Pentru împrospătarea memoriei - Reîntregirea familiei

Motto: „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea încît a dat ca jertfă pe singurul Său fiu, pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică“.

Evanghelia după Ioan

A trecut în veşnicie şi tata! La aproape 5 ani de la săvîrşirea din viaţa pămîntească a mamei, tot tînjind după ea, tata a urmat-o supus şi îmbătat de dragoste. A murit de prea mult dor, petrecuseră 50 de ani împreună, zi şi noapte, doar războiul îi despărţise pentru o vreme. Tata a închis ochii marţi, 3 august 1993, la orele 8 dimineaţa. În aceeaşi zi - ce coincidenţă stranie - fetiţa mea împlinea 3 ani de viaţă. Pentru tot restul zilelor mele, soarta a făcut ca ziua de 3 august să aibă în calendarul familiei o slovă de purpură şi un chenar de doliu. De cîte ori acest copil neprihănit va sufla în lumînărelele tortului, eu voi aprinde o mică făclie spre pomenirea tatei. Viaţa şi moartea se îngemănează în această zi ca doi cai care trag laolaltă plugul destinului. Copilul mă întreabă acum, cu candoarea ochilor mari şi a părului bălai: „Unde e bunicul? Unde e bunicul?”. Ce-aş putea să-i spun? Că s-a pierdut pe un drum de ţară, sub linia orizontului, şi îi face cu mîna din topitoria de maci a soarelui? L-am internat duminică la prînz, la Clinica din Şoseaua Viilor. Admirabilul om şi profesor Constantin Anastasatu a acceptat să-i trimit o maşină şi să se ducă la spital, să vadă de ce se stinge tata, de ce se sufocă. După cîteva ore, medicii au hotărît că e mai bine să-1 transporte la Spitalul de Urgenţă, să-i echilibreze inima. Diagnosticul? O bronşită mai veche, care de fapt nu i-a trecut niciodată, pe fondul unor plămîni zdrobiţi de aburii toxici în care a lucrat toată viaţa. Asta, în limbaj medical. De fapt, tata era foarte ostenit, se topea pe picioare, ne spunea mereu: „Vreau să mă duc lîngă mama!...”. Nu atît lîngă mama lui, cît lîngă mama noastră, care fusese bolta familiei. De ce nu l-am putut trata mai din vreme şi mai cu folos? Pentru simplul motiv că ura spitalele, era un ţăran desăvîrşit. A fost, totodată, omul Bibliei, cu o privire înţeleaptă şi fatalistă asupra vieţii. El ştia mai bine decît toţi savanţii lumii că moartea nu înseamnă sfîrşitul şi că, vorba unei cîntări evanghelice, „Ne vom revedea odată”. Aş putea spune că a fost un om iubit de Dumnezeu. S-a născut în 13 aprilie 1913 şi exact la vîrsta de astăzi a fetiţei mele, a devenit orfan de tată. Bietul ţăran Marin Grainea din Cherleştii din Deal a căzut prizonier la bulgari, în timpul celui de-al II-lea război balcanic, a suferit chinurile iadului acolo şi, la începutul lui 1916, avea să se întoarcă acasă; ţinut în carantină în patriarhala Gară Slatina, împreună cu alţi prizonieri, n-a rezistat şocului libertăţii, al hranei, şi al apei din belşug, aşa că a murit. După un număr de ani, tata era să repete soarta părintelui său, tot ca soldat în Armata Română, dar în linia întîi a frontului. În toamna lui 1941, la asediul Odessei, a fost grav rănit, dar a scăpat cu viaţă ca prin minune. Acasă îl aşteptau doi copii mici. Frenezia bucureştenilor faţă de eroii de război nu cunoştea margini, ştiu de la mama că proaspătului invalid de război i se sărutau pe stradă cîrjele şi poalele mantalei. Din păcate pentru rostul unei oştiri, tata nu trăsese nici un glonţ, el fusese mînat în tranşee ca mielul dus la tăietor - fiind un creştin convins, cu studii temeinice de teologie, el nu putea ucide, nu putea face rău nimănui. A mai scăpat tata şi de judecata unui pîlc de legionari, care îl duseseră, între pistoale, din post în post, pînă la Jandarmeria din Slatina, hotărîţi să-i facă de petrecanie pentru că nu participa la procesiunile lor destul de macabre. Şi a mai scăpat şi de intoleranţa unor politicieni de modă nouă, care prin anii ’50 l-au pălmuit în tramvai, de faţă cu mama, pentru că vorbea cu alţi creştini despre... Isus Christos. Nu, toate astea nu sînt fabulaţii, le ştiu din gura părinţilor mei. Tata n-a făcut politică de nici un fel. Era prea bun creştin şi prea subjugat de datoria de a munci pentru 5 copii, ca să poată pierde vremea cu politica. Pentru el, o pildă din Viaţa lui Isus, sau un psalm al lui David valora infinit mai mult decît toate colecţiile de ziare din lume. N-a fumat, n-a petrecut, n-a băut, decît ca orice român gospodar, acasă, cu familia lui. A avut un veritabil cult pentru familie, ca şi mama, de altfel. După război, a fost croitor de mantale grele, cauciucate, pentru soldaţi, pentru mineri. Micii şerpi ai acelor arome toxice i-au zdrelit plămînii, an de an. Noaptea adormea cu capul pe maşina de cusut de acasă şi nu de puţine ori acul nemilos îi străpungea osul degetelor. A fost de o cinste fenomenală, n-ar fi luat niciodată ce nu era al lui, nici n-a rîvnit la bunul altuia, pentru că el ştia că Dumnezeu, în marea Lui bunătate, va avea grijă de el şi de puişorii săi. A trăit demn şi curat, ca un miracol de sacrificiu. În casa noastră nu s-a înjurat, nu s-a ridicat fum de ţigară, nu s-a pus la cale nimic de care să-i fie ruşine omului ca om. Deşi săraci lipiţi pămîntului, la noi s-a rîs întotdeauna sănătos, răsuna căsuţa de paiantă de voioşia acestor doi români care ne dăduseră viaţă şi care, în marea lor simplitate, trăiau natural, după reguli numai de ei ştiute, într-o ordine cosmică a lucrurilor care se cuveneau, aidoma primilor creştini. Nu am acum starea sufletească să depăn amintiri din copilărie, dar îmi aduc aminte de o noapte de Anul Nou, cînd afară ningea de prăpădea, şi cînd, fără a fi simţit de cîinele Nori, a intrat un hoţ pe poartă şi ne-am pomenit cu el deschizînd uşa. Noi stăteam în jurul unei măsuţe improvizate, pe care aşezase mama cîteva bucate preparate cu geniul ei desăvîrşit de a da gust şi ierburilor. Era limpede că oaspetele nepoftit era un răufăcător, dar văzîndu-ne pe noi atît de mici, de neajutoraţi şi de săraci, a bîiguit ceva despre o adresă greşită şi s-a pierdut în puterea nopţii. De atunci, tata a dormit mereu cu toporul la cap, ca un voinic, să-şi apere odoarele.

Astăzi, tata şi-a văzut visul cu ochii. Spiritul lui s-a înălţat la ceruri, acolo unde, de bună seamă, îl aşteaptă perechea lui de-o viaţă şi de-o eternitate. Trăiesc o stare contradictorie: pe de o parte mă podideşte plînsul pentru moartea lui, pe de altă parte o voce mai puternică decît vocea gîndului îmi spune temeinic şi convingător că Dumnezeu Şi-a recuperat lumina sădită în el şi că tata acum e fericit, privind totul de foarte sus şi de foarte departe. Această forţă de a nu accepta moartea şi de a fi convinşi că intrăm într-o altă dimensiune ne-o dă numai credinţa în Dumnezeu. Dacă n-ar fi aşa ceva, eu n-aş putea supravieţui acestor încercări. Şi să nu crezi în semne? În noaptea de sîmbătă spre duminică, fără a bănui măcar cît de grav bolnav îmi e părintele, am visat un craniu cu o tăietură adîncă; mă uitam la el, îmi dădeam seama că este al meu, dar nu mă puteam desprinde de o anumită fascinaţie. A doua noapte am visat că mi-au căzut nişte dinţi. Tot atunci, fratelui meu mai mare i s-a arătat în somn un şarpe, care 1-a muşcat. Femeia care îngrijeşte de fetiţa mea m-a visat mîncînd carne. Întrebaţi pe orice om de la ţară şi veţi vedea că de sute şi sute de ani, în tălmăcirea populară toate aceste semne înseamnă moarte. Şi nu pot uita că, parcă mînat de o premoniţie mai presus de fire, am refuzat să plec cu o delegaţie a Parlamentului în India, care a decolat pe 1 august, rugîndu-1 pe amicul Mircea Muşat să mă înlocuiască aşa, fără nici un motiv. Nu vreau să-mi amărăsc şi mai mult inima, amintindu-mi cît l-au chinuit pe tata nişte fotografi care au dat buzna peste el în ultimul timp, ori nişte medici care, în loc să-1 trateze, îl puneau la zid pentru scrierile mele, ori un pacient de la Spitalul de Urgenţă care, cu o zi înainte de a-l vedea murind, 1-a certat violent, pe motiv că e prea bătrîn şi că nu-l suportă în salon, „fii-tu e senator, să-ţi ia o femeie de servici!”. Nu plec urechea la mizerii omeneşti, fiecăruia îi va da Dumnezeu după inima lui, din partea mea şi a generosului bătrîn noi i-am iertat demult. Păstrez în minte ultima imagine a lui: luni, la ora 14, m-am dus să-1 văd, era sub perfuzii, cu buzele arse şi albite de sete. I-am văzut pieptul şi umerii răsăriţi plăpînd de sub cearceaful de in albastru, şi cum stătea răstignit acolo între monitoare şi tot felul de cabluri parcă era Isus pe cruce, translucid, însetat şi arzînd de dorinţa de a se desprinde mai grabnic.

Astfel l-am pierdut şi pe tata, la scurtă vreme după ce împlinise 80 de ani de viaţă. Nu îmi poate ieşi din minte că la această veritabilă uzină a morţii, care e Spitalul de Urgenţă, s-a prăpădit în urmă cu 10 ani, în condiţii aproape identice, minunatul prieten care a fost Nichita Stănescu; însă, fireşte, nu sînt medicii de vină, acesta e ciclul vieţii şi al morţii, mai ales la organisme extrem de uzate. Dar, cum se întîmplă mereu la astfel de nenorociri, am remuşcări că am acceptat să fie mutat de la un spital la altul, că nu s-a făcut tot ce era posibil, că s-a stins cu zile etc. Totuşi, din ceva tot trebuie să murim odată şi odată. Întreaga mea existenţă de azi, cu toată suita ei de onoruri, nu face nici două parale pe lîngă o singură dimineaţă de Paşti, în bordeiul nostru, cînd aerul mirosea a cozonaci şi tata binecuvînta masa cu o rugăciune pe care, vai, atît de puţin o înţelegeam atunci! A plecat dintre noi sfios şi cu bun-simţ, aşa cum a şi trăit, generaţia lui a trecut, la apelul de seară abia dacă mai răspund cîţiva bătrînei împovăraţi de cenuşa unui veac necruţător. Şi astfel povestea amărîtei turturele are un final fericit, într-un fel, pentru că o familie sfîntă s-a reîntregit şi şi-a mutat coliba în Rai. Dacă există viaţă de apoi - şi sufletul meu, ca o baie de lumină, îmi spune că există - aştept cu nerăbdare să revăd filmul întregii mele existenţe, dominată de cei doi sfinţi şi preoţi ai jertfei. Sărut mîna, mamă, Sărut mîna, tată. De acum înainte voi aştepta cu bucurie să adorm ca să vă visez împreună şi să-mi călăuziţi paşii. „Unde e bunicul? Unde e bunicul?” - mă întreabă, cu gingăşia ei de crăiasă, fetiţa mea. Ridic ochii în văzduh şi în auz îmi fierbe un cîntec fără început şi fără sfîrşit : „Sus în cer noi avem o casă !..”

CORNELIU VADIM TUDOR

Marţi, 3 august 1993

Ziarul TRICOLORUL, nr 2141 / 15.04.2011