Şobolanii de Formula 1

Motto: „Bine-ar fi să mor deseară
          Ca la noapte să vin iară"...


Nu întîmplător am pus acest motto. El nici măcar nu e macabru, ba chiar ascunde o undă de umor sănătos: rapsodul anonim vrea să spună că, dacă învie peste noapte, o să vadă şi el, în sfîrşit, dacă mîndra îi este credincioasă, dacă familia şi vecinii îl cinstesc cum trebuie etc. Cam asta îmi trece şi mie prin cap acum. Nu, nu să mor, nu le fac eu bucuria asta duşmanilor, o să-i mai chinuiesc cîţiva ani buni. Ceea ce mă frămîntă cu adevărat este o răsturnare spectaculoasă de situaţii: ce-ar fi dacă, pe fondul unor tulburări de stînga din fosta URSS şi din celelalte ţări ale ex-lagărului socialist, ar reînvia regimul trecut în România? Chiar aşa, ce-ar fi? Poate credeţi că-i exclus? Nu-i exclus deloc, fiindcă destul de multă lume regretă socialismul, în toate ţările Europei răsăritene. Fireşte, nu sînt regretate puşcăriile politice, deportările, denunţurile şi celelalte expresii ale terorii staliniste, ci aspectele pozitive ale socialismului. Şi, slavă Domnului, au fost destule! A întrebat cineva popoarele Răsăritului european dacă vor să adopte calea capitalismului sălbatic, dacă optează pentru dictatura burgheză? Nu le-a întrebat, „cortina de fier“ a căzut ca o ghilotină, de pe galeria ei înaltă, cu zgomot, drept în creştetele atîtor milioane de oameni răbdători şi plini de speranţă, năucindu-i. Să fie oare capitalismul singura variantă pozitivă pentru viitorul acestor popoare, inclusiv al Poporului Român? Greu de crezut. Aşa după cum nu există boli, ci bolnavi - tot astfel nu se poate generaliza o doctrină de dezvoltare, pentru că fiecare societate îşi are particularităţile sale inconfundabile. Varianta occidentală de evoluţie ar fi valabilă într-un singur caz: în cazul transformării popoarelor est-europene în colonii ale Vestului, programate să preia mecanic nişte modele şi paradigme, să devină lagăre de muncă şi pieţe de desfacere, bordeluri şi poligoane de încercare a armelor noi etc. Şi, dacă stăm să ne gîndim, de aproape 3 ani către aşa ceva ne îndreptăm. Numai că popoarele nu sînt turme de oi, să se lase tîrîte în prăpastie de nişte aventurieri care fac jocul străinătăţii. Ca o primă reacţie la tentativa inconştientă a monetarismului internaţional de a trans-forma aceste mari mulţimi de oameni în cobai pentru experienţe, înregistrăm o devastatoare resurecţie a naţionalismului. Asta e arma de apărare a naţiunilor amăgite, minţite şi jefuite de străini. Condamnat de aceiaşi trîmbiţaşi ai formelor fără fond, de agenţii străini, de „cozile de topor“ şi doctrinarii plătiţi, ca prostituatele, cu ora, naţionalismul este un fenomen pozitiv, este garda închisă a zeci de milioane de oameni, care văd în invazia străinilor un atentat la propria lor supravieţuire. Indiferent cît vor lătra unii şi alţii, fenomenul e ireversibil şi, după momentele 1848 şi 1918, constituie cea de-a treia etapă în cristalizarea conştiinţei naţionale a popoarelor din această parte a Europei. Popoare care au fost de prea multe ori batjocorite şi înşelate de colportorii de doctrine, de instigatorii fără ţară - în special evrei - ca să mai poată accepta o nouă şi dramatică experienţă. Riscurile sînt prea mari. Pentru că se atentează la valorile supreme ale neamurilor, de la libertate şi demnitate, pînă la integritatea teritorială. Aşadar, pospaiul occidental dat la repezeală, cu bidineaua, pe bornele de graniţă ale ţărilor est-europene o să se cojească la prima ploaie. El nu poate dura, pentru că nu e organic, nu izvorăşte din interior. Fiecare ţară îşi va urma propria direcţie de dezvoltare - or, dacă nu, va suporta mari convulsii sociale. Toate teoriile demagogilor, de la obositorul Milan Kundera pînă la ridicolii noştri papagali Vladimir Tismăneanu şi Adrian Severin, se spulberă ca păpădia la prima adiere a revendicărilor populare. Bineînţeles, nu doreşte nimeni restauraţia comunistă, dar pe marea în furtună a acestui sfîrşit de veac şi de mileniu totul e posibil. Cine s-ar fi gîndit, la urma urmei, că se pot produce răsturnările spectaculoase din 1989? Lucrarea Istoriei este miraculoasă, pentru că nu ţine de oameni, ci de Dumnezeu.

Dar, să revenim la convenţia de început a articolului nostru. Ipotetic, deci, ce s-ar întîmpla în România dacă ar triumfa ceea ce aproape toată lumea a sperat atunci, în decembrie 1989? Mă refer la o reală tranziţie, adică la un socialism fără accese dictatoriale, fără cenzură şi fără îngrădirea liberei iniţiative economice, la un socialism care să păstreze tot ceea ce a fost bun înainte şi să-şi ia măsurile necesare pentru prefigurarea unui viitor cu adevărat fericit şi durabil. Nu îmi propun să anticipez cum ar decurge lucrurile, în toate articulaţiile lor. Probabil că Statul Român îşi va reintra în drepturi, moneda naţională şi-ar reveni treptat, ar lua sfîrşit procesul iresponsabil de demolare a econo-miei, s-ar crea noi locuri de muncă şi, în acest context, ar fi instaurat un sentiment de siguranţă generală, pe care ni-1 poate da numai stăpînirea românilor la ei acasă. Pe mine altceva mă preocupă: ce-ar face cameleonii, caii troieni, uneltele străinilor, ziariştii şi procurorii mînjiţi, jigodiile de toate calibrele, în fine, toţi năpîrliţii care ne-au intoxicat viaţa şi înainte (prin excesul lor de zel spre stînga) şi după (prin excesul lor de zel spre dreapta). Păi ce să facă şi ei, ce ştiu mai bine: unii ar fugi ca şobolanii, ar lua viraje ca Nigel Mansell la Formula 1, iar alţii s-ar bate cu pumnii în piept că au fost siliţi să înjure socialismul, dar ei au militat pe ascuns, şi-au păstrat Carnetul PCR, îşi oferă serviciile noii orînduiri etc. Cred că ar fi o îmbulzeală la graniţă mai ceva ca într-o pivniţă mucegăită, cînd se dă cu detexan şi mi-şună gîngăniile în toate direcţiile! Parcă-1 şi aud pe omul fără gît, Petre Roman, strigînd ca odinioară cocoşatul Richard al III-lea: „Un regat, dau un regat pentru un Airbus!“. Ar lua băiatul avionul, şi-ar îndesa şi nevasta în valize, şi pe-aci ţi-e drumul, pînă în Franţa sau SUA nu s-ar mai opri, doar îl aşteaptă atîta bănet acolo! La fel ar zbughi-o şi Adrian Severin, Dolfi Drimer, Silviu Brucan, Traian Băsescu (ăsta ar zbura cu vaporul, nu cu avionul) şi toţi ceilalţi care au pus pe butuci o economie care, de bine, de rău, producea cam  vreo 15 miliarde de dolari anual. O situaţie specială ar avea-o otrepele din presă, de genul foştilor activişti PCR, UTC, UASCR şi al turnătorilor Securităţii: S.R. Stănescu, Cornel Nistorescu, Doina Uricariu, Ion Cristoiu, P.M. Băcanu, Mihai Creangă, O. Paler, Mihai Tatulici, Constantin Vrânceanu, Paul Agarici, Liviu Vălenaş, Dan Ceachir, Mircea Dinescu, Ş.A. Doinaş, N. Manolescu, V.E. Gugui, Radu Ţeposu, Ion Buduca, George Arion, I.D. Goia, Simion Buja şi alte creaturi care intoxică viata acestei ţări de aproape 3 ani. Mamă, mamă, ce cotite, ce-nvîrtite or să mai tragă ăştia prin Casa Scînteii sau prin Televiziune, cum or să gîfîie, cum or să ardă hîrtiile compromiţătoare, cum or să decupeze din ziarele noastre toate acuzaţiile că au fost şi au rămas oamenii Securităţii, pentru a se justifica prin ele în faţa eventualilor judecători, cum că au suferit, chipurile, pentru socialism! Ce spectacol grandios, ce precipitare, ce agitaţie, ce năduşeală, ce zbîrnîit de telefoane! După care, în cîteva săptămîni, văzînd că nimeni nu le face nimic, vor apărea iar la suprafaţă, curaţi ca lacrima, vor scrie articole şi vor zîmbi la TV, întîi timid, după care mai cu aplomb, terminînd în triumf, adică punîndu-ne tot pe noi la zid, că n-am apărat cum trebuie cuceririle revoluţiei socialiste. Numai că n-o să le mai meargă: dat fiind faptul că excrementele se curăţă cu un jet zdravăn de apă, eu mi-am pregătit de pe acum furtunul!

CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din „România Mare“, 24 iulie 1992)

http://www.ziarultricolorul.ro/pentru-improspatarea-memoriei/obolanii-de-formula-1.html