Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XC)

10 APRILIE 1990. A început să fulguiască rece. Privesc pe fereastră, cu o apăsare pe suflet. Păcat de pomi şi de flori. Tocmai izbucniseră la viaţă într-o amăgire dulce, ca acum să primească duşul ăsta de gheaţă. Este, totuşi, mijlocul primăverii. Nu s-a gîndit nimeni cum moare o floare? Nu s-a gîndit nimeni cum moare o vietate minusculă, călcată de talpa omului? O hîrjoană de-a noastră, în iarbă, ne induce o stare de bună dispoziţie, într-adevăr, dar cîtă moarte seamănă în lumea plantelor, a gîzelor şi a melcilor! S-a gîndit oare cineva la măcelurile care au loc, zi şi noapte, în zeci de mii de abatoare ale lumii? Cîtă tragedie e acolo, ce urlete, ce mugete, ce gemete sfîşietoare, cîte lacrimi în ochii împăienjeniţi de sînge şi de sudorile morţii! Omul e cel mai mare asasin cunoscut în Univers, pentru că ucide păsări şi animale cu nemiluita, cu sînge rece. Nu se putea altfel, Doamne? De ce să ne întemeiem bunăstarea, sau plăcerea noastră pe fluvii de sînge? Ne vom mai întîlni vreodată cu toate făpturile pe care le-am sacrificat ca să ne fie nouă bine, veni-vor ele spre noi, la Judecata de Apoi, pentru a ne apăsa mai tare, ori pentru a ne ierta, în uriaşa lor mărinimie? Nutresc o iubire copleşitoare faţă de toate vietăţile firii. Dacă aş putea, le-aş strînge pe toate în braţe şi le-aş jura credinţă şi ocrotire veşnică. N-am fost aşa mereu, desigur. Cînd eram mic, gospodinele mahalalei mă rugau să le tai păsările, de sărbători, pentru rarele lor ciorbe gustoase. Învăţasem repede: puneam talpa tenisului pe picioarele zburătoarei, cu o mînă o ţineam de gît şi cu alta, după 5-6 mişcări ritmice pe piatra caldarimului, pentru ascuţirea cuţitului - săvîrşeam ritualul. După care săream în lături şi eu, şi pasărea - eu să mă feresc de sînge, ea să se zbată uluită, neştiind ce năpastă a lovit-o din senin şi de ce femeia aia bună i-a făcut una ca asta. Oamenii cartierului muncitoresc erau milostivi şi cu frica lui Dumnezeu, nu doreau să-şi facă păcat. Aşa că apelau la copii - fiindcă nu eram singurul - tocmai pentru că noi, copiii, eram iertaţi de Dumnezeu. Eu bravam şi doream să mă fac util în vreun fel, să fiu băgat în seamă. Pe urmă, pe măsură ce treceam în clase mai mari, pe la vreo 10 ani, am refuzat să mai tai păsări. Era ceva oribil, nu-mi plăcea, se instalase în sufletul meu discernămîntul. Iertaţi-mă, voi, păsări neprihănite, copilul care am fost nu ştia cît de cumplit este să iei viaţa cuiva! Nu ştiu de ce, la maturitate, de cîte ori citeam undeva titlul unui volum de versuri publicate de iubita lui Eugen Jebeleanu, Ileana Mălăncioiu, şi anume „Pasărea tăiată“, gîndul îmi zbura înapoi, în timp, vîslind din aripile disperate ale păsărilor, pe care le-am răpus cu lama cuţitului, în şanţurile prăfuite ale periferiei noastre de oameni necăjiţi. Cam tot pe atunci, creşteam o pisică şi un cîine. Cînd pisica făcea pui, mama oprea unul, iar pe ceilalţi îi îneca într-o găleată. Iubea şi ea animalele, fireşte, dar la ce bun să puieşti, de două ori pe an, cîte 6-7 pisici, care, în ritmul acesta, ar fi invadat toată mahalaua? Norocosul era, întotdeauna, pisoi, şi se numea, invariabil, Grişa, - după numele eroului din filmul sovietic „Pe Donul liniştit“. Cîinii trăiau 7-8 ani, apoi se îmbolnăveau de jigodie, sau de altceva, mama îi doftoricea cum ştia ea mai bine, le dădea aspirină dizolvată în apă, sau chinină, ori vreun antibiotic, dar ei tuşeau tot mai stins, apoi nu mai ieşeau din coteţ, cîteva zile, după care mureau. Îi îngropam sub salcîmii din curte. Acolo am găsit o dată, în pămînt, un capac de ceas de buzunar, poate că era de argint, nu ştiu, dar ştiu că asta m-a emoţionat peste măsură şi, date fiind şi lecturile despre comori, atunci am îndrăgit arheologia. Cînd s-a descătuşat în pieptul meu, ca o cascadă năvalnică, marea, adevărata, mistuitoarea iubire de animale? Pot spune cu exactitate: în perioada anilor 1985-1987. Atunci l-am descoperit pe micuţul meu dalmaţian, am înţeles ce înseamnă să ai un cîine, să-i simţi sufletul aproape, să-i înţelegi devotamentul inimaginabil, să-1 vezi că-1 doare ceva şi nu poate vorbi, dar se uită la tine ca la Dumnezeul lui. De unde îl luasem pe Zar? De la Buftea, era pe-acolo un crescător de dalmaţieni, pe nume Hălmăgeanu. L-am vizitat împreună cu Soby Cseh. Alături de noi, o prietenă, Nora, care cunoştea familia asta şi m-a ţinut la curent cu naşterea puilor. Am nimerit cu greu. Era o curte ţărănească obişnuită, numai cîteva cuşti pentru cîini şi o bătătură cimentată o făceau să difere oarecum de celelalte. Crescătorul dăduse majoritatea puilor. Îi mai rămăseseră numai doi: unul frumos şi dolofan, căruia îi spunea Boby, şi altul pricăjit, slab ca un ţîr, pe care mi-1 hărăzise mie. Nu-mi plăcea deloc. Crescătorul îl tot scotea din cuşcă, puişorul venea spre mine, împleticindu-se pe picioruşele lui de ied plăpînd, de 2 luni, dar eu îl împingeam cu bombeul, uşor, şi spuneam că-1 vreau pe celălalt. Hălmăgeanu nu voia să-1 dea, zicea că are nepoţi şi s-au ataşat de el. Aşa că iar îl scotea din ascunzătoare pe puiul ca o aschimodie, care avea mai multe pete negre decît era normal, acesta înainta timid pe cimentul stropit cu apă, şi uite tot aşa a tot făcut el vreo 2-3 drumuri, uitîndu-se la mine cu jind şi spunîndu-mi parcă: „Ia-mă, tăticule, pe mine, nu mă lăsa aici, că io mor, ai să vezi ce copil credincios am să-ţi fiu şi ce bucurii o să-ţi fac, jăratic o să mănînc, ca-n basme, hai, ia-mă, nu fii aşa de rău, ai bătut atîta cale pînă aici, nu te întoarce acasă cu mina goală, fie-ţi milă de un suflet neprihănit, că io nu mai am pe nimeni, decît pe tine, vara am să-ţi ling tălpile, să te răcoresc, iarna am să mă strecor lingă coapsa ta, să-ţi ţin de cald, ca o sobiţă vie, şi nici mizerie multă n-o să fac, doar la început, ca orice prichindel, hai, uită-te la mine, înmoaie-ţi inima de piatră, noi sîntem făcuţi unul pentru altul, ia-mă în braţe şi o să te fac fericit, pînă cînd voi închide ochii!“. Zău că aşa mi-a vorbit! Sau, mă rog, un astfel de fluid circula între noi. Şi atunci, l-am luat în braţe. Dar, ghinion! Crescătorul îmi cerea 2.500 de lei, iar eu n-aveam decît 2.100. Ne-am tîrguit noi puţin, am tot numărat, iar m-am scotocit prin buzunare, în vremea asta puiul a trecut ba în braţele Norei, ba în ale lui Soby, care şi-a întors şi el buzunarele pe dos, dar n-avea o para chioară, ca de obicei. Nea Hălmăgeanu şi-a dat seama că sîntem nişte pîrliţi de artişti, aşa că n-a mai insistat, am făcut tîrgul. Eram în 15 august 1985. Puişorul avea pedigree, se născuse în 15 iunie, acelaşi an, din tată belgian şi mamă unguroaică (na, că mi-am băgat agentul în casă!). Practic, atunci s-a schimbat viaţa mea. După cîteva zile, nu mai puteam trăi fără el. Aveam să-i spun Zar, dar numele i-1 alesesem încă de pe cînd era în pîntec la maică-sa, cuţoaica, îmi imaginam că avea puncte albe şi negre ca un zar. În 1986 l-am dus la Mare. Am făcut greşeala să-1 bag în valuri şi, aşa cum era încins, a lipăit ceva apă sărată. Nu vă spun că era să-mi moară? O săptămînă a agonizat, se stingea ca o lumînare şi mă gîndeam, frîngîndu-mi mîinile, unde să-1 îngrop, sub care faleză de nisip - noroc cu un medic veterinar, tătar din Mangalia, eminent practician, care mi 1-a readus la viaţă. Astăzi, nu pot concepe viaţa mea fără Zar. Nu l-aş da pentru tot aurul din lume. Aici se vede idealismul unui om, în faptul că are fiinţe dragi, sau principii, pe care nu le poate tîrgui fiindcă ele nu au preţ . Rînd pe rînd, am cules de pe străzi, de sub roţile maşinilor, şi alţi cîini, de fapt nişte corcituri jerpelite, dar înnobilate de dragoste, prin care am descoperit universul lumii animale cu şi mai multă putere. Apoi, m-am apropiat de cai, făpturi fabuloase, ca nişte zeităţi pogorîte din Lună. Rînd pe rînd, am redescoperit toate animalele şi le-am făcut un loc în inima mea. Unii se compară cu mari personalităţi culturale sau faimoşi comandanţi de oşti; eu mă mulţumesc cu mai puţin, mi-ar plăcea să cred că sînt o reîncarnare miniaturală a lui Tata Noe, care a existat cu adevărat, iar Arca pe care Dumnezeu 1-a învăţat s-o facă şi care, la retragerea apelor Potopului, s-a oprit pe vîrful Muntelui Ararat, era un batiscaf, sau un submarin. Acum, de pildă, înainte de a face duş, am grijă să scot afară din cadă, cu palma făcută căuş, toate furnicile şi gîzele care se mai rătăcesc printr-o locuinţă, le iau cu grijă şi le depun pe linoleum. De ce? Pentru un simplu motiv: nu vreau să intre moartea în casa mea! Şi, din aproape în aproape, am reuşit să scriu şi un volum de versuri intitulat „Elegii pentru vietăţi“. Deocamdată, n-am unde să-1 public, dar sper că blestemul acesta nu va ţine o veşnicie. Nu ştiu de ce mă gîndesc în dimineaţa asta la moarte. Poate pentru că ninge peste florile de cireş, în toiul primăverii, ceea ce a dat peste cap rînduiala firii. Las perdeaua albă să cadă la loc. Lumina zilei scade şi mai mult, parcă ar fi ceas de înserare, nu dimineaţă. Mă aşez la birou. Aprind veioza mea simplă, de metal lăcuit în albastru. Iau din sertar, la întîmplare, un document rar, pe care nici eu nu ştiu de ce l-am fişat. E o scrisoare pe care tînărul Mozart i-o adresa severului său tată, la 6 aprilie 1781 (deci tot într-un aprilie, „întunecatul april“): „Cum moartea este adevăratul scop final al vieţii noastre, m-am familiarizat pe parcursul anilor cu această amică a omului, astfel încît imaginea ei nu mă mai sperie, ci din contră, mă consolează şi mă calmează. Mulţumesc Domnului de a-mi fi acordat înţelepciunea de a o cunoaşte drept «cheia» adevăratei noastre fericiri. Amadeus“. După 10 ani avea să se ducă la „amica“ lui dragă, lăsînd în urmă o operă care pare a fi supraomenească. Nu pot uita că tot el a spus „Aparţin cerului...“. În esenţă, cam aceleaşi lucruri le-au spus şi Eminescu în „Odă în metru antic“ şi Esenin, în versurile „Binecuvîntat să fie, deci/ Că trăiesc şi că mă-ndrept spre moarte!“. Azi-noapte, am văzut la televizor un documentar despre Paşte realizat la Ierusalim. Voi apuca oare vreodată să vizitez Cetatea Sfîntă? Mă vor lăsa evreii să străbat, cu pasul, cu palmele, cu ochii şi cu nările, spaţiul sacru unde şi-a petrecut Isus ultimele zile de viaţă? Filmul propriu-zis m-a impresionat. Femeia care I-a şters faţa lui Isus pe drumul Golgotei a purtat de atunci numele Veronica, întrucît chipul Lui suferind şi asudat s-a întipărit pe ţesătură, iar în greceşte „vera-icon“ înseamnă „imagine adevărată“. Oh, Doamne, vine Paştele şi eu tot şomer sînt! Ce viaţă de cîine am şi eu!

Îmi iau inima-n dinţi şi îi dau telefon ministrului Justiţiei, Teofil Pop. Îmi răspunde deosebit de amabil. Îi cer sprijin pentru urgentarea actelor necesare înfiinţării revistei. Nici acum n-am scăpat de birocraţie, dar ce era mai greu a trecut. Adică Legea. Iar Legea ne dă voie şi nouă să întemeiem o publicaţie. Au voie doi scriitori ca Barbu şi ca mine să facă o gazetă, sau presa a fost privatizată şi ocupată numai de ageamii şi tembeli, animaţi doar de pofta cîştigurilor băneşti? Ah, Brucane, şi tu, Pleşule, cum aţi desfiinţat voi o publicaţie naţională, cum o să mai mătur eu ograda ţării cu voi! Adevărul e că evreii şi ţiganii, adică brucanii şi pleşii, au început să ne cam sufoce, în ţara noastră, şi asta nu se poate tolera.

Apare iar în scenă Dumitru Dincă! La mitingul de duminică, desfăşurat în Piaţa Unirii, el s-a adresat mulţimii astfel: „Domnul Doru Braia, român cu dublă cetăţenie, care a venit să ne înveţe democraţia, a fost expulzat de Guvernul român la fel cum a fost expulzat în Secolul al XlX-lea Nicolae Bălcescu, la Palermo, în Sicilia“ (?!). N-aş fi aflat toate astea, dacă n-ar fi apărut în „Dimineaţa“ de azi. Comparaţia e mortală: cine-i Doru Braia şi cine-i Nicolae Bălcescu?! Care Bălcescu n-a fost expulzat de nimeni în Sicilia, s-a dus acolo de bunăvoie, încetînd din viaţă la Hotelul Trinaclia.

Haloimăs în toată regula, s-a încins uleiul de candelă în toată lumea. În revista „Mesagerul“ e publicat un interviu cu Laszlo Tökeş, luat de P.C.C. Acest P.C.C. nu e Partidul Comunist Chinez, cum s-ar putea crede, ci Paul Cornel Chitic. Îl ştiu pe Chitic de prin 1968, debutase în teatru, i se jucase chiar o piesă, pe scena de scîndură. Ne-am împrietenit spontan. Mic şi pedant, repezit şi inteligent, Chitic promitea o strălucită carieră teatrală. Ne vedeam aproape zilnic, în mansarda de 2 metri pătraţi pe care o avea el în Blocul „Cinemateca Roşie“, de lîngă Blocul Turn. Acolo concubina cu o fată pe nume Silvia, pe care o cam teroriza, poate şi pentru faptul că era mai înaltă ca el. Dar fata era blîndă şi îi suporta toate hachiţele, iar nouă, celor 4-5 rînduri de studenţi şi chibiţi în ale literaturii, care urcam zilnic la cucurigu, ne freca repede cîte un ness şi ne ţinea o companie plăcută. Un alt amic, graficianul Sergiu Dinculescu (astăzi aproape orb, stabilit în Germania), mi-a spus atunci, cu umorul său extraordinar :

- Eşti prieten cu Chitic? Înseamnă că nu ştii nimic! Atunci cînd a fost recrutat, el a dat în faţa Comisiei Militare un spectacol de pomină. S-a prezentat gol puşcă, aşa cum era obiceiul, dar cu nişte planşe colorate şi cu un coif cu vizieră pe cap, spunîndu-le ofiţerilor, care rămăseseră ca la dentist: „Domnilor, am găsit soluţia pentru cîştigarea războaielor! Se va alege din fiecare tabără cîte un luptător reprezentativ. Fiecare are pe scăfîrlie cîte un coif ca ăsta. Numai că soldatului nostru îi înţepenim viziera în sus, iar soldatului inamic i-o aranjăm în aşa fel, încît la un semnal să-i cadă pe ochi, el să orbecăie ca un disperat, al nostru să-l ia la poceală şi gata, am cîştigat războiul!“ Comisia de recrutare l-a declarat inapt de Armată !

Mă rog, după atîţia ani, nu mai ţin minte exact povestioara asta, dar e cam pe-aproape. Culmea e că atunci, în studenţie, l-am întrebat pe Chitic dacă e adevărată. Vizibil jenat, mi-a mărturisit că da, aşa a făcut, dar ulterior i-a venit mintea la cap. Şi i-a venit destul de bine, pentru că a devenit un fel de lider al generaţiei sale, el, poetul Ion Nicolescu şi prozatorul Mircea Constantinescu fiind gloriile literare ale Facultăţii de Filozofie. Astăzi, Paul îi ia interviu lui Tökeş. Mai bine îi trăgea viziera pe ochi şi, vorba aia, îl lua la poceală. Încep să se facă declaraţii tot mai şocante. În C.P.U.N., un domn pe nume Radu Ciuceanu spune că deţinuţii politici din România au însumat peste 1 milion de ani de închisoare. Cifra e monstruoasă, într-adevăr, şi nu cred că e exagerată. Bieţii oameni au suferit îngrozitor, comunismul de tip stalinist îi punea să-şi sape singuri groapa, dar nu bănuia că asta era, de fapt, groapa lui de veci, întrucît crimele acelea l-au compromis definitiv în faţa Istoriei şi a Umanităţii. Cum oare au putut să facă oamenii aşa ceva altor semeni ai lor? De ce-or fi trebuit să putrezească, ori să pătimească, prin temniţe ale iadului, nişte genii ca Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi Vasile Militaru (toţi patru fiind poeţi creştini extraordinari), sau ca Gheorghe I. Brătianu, ori ca atîţia alţi creatori, preoţi de toate confesiunile, intelectuali, militari, oameni simpli, care nu aveau altă vină decît că nu suportau ocupaţia rusească?! Asta uită să spună toţi analiştii şi doctrinarii care se pronunţă acum, în deplină libertate, asupra fenomenului concentraţionar: mai mult decît o opoziţie împotriva unui regim politic, Poporul Român a manifestat o opoziţie naţională, împotriva ocupantului străin! Toporul intern, cu care Ivan izbea de zor la rădăcina stejarului românesc, a avut 3 cozi: ungurii, ţiganii şi evreii. Asta e realitatea, toţi gîndesc aşa, dar numai eu am curajul s-o spun. Mi se va răspunde că au fost şi torţionari români, ceea ce e perfect adevărat, dar, raportat la numărul de locuitori, cele 3 minorităţi au dat procentajul cel mai ridicat de politruci cu funcţii vitale în statul comunist, de şefi ai Securităţii şi-ai Penitenciarelor. De pildă, din rîndul femeilor românce nu s-ar fi putut ridica niciodată o Ana Pauker, asta e clar. Astăzi, la 45 de ani de la acea dramatică răsturnare a brazdei Destinului Naţional, avem de-a face cu un „remake“: au pus mîna pe Putere tot ungurii, ţiganii şi evreii ! Ba chiar unii dintre ei sînt absolut aceiaşi care ne crucificaseră şi în anii ’50, ori odraslele acelora: Slviu Brucan, Radu Comşa, Mihai Şora, Corneliu Bogdan, Paul Cornea, Andrei Cornea, Vladimir Tismăneanu, Süto Andras, Petre Roman ş.a. Ce face elementul autohton românesc? Doarme pe el, ori joacă table şi mănîncă seminţe, probabil fiindcă e mai confortabil să-ţi scrie alţii Istoria. În seara asta, la Studioul Electoral al TVR 3, „patrioţi adevăraţi“ ne fericesc cu luminile lor: Alexandru Stark, Jean Tolstobrach şi R.G. Serafim, dîndu-şi cu părerea despre Parlamentul englez. Primii doi sînt sigur evrei, iar despre al treilea am auzit că ar fi şi el evreu, pe jumătate, tatăl fiind legionar din Vîlcea. A întors-o Serafim ca la Ploieşti? A întors-o ! Încă la începutul lui decembrie 1989, el făcea emisiuni ditirambice închinate celui de-al XlV-lea Congres al P.C.R., pentru ca acum să sară pîrleazul, rapid, în tabăra „revoluţionarilor“ care s-au opus comunismului, adică el s-a opus lui însuşi! Mulţumesc lui Dumnezeu şi educaţiei primite de la părinţi că nu sînt capabil de un asemenea cameleonism. Oameni ca mine, cu şira spinării şi cu o foarte desluşită voce a conştiinţei, sînt predestinaţi să fie perdanţi în orice regim politic. Încep să fiu convins că tot răul acestei ţări, din această perioadă scandaloasă, pleacă de la intelectuali. Fiindcă nu muncitorii, nici ţăranii, şi nici măcar militarii nu ne-au adus în situaţia asta. Ci cele 2 mari tabere de intelectuali, secondate de vreo 200 de grupări mai mititele, care trag ţara în toate direcţiile, desfăşurînd un spectacol de o isterie tot mai greu de suportat de către populaţie. „Ţară de secături!“ - exclamase Octavian Goga, în februarie 1938, cînd Carol al II-lea 1-a debarcat din funcţia de prim-ministru, după numai 44 de zile. Întotdeauna, în toate epocile Istoriei noastre moderne, cca 10.000 de canalii au ţinut sub teroare Poporul Român. Regăsesc această tipologie în nemilosul pamflet intitulat „DESPRE CANALIE“, pe care 1-a încorporat Friedrich Nietzsche în capodopera sa „Aşa grăit-a Zarathustra“. „Viaţa e un izvor de bucurie, dar dacă vine canalia să soarbă, izvorul capătă otravă. Flacăra se înmoaie, de cum se aşează lîngă focuri inimile lor jilave. Spiritul însuşi sfîrîie şi fumegă de cum se apropie canalia de foc. Fructul devine dulceag şi mălăeţ în mîna lor; privirea li-i de ajuns ca să se usuce pomul roditor. Şi mulţi din cei care s-au scîrbit de viaţă, scîrbitu-s-au din pricina unei canalii, căci n-au vrut să împartă cu o canalie izvorul, flacăra ori fructul. (...) Nu ura, ci scîrba îmi mănîncă viaţa. De cîte ori, vai, nu am fost scîrbit în spirit, văzînd că însăşi canalia are spirit! Şi le-am întors spatele celor ce stăpînesc, cînd am văzut ce se numeşte astăzi a stăpîni - adică să faci trafic şi să negustoreşti pe seama Puterii - traficul cu canalia. Ce greaţă străbătut-am, ceruindu-mi nările, prin tot ce înseamnă ieri şi astăzi! În fapt, tot ce-i de astăzi şi de ieri e infestat de scriitura canaliei. Mult timp trăit-am ca infirm, orb, surd şi mut, decît să fiu laolaltă cu canalia celor puternici — cu scriitoraşi şi cu cheflii“. Şi cum să nu moară nebun, cu mintea în beznă, un om atît de sensibil, care punea totul la suflet? Dacă mă ajută Dumnezeu şi îmi dă ceva din harul Lui, am să trîntesc şi eu un pamflet, intitulat „TRIUMFUL JIGODIEI“.

Astăzi a fost înregistrat al 70-lea partid! Şi e numai începutul, dacă n-o să depăşim 200 însemnă că nu sîntem români! În fine, Poliţia i-a prins pe hoţii care au dat o spargere la Muzeul şcolii româneşti din şcheii Braşovului. Scena s-a petrecut la Vama Episcopia Bihorului, cînd aceştia încercau să o şteargă în Ungaria. Dar pe hoţii de la Ministerul Culturii, conduşi de bulibaşa Andrei Pleşu, cînd o să-i umfle Poliţia? La „Europa liberă“, eu şi Adrian Păunescu iar sîntem bălăcăriţi de Dorin Tudoran. Om de mare curaj „limbricul electronic“, el şi-a dat seama că ne aflăm în imposibilitatea de a-i răspunde, dar embargo-ul ăsta nu va ţine mult... Adorm cu greu, după o mică supărare provocată de un alt amic al meu, Adrian Dohotaru. Mai exact, m-a indispus o replică din piesa lui, „Insomnie“, difuzată în seara asta la televizor: „Libertatea înseamnă să trăieşti în sensul vremurilor, nu să te pişi (?!) contra vîntului“. Ce i-o fi venit lui Adrian, un om atît de delicat şi cultivat, să introducă trivialitatea asta, care a ofilit urechile multor oameni? Acum e pe cai mari, nu mă mai cunoaşte. Dar, vreme de vreo 7 ani, am fost colegi la revistele în engleză şi franceză ale Agerpres-ului, mă ducea deseori cu maşina acasă - un Trabant rablagit - despre care îmi spunea:

- Ascultă la mine, scaunul din faţă e un scaun istoric, o să-l predau la Muzeul Literaturii Române. Pentru că aici au stat cei mai „grei“ scriitori: Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Mircea Sîntimbreanu, Eugen Barbu şi acum tu.

O dată ajunşi la mine, mă ruga, invariabil, să-i împrumut un borcan de ness şi nişte casete cu filme. Era tare amărît, trăia de la o leafă la alta şi n-avea 70 de lei să-şi cumpere ness. Cum era să-i împrumut praful miraculoasei licori? Este de la sine înţeles că i-1 dăruiam. Bine-bine, el n-avea nici video, vedea filmele la doctorul Maximilian, cu care era prieten. Îşi iubea mult părinţii, ca şi mine, mereu îl auzeam telefonînd, din birou, la Cluj, uneori mi-1 mai dădea şi mie, la aparat, pe bătrînul său tată („tată scump“, îi spunea cu duioşie), care era un ardelean dintr-o bucată şi de la care primeam mereu felicitări şi încurajări pentru ceea ce publicam în revista şi Almanahul „Săptămîna“. Pe Adrian Dohotaru îl cam chinuia în acea perioadă un alt Adrian, adică Riza, care era un fel de şef şi secretar P.C.R. Adică îi impunea un program sever, ori el, ca artist, avea un alt bioritm. Mereu mă ruga:

- Cornel dragă, vorbeşte tu cu nebunul ăsta de Riza, de tine îi e frică, a scos sufletul din mine, îmi dă sancţiuni după sancţiuni, spune şi tu, ce să fac, am predat luna asta atîtea ştiri şi articole, ce sînt eu de vină că nu le publică?

Îl ajutam. Nici Riza nu era băiat rău, dar avea boala asta a dominaţiei - el era născut să fie şef, tot timpul a fost şef. S-au mai împăcat ei la nunta mea, în octombrie 1987, la Restaurantul Bulevard. Atunci a venit şi Florin Piersic, la sfîrşit, pe la miezul nopţii. M-a costat 32.000 de lei, mulţumită lui Iulian Vintilă, care a vegheat să nu fiu jecmănit de nimeni. La sfîrşit, Vasile Donose s-a apropiat, discret, şi a vrut să-mi ofere darul: un plic cu 5.000 de lei. Am rîs cu poftă:

- Nea Vasile, ştii că te iubesc, arăt eu a om care face nuntă cu dar? Ia-ţi plicul înapoi şi hai mai bine să bem un şpriţ.

Nu mai ştiu dacă scena asta a fost filmată de Nicolae Girardi, care a imortalizat pe casetă aproape întreagă acea zi de pomină, cînd eram înconjurat de prieteni, care acum s-au risipit ca fumul de bălegar ars toamna... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2515 / 16.07.2012