Această foarte suspectă „misionară“, Taryn R. Hutchison, a
primit, de la superiorii săi, aflaţi în Viena, informarea că trebuie să meargă în
România. Dar ea era zgîlţîită de prejudecăţi multe şi grele despre ţara noastră, aşa că L-a implorat pe Dumnezeu: „O,
Dumnezeule, Te rog, să nu fie România. Te rog, lasă-mă să mă duc în Iugoslavia,
Cehoslovacia, oriunde, dar nu în România“ - pg. 20. La Viena, ea îi întreba pe cei
care locuiseră în Capitala României: „Este ceva frumos în Bucureşti?“ - „Nu,
Taryn, nu-i nimic frumos acolo“. Chiar aşa de neruşinaţi pot fi ăştia, care pretind
că ne creştinează pe noi? Da, chiar
aşa. Unde e frumos, în schimb? În Ungaria, fireşte. „Am avut toată ziua
la dispoziţie să explorăm splendida capitală a Ungariei“ - pg. 24. Apoi,
infecţia se revarsă nestingherită: „În zori, am realizat că România nu era doar
cu puţin inferioară Ungariei“.
„Părea că am căzut cu capul înainte într-un abis,
coborînd faţă de America
mult mai mult decît îmi închipuisem vreodată. Toată ziua am stat lipită de
fereastra murdară, în timp ce trenul traversa Alpii Transilvaniei“ - pg. 25.
Trebuie să fie cineva, cu adevărat, căzut în cap pentru a debita asemenea
porcării. Cum şi-o fi dat seama „evanghelizatoarea“ asta, de la fereastra unui
tren în mers, că România e cu mult inferioară Ungariei? De unde
şi pînă unde? Şi din ce punct de vedere? Al peisajului? Exclus! Al nivelului de
civilizaţie? Aşa ceva nu se constată din goana trenului. Totul era întunecat în
Capitala României, şi asta în septembrie 1990! Fata avea, mai mult ca sigur,
orbul găinilor, şi alea zăpăcite, pentru că noi am trăit în Bucureştii acelei
perioade şi ştim că situaţia era cu totul alta - se înregistra chiar o risipă
de lumină. Dar predicatoarea noastră cu sarcini precise o ţinea ca gaia maţul:
„Părea că sîntem nu mai tîrziu de anii 1900. (...) Primul lucru pe care mi-l
amintesc din Bucureşti e cît de întunecos era. Trenul nostru a oprit
cu scrîşnete la peron, în incinta gării de beton. Nu erau
lumini. (...) Simţurile mi-au fost bombardate. (...) Strada nu era luminată. (...)
Taxiul meu părea o rablă, ca şi celelalte, de fapt. (...) Un miros înţepător de
ţigări amestecat cu miros de transpiraţie se simţea în toată maşina (şoferul) zîmbea,
arătîndu-şi cei cîţiva dinţi pe care-i mai avea şi ne-a oferit pîine dintr-o
sacoşă de pînză. Pîinea mirosea a benzină. (...) Oamenii, îmbrăcaţi de culoare închisă,
aplecaţi şi abia mergînd, apăreau dintr-o dată, dar şoferul nostru îi claxona
şi îi evita la timp, de fiecare dată. (...) Întunericul învăluia faţa sumbră a
blocului. Am urcat scările şi, ajunşi într-un hol întunecat, ne-am descărcat
bagajele în liftul care oprise la nivelul genunchilor. (...) Am urcat patru
etaje pe întuneric, după care ne-am căutat drumul de-a lungul unui coridor
negru ca smoala, pipăind numerele de deasupra uşilor ca şi cum am fi citit
alfabetul Braille“ - pg. 25-26. Cît de duşman poţi să fii
pentru a scrie astfel de mizerii? Ce vrea să dovedească individa asta fără
Dumnezeu? Ce martiră e ea? În ce Infern al lui Dante a fost paraşutată? N-o
crede nimeni. Nu ştim ce profesie are bîrfitoarea care, chipurile, vrea să ne
salveze din ghiarele Diavolului, dar ştim că minte cum respiră. Alte baliverne înşirate
de ea: „noul lider, Ion Iliescu, fusese mîna dreaptă a lui Ceauşescu“ - pg. 31.
Aiurea-n tramvai! Niciodată Iliescu n-a fost mîna dreaptă a lui Ceauşescu. Altă
minciună jenantă: „unul din patru români a fost informator al Securităţii“.
Adică peste 5.000.000 de informatori, da? Eşti nebună, femeie? Ţie nu-ţi
trebuie o biserică, ci un balamuc. Tot o invenţie bolnavă se referă şi la Piaţa Universităţii,
iunie 1990: „Cînd au venit minerii înarmaţi, studenţii s-au baricadat în
clădirea Universităţii. Mulţi au fost bătuţi, iar unii, ucişi. Nu există o
estimare clară a numărului de «golani martiri», dar se crede că sînt de ordinul
sutelor“ - pg. 32. Aşa merge, cu „se crede“? Arunci în spatele unei ţări sute
de cadavre de studenţi... inexistente, cînd aveai tot timpul să verifici dacă bîrfa
aia schizofrenică se confirmă sau nu? La Facultatea de Filologie toţi studenţii români
erau bruneţi! Mai că nu le zice, direct, ţigani. Ridicolul paragraf sună
astfel: „Erau aproximativ 150 de studenţi, toţi bruneţi, purtînd haine de
culoare închisă“ - pg. 33. Nici un blond. Nici măcar un şaten. Şi nici măcar o
studentă cu vreo eşarfă colorată. Toţi parcă aveau uniforma lui Mao Tze Dun. E
clar că avem de-a face cu o idioată. Da, da, acesta e cuvîntul: idioată. Drept
cine ne ia nenorocita asta? „Timp de 45 de ani nu s-a
vorbit despre Dumnezeu în ţara lor“ - pg. 35. Hai sictir! Nici nu merită să
comentăm o asemenea abjecţie. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu