Pentru împrospătarea memoriei - VENIŢI DE LUAŢI LUMINĂ!

MOTTO: „Sînt fericit. Mi-am îndeplinit toate profeţiile politice”.



George Bacovia

Iubite cititorule, cugetul şi bunele obiceiuri mă îmboldesc ca astăzi, cînd sărbătorim împreună o biruinţă a revistei noastre de inimă, să scriu şi eu cîteva rînduri inspirate. Numai că, pentru prima oară în 200 de săptămîni, nu ştiu ce să scriu. Mă aflu în situaţia unui meşter care a trudit la biserică, după multă sudoare şi rugăciune a ajuns să înfigă şi crucea izbăvirii în turlă, dar atît de zdrenţuit şi ostenit este, atît de sălbăticit, încît nu mai are nici puterea, nici starea sufletească de a lua parte la praznicul cîmpenesc din iarba lăcaşului, unde aburesc ulcioare cu vin rece, bucatele alese îmbie suflarea satului, ouăle roşii şi încondeiate cu ceară aşteaptă să fie ciocnite de corniţele mieilor şi sfînta surlă a cucilor deşteaptă pădurea la viaţă.


Adevărul este că am obosit. Eu n-am voie să fac nimic în ţara asta, fiindcă sînt pîndit, vînat, studiat cu lupa. Nu pot nici măcar să trec strada pe verde, fiindcă se va găsi imediat o mînă de nătărăi care să strige: „Uite extremistul! Uite antisemitul!”. Nu-mi permit nici măcar luxul de a avea o gripă. Atunci cînd toată lumea petrece, ori se odihneşte, mai ales sîmbătă noaptea pînă-n zorii violeţi ai duminicii, eu corectez revista, o finisez, o rescriu, o îmbogăţesc cu vreo bijuterie rară din comorile almanahurilor vechi.


Mă aflu în situaţia unui meşter care a trudit la biserică, după multă sudoare şi rugăciune a ajuns să înfigă şi crucea izbăvirii în turlă, dar atît de zdrenţuit şi ostenit este, atît de sălbăticit, încît nu mai are nici puterea, nici starea sufletească de a lua parte la praznicul cîmpenesc din iarba lăcaşului, unde aburesc ulcioare cu vin rece, bucatele alese îmbie suflarea satului, ouăle roşii şi încondeiate cu ceară aşteaptă să fie ciocnite de corniţele mieilor şi sfînta surlă a cucilor deşteaptă pădurea la viaţă.


Mă uită Dumnezeu la masa de lucru, pînă-mi intră os prin os, şi singura forţă care mă mai dezmeticeşte e plînsul fetiţei mele, din camera de alături, care îmi dă putere şi îmi arată că peste casa mea veghează un înger. Afară, între ultimul cîntat al cocoşilor şi cea dîntîi fluierare a mierlei, trec petrecăreţii către casă, în vreme ce eu orbesc de tînăr pe pagini, precum odinioară tata pe maşina de cusut. Şi nici măcar nu mă pot plînge, singur mi-am ales acest destin, sau poate am fost ales, şi astăzi sînt ca la „zidul morţii” - dacă m-am oprit, m-am prăbuşit nu numai eu, cade o lume întreagă din jurul meu, care are încredere în mine. Dar, mulţumesc Celui de Sus, nu mă plîng. Am fost şi am rămas, de cînd mă ştiu, un rob al muncii. Alături de dragostea pentru Ţară şi pentru Isus Christos, cultul muncii reprezintă darul cel mai de preţ pe care mi l-au întipărit pe frunte preaiubiţii şi veşnic regretaţii mei părinţi.


Privesc înapoi, la primăvara acelui an al elanurilor năvalnice, 1990. În chenarul de lalele şi trandafiri galbeni al acelor vremuri îmi apare imaginea zîmbitoare a celui care a fost Eugen Barbu. Rolul lui în naşterea şi împămîntenirea „României Mari” a fost uriaş. La fiecare apariţie a unui nou număr (de fiecare dată credeam că e ultimul) ne dădeam întîlnire pe terasa de la „Pescăruş”, în vecinătatea sălciilor şi a lacului de smarald întunecat, pentru a ne bucura, ca nişte gîze la soare, şi a mulţumi providenţei că încă e pace în ţară şi că avem şi noi un locşor unde să spunem ce ne doare, ce ne frămîntă. Lovit din toate părţile, vînat de pliscurile lacome ale unor păsări de pradă, aidoma unui Prometeu înlănţuit de stînca propriului geniu, lăsat şomer prin desfiinţarea criminală a glorioasei „Săptămîni” de către un evreu (Silviu Brucan) şi doi ţigani (Andrei Pleşu şi primarul Capitalei, Dan Predescu), apoi crucificat la uniunea stalinistă a scriitorilor, care l-a excomunicat - scriitorul naţional Eugen Barbu s-a stins ca o lumînare. Pentru că era uzat, pentru că se luptase destul în anii ’60 cu dogmaticii de stînga, iar acum dădea piept cu furia inumană a dogmaticilor de dreapta, pentru că opera colosală pe care a scris-o el a necesitat un consum nervos extraordinar, o ardere a creierului pînă la transformarea materiei cenuşii chiar în cenuşă. Cum ar fi putut să reziste? Aduc astăzi omagiul meu acestui om providenţial, la al cărui mormînt, de la Bellu, mă duc uneori cu feţiţa mea, dar unde nu văd nici o floare, de la nici un poet debutat de el, de la nici un actor sau regizor care a mîncat o pîine bună de pe urma filmelor şi pieselor sale de teatru. Cînd se va scrie o dată o carte despre „ingratitudinea la români”, ne vom cutremura.


Nu pot încheia omagiul faţă de memoria lui Eugen Barbu fără a recunoaşte, cu smerenie şi umilinţă, că îmi este infernal de greu fără el, mă surprind uneori, în vulcanul zilei şi al nopţii de lucru, că îmi vine să-i dau telefon, din reflexul a 18 ani de prietenie, dar uite că el nu mai e, s-a dus să respire miresmele florilor şi ale ierburilor la rădăcină, amestecat cu aceeaşi ţărînă care a stins luminile ochilor lui Mihai Eminescu.


Astăzi, marea familie a „României Mari” celebrează 200 de numere ale revistei. Amintiţi-vă cum ne cîntau prohodul toţi vrăjmaşii casei noastre, cum ne dădeau pe mîna Procuraturii, cum ne tîrau prin procese. Unde e toată ticăloşia lor, care a fost lucrarea ei asupra noastră? Pulbere şi fum! Ne-a iubit Dumnezeu, pentru că am fost cinstiţi şi curaţi la suflet şi n-am îngăduit nimănui să batjocorească acest popor atît de cuminte, atît de frumos. Aproape tot ceea ce am scris noi s-a adeverit. Hoţii tot hoţi au rămas, canaliile tot canalii, trădătorii de neam tot trădători de neam. Să ni se spună: unde am greşit noi? Ştim că adevărul doare, dar cineva trebuie s-o facă şi pe-asta. Şi cine mai are nobleţea şi curajul să publice textele sacre ale Neamului Românesc, mai cu seamă vechile poeme creştine şi însemnările despre Istoria Naţională? Aşa ceva nu vinde o publicaţie, uitaţi-vă în jur şi vedeţi ce goană frenetică este după sex, scandal şi crimă. Şi totuşi, noi ne-am asumat riscul (pentru că e un risc, din punct de vedere al tirajului!) de a repune în circulaţie sanctuarele de hîrtie îngălbenită ale civilizaţiei naţionale, prăpădind o groază de bani pentru achiziţionarea documentelor şi a fotografiilor de demult. Nu regretăm nimic. Totul a mers pînă acum după inima şi speranţa noastră de mai bine. Ar fi nefiresc dacă aş elogia chiar eu, acum, la aniversară, meritele revistei pe care am ctitorit-o. În orice caz, două chestiuni se pot evidenţia: în primul rînd, ştiu că există mii (poate chiar zeci de mii de oameni) care au colecţia integrală a „României Mari”, iar în al doilea rînd, aceasta este publicaţia cu cea mai vastă răspîndire din istoria seculară a presei româneşti, pretutindeni unde exislă pîlcuri de români fiind şi cîteva exemplare ale „României Mari”, din Europa, S.U.A. şi Canada, pînă-n Noua Zeelandă, Japonia, Malaezia şi Australia, ceea ce e cu totul minunat. La acest jubileu aş dori să mulţumesc tuturor redactorilor, corectorilor, tipografilor, graficienilor, caricaturiştilor, dactilografelor, contabililor, şoferilor, difuzorilor şi colaboratorilor de valoare care, prin pasiunea şi abnegaţia lor, prin sacrificiile şi primejdiile reale pe care şi le-au asumat, au făcut ca „România Mare” să se transforme dintr-o revistă într-un fenomen social. E primul caz din istoria lumii cînd o publicaţie a născut un partid, pînă acum fiind invers. N-aş putea pierde prilejul ca astăzi, la bucuria noastră, să nu amintesc că „România Mare” a decernat din 1990 şi pînă-n 1994 un număr impresionant de premii unor personalităţi ale vieţii culturale, ştiinţifice şi politice atît din România, cît şi din diaspora. Numai lista acestora ar putea, prin ea însăşi, să-i umilească pe cei care n-au loc sub soare de noi. Dar, vorba bunului şi generosului Nichita Stănescu, care în urmă cu vreo 15 ani îmi spunea, improvizînd fermecător cu privire la nevoia imperioasă de toleranţă: „Vadime, Vadime, / Eu am loc de tine / Tu ai loc de mine / Vadime, Vadime!”. Iată de ce astăzi, în zi de înălţare sufletească, la numai un zbor de săgeată de la înflăcăratul Armindeni, doresc să cer iertare tuturor acelora pe care, în focul polemicilor, i-am jignit ori i-am nedreptăţit. N-am făcut-o cu rea-intenţie, eu nu cunosc ce-i aceea viclenie, o arzătoare sete de dreptate mă atrage uneori în vîltoarea cascadelor, dar nutresc convingerea că va veni o zi a împăcării tuturor fiilor aceleiaşi Patrii, inclusiv a acelora din teritoriile etern româneşti, Basarabia, Bucovina şi Cadrilater, cînd ne vom strînge mîinîle şi ne vom îmbrăţişa sub faldurile Tricolorului. Pentru că români sîntem cu toţii.


Închei, nu înainte de a anunţa că mesajele de salut vor fi publicate în numărul nostru viitor. Sînt fericit. Dacă m-aş muta mîine la cele veşnice, prin urmare dacă aş muri, nu mi-ar părea rău. Mi-am rostit mesajul şi mi-am arat cu bărbăţie palma de ogor, cu căluţul meu Pegas înjugat la plug. Am fost şi am rămas un solist, nu un corist. Adevărurile româneşti n-au putut fi înăbuşite. În fluviul îngheţat al Istoriei, licuricii care joacă deasupra psaltirilor noastre au topit o copcă mică, numai atît cît să poată lua o gură de aer poporul acesta binecuvîntat. România Mare nu are moarte, pentru simplul motiv că ea nu e o revistă, nu e un partid, ea este un Ideal vechi de sute de ani. Iar idealurile nu pot muri, pentru că la temelia lor strălucesc oasele Eroului Necunoscut, şi craniul lui Mihai Viteazul, şi trupul lui Constantin Brâncoveanu, şi clopotele de la Alba Iulia.


Iubite cititorule, dintre noi, tot tu eşti acela care merită să se bucure cel mai mult de acest jubileu. Pentru că tu îţi iei de la gură, bagi mîna în buzunarul tot mai secerat de vînt şi cumperi revista. Pe seceta asta, pe sărăcia asta. Revista „România Mare” nu ne mai aparţine de mult. Ea e a Ta, omule simplu şi bun. La Mulţi Ani, în România Mare!


CORNELIU VADIM TUDOR


(Text reprodus din „România Mare“, nr. din 6 mai 1994)


Ziarul TRICOLORUL, nr 2145/ 20.04.2011