Monden si Paranormal

568 ani de la naşterea Regelui Matei Corvin

La Cluj-Napoca, în ziua de 23.02.2011, s-au sărbătorit 568 ani de cînd Matei Corvin, primul rege de etnie română care a condus Ungaria, a văzut lumina zilei. Bineînţeles că aniversarea a fost sărbătorită de etnicii maghiari, care, în număr de peste o sută, s-au adunat în Piaţa Unirii la monumentul lui Matei Corvin, recent restaurat şi cu bani publici, pe lîngă fondurile venite din Ungaria. La acest eveniment au fost prezenţi Kelemen Hunor, ministrul  Culturii, Eckstein Kovacs Peter, consilier prezidenţial, Fekete Emoke, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Cluj, Laszlo Attila, viceprimar, şi Gergely Balasz, consilieri locali ai UDMR, precum şi - atenţie! - membri ai organizaţiei extremiste HVIM, interzisă în Ungaria, dar care la noi activează, fiind perimisă.

Ministrul Culturii a depus o coroană funerară cu panglică roşu-alb-verde la baza statuii lui Matei Corvin. Un alt steag maghiar, avînd pe el stema Ungariei Mari, a fost fluturat în timpul acestei ceremonii. Multiculturalismul a fost ignorat, iar întreaga ceremonie s-a desfăşurat în limba maghiară. Românii care au trecut întîmplător pe acolo au fost indignaţi de faptul că un steag maghiar era aşezat peste steagul Moldovei lui Ştefan Cel Mare şi Sfînt, care este culcat la pămînt de unul din tribunii ce l-au slujit pe Matei Corvin. Mulţi cetăţeni din Cluj-Napoca trec nepăsători pe lîngă monument, fără să arunce o privire la steagul Moldovei care zace la picioarele regelui Matei Corvin. Unii trecători, necunoscînd evenimentele istorice petrecute în acele vremuri, ar spune, probabil, că aşa a fost atunci, adică Matei Corvin l-a învins pe domnitorul Moldovei! Adevărul istoric menţionat în documentele vremii arată că, în luptele de la Baia, Matei Corvin a fost învins şi, rănit, s-a retras, aplicînd proverbul românesc: „Fuga este ruşinoasă, dar e sănătoasă”. Acest monument, turnat în bronz în Ungaria, după ce a fost adus şi dezvelit în 1902 în Cluj-Napoca, a fost obiectul multor discuţii, existînd chiar pericolul să fie demolat sau mutat în altă parte. Istoricul Nicolae Iorga l-a salvat, punînd pe soclul monumentului o plăcuţă cu celebrul său citat: „Biruitor în războaie, învins numai la Baia de propriul său neam, cînd încerca să învingă Moldova nebiruită”. Desigur că, în timpul Diktatului de la Viena (1940), plăcuţa a fost înlăturată. Punerea ei la loc, în 1992, a fost meritul primarului de atunci, Gheorghe Funar. Anul trecut, monumentul intrînd în refacere totală, demolîndu-se şi soclul de piatră, plăcuţa a fost înlăturată iar, pentru a nu mai fi reaşezată. Deci, s-a restabilit neadevărul istoric, spre nemulţumirea românilor, dar şi a unor istorici străini, care vin ca turişti şi vizitează obiectivele istorice şi culturale ale Municipiului Cluj-Napoca. M-am interesat la Ministerul Culturii în legătură cu data cînd se va face recepţia lucrărilor efectuate, dată care, din unele informaţii sosite pe Internet, trebuia să fie 23.02.2011. Am primit răspunsul că aceasta s-a amînat, din cauza unor nepotriviri ivite în proiectul monumentului, pentru luna martie, după ce se va întruni Comisia tehnică a ministerului.

Dacă plăcuţa cu citatul din Nicolae Iorga nu va fi repusă pe soclu, ministrul Culturii îşi asumă o mare responsabilitate, din cauză că aici, în Cluj-Napoca, şi nu numai, va exista permanent sentimentul de umilire a românilor, prin acest neadevăr istoric.

Lt.col. (r) GHEORGHE MĂNUŞ

==========================

Prenume la români (IX)

* Nidia, cuvînt ce în latină înseamnă „cuib”, dar care de fapt cuprinde o gamă de semnificaţii mult mai largă, cum ar fi: fată a casei, care-şi iubeşte căminul, cuibul ei părintesc şi, mai tîrziu, cuibul ei familial. Nidia, mai popular în Ardeal, este fata unei familii închegate şi trainice. Diminutive: Nidi, Didi, Dia.

* Norma în traducere din latină înseamnă „model,a împodobi”, cuvînt a cărui rădăcină ne-a dat şi alte sensuri ca: normă, normal, normative etc. Deseori fetiţele care au acest prenume sînt dorite a fi foarte organizate, meticuloase, cu un comportament model şi cu calităţi sufleteşti deosebite. Norma a fost şi eroina operei cu acelaşi nume, scrisă în 1831 de italianul Vincenzo Bellini (1801-1835).

* Nona, în tradiţia romană, este prenumele dat fetei care s-a născut în ordine a noua într-o familie. Dar sensul acestui prenume îşi mai are originea şi în „none”, ce se referea la anumite zile ale unei luni (exemplu: „nonele lui Marte” ori zilele lunii Martie). Deşi uneori acest prenume poate fi confundat cu un diminutiv, el îşi are de fapt originea proprie, avînd o tradiţie de care toate purtătoarele lui trebuie să fie mîndre.

* Octavia, un prenume feminin cu un bogat istoric, care ar trebui să trezească sentimente de mare demnitate naţională la fiecare purtătoare a acestui prenume. Octavia a fost sora marelui împărat al Romei Octavianus Augustus şi soţia lui Marcus Antonius. Înţelegerea politică dintre Octavianus Augustus, Marcus Antonius şi Emilius Lepidus, cunoscută în istorie ca „triumvirat” (înţelegere între trei bărbaţi), a reuşit să asigure securitatea internă a Imperiului Roman, atît de necesară după moartea lui Caius Iulius Caesar (Cezar), poate cel mai mare general al Romei, figură dominantă a afacerilor politice romane. Octavia a fost o femeie deosebit de tare, loială familiei şi imperiului, un caracter puternic ca o stîncă, adevărat exemplu pentru toate matroanele Romei, precum şi pentru toate româncele. Diminutive: Tavi.

* Olivia, nume care-şi are originea în denumirea măslinului, arbore foarte important pentru produsul lui (măslinele) la toate popoarele din bazinul Mării Mediterane. Olivia semnifică de obicei o fetiţă brunetă, cu tenul şi ochii închişi la culoare, măslinii. Frumuseţea acestui prenume a captat atenţia multor părinţi, printre care şi a mai multor actriţe şi cîntăreţe. Variante: Oliveta, Olivina. Diminutive: Oli, Livi, Vivi.

* Otilia, prenume care îşi are originea în masculinul Otho şi Otus. Printre purtătorii originali ai acestui nume trebuie menţionat împăratul roman Marcus Salvius Otho, care a avut o scurtă domnie, doar de cîteva luni, în anul 69 d.Chr. Unele surse fac trimitere la germanul Otto, femininul Ottila, de unde şi Otilia, însă originea latină este mai veche. Variante: Otila, Otilina, Otola. Diminutive: Oti, Lia.

* Patricia. Acest prenume reprezintă o persoană cu calităţi nobile, alese; are rădăcina în negura istorică a fondării Romei (vezi şi Patricius). Patricienii erau membrii clasei nobile a Romei, ai căror premergători au fost şefii de ginte romane. Mai tîrziu, clasa de patricieni cuprindea doar 50 de familii romane. Cu timpul, numărul acestora a scăzut mult, datorită numeroaselor războaie în care patricienii erau mari conducători militari. Printre marile şi faimoasele familii de patricieni se numără: Cornelia, Fabia, Claudia, Iulia (Julia) etc., care în zilele de glorie a Romei se numeau: Patricius Romanorum (patricieni romani). Mulţi dintre patricieni erau consideraţi protectori, apărători sau patroni ai Romei. Patricia a fost prenumele mai multor matroane (femei căsătorite) romane care au făcut cinste naţiunii din care se trag, precum şi întregii Ginte Latine, căreia îi aparţinem şi noi. Diminutive: Pati, Trici, Cici.

* Paula, de la masculinul Paulus, este un prenume cu largă răspîndire şi căutare în cadrul popoarelor latine. Un motiv principal al popularităţii fiind activitatea de răspîndire a creştinismului făcută de către Sf. Paul (ortodocşii deseori utilizează forma grecească de Sf. Pavel, de la Pavlos). La romani, Paula (şi respectiv Paulus) era foarte răspîndit chiar şi înainte de convertirea romanilor la Creştinism. Variante: Paola, Paolina, Pauleta, Paulina.

* Pia, deşi pare a fi un diminutiv, derivă de la masculinul Pius şi semnifică o persoană pioasă, sensibilă, religioasă.

* Pompilia, a fost fiica legendarului Numa Pompilius, al doilea rege al Romei. (Va urma)

TUDOR OLIMPIUS BOMPA

================================

A vorbit cu bunicul său imediat după moartea acestuia

După o şedinţă de autografe, un tînăr din Georgia m-a abordat şi mi-a povestit o stituaţie uluitoare despre moartea bunicului său. Mi-a spus că bunicul fusese fermier şi muncise acelaşi pămînt toată viaţa. Aşa că, atunci cînd i s-a pus diagnosticul, a insistat să rămînă la fermă pînă cînd, cum a spus el, „or să mă scoată cu picioarele înainte”. Membrii familiei au fost de acord cu aranjamentul şi au stat pe rînd la căpătîiul bunicului înainte ca acesta să moară. În ziua în care era rîndul tînărului nostru, devenise limpede că bătrînul nu o să mai trăiască mult. Nepotul era pregătit sufleteşte. A stat alături de patul bunicului şi i-a vorbit acestuia pînă cînd i s-a părut că a încetat să respire. În clipa în care a pus mîna pe pieptul bunicului, pentru a verifica dacă mai avea puls, tînărul a avut o senzaţie foarte ciudată, de parcă toată camera se închidea în jurul lui şi pereţii se transformaseră în cauciuc. Apoi, fără de veste, s-a trezit într-o „scenă” din viaţa bunicului. „În jurul nostru erau ferma şi animalele şi participam la scene din viaţa lui care curgeau ca un vînt care sufla”, mi-a spus el. „Puteam, în acest timp, să comunic cu bunicul. Era clar că moartea lui şi acel moment marcau sfîrşitul unei epoci“. Dar asta nu a fost tot. Cînd bunicul a murit, tînărul a fost uluit să vadă un „glob de lumină aurie“ ridicîndu-se din pieptul decedatului şi dispărînd în tavan. Ceea ce mi-a povestit m-a lăsat cu gura căscată. Nu ştiam ce să spun şi cred că şi-a dat seama de asta. „Dr. Moody, am citit cartea dumneavoastră în speranţa că îmi va oferi o idee despre ce s-a întîmplat“, mi-a spus tînărul. „Dar în carte nu se aflau experienţe de tipul celei care mi s-a întîmplat“.

RAYMOND MOODY

===========================

Un copil salvat de cîine (I)

Locuiesc împreună cu soţul meu în satul Vîrfuri, de la poalele Munţilor Buzău. Oamenii de pe aici se îndeletnicesc cu munca la pădure, cu creşterea vitelor şi cultivarea puţinului teren arabil.

Mie îmi spune Ileana, iar soţului meu Vasile Răducan. Cînd a avut loc întîmplarea cu pricina, Petre, băieţelul nostru, pe care l-am poreclit Aricel, avea 7 ani neîmpliniţi. De unde vine porecla asta? Tare năzdrăvan, copilului îi plăcea să se joace cu toate animalele din curte, dar şi cu cele sălbatice care îşi mai fac apariţia pe lîngă casă. Între toate, cel mai mult îi plăcea să se joace cu aricii; ore întregi îi căuta prin boscheţi şi era în culmea fericirii cînd dădea peste vreunul. Dar şi aricii îl plăceau, căci nu se fereau de el, nici nu se făceau ghem. Dimpotrivă, se lăsau cu plăcere mîngîiaţi şi acceptau cu aceeaşi plăcere bunătăţile furate de Petre din cămară. Aşa că lui Petrică al nostru i-am spus de atunci Aricel.

Casa mică, bătrînească, în care locuiam se degrada tot mai mult, an de an. Socrul meu, Anghel, în vîrstă de 85 de ani, om sărac, nu-şi putea îngădui să ridice una nouă. Îşi ducea bătrîneţile alături de noi, căci soacră-mea trecuse în lumea celor drepţi în urmă cu 15 ani. Făcea ce putea şi el prin bătătură. De aceea, m-am hotărît, împreună cu Vasile, să construim o casă nouă. O casă de piatră, cum îi plăcea lui moş Anghel să spună, la propriu şi la figurat.

La propriu, pentru că în zona noastră casele se construiesc la temelie numai din piatră. Cum pe la noi se găseşte piatră din belşug, mulţi săteni şi-au înconjurat şi ogrăzile cu garduri din piatră. Ne-am apucat, aşadar, serios de lucru. Cariera de piatră e sus, în munte, la 3 kilometri de casă. Fiind o muncă grea, la spargerea pietrei trudeam numai eu şi soţul meu, de dimineaţa pînă seara, fiindcă doream să terminăm cît mai repede. La prînz venea socrul meu şi ne aducea mîncare caldă, deprinzînd tainele bucătăriei după ce îi murise soţia. Cîteodată, Aricel rămînea cu noi la carieră pînă seara tîrziu, dar de cele mai multe ori se întorcea cu moş Anghel, ca să mai tragă o hîrjoană cu animalele din curte. Aşa s-au petrecut lucrurile în ziua pe care n-am s-o uit niciodată. După ce socrul meu a venit la prînz la carieră şi ne-a adus de mîncare, a plecat înapoi, cu Aricel în urma lui. Seara, cînd am ajuns şi noi acasă, rupţi de oboseală, nu l-am găsit pe Aricel, aşa că l-am întrebat pe bătrîn unde este. Moşneagul s-a îngălbenit:

- Cum, n-a rămas la carieră?

Nu, Aricel nu rămăsese la carieră. Copilul îl urmase pe bătrîn, însă, intrînd în pădure după flori şi după fluturi, poate că se rătăcise...

L-am căutat prin toate cotloanele, dar părea că-l înghiţise pămîntul. Degeaba am întrebat de el şi prin gospodăriile dimprejur. Îngrijoraţi, sătenii s-au adunat buluc în curtea noastră şi am hotărît să plecăm toţi, cu felinare, în căutarea fiului nostru. Scotocirea a durat toată noaptea, dar nu am reuşit să îi dăm de urmă. Domnul şef de post a raportat cazul la Judeţ şi ni s-a promis că ni se va trimite cît mai repede cel mai bun cîine poliţist, pe nume Grind. Nu s-a luminat bine de ziuă şi cîinele, împreună cu stăpînul lui, plutonierul Bucur, era deja pe cărarea de munte unde părea că se pierduse Aricel.

- Cred că a făcut şi congestie pulmonară, dacă nu 1-a mîncat vreun lup, i-am spus plîngînd subofiţerului. E îmbrăcat numai cu pantaloni scurţi şi cu un ilicel, iar aici vedeţi ce rece e!

- Nu disperaţi, că o să-1 găsim, fiţi cunvinsă, m-a asigurat el. Aţi adus o cămăşuţă purtată de copil?

-  Da. Poftiţi!

- Perfect. Şi acum, Grind, la treabă!, şi-a îndemnat el cîinele.

Grind a mirosit cămăşuţa de mai multe ori şi a luat urma copilului, abătîndu-se într-o parte şi alta a cărării. Cîinele a parcurs distanţa pînă la carieră şi apoi s-a întors, fără să reuşească să-1 găsească pe Aricel. În acel moment, am izbucnit din nou în plîns. O disperare cumplit de dureroasă pusese stăpînire pe mine.

 - Să se odihnească puţin cîinele şi reluăm, m-a îmbărbătat plutonierul, care nu-şi pierduse speranţa.

Deodată, din direcţia carierei de piatră am văzut un consătean care alerga spre noi. Era Mitică al lui Răchită, care lucra la pădure, la mangal.

- Oameni buni! Oameni buni!, striga el.

Cînd a ajuns la noi ne-a povestit că, peste noapte, auzise de la locul unde făcea mangal urlet de lup şi ceva care semăna cu ţipătul unui copil. Am izbucnit iar în hohote de plîns şi am început să mă dau de ceasul morţii.

- Lupii mi-au mîncat copilul! Lupii mi-au mîncat copilul!

-  Staţi puţin. Vă rog, calmaţi-vă!, a intervenit plutonierul Bucur. Apoi 1-a întrebat pe Mitică:

- De unde venea urletul?

- Din Valea Măcrişului, a răspuns acesta prompt.

- Unde-i valea asta?

- În stînga carierei de piatră, s-a grăbit cu răspunsul Vasile, soţul meu.

- Atunci n-are nici un fel de legătură cu dispariţia copilului, a spus ferm plutonierul. Eu îmi cunosc bine cîinele şi ştiu ce poate. (Va urma)

TRAIAN  TANDIN

Ziarul TRICOLORUL, nr 2100 - 26.02.2011