig de partea culturii române.
Hopa, ete-l şi pe Mihai Tatulici la televizor, se sforţează să ne convingă şi el cît a pătimit! Asta, după 5 ani de delir utecist, în febra căruia realiza cele mai tembele emisiuni, de nu-l mai putea opri nimeni. Nu putea lipsi din acest cor al lichelelor Dan Deşliu, cu faţa lui tumefiată ca un ficat vînăt – vrea să citească mereu cîte o „listă neagră“ a scriitorilor „colaboratori la crimă“ (?!). Ce nemernic, cum de-l mai rabzi, Doamne? Cum de nu-l trăzneşti în moalele capului? După ce ne-a intoxicat copilăria şi tinereţea cu „operele“ lui staliniste, după ce a tocat sute de milioane de lei pe beţii şi pe femei, că era şi nesătulă, piticania! De-aia l-a dat afară Coana Leana de la emisiunea TV „Steaua fără nume“, fiindcă le şantaja şi le hărţuia sexual pe concurente. Cine îi ţine isonul? Chiar Eugen Simion, care vituperează împotriva „scriitorilor ce s-au prostituat şi au făcut trotuarul“. Adu calul, Simioane! Frumos limbaj pentru un cadru didactic, membru P.C.R. şi el, ca mai toată lumea! Îmi aduc aminte că l-am întîlnit pentru prima dată pe acest Simion în casă la Băieşu, prin 1976. Mă dusese acolo Victor Stamate de la Agerpres, fostul corespondent al României în America Latină. Masă bogată, cu valuri de whisky şi bere străină, într-un living de vreo 70 de metri pătraţi, întorceai basculanta acolo. Atunci l-am văzut pe Eugen Simion sărutîndu-se pe gură (?!), de mai multe ori, cu editorul suedez de origine română Jon Miloş. Nu mai ţin minte cine mi-a spus atunci că sînt homosexuali. Poate că n-or fi, să nu vorbesc cu păcat. Dar atunci sînt ruşi, pentru că numai ruşii se ţocăne aşa, pe gură, fără restricţii, în public! Şi cu ce ne face fericiţi Televiziunea în acea ultimă zi a anului? Ni se spune că, în ziua de 22 decembrie, mulţimea care a dat năvală în casa lui Ceauşescu a găsit pepene verde pe masă şi numeroase cărţi incriminatoare, printre care şi volumul meu de articole şi studii istorice „Mîndria de a fi români“, trimis în 1986 cu dedicaţie. Şi ce-i cu asta? Reproduc cîteva titluri din acest volum, apărut după lupte grele cu cenzura, titluri pe care n-o să le regăsiţi în „opera“ nici unui flaimucea care face acum pe dizidentul: „Statuia ţăranului Român“, „Cînd s-a ales Cuza Domn“, „Bicentenar Horea“, „Cultul Eroilor“, „Atlasul pentru Istoria României“, „Istoria militară a românilor“, „Alte aspecte ale Unirii“, „Mihai Eminescu“, „Ion-Inochentie Micu-Klein“, „B.P. Haşdeu“, „Nicolae Iorga“, „Lucian Blaga“, „Eugen Barbu“, „Nichita Stănescu“, „Închinare Limbii Române“, „Rădăcini ale culturii româneşti“, „Pomenirea lui Ştefan cel Mare“, „Constantin Brâncuşi“, „Tezaure risipite“, „Vioara lui Ion Voicu“ ş.a. De ce-a apărut la Sport Turism, prin grija acestui om minunat pe nume Gheorghe Constantinescu? Pentru că Valeriu Rîpeanu n-a acceptat să mă publice la Editura Eminescu, iar la protestele şi reclamaţiile mele, a intrat în audienţă la Elena Ceauşescu, unde m-a făcut zob – în special pe motivul scandalului meu cu rabinul – ştiu asta de la regretatul Petru Enache, Dumnezeu să-l ierte. Ce vremuri trăim! Nu m-ar mira să aflu că pepenele verde tot eu i l-am trimis la masă acum, în decembrie, lui Ceauşescu! Istericii ăştia l-au omorît pe el şi acum nu mai au cu cine să se răfuiască, aleargă după noi victime, apetitul lor de sînge e dezlănţuit. Doi moţi apar la TV şi anunţă Naţiunea că s-a săvîrşit o faptă eroică: două fete de la ei au tăiat cu toporişca gorunul plantat de Nicolae Ceauşescu lîngă gorunul lui Horea de la Ţebea, l-au făcut surcele şi l-au ars pe rug în oraşul Brad! Bravo, fraţilor, războiţi-vă şi cu copacii! Cortegiul derbedeilor care reazemă de zile întregi holurile Televiziunii, ca să apară şi ei pe post şi să toarne gaz, peste foc, este sporit în această ultimă zi a anului de Victor Parhon. Critic de teatru submediocru, care storcea ugerul „Cîntării României“ şi venea de prin deplasări cu sarsanalele pline cu damigene cu zaibăr şi cîrnaţi tăiaţi cu barda, acest Parhon a locuit toată viaţa (şi mai locuieşte şi acum) într-o vilă superbă, ca şi Puşi Dinulescu, ca şi Florica Ichim, ca şi Zoni Vrânceanu şi alţi mulţi „persecutaţi“ de comunism. Ce dă pe gură umflatul ăsta? „Revista «Săptămîna» a făcut politică... ehei, ştim noi ce fel de politică a făcut...“. Ce fel de politică a făcut, mă, rege al obezităţii? Uiţi cînd te milogeai de noi să-ţi publicăm o poză, măcar cît un timbru, să te cunoască şi pe tine lumea pe stradă? De ce instigi populaţia împotriva noastră, pe vremurile astea tulburi? „Păi, una e să fii silit să citeşti texte la televizor şi să spui poezii festive – continuă instructorul de la Căminul Cultural – şi alta e să te îmbulzeşti să le spui!“. Inteligent animal, cum şi-a dat el singur seama cine mergea încet spre Televiziune şi cine se grăbea! Şi iată, dragă Vadime, idealist nefericit, cum eşti tu mereu în contratimp, n-ai fost părtaş la bine cu Ceauşescu, dar acum eşti părtaş la rău. S-a ajuns la forme aberante. Spre seară, îmi telefonează Adrian Riza, care îmi spune că tipografii de la Casa Scînteii refuză să mai folosească culoarea roşie (?!). În cazul ăsta, nu le mai rămîne decît să-şi facă transfuzii de sînge, să-l scoată p-ăla roşu şi să-l arunce la canal, iar dacă e posibil, să-şi bage cerneală albastră. Ies să plimb cîinii. În sfîrşit, şi-a făcut apariţia şi Gigi Securistul, arlechinul nostru drag, care păzeşte scara blocului. Timp de o săptămînă n-a mai ştiut nimeni nimic de el, l-am crezut mort. Acum, că nu se mai trage, a apărut. Se pitise pe undeva de spaima bombardamentului înfiorător de la Gara de Nord, care bubuia pînă la noi. Afară e o pudră sticloasă, ca o vată de zahăr. Străzile s-au liniştit. Ici-colo, pe la ferestre, clipesc beculeţele colorate ale Pomului de Crăciun. De un an de zile, mama putrezeşte în pămînt. Mă toropeşte din nou liniştea interioară că ea n-a apucat vremurile astea de izbelişte şi ocară! Cum le-a orînduit Dumnezeu pe toate! Dorinţa mamei – ca Armata să-l împuşte pe Ceauşescu – s-a împlinit. Şi ce va urma DUPĂ? Încotro ne îndreptăm? Lumea petrece. E Anul Nou. Numai noi stăm cuminţi şi trişti acasă: eu, nevasta mea şi cei 3 căţei credincioşi, Zar Dalmaţianul şi maidanezii Steluţa şi Lupuşorul. Ce ne vei da, Doamne, în 1990, în afară de schimbarea prefixului la deceniu? La Mulţi Ani şi ajută, Dumnezeule, acest Popor, să nu mai moară nimeni, nimeni, e destul... (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2306 / 31.10.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu