Am aflat cît bănet i-a cerut escrocul israelian Tal Silberstein lui Silviu Prigoană, ca să-l facă primar general al Capitalei:
10.000.000 DE EURO – EŞEC GARANTAT!
Agentul Mossad Tal Silberstein va fi plătit cu 10 milioane de euro pentru a se ocupa de campania electorală a lui Silviu Prigoană. Traian Băsescu şi PDL speră într-o minune, prin care Sorin Oprescu să fie învins la alegerile pentru fotoliul de primar general al Capitalei. În acest sens, conducerea PDL, în frunte cu Traian Băsescu, l-a tocmit pe evreul Tal Silberstein, pentru a se ocupa de campania electorală a fostului gunoier, care se vrea şi hingher. Evreul va fi secondat de aşa-zisul analist Dan Andronic, tot ţigan, ca şi Prigoană. Negocierea a fost făcută pe filiera Blaga-Videanu, apropiaţi ai israelianului. Conform surselor noastre, în Vinerea Mare, în jurul orelor 10.30 dimineaţa, la Vila Lac 2, Traian Băsescu, Vasile Blaga, Adriean Videanu şi Silviu Prigoană s-au întîlnit cu Tal Silberstein, cu care au negociat aproape două ore şi jumătate. Iată ce am aflat: firma GCS International Team, ce îi aparţine lui Silberstein, va încasa 10 milioane de euro, din care 5 vor fi plătite de Silviu Prigoană, iar 5 vor fi suportate de PDL. Omul cu proteza a refuzat să dea, el, toate cele 10 milioane, aşa că va fi ajutat de partid. Tal Silberstein a început să lucreze pentru politicienii din România în 2002. Mai exact, pentru Traian Băsescu, însă relaţia sa contractuală cu Matroz a fost ruptă din cauza unor neînţelegeri legate de bani. În 2004, el a lucrat pentru Adrian Năstase, la prezidenţiale, iar în 2008 a fost consultantul lui Vasile Blaga, cînd Buldogul a candidat la Primăria Capitalei. Avînd în vedere că Silberstein a consiliat în România mai mulţi perdanţi ai alegerilor, decît învingători, Prigoană ar trebui să se gîndească de două ori înainte de a arunca banii pe fereastră, aşa cum alungă muştele, cu pliciul.
Toiag de înger
Îmbătrînesc. Destinul mi-e însă tot copil,
Isteţ să prindă păsări şi să doboare poame;
Aruncă pîinea lesne la cîini şi, cînd i-e foame,
Întinde mîna goală spre – Arhanghelul Gavril.
Hoinar pe sub cea lume nu ţii cu el la mers,
Dar n-are spor cătîndu-şi comori peste coclaur,
În pietre sparte vede scîntei de-argint şi aur
Şi-n orice suferinţă sămînţa unui vers.
Sătul de slova neagră, cu degetul condei
Izvoade noi de stele şi flori va să dezlege.
Şi-ades se pleacă-n tină cu frică şi culege
Porunci demult pierdute în urme vechi de zei.
În van îi spui de Moarte, de Domnul Savaot...
Zîmbind curat ca unul ce nu-şi simte păcate,
El se şi vede-n ceruri mai mare peste toate
Că-şi ia toiag de înger şi umblă raiul tot.
V. VOICULESCU
Ziua Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă
se apropie cu paşi repezi
Stimaţi prieteni,
înainte de toate, rog organizatorii să deschidă ferestrele, pentru că aveţi în faţă un om care nu a dormit azi-noapte: lunea eu tipăresc revista „România Mare“; la 3 dimineaţa am ieşit din Casa Scînteii, am dormit doar 3 ore şi m-am trezit cu noaptea în cap să ajung la această manifestare, de la care nu puteam lipsi. La astfel de evenimente ale simţirii româneşti eu voi fi mereu prezent. Noi nu avem altă putere. Noi conducem oamenii prin cuvînt, prin stilou, prin microfon, prin puterea exemplului personal, prin mătasea Tricoloră aninată de buchetele de flori. Dar, dacă stăm bine să ne gîndim, în Istorie astfel de oameni au biruit. Ce armată avea Mîntuitorul nostru Isus Christos? Avea cîţiva ucenici, dintre care unii s-au şi dezis, L-au trădat, unul chiar L-a vîndut. Dar iată că Împărăţia Lui a durat mai mult şi decît împărăţia lui Carol cel Mare, şi decît împărăţia lui Frederic cel Mare, şi decît împărăţia lui Petru cel Mare, şi decît împărăţia lui Napoleon cel Mare. Aţi observat? Toţi şi-au adăugat „cel mare“, sau „cel frumos“, sau „cel viteaz“.
Isus era numai Învăţător, dar noi toţi stăm la picioarele Lui şi trăim, şi ne-am umanizat, şi avem parte de divinitate tocmai prin sacrificiul Lui. El spune undeva, într-una dintre cele 4 Evanghelii (citez din memorie): „Cînd se adună doi oameni, în numele Meu, sînt şi Eu acolo“. Mîntuitorul Isus este aici, alături de noi. Pentru că ce omagiem noi acum? Sacrificiul idealist al unor oameni! Vorbea mama Doinei Aldea Teodorovici despre copiii ei şi despre moştenirea lor. Am fost emoţionat, pentru că acei minunaţi artişti s-au prăpădit în România, care ar fi trebuit să le fie adăpost. Eu sînt, totuşi, convins că moartea nu-i sfîrşitul. Ei s-au dus la Domnul, pentru că prea mult s-au iubit şi prea mult bine au făcut pe lume. În noaptea aceea blestemată, eram împreună cu un alt împătimit al Basarabiei româneşti, Adrian Păunescu, amicul meu din tinereţe. Cînd eu eram elev la Liceul „Sf. Sava“, Adrian era student la Filologie şi ne întîlneam la Cenaclul „Nicolae Labiş“, de pe Calea Victoriei, patronat de Eugen Barbu.
În urmă cu 3 zile, sîmbătă, am fost în pelerinaj la 5 cimitire, în Capitală, printre care şi la Cimitirul Bellu. Am fost cu copiii mei, cu soţia mea, cu alte rude ale noastre. Am dereticat, am făcut curăţenia de primăvară înaintea Sfintelor Paşti. Am depus frumoase buchete de flori la mormintele lui Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu. Nu mai vorbesc de Mihai Eminescu, care este coconul de marmură în jurul căruia se leagă şi se înfăşoară toată Cultura Naţională. Aşadar, în acea noapte, mă aflam pe terasa unui restaurant din Bucureşti, alături de Adrian Păunescu şi Adrian Năstase, fostul meu coleg de la ,,Sf. Sava”, care era, pe atunci, preşedintele Camerei Deputaţilor. Ei nu se cunoşteau. Au făcut cunoştinţă prin mijlocirea mea. Tot acolo se afla şi ministrul Apărării din acea vreme. Ca să auzim a doua zi că, în timp ce noi beam, după datină, un strop de vin şi vorbeam de-ale noastre, se prăpădeau acei doi îngeri neprihăniţi, care au venit într-o ţară scăpată de sub orice control, o ţară anarhică. Iată, în greaca veche, ce înseamnă anarhie: „an arhos – fără putere“. De atunci şi pînă acum, victime ale anarhiei sînt, în primul rînd, cei neprotejaţi: soţii Teodorovici, Grigore Vieru şi atîţia alţii. Ei au venit la fraţii lor, pentru a găsi ajutor şi protecţie, dar s-au prăpădit în accidente de circulaţie. Cînd a avut Grigore Vieru acel nenorocit accident - era vineri, dacă nu mă înşel - mergeam spre Conferinţa de Presă a partidului pe care îl conduc şi am auzit la Buletinul de ştiri, în bordul maşinii, ce s-a întîmplat. L-am sunat pe Adrian Păunescu imediat. „Adriane, ce se întîmplă cu ţara asta de-şi omoară eroii din cele patru zări? Cum e posibil, după soţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici, să sufere şi Grigore Vieru un accident? Să fie zdrobit de acest monstru al unei civilizaţii care nu duce nicăieri? Ne autodistrugem în felul acesta!“ Adrian Păunescu ofta şi plîngea. Grigore, care era atît de fragil, în ’90 sau ’91 a venit la mine acasă. Eu întîlnisem o tămăduitoare, care pretindea că are puteri taumaturgice, paranormale. El, săracul, avea spasmofilie, cădere de calciu, de potasiu. I-am spus: „Grig, vino la mine. Am să-ţi aduc o vindecătoare, care îl tratează şi pe tata“. A venit. A stat cuminte. Mă uitam la el ce plăpînd e, dar ce inimă uriaşă îi clocotea în piept! Ce versuri a scris omul acesta e greu de imaginat. Există cîţiva poeţi în literatura română - unul este Eminescu, altul este George Bacovia, altul este Tudor Arghezi, altul este Lucian Blaga - care ating fibra cea mai lăuntrică a simţirii umane, nu numai româneşti. Am aici un set de 5 CD-uri, pe care o să-l dăruiesc mamei Doinei. Melodii culese de mine, la Radio România sau de pe alte CD-uri, de pe discuri mai vechi şi mai noi. Nu mai puţin de 105 cîntece româneşti, sub genericul „Muzici Naţionale“. Aici, în primul disc, se află şi cîntecul compus de Ion - care, neîndoielnic, a avut har muzical dumnezeiesc - pe versurile lui Grigore Vieru: „Reaprindeţi candela-n căscioare/ Lîngă busuiocul cel mereu.../ Degerat la mîini şi la picioare/ Se întoarce-acasă Dumnezeu“... . Cine mai foloseşte cuvîntul moldovenesc „mereu“? Nicolae Labiş, care zice „Codrii cei merei“, adică „albaştri“. Mii de seturi cu aceste CD-uri le-am dăruit românilor din toată lumea. Ca membru în Parlamentul European, eu mă duc la Bruxelles şi la Strasbourg, la Baden-Baden sau la Frankfurt, la Offenburg sau Waterloo, unde mă cheamă românii mei cu probleme de drept al muncii, litigii, necazuri. Niciodată nu mă deplasez fără 10-20 de CD-uri. Am împînzit lumea cu aceste comori de muzică românească. Trebuie să ştie toţi că nu a murit simţirea naţională şi, acolo, în pustietatea lor, unde s-au dus după o amărîtă de bucată de pîine românii să îşi ostoiască dorul în nopţile lungi de iarnă, mai ales într-un Occident cinic, care nu-ţi dă nici un pahar cu apă, să nu ne facem iluzii. Această muzică e un balsam de pus pe rană. Îl dau doamnei să asculte în maşină, sau acasă, la Chişinău. O să-i dăruiesc şi doctoratul meu în Istorie, tipărit sub titlul „Cartea de Aur“, unde scriu mult despre Basarabia. Să nu creadă cineva că generaţia noastră va părăsi suprafaţa pămîntului pînă nu facem Unirea! Să nu se iluzioneze cineva că uităm adevărata hartă a României! Nu întîmplător, în 1990, am creat o revistă care se numeşte chiar „România Mare“. Asta, deşi iniţial nu s-a dorit să mi se dea aprobare. Spuneau unii: „Domnule, îi supărăm pe ruşi“. Care ruşi, oameni buni? Ei nu se supără chiar aşa, cu una, cu două. Ruşii se supără pe slugi, nu pe oamenii demni. Ia să ne ţinem rangul nostru! Ia să spunem, clar, ce-am însemnat noi în Istorie, ce-am dăruit Umanităţii şi ce-i mai putem dărui! Eu sînt convins că vom face şi Unirea. În 1991, am fondat partidul cu acelaşi nume. Cînd am tipărit, în 2003, acest doctorat, am sugerat graficianului să redea pe copertă harta României Mari, cu Mîntuitorul deasupra ei. Aşa cum e statuia de la Rio de Janeiro. Există o statuie şi la estuarul Fluviului Tejo, în Lisabona. Pe aceasta din urmă am văzut-o. Aşa vreau să înalţ şi eu una, pe Tîmpa, în Braşov. Vreau să ridic o statuie de 40-50 de metri, cu o capelă la bază, unde să se oficieze cununii, să se facă slujbe de Crăciun, de Paşte. Românii au nevoie de aşa ceva. Nu eu am desenat coperta acestei cărţi, nu am talent la desen, dar am i-am cerut artistului plastic: România Mare, cu Mîntuitorul, în prim-plan, fiindcă numai Domnul din Cer ne va ajuta. Cînd l-am eliberat pe Ilie Ilaşcu din temniţa, ilegală, a unui regim nerecunoscut de nimeni, cel de la Tiraspol, am gîndit ca la şah. Apropo de şah: acum o lună a venit Gari Kasparov la Strasbourg, să susţină un simultan chiar în Parlamentul European. Mama m-a învăţat şi pe mine să joc şah. Ilie Ilaşcu era încă în puşcărie. Eu nu-l văzusem la faţă, decît la televizor, săracul de el, atunci cînd zicea: „Vă iubesc, Popor Român!“. M-a impresionat. În anii ’93, ’94, ’95, se băgau unii în cuşcă, în mod simbolic, demonstrînd, pe străzile Bucureştilor, dar aşa ceva nu înmuia inima de fiare a acelor bolşevici. Şi atunci, împreună cu Leonida Lari, Dumnezeu s-o ierte - iată cît de timpuriu ni se prăpădesc poeţii, care ard ca nişte flăcări, ca nişte torţe -, am gîndit aşa: să-i dăm cetăţenia română fratelui Ilie, să-l primim în partid, ca membru, să-i oferim un judeţ bun, aproape de Basarabia lui natală, să-l facem senator şi apoi membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei! Ne-au ieşit toate pasienţele, ca la şah. A nu se uita că el era încă în lanţuri. Atunci, am elaborat o Rezoluţie la Strasbourg, pe care a contrasemnat-o şi Dmitri Rogozin. Ce vă spune numele acesta? E mîna dreaptă a lui Putin în probleme de strategie şi geopolitică. Acea Rezoluţie a fost semnată de mai mulţi Lorzi englezi şi de numeroşi alţi colegi. Abia după aceea i-am scris lui Vladimir Putin: „Domnule preşedinte, îşi poate permite Rusia, în curs de democratizare, să tolereze deţinerea unui parlamentar european în temniţa unui regim ilegal, pe care nu îl recunoaşte nimeni?“. Ei, bine după două săptămîni, Ilie Ilaşcu a fost eliberat!
Stimaţi compatrioţi, ne-am adunat aici pentru cauza sfîntă a Basarabiei. Pe care panslavismul o pîndea de mult. În 1801, un sfetnic al Ţarului Pavel I, pe nume Rostopcin, propunea să o facă ostatică. Acest Rostopcin e cel care a dat foc Moscovei cînd a intrat Napoleon, în 1812. Toate se înlănţuiesc. În 1812 s-a vîndut Basarabia. Unde? La Hanul lui Manuc. Deschid o paranteză. Şoferul şi secretara mea ştiu că azi-noapte, pe la ora 3 şi ceva, cînd mă duceam spre casă, pe lîngă Dîmboviţa, le-am spus: „Acesta-i Hanul lui Manuc, unde, în mai 1812, s-a vîndut Basarabia românească!“ Tot acolo avea să moară marele general Gheorghe Magheru, singur, sărac lipit, în 1880. Am scris multe despre cedarea ruşinoasă a Basarabiei. Acel Rostopcin i-a propus mişelia Ţarului Pavel I, tatăl viitorului ţar care ne-a furat Basarabia, Alexandru I, la început prieten şi apoi adversar al lui Napoleon. Contele Rostopcin l-a învăţat tehnica, l-a învăţat cum să fure Basarabia. Pavel I avea să moară, probabil otrăvit, în 1801, dar fiul său a moştenit din familie acea poftă hoţească. Şi cînd ne-a prins pe noi mai slabi, prin trădarea lui Moruzzi - care era dragoman al Înaltei Porţi, şi care a interceptat o corespondenţă a lui Napoleon cu Sultanul - am pierdut Basarabia. Dar nu definitiv.
Astăzi, aici, reînnodăm acest lanţ. Astăzi, aici, evocăm ziua de 27 martie 1918. Acel an fundamental al Unirii a început cu vestitorii primăverii. A început cu cei mai chinuiţi dintre români: basarabenii. Ei au plătit cel mai dramatic preţ pentru „mîndria de a fi român“. Dar Ziua deşteptării şi a unirii se apropie cu paşi repezi. Dacă nu vom reuşi să ne unim, din nou, ca în 1918 – atunci ne vom regăsi, împreună, în Europa Unită. Şi România Mare tot va prinde viaţă.
În încheiere, permiteţi-mi să citesc un poem închinat actului istoric de la 27 martie 1918, scris în 1982 şi publicat în antologia mea intitulată „Carte românească de învăţătură“.
BASARABIA, PĂMÎNT ROMÂNESC!
Ne-au dărîmat lăcaşele cu tunul
ne-au vînturat în cele patru zări
tribunii noştri, unul cîte unul
i-au răstignit în jug de lumînări
Procesiuni prin stepa asiată
familii smulse-n zori din aşternut
vechi pămînteni, ce-au stăpînit odată
mînaţi de patul puştii şi de cnut
E sfîrtecată harta cu hangerul
un rîu secat ne minte în zadar
pămîntu-i rupt, dar oglindeşte cerul
adevărata piatră de hotar
Aici, prin vreme, totul îi acuză
nu-i mai îndură nimeni pe procleţi
nici clopotul, nici azima din spuză
nici bourul din stema cu peceţi
Şi-i mai acuză datina ce cîntă
la vicleim, la nunţi şi-ngropăciuni
iar peste toate, Limba noastră sfîntă,
icoană făcătoare de minuni
E graiul meu şi-al celor ce-or să vină
şi-al munţilor de oase ce nu tac
o pravilă de aur şi lumină
cu slove de mărimea unui veac
E Limba Romei tămăduitoare
în ea s-au poticnit duşmanii mei
din Căpriana lui Ştefan cel Mare
pîn’ la Hotin, Tighina şi Orhei
Aceasta-i ziua binecuvîntată
cînd Sfatul Ţării buciumă la stîni
psaltirile miros a judecată
şi moldovenii iar îşi spun români
E uvertura sacră a Unirii
e temelia casei unui neam
îngenuncheaţi, au priceput şi zbirii
că româneşti sînt toate: rîu şi ram
Şi că minciuna n-are viaţă lungă
şi că din zorii lumii stăm aici
Sodoma şi Gomora să-i ajungă
pe toţi vrăjmaşii noştri venetici!
Trăiască Unirea cu Basarabia şi Bucovina!
Trăiască România Mare!
(Aplauze însufleţite)
CORNELIU VADIM TUDOR
(Discursul a fost rostit, liber, în ziua
de 27 martie 2012, la Sala de Festivităţi a Primăriei Municipiului Piteşti,
fiind transmis de mai multe
posturi locale de Televiziune)
Artificii
* Au dreptate copiii cînd rîd şi sînt veseli tot timpul. Vor fi trişti şi vor plînge destulă vreme cînd vor fi mari. (VICTOR HUGO)
* Cine este erou? Acela care ştie să facă dintr-un duşman un prieten. (J.J. ROUSSEAU)
* Cea mai săracă zi a noastră e ziua în care n-am rîs deloc. (CHAMFORT)
* A vorbi este a semăna; a asculta este a culege. (CONFUCIUS)
* Singurătatea este pentru suflet ceea ce este dieta pentru trup. (VAUVENARGUES)
* Dumnezeu le dă elevilor Săi lecţiile cele mai grele. (SENECA)
* Cel ce se îndeasă în frunte şi nu ştie să conducă va fi călcat în picioare. (N. Iorga)
* Cînd vorbeşti mult, întotdeauna spui ceva care n-ar trebui spus. (CONFUCIUS)
* Mă rog cu adevărat numai atunci cînd nu cer nimic. (MAESTRUL ECKHART)
Săptămîna pe scurt
* Tur de forţă al preşedintelui PRM * Fiica Saftei Picătură a luat sifilis de la bărbat * Noi porcării săvîrşite de Golanca Zăvoranca * Dinu Patriciu îi azvîrle o ciosvîrtă, sub masă, şi bişniţarului Vasile Dâncu * Un grafoman cu mutră de Nae Girimea: ţiganul Radu Paraschivescu
* LA DESCHIDEREA EDIŢIEI. Alegerile locale din România sînt o Şcoală a Hoţilor: cîştigă cine are bani şi mituieşte electoratul. Restul e gargară de doi lei: proiecte, programe, dezbateri electorale etc. * Tur de forţă al preşedintelui PRM în zilele Sărbătorii Pascale: două lansări de carte (,,Cele mai frumoase aforisme”) la principalele librării din Făgăraş şi Braşov; emisiuni la România TV (Raluca Culcea), B1 TV (Cătălin Oprişan), Kanal D (Adriana Duţu); două interviuri la Antena 1 Braşov (Doru Munteanu); un interviu la B1 TV (luat în faţa Castelului Bran); pelerinaj la mormîntul lui Nicolae Titulescu, din Şcheii Braşovului; ,,băi de mulţime” şi sute de fotografii cu oameni de la Castelul Bran, Piaţa Sfatului din Braşov, Bucureşti etc. * O palpitantă carte tipăreşte Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, la Editura Humanitas: ,,În şalvari şi cu işlic – Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a Secolului al XVIII-lea”. Am reţinut un fragment pitoresc: ,,Limbariţa femeii se manifestă printr-o colorată violenţă verbală. O sumedenie de înjurături şi ocări sînt aruncate asupra bărbaţilor şi depăşesc cu mult imaginarul masculin. Iată-le pe cele mai des folosite: paciaură, bondoc, sfrînţit, hoţ, beţiv, curvar, pezevenghi, sodomit, foarţă, mojic, varvar, prăpăditor agoniselii, de neam prost. O parte dintre acestea sînt folosite şi pentru soacră, la care se mai adaugă: curvă bătrînă, scroafă bătrînă, căţea. După un an de separare de corp, Iacovache, logofăt de taină din Bucureşti, refuză să se mai împace cu Ruxandra, fiica Saftei Picătură. După ce l-a acuzat de toate relele din lume, inclusiv că a umplut-o de sifilis, e rîndul lui Iacovache să vorbească despre patimile îndurate alături de Ruxandra, care nu e deloc un înger, aşa cum aceasta s-a prezentat în prima jalbă. Într-un an şi jumătate, cît au fost împreună, Ruxandra n-a contenit să-l ocărască, «făcîndu-mă mai întîi că sînt mojic şi varvar şi că n-am fost deopotriva ei, ia fiind mai neam decît mine». Ocările nu sînt de ajuns, cînd se supără, Ruxandra devine violentă, îl scuipă şi aruncă cu ce-i vine la îndemînă, «pînă încît şi capul să mi-l spargă cu o oglindă de nuc s-au nevoit». (...) Nicolae, brutar din mahalaua Sfîntul Ioan, se plînge, la 12 aprilie 1784, că venind într-o seară cu «chef de vin» s-a trezit pălmuit de Stana, care l-a liniştit, spunîndu-i «că aşa este obiceiul, într-un an o dată să dea muerea palme bărbatului». În general, femeia aruncă, loveşte şi fuge, conştientă că nu poate face faţă unei lupte corp la corp. (...) Bărbaţii bigami sînt plimbaţi «pe uliţe cu pielea goală, şezînd călare pre măgari, şi-i tot bat cu două furci ce torc muierile». De acelaşi tratament beneficiază şi femeile bigame, numai că furcile de tors sînt înlocuite cu işlice. (...) Zamfira, din satul Călineşti, judeţul Muscel, îşi reclamă soţul «că ar fi silit-o să facă împreunare şi peste fire». Anastasia face mare vîlvă în mahalaua Sf. Ecaterina după o noapte cînd soţul îi cere «să facă împreunare amîndoi pe dinapoi», iar refuzul este însoţit de o bătaie zdravănă. (...) Ancuţa, din mahalaua Popa Mihalcea, îşi reclamă soţul, după un an de căsătorie, că îi cere «să facă împreunare păste orînduiala caznicilor», şi în acest caz refuzul duce la «cazne şi bătăi». (...) Importante sînt şi jalbele în care soţia îşi acuză soţul de sodomie, acuzaţii asociate uneori şi cu traiul rău. Termenul de sodomie se referă, în vocabularul teologic creştin, la o serie de practici sexuale care înglobează, pe lîngă relaţiile intime între indivizii de acelaşi sex, şi raporturile sexuale anale sau orale. (...) Stana vine tocmai din satul Costeşti, judeţul Vâlcea, să-şi reclame ca sodomit soţul; Barbul din Dobroteşti, judeţul Dâmboviţa, se află la al doilea zapis prin care promite că nu-şi va mai înspăimînta soţia cu «cereri scîrnave» de sodomie. (...) Panait grecul, deşi fusese reclamat în două rînduri de soţie, este pedepsit abia cînd îşi ademeneşte ucenicul din prăvălie. Imediat ce află, marele agă intervine şi-l închide, apoi îl bate şi-l globeşte, după care îl lasă liber (gloabă = taxă, sumă de bani plătită ca răscumpărare – nota red. R.M.). Dacă luăm în considerare pedepsele aplicate – canon bisericesc, închisoare, bătaie, amendă – ele sînt, totuşi, mult mai blînde în raport cu ceea ce spune Pravila şi, mai ales, în comparaţie cu ceea ce se întîmplă în alte medii, ca Franţa sau Anglia. De exemplu, la sfîrşitul Secolului al XVII-lea, la Moulins, un soţ acuzat că şi-a constrîns soţia să întreţină raporturi contra naturii este ars în piaţa publică. Alte execuţii au loc pe parcursul secolului următor, chiar dacă unii filozofi iluminişti au încercat să pledeze «în favoarea indiferenţei guvernului şi a societăţii faţă de o greşeală privată»”. * Ziarul ,,Naţional” îi rupe urechile imbecilului Grigore Carti-Anus: ,,Cartiene, să mă ierţi, tu la ce dra... pardon, te închini? La capacul de la WC?”. Aşa este, aia e icoana scatofagului. * Aceeaşi publicaţie îl ridiculizează pe primarul-poreclă Piedone, care, la postul turcaleţilor musulmani, Kanal D, a zis o chestie de om retardat: ,,Apare uluitoarea făptură a lui Popescu Piedone şi trage una de zile mari. Prin 1996, patron de cîrciumă fiind, în noaptea de Înviere i s-a arătat chipul lui Isus într-un ciur ruginit, din bucătărie. De atunci a renunţat la ateism şi a devenit un creştin zelos. Nu tocesc eu pragurile bisericilor cu convingerile mele religioase, dar de data asta chiar îl cred. Mai ales că după aceea i s-a arătat şi chipul Mîntuitorului Voiculescu, Făcătorul de PC. Şi alţi Mîntuitori de mîna a doua i s-au arătat, dar nu au fost convingători. Doar chipul lui Iuda Iscarioteanul nu i se arată, ca să ştie şi el în ce parte să se-ndrepte mai în siguranţă. Piedone, dă domne pe gît două sticle de whisky şi ai să te vezi preşedinte, îţi garantez”. * Golanca Zăvoranca e din ce în ce mai ordinară (băga-i-am o sîrmă-n nară!). Ce credeţi că guiţă scroafa satanistă? ,,Am văzut filme deochiate cu iubita lui Pepe. Se vînd cu 1.500 de euro”. Minciuni. Crapă fierea-n tine de oftică, pentru că ţi-a tras bărbatul un şut în noadă (apropo, la organul ăla încă nu te-ai operat?). Ne apucă voma cînd vedem ce lături puturoase curg prin venele acestei îndrăcite. Blestemată familie. Dar, apropo de ,,filmele” alea: cum se face că numai ea, curva lui Fane Cîrlig, le-a văzut? * O cacofonie jenantă, chiar în titlu, pe pagina 1 a ziarului braşovean ,,Monitorul Expres”: ,,Huidu era apt să conducă cînd (?!) a provocat accidentul de la Timiş”. E un fel de a spune: sifiliticul, în realitate, nu e apt de nimic. Uitaţi-vă la ta-su, traseist politic şi vorbete la OTV: un nebun de legat. * Cornel Dinu mătură stadionul cu bişniţarul evreu Vladimir Cohn: ,,Acest om e mai rău decît o bîrfitoare de cartier, nu are treabă cu fotbalul. Aveam 10 puncte avans, cînd eram antrenor, şi el ne zicea: «Dacă nu bateţi Steaua, vă dăm afară şi tragem apa după voi!». N-are nici un Dumnezeu!”. Ba are unul: Dumnezeul lui e banul, mai ales cel nemuncit, adică de furat. * Din cînd în cînd, mafiotul ţigan Dinu Patriciu îi dă liber beţivanului Alin Teodorescu şi îi comandă ,,sondaje” bişniţarului Vasile Dâncu. O astfel de făcătură a apărut, în ,,Adevărul”, în Joia Mare. Un jeg. O ruşine. Aceşti nemernici nu s-au cuminţit nici măcar în Sptămîna Patimilor. O să-i bată Dumnezeu.
* Tot în fosta ,,Scînteie”, băiatul de mingi Radu Călin Cristea publică o compunere şcolară, cu titlul infantil: ,,Cum văd eu lucrurile”. Individul e idiot, în sensul în care se exprimă un personaj al lui Caragiale: ,,Băiete, eşti idiot!”. Priviţi o frază labirintică şi contorsionistă, din care nimeni nu înţelege nici măcar o iotă, fiindcă din bezna unei minţi bolnave nu poate ieşi nimic inteligibil: ,,Constrîngerile deraierilor democratice create, induse sau tolerate, în cea mai mare măsură, de preşedintele Băsescu au introdus în proiectul USL o vădită componentă de «realpolitik», adică de confruntare pragmatică, foarte realistă, cu soluţii adesea brutale, adaptate însă provocărilor unei puteri ale cărei sisteme de apărare nu se lasă străpunse cu armele de panoplie ale duelului politic”. Mai citiţi o dată elucubraţiile astea şi o să vă doară capul. Bă, Cristea, n-ai talent la nimic, eşti uscat ca iasca şi te scremi să complici lucrurile şi să siluieşti limba română pentru a părea profund, hai să ne pupi în fund. * Tot astfel nu se înţelege nimic din ,,cărţile” ţiganului grafoman Radu Paraschivescu. Ştiţi care, cocalarul ăla cu ochi de porc şi mustaţă ca pămătuful lui Nae Girimea, care rîde de toată lumea, deşi el e prost ca noaptea. Şi necinstit. Nărodul care tot bate la porţile afirmării are o obsesie: Vadim. Indiferent ce ar scrie, sau ar zice Tribunul, puradelul sare ca muşcat de şarpe şi pretinde că e greşit. În ultima lui broşurică, intitulată ,,Mi-e rău la cap, mă doare mintea” (?!), apărută la Editura Humanitas, escrocul ăsta de Paraschivescu pune la zid, ca pe nişte ,,perle” de Gîgă, unele versuri din volumul ,,Distihuri”, prefaţat, elogios, de marele scriitor care a fost Fănuş Neagu. Departe de a fi ,,trăznăi”, cum îşi permite să zică dobitocul de Paraschivescu, ele sînt veritabile bijuterii ale pamfletului românesc: ,,Trec rînduri-rînduri muncitorii/ Să ia pomeni compensatorii”; ,,Măi, soldate de la Marathon/ Nu puteai să dai un telefon?”; ,,Ah, cînd vom scăpa de ruşinea asta/ De ţăranul care-şi bate nevasta?”. Aici, urechistul R.P. face două greşeli inadmisibile – reproducînd greşit. Textul adevărat sună altfel: ,,Ah, cînd vom scăpa de ruşinea aceasta:/ Ţăranul român care-şi bate nevasta?!”. Seamănă? Nu prea seamănă. Alte citate din cărţile liderului PRM, luate în derîdere de ageamiul Paraschivescu, deşi ele sînt de o mare profunzime, sau amuzante: ,,Să nu te pui cu omul primitiv/ Că-ţi crapă capul fără de motiv”; ,,Sicriul care coboară în pămînt are ceva din solemnitatea unui submarin”; ,,Am trimis pe cineva acasă la această femeie de o sută de ani (corect, ,,de 100 de ani” – nota red.), care e mai bătrînă decît răscoala din 1907”; ,,Ştiu de ce au murit atîtea rude ale mele pînă acum: ca să nu mor eu!”; ,,Avem vise fărîmiţate, parcă suferă de osteoporoză”; ,,Emil Boc e atît de mic, încît în copilărie îl bătea taică-său cu cureaua de la ceas”. Ce e greşit aici mă, prostule? Nu mai vorbim de faptul că foarte multe citate pe care le dai sînt scoase din context, sau greşite, incomplete etc. Unele sînt, pur şi simplu, inventate – de pildă, Vadim n-a zis, niciodată, ,,La Cosmos TV românii mă vor vedea aşa cum sînt de fapt, ca un om cu mîna întinsă” (?!). Plin de importanţă (deşi el e un zero barat, un simplu ciupitor şi compilator) Parpanghel Paraschivescu se ia de toată lumea, cu toate că unora el nu e vrednic nici să le facă pantofii: cosmonautul Dumitru Prunariu, Irina Margareta-Nistor, Gh. Funar, Mircea Micu, Sabin Bălaşa, Cornel Dinu, Vasile Băran, Nicolae Văcăroiu, Mădălin Voicu, Rita Mureşan, Emeric Ienei, Mihai Pelin, Antonie Iorgovan, Titus Raveica, Mircea Badea, Gabriela Vrânceanu-Firea, Carmen Şerban, Irina Loghin, Mircea Ionescu-Quintus, George Pruteanu, Sorin Oprescu, Oliviu Gherman, Adrian Păunescu, Miodrag Belodedici, Ion Dolănescu, George Cristian Maior, Florin Călinescu, Dacian Cioloş. Unii dintre ei au murit şi nu se pot apăra. Dar, în timp ce acest neica-nimeni, cu meclă de fante de mahala, îşi bate joc şi de vii, şi de morţi, el este în fundul gol. Adică e agramat. Un exemplu de dezacord gramatical, în prefaţă: ,,Ţesutul social slab şi vecinătatea ameninţătoare a ur(s)sului răsăritean făceau posibilă (?!) batjocura, indiferenţa sau dispreţul (?!) celor puţini faţă de cei mulţi”. Aşadar, ,,făceau posibilă (...) dispreţul”! Nu merge, băiete, pune mîna pe carte. Şi nu-i mai acuza pe alţii că torturează limba română: ,,limba română, schingiuită temeinic, aproape cu sistem, de comunişti, este supusă (,) în continuare (,) la cazne grele”. Şi nu mai inventa cuvinte stupide, că nu impresionezi pe nimeni (de pildă ,,Un ins uscăţiv şi inclement” – ce-i aia ,,inclement”, nu există în nici un dicţionar?). Una peste alta, eşti un tîmpit, Paraschivescule. Roagă-te la biserică să nu luăm la purecat şi celelalte ,,cărţi” ale tale, că nu mai scoţi pe stradă capul ăla bolovănos şi plin de insecte... * Un alt amator plin de ifose este un oarecare Demostene Andronescu. Individul a scos, la Editura Christiana, o carte gîlgîind de ură... necreştinească, intitulată ,,De veghe la cumpăna vremurilor”. Porcăria e girată de un oarecare Răzvan Codrescu, care cică e ,,director literar”, probabil la editura cu pricina (ruşine editurii!). Tovarăşul Demostene e fan Băsescu, pe faţă, fără jenă – dar îi urăşte de moarte pe marele avocat şi gînditor Petre Pandrea, pe poeţii Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor, pe Ilie Verdeţ, Gh. Dumitraşcu, Teşu Solomovici, Iosif Sava, Octavian Paler, pe profesorul de filozofie Gh. Cazan ş.a. Lui îi plac, în schimb, legionarii! Toţi au fost minunaţi, curaţi, sacrificaţi etc. Handicapatul ăsta bătrîn (are 85 de ani) vede totul în alb şi negru. Nici o nuanţă. Numai miere sau furadan. Din păcate pentru această editură, care se pretinde serioasă (creştină nu este, în nici un caz!) Moş Demostene se scapă-n izmene, vîrînd, cu furca, în maculatura lui nişte texte ridicole, apărute în revista prăfuită ,,Puncte cardinale”, din Sibiu. Practic, nu e articol al acestui sclerozat negru-n cerul gurii să nu conţină greşeli, unele enorme. Iată una dintre ele: ,,Iredentismul maghiar a început încă din 1920, imediat după Conferinţa de Pace de la Trianon” (pg. 133). Ce Conferinţă de Pace a fost la Trianon mă, zăpăcitule? Conferinţa de Pace care a urmat primului război mondial s-a desfăşurat la Versailles, în 1919 – la Palatul Micul Trianon s-a semnat Tratatul cu Ungaria, la 4 iunie 1920. Atunci cînd pretinzi că eşti absolvent de Istorie (cum zice Moş Tăgîrţă), dar confunzi o Conferinţă de Pace cu semnarea unui Tratat, e vai de capul tău, eşti un impostor. Dezacordurile şi erorile gramaticale cad din capul bătrînului măgar ca mătreaţa: oameni ,,investiţi în înaltele lor funcţii” (corect - ,,învestiţi”); ,,suferinţele ficelor (sic!) acestui neam”; ,,una dintre eroinile (sic!) acestor tragedii”; ,,mijloace mai blînde şi mai insiduase” (?!); ,,Minţi iscoditoare şi spirite neliniştite (...) nu puteau să rămînă indiferenţi” (?!); ,,Antonio de Oliveira Salazar s-a născut, în 1889, la Santa Comba Dao, dintr-o (sic!) familie modestă” (corect - ,,într-o familie”); ,,Sîmbătă, 26 octombrie (de ziua Sfîntului Dumitru), la Boteni, judeţul Argeş, a avut loc (....) aniversarea centenarului naşterii lui Petre Ţuţea şi dezvelirea bustului” (corect - ,,au avut loc”) etc. De asemenea, cacofonii cît cuprinde, căcălău, MăriaTa: ,,epocă ca” (pg. 124); ,,interbelică cînd” (pg. 168); ,,ca cineva” (pg. 171); ,,Virgil Ierunca căruia” (pg. 356) etc. În final, iată cea mai mare mizerie expectorată de acest primitiv (fost hamal, poreclit ,,Depanatorul”): ,,La Ţiganca şi pe multe alte cîmpuri de bătălie de dincolo de Prut (,) unde, la începutul celui de-al doilea război mondial, au căzut la datorie mii de ostaşi români, scheletele acestora ies la suprafaţă (nu din morminte, căci ei nu au morminte, ci din pămîntul reavăn), pentru a ne aduce aminte de netrebnicia noastră” (pg. 215). Hai sictir, jigodie! Să nu fi aflat tu, în 2004, cînd ai publicat minciuna asta ordinară, în fiţuica imundă ,,Puncte cardinale”, că, în vizita pe care delegaţia conducerii PRM, cu Ilie Ilaşcu proaspăt eliberat, a făcut-o chiar pe cîmpul de bătălie de la Ţiganca, Vadim a luat iniţiativa amenajării Cimitirului Eroilor şi chiar de acolo a vorbit, telefonic, cu primul-ministru Adrian Năstase şi cu ministrul Culturii, Răzvan Theodorescu, pentru alocarea mai multor sute de milioane de lei? Atunci şi acolo a început totul – există martori şi documente. Cît despre începutul celui de-al II-lea război mondial, ce să mai vorbim – asta nu s-a întîmplat în vara lui 1941, mă, tembelule, ci la 1 septembrie 1939. Ar fi multe de spus despre acest pupincurist legionar, grobian şi rudimentar, care îşi varsă fierea coclită într-o ,,carte” apărută la o editură ce se pretinde a fi creştină. Dar creştinismul e o religie a iubirii, mă, nenorociţilor, nu a urii, a revanşei, a punerii la stîlpul infamiei. * ,,Echipa morţii” de la ,,Excrementul zilei” s-a jurat să-l bage în pămînt pe preşedintele Consiliului Judeţean Argeş, Constantin Nicolescu. Ce-aveţi, mă, aţi căpiat? Ce-a făcut omul ăsta? De ce-o fi, el, ,,Baronul Roşu”? Dacă v-ar fi dat bani, de reclamă sau sponsorizare, îl mai vînaţi? * Hotărît lucru, Ion Cristoiu s-a ramolit. Ori s-a tîmpit din labă, totuna. În aceeaşi sordidă foaie, care pierde milioane de euro pe lună (,,Evenimentul zilei”), Ardei Umplut scrie că, în mai 2001, preşedinte al PNL era... Valeriu Stan!!! Personaj care NU există – decît, fireşte, în mintea violatorului de găini. Probabil că Monstrul din Găgeşti o fi vrut să se refere la Valeriu Stoica, dar memoria lui utecist-damblagistă i-a jucat o festă. Ce ne facem, însă, cu o altă ,,scăpare de memorie”, din acelaşi text pueril? ,,Declaraţia PCR de sub conducerea lui Dej (,) în aprilie 1964”. Alo, Piticule Utecilă, tocmai tu să nu ştii denumirea, de la acea dată, a partidului? Era PRM, nu PCR. Şi nu mai confunda ,,învestirea” cu ,,investiţia” – cu alte cuvinte, nu mai scrie ,,discursul de la investirea noului ministru”, întrucît cuvîntul corect este ,,învestirea”. Şi, în general, mai dă-te-n sloboz. * Încă o cacofonie, tot în ,,Excrementul zilei”, aparţinînd lui Florian Bichir: ,,nimeni nu dă replica celuilalt”. Uite că ţi-am dat-o noi. * A plecat la cele veşnice, la vîrsta de 96 de ani, profesorul Gabriel Ţepelea, fost deputat şi fruntaş ţărănist. Dumnezeu să-l ierte. * A încetat din viaţă şi istoricul Florin Constantiniu. Noi înclinăm să credem că l-au tras după ei istoricii Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, pe care îi atacase, dur şi pe nedrept, într-o carte de-a sa; revista noastră, de altfel, a luat atitudine. În noiembrie 1994, Mircea Muşat l-a visat, efectiv, pe colaboratorul lui, Ion Ardeleanu, mort de cîtva timp; pur şi simplu, în vis, Ardeleanu încerca să-l strîngă de gît, zicîndu-i: ,,Am venit să te iau cu mine!”. După o săptămînă, marele român care a fost Mircea Muşat a murit de inimă, la numai 64 de ani. Acum, fie numai Ardeleanu, fie tandemul Muşat-Ardeleanu se ,,ocupă”, de dincolo de mormînt, de cel care i-a prigonit în posteritate, trăgîndu-l după ei. E ceva paranormal aici, care ne tulbură şi ne îngrijorează. Oricum, ne pare rău de dispariţia lui Florin Constantiniu, care a fost un iubitor de ţară şi un om de curaj. Dumnezeu să-l ierte. * Ziarul ,,Naţional” reproduce o frază, pe care i-a spus-o, la telefon, Vadim lui Gigi Becali: ,,Gigi, nu mă confunda cu Bănel Nicoliţă, puştiule”. * Profund imorală politica editorială a ,,Jurnalului Naţional”! Pe pagina 1 a numărului de joi, 12 aprilie, apare o caricatură imensă, cu nişte schelete reprezentînd Poporul Român şi cu Traian Băsescu încercînd să bată o lovitură de pedeapsă, peste acest ,,zid al morţii”, pe spatele cheliosului scriind, în bătaie de joc, ,,Roşia Montană, Roşia Poieni, Gaze de Şist” – pentru ca în pagina 11 să apară o nouă şi enervantă ,,Scrisoare către România”, reclamă plătită de porcul de Sörös, cu bani grei, urmărind demararea exploatării de la Roşia Montană. Adică uciderea românilor! Nu ţine figura, Dan Voiculescule. Aici nu merge să joci la două capete, ca în politică: şi curvă, şi cu sufletu-n rai. * Paraziţii de la ,,Cancan” îl urmăresc, zi şi noapte, pe liderul PRM. Ca să afle ce? Că merge la librării şi anticariate ca să-şi cumpere cărţi. (Jale, urgie, ruşine, uite cum azvîrle cu banii pe fereastră!). Şi să mai afle că dă mîncare la cîinii fără stăpîn. (Teroare, risipă, nu se poate una ca asta, da’ pînă cînd?). Din păcate, în pozele publicate de aceşti derbedei (în frunte cu un oarecare Andrei Dumitrescu) apare şi o fetiţă de 11 ani, Alexandra, care e copilul unor muncitori zilieri din acea zonă – poza e fără nici o protecţie, aşadar se face o ILEGALITATE. Ce golani ordinari! Murdară pîine mai mîncaţi bă, muiştilor! O coajă de mălai, sau un oscior nu ştiţi să daţi animăluţelor flămînde, dar consumaţi benzină, timp, energie, peliculă ca să-l vînaţi pe un creştin milostiv. Ce credeaţi că face Vadim acolo, în plin cîmp? L-aţi mai urmărit şi altă dată, dar rezultatul a fost acelaşi, n-aţi aflat nimic compromiţător. Cu singura diferenţă că acum aţi expus figura unei copile nevinovate, care, alături de tatăl ei, dă o mînă de ajutor la hrănirea acelor îngeri neprihăniţi. Reproducem numele puşlamalelor care scot fiţuica jegoasă ,,Cancan” şi fac pe hingherii de oameni: Oana Costea (redactor-şef, băga-i-am în cur un gherghef); OrlandoValache (zis Bulache); Cătălina Slujitoru (ce nume are şi ăsta!); anonimii ridicoli Ciolca, Gâlcă, Cicioiu, Şuică, Zgondoiu (ăsta-i Gongoiu’ vrăjitoarelor). * Ziarul ,,Tricolorul” a făcut o mică pauză, de Sărbători, în funcţie de programul tipografiei. Dar, două numere tot au apărut la sfîrşitul săptămînii trecute. JOI,12 aprilie (nr. 2.440): ,,Criză de delirium tremens a lui Traian Băsescu: JAF! JAF! JAF!”; ,,Ziua cînd M.R. Ungureanu a început să-l înjure, vîrtos, pe Tătarul Nebun”; ,,Mita Electorală” (editorial de Ruxandra Lungu); ,,Am devenit sclavii televizorului” (parafrază la Psalmul 23); ,,Hingherul-şef al Sectorului 1 ar trebui arestat... Cum poate exploda scandalul Chiliman?” (S.R. Stănescu); ,,NEWS ALERT. Făcătura PP-DD e penetrată de Serviciile Secrete ruseşti” (Radu Popa Prostul); ,,Şi alte publicaţii ne dau dreptate. Atenţie, lucrare serioasă! Tatulici salvează Delta!” (Răzvan Ioan Boanchiş, ,,Naţional”); ,,Cercetătorii americani prevăd colapsul omenirii în 2030!” (Silviu Crăescu); ,,Fenomene stranii. Lumea ciudată a celor care îşi schimbă forma”. VINERI: ,,Liderul PRM şi-a lansat, la Făgăraş, cartea «Cele mai frumoase aforisme»”; ,,Zilele premierului sînt numărate” (editorial de Dumitru Avram); ,,Mare desant american la Braşov!”; ,,SCUIPAŢI AICI! Mafiotul sindical Bogdan Hossu (Hoţu) are un salariu de 1,8 miliarde de lei pe lună”; ,,Testul OTV – dispare, sau se mută la un loc mai călduţ?” (Constantin Răcanu); ,,ULTIMA ORĂ. George Sörös i-a reproşat lui Traian Băsescu că l-a numit pe Attila Korodi ministru al Mediului”; ,,Traian Băsescu, un preşedinte agramat. Duşmanul şefului Statului, limba română”; ,,De ce plîng oamenii politici?”; ,,Zahărul, toxina care ne poate ucide” (Marius Comper); ,,Pagini antologice ale «războiului rece»” (un articol de Aurel Baranga, din aprilie 1952); ,,Adio, hingherule! Mihai Atănăsoaiei a demisionat din funcţia de prefect al Capitalei”; ,,SPORT. Salvaţi nevinovaţii!” (Silviu Dumitrescu, antrenor emerit). * LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Traian Băsescu a petrecut Paştele în spatele zidurilor bine păzite ale Vilei lui Ceauşescu, de la Neptun, alături de consoarta Maria, de Mircea Băsescu şi de soţia acestuia, precum şi de cele două fiice, Elena şi Ioana. Pazvante Chiorul a sosit la Neptun sîmbătă, în jurul orelor 16. Evident, cu elicopterul, din care nu-şi mai dă jos fundul. Deşi, iniţial, a dorit să meargă la Slujba de Înviere de pe plaja de la Neptun, împreună cu familia, el s-a răzgîndit. Sursele noastre spun că Traian Băsescu a renunţat să participe la slujbă, în momentul în care, la orele 21, agenţii SPP i-au spus că va fi aglomeraţie mare, iar rapoartele de la faţa locului indicau că va fi fluierat, deşi era un moment religios solemn. Aşa stînd lucrurile, Matrozul a preferat să bea cu fratele său, trimiţîndu-i pe ofiţerii SPP să îi aducă lumină, la miezul nopţii. Atunci cînd, prin aburii alcoolului, el a îngăimat ceva care semăna a ,,Christos a Înviat” – Corul Robilor (Slugilor) a murmurat, în surdină: ,,Adevărat că eşti beat!” – după care Chiombălăul a căzut lat.
ALCIBIADE
Polemici « Controverse
Un excelent diptic muzicologic,
de dr. Grigore Constantinescu
În timp ce televiziunile, din ţară, dedică multe emisiuni maneliştilor, în frunte cu „celebrul Salam“...; cărţile închinate fascinantei lumi a Euterpei, pe fond spiritual daco-roman, dar şi concertele minunate, de „muzică grea“, sînt trecute într-un nemeritat con de umbră de către o parte din presa noastră „ticăloşită“...
În aceste „vremuri de bejenie“, o boală, foarte dureroasă şi fără leac, mă transformă într-un infirm, într-un biet handicapat, care se roagă Celui de Sus, „melodiind“ pe cuvintele: „Opreşte Doamne ceasornicul, cu care ne măsori destrămarea“... Tot în aceste „vremuri de bejenie“, am reascultat imprimarea compoziţiei mele, „Cantata bizantină“, ce are la bază cuvintele tribunului Corneliu Vadim Tudor, de o grandoare austeră şi hieratică. Interpretarea se datorează răscolitoarei soprane lirice Mirela Zafiri. În acest climat, al preceptelor christice, mi s-a părut că „niciodată nu L-am văzut pe Dumnezeu mai mare“! În această etapă a dramaticei mele vieţi, – de o tristă resemnare – mai am bucuria creaţiei religioase, precum şi mulţumirea sufletească de a recenza cele mai profunde cărţi despre arta sonoră.
* * *
În cadrul „Fundaţiei George Constantin“ a apărut impresionantul volum, al sublimului muzicolog dr. Grigore Constantinescu: „Iulia Buciuceanu – portrete în dialog“ – cu multiple rezonanţe în istoria muzicii româneşti. În postfaţă, prietenul meu de o viaţă – l-am numit, din nou, pe dr. Grigore Constantinescu – a consemnat următoarele: „O imagine, multe gînduri, numeroase amintiri, visuri, regrete sau bucurii se adună într-o suită de portrete care alcătuiesc povestea unei vieţi. Artistul întotdeauna îşi poate cîntări faptele, uneori, priveşte spre sine însuşi. Sînt clipe cînd, derulînd filmul celor trăite, el devine creatorul de portrete, dacă cineva doreşte să afle adevărul despre sine. Mezzo-soprana Iulia Buciuceanu, un nume de rezonanţă în destinul liricii româneşti, mi-a îngăduit să aflu o parte din ceea ce ar vrea să afle un admirator, un prieten, un spectator. Mi-a vorbit despre ceea ce a însemnat descoperirea tainelor vocii, despre ce au însemnat speranţele şi munca, îndemnînd-o să privească oamenii care o ascultă cîntînd, despre fiinţele dragi pe care le-a întruchipat de-a lungul interpretării rolurilor, iubind iubirea, durerea, gluma, suferinţa aflate sub chipurile eroinelor. Mi-a vorbit despre întîmplări, parteneri ai scenei de muzică, mai ales, despre cei care i-au dăruit rosturile treptelor vieţii – părinte, profesor, frate, soră, copil sau nepot. O viaţă care nu ar fi putut avea imagine decît cea a iubirii pentru muzică, sub lumina bucuriei cîntului. Citiţi şi... aflaţi, la rîndul vostru, cine este Iulia Buciuceanu“.
Admirabilul volum cuprinde următoarele capitole: „1. Argument; 2. Să ne cunoaştem mai bine; 3. Tamara; 4. George; 5. Mihai; 6. Anii de aur ai tinereţii; 7. Debutul la Operă; 8. Descoperirea valorii prin luptă; 9. Rolurile mele; 10. Ce a fost «după»; concertele, turneele? 11. Cei din jur; 12. Epilog“.
Din această carte reiese că maestra Iulia Buciuceanu a fost înzestrată cu o voce de o calitate aleasă, dublată de un joc de scenă, tulburător, calităţi de necontestat, care o înscriu pe această mezzo-soprană în constelaţia nemuritoarelor cîntăreţe Lia Pop, Zenaida Pally, Elena Cernei şi Ruxandra Donose. Şi de data aceasta am apreciat profunda pregătire muzicologică a lui Grigore Constantinescu, dar şi stilul literar, care-l introduce în „generaţia de aur“ a creatorilor Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Nichita Stănescu, Mihai Ungheanu şi Sabin Bălaşa. Citind şi recitind acest mult inspirat opus, îmi vine a spune că el ar fi trebuit să aibe, ca „motto“, aforismul lui Emil Cioran: „Cît de mult aş vrea să pier prin muzică, în chip de pedeapsă pentru că m-am îndoit uneori de puterea suverană a farmecelor ei malefice!“.
Un nou volum poate fi socotit o altă realizare a muzicologului dr. Grigore Constantinescu, cu titlul „Un portret în dialog“ – realizare dedicată răscolitorului neoromantic Iosif Conta. În postfaţa cărţii, distinsa şi polivalenta muziciană Smaranda Oţeanu Bunea a consemnat următoarele: „Maestrul Conta recunoaşte că harul său a avut şi aureola norocului. Că, indiferent de natura situaţiilor-limită în care s-a trezit, a respirat Muzică, iar totul a părut mai simplu. «Divinitatea m-a ajutat, m-a protejat» – recunoaşte domnia-sa. «Condamnarea de a face Muzică – de a fi sclav al Muzicii – a fost o condamnare fericită». Merită citită cartea lui Grigore Constantinescu! Capitolele, 11 la număr, sînt plănuite riguros muzicologic, dar nu sînt stratificate: idei-laser le intersectează, conduc surprinzător spre concluzii neaşteptate, compunînd pînă la urmă substanţa unui roman scris de doi autori. Numai să afle melomanii cînd iese de sub tipar şi... precis, Portretul în dialog va fi căutat. Va fi căutat chiar şi de cei care l-au ţinmut în sertar, fără rost, ani buni“.
Cartea, fără de care nu poate fi concepută istoria artei noastre interpretative, conţine următoarele capitole: „Invitaţie la lectură. Preludiu. Capitolul 1 – Simfonia a IX-a; Capitolul 2 – Despre începuturi; Capitolul 3 – drumul spre scenă; Capitolul 4 – Etape ale definirii dirijorale; Capitolul 5 – Colaborări cu mari artişti; Capitolul 6 – Muzica românească, o opţiune prioritară; Capitolul 7 – În lumea largă; Capitolul 8 – Orizonturi repertoriale; Capitolul 9 – Arta profesorului. Interesul pentru tinerii muzicieni; Capitolul 10 – Studiu de imagine; Capitolul 11 – Jurnal Synopsis al unei cariere. Postludiu“.
Impresionanta creaţie a celor doi muzicieni – excepţionali – reliefează o carieră, admirabilă, a prietenului meu drag şi a interpretului compoziţiilor mele simfonice şi vocal-simfonice; ea îl introduce pe maestrul Iosif Conta în suita emoţionanţilor şefi de orchestră: Sergiu Celibidache, George Georgescu, Ionel Perlea, Constantin Silvestri şi Egizzio Massini.
Îmi aduc aminte de minunatele colaborări cu Iosif Conta, iar în acest climat orphic citez interludiul cărţii cu însemnările mele de la pag. 185: Simfonia a II-a – Spielberg – închinată eroilor care au pătimit în lugubra închisoare din Brno, în perioada însîngeratului an 1848 – a fost dirijată de acelaşi fermecător artist, care a fost, este şi va rămîne Iosif Conta, în primă audiţie la 29 aprilie 1966, în cadrul Filarmonicii „George Enescu“. Ca şi în cazul cantatei Noapte de august, Iosif Conta i-a reliefat tragismul, de parcă ne-ar fi spus că: – un domn ce nu are dreptate este ca un rîu fără de apă... Această interpretare, de un stoicism dureros, a fost reluată cu un mare succes – nu exagerez! – în cadrul Festivalului „George Enescu“, la 16 septembrie 1970, în Sala Radio. Georges Auric, care a asistat la acel concert, mi-a spus: Vă felicit! Sînteţi un autentic liric, în pofida tragismului lucrării. Iosif Conta este şi rămîne un maestru al generaţiei sale. Ceea ce face dînsul, pentru România, în două ore, nu poate face nici un ambasador, în... 4 ani! Iar mult dotatul pianist sovietic Başkirov mi s-a adresat astfel: Vă felicit... Muzica voastră relevă un lirism dureros... Ce expresiv şef de orchestră este Iosif Conta... A vorbi despre Iosif Conta înseamnă a vorbi despre unul dintre cei mai valoroşi dirijori pe care i-a avut şi îi are România. În directoratul său, marea muzică a narcotizat publicul şi ne-a făcut mai buni, mai altruişti, mai puternici sufleteşte, în faţa urîciunilor vieţii. Istoria muzicii româneşti nu poate fi concepută fără preţiosul lui aport. De cîte ori îl urmăresc dirijînd, îmi vine a spune: Ca să vezi adîncimi, adu-ţi lumina ta. Iar aceea generată de Iosif Conta... e torenţială!
În concluzie, dialogurile Iosif Conta – Grigore Constantinescu au intrat într-un capitol de temelie din istoria muzicii noastre. Amîndoi – subliniez – pot fi socotiţi creştini, tulburători. Iar, în această privinţă, citez cele afirmate de Mircea Eliade, în cartea „Profetism românesc“, volumul 1, pagina 58: „Ortodoxia e, pentru noi, Creştinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete şi calde fapte sufleteşti. Trebuie să fim creştini – pentru a găsi un sens vieţii, sens care să întreacă simpla umanitate... Creştinismul ne luminează o axă centrală în Univers şi în noi înşine. Acele conştiinţe, care trăiesc efectiv o viaţă sufletească – nu pot îndepărta altfel sentimentul tragic al existenţei decît prin creştinism. În dreapta şi în stînga – nu e decît gol. Alunecăm în gol, şi sfîrşim roşi de disperare, chinuiţi de o problematică filosofică greşit pusă, sau oprindu-ne pe poziţii sceptice, sau evadînd într-un păgînism senzual care nu poate dărui nici încai uitarea“.
Doru Popovici
P.S. Trecerea într-un con de întunecimi a dipticului, generat cu măiestrie, de dr. Grigore Constantinescu, evidenţiază faptul că în „Era Traian Băsescu“ triumfă DECULTURAŢIA!
E semnificativ, că preşedintele ţării – „camaradul Traian Băsescu“ –, în sutele de minute de expuneri, nu a pronunţat cuvîntul CULTURĂ!
In memoria marelui actor
Ion Lucian
Ne-a părăsit un maestru al Teatrului şi al Cinematografiei româneşti, Ion Lucian; un mare slujitor al artei, un inegalabil om ce transmitea publicului emoţia fiecărui rol interpretat. De la bun început îşi dedicase harul spre a zidi sentimente alese, pline de nobleţe, în sufletul oamenilor, adaugîndu-le veselia şi liniştea de care aveau nevoie. N-a lăsat să se piardă frumosul din teatru şi cinematografie, maestrul aducîndu-şi o contribuţie continuă, prin intermediul unor interpretări desprinse parcă din perfecţiunea diamantului, de a reprezenta viaţa în direct, prin cuvinte, veghind ca totul să aibă înfăţişarea exactă, naturală, cu nimic deformată faţă de unele detalii sau unele omisiuni prezente la actorii de duzină. Talentul, vocea, inteligenţa, perspicacitatea precum şi alte calităţi excepţionale au evidenţiat publicului imagini impresionante din toate piesele în care a jucat. Fiecărui personaj purta de grijă să-i dobîndească autenticitatea, pentru ca spectatorilor să le prezinte omul care a venit din vremurile de demult. Maestrul intra atît de bine în pielea personajului, încît devenea mult mai pătrunzător şi autentic decît personajul însuşi. A atins culmile oricăror performanţe făcîndu-ne să înţelegem, pe lîngă interpretarea impecabilă, creaţia teatrală şi cinematografică într-un buchet de virtuţi. Longevitatea în carieră, munca şi sacrificiile nu i-au adus însă aprecierea cuvenită, ce s-a dovedit a fi de necontestat. Derîdere fără măsură, nedreptate, şicanări din partea celor ce-i sugerau o ruşinoasă vinovăţie pentru continuarea carierei au fost îndrăznelile pornite să-l alunge de pe scenă, chinuindu-i în modul acesta sufletul în faţa revederii, reactualizării propriilor creaţii interpretative. Neînsemnat a fost şi plînsul tăcut al acestui inegalabil actor, regizor, scenarist şi dramaturg, care, îndurînd neajunsurile unor zeci de personaje şi existenţe, nu a putut trăi măcar binele şi fericirea unei singure vieţi umbrite în cele din urmă de dispreţul iresponsabililor prezenţi pe fiecare urmă a paşilor săi. Ca pe o existenţă efemeră, şi fără să-i fi văzut chipul, aşa l-au considerat la vîrsta cînd mulţimea anilor şi performanţele actoriceşti nu le permiteau să-i risipească marile capodopere şi să-i rănească astfel viaţa. Nu trebuia să fie atît de umilit şi atît de descurajat cînd încă se mai găsea pe cel din urmă drum. Nu trebuia lovit atît de nemilos în suflet înainte să plece de lîngă noi.
Mulţumim maestrului Ion Lucian pentru munca sa îndelungată.
Irina-Ioana HruŞcă
Microsioane istorice
Alungarea panicii
Recent, a apărut în Marea Britanie un studiu extrem de important privind relaţiile sexuale, care are un caracter moral. Studiul acesta arată faptul că, anual, mor 50.000 de oameni, în timp ce întreţin relaţii
sexuale. Sursa: revista „The Sun“. Conform acestei surse, cauzele deceselor sînt fie infarctul, fie atacul cerebral. Interesant este faptul că aproape toţi
dispăruţii (90%) mor în timpul unei partide
extraconjugale. Este clar faptul că teama este cauza care provoacă, în acest caz, infarctul şi atacul
cerebral unora dintre bărbaţii care îşi înşeală soţiile. Dacă actul sexual ar avea loc în condiţii normale, între soţ şi soţie, nu ar mai exista riscul unei asemenea pericol, dar nici satisfacerea dorinţei unora
dintre bărbaţi de a avea relaţii cu femei necunoscute. În aceeaşi revistă „The Sun“, dar şi în „Daily Mirror“, a apărut anunţul unei actriţe de filme
pentru adulţi, Crystal Warren, în care ea îşi pune graţioasele haruri la dispoziţia oricărui bărbat,
îngrijindu-se, fireşte, de protecţia amîndurora, totul contra unei sume modeste. Actriţa declară faptul că este capabilă să îndeplinească cele mai exigente
dorinţe şi pentru 12 persoane pe zi, apelînd şi la colegele ei, în cazul în care se simte obosită. Oricum, aceasta ne-a asigurat că posedă un apetit sexual rar întîlnit la alte femei, care oricum nu ar fi capabile să îndeplinească fanteziile unor bărbaţi. Actriţa declară: „Cei care mă cunosc ştiu despre ce vorbesc. Folosul pe care l-aş aduce ar fi spre binele familiilor,
eliberate de teamă, totul decurgînd în spiritul liberelor sentimente, ocrotite de lege“.
Vasile Băran
Atitudini « Polemici
Sub egida Institutelor de Istorie ale Academiei
s-au produs atacuri violente la rădăcina Neamului
Dragă Vadim,
Alcibiade a caricaturizat paralanghelia organizată de Tatulici, în decembrie, la Iaşi. Şi ca să se sublinieze ce penibilă a fost o asemenea manifestaţie, s-au dat şi numele unor premiaţi cu această ocazie. Primul nume a fost al lui Cap Roş. Cel care l-a informat pe Alcibiade a uitat, sau n-a ştiut să spună, că Ioan Caproşu este unul dintre cei mai buni medievişti români din ultima jumătate de secol. Un savant care a publicat lucrări de istorie medievală, care a editat multe volume de documente moldoveneşti începînd cu unul, care cuprinde documente de la Ştefan cel Mare, ajungînd cu publicarea unora dintre ele pînă spre jumătatea Secolului XVII. A fost redactor-şef al Anuarului Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol“ din Iaşi, un volum masiv, care cuprindea studii, însemnări, notiţe, recenzii etc. A predat Istoria românilor în SUA şi în Anglia. Şi, ceea ce a uitat să spună, sau şi mai regretabil, ceea ce n-a ştiut informatorul lui Alcibiade, Ioan Caproşu n-a participat la paranghelia lui Tatulici.
Să fii un savant şi un mare patriot nu-ţi cade bine ridiculizarea numelui tău, pentru că oricum ar fi el, contează ceea ce a făcut cel care-l poartă.
* * *
Încercarea de lichidare a Poporului Român se pare că se află pe ultima sută de metri. Ruinarea economică şi transformarea României într-o colonie se pare că se încheie prin atentatul criminal la siguranţa naţională, comis de Băsescu şi gruparea lui de mafioţi, care au ignorat total interesul naţional, preocupaţi doar de a jefui ultimele resurse ale subsolului, ce ar fi putut să ajute la o revigorare economică a ţării. Programul aplicat României de către „Imperiul răului“ a fost descris şi aplicat întocmai aşa cum este descris de către John Perkins în cartea sa „Confesiunile unui asasin economic“.
Paralel cu distrugerea economică a României se duce o politică violentă în vederea lichidării morale şi spirituale a Neamului, acesta urmînd să se transforme într-o massă uşor manevrabilă, din moment ce nu mai are nici un reper moral, nu mai este legată de nimic, din moment ce în istoria lor românii nu au fost în stare să realizeze nimic. Această sarcină şi-a asumat-o o bandă de mercenari, care a atacat momentele de glorie din trecutul nostru, după cum o haită de aşa-zişi cărturari ţine să ne arate că, timp de 50 de ani, Poporul Român n-a produs nimic pe plan spiritual. O renaştere producîndu-se abia după 1990, prin operele Sandrei Brown şi Cărturărescu. Atacurile unor inşi, care se consideră înnoitori ai Istoriei, s-au concentrat, în special, asupra domniei lui Ştefan cel Mare şi a marilor noastre victorii, începînd cu Rovine (1395), Baia (1467), bătăliile purtate de Ştefan cel Mare cu turcii şi cu alţi adversari ai Moldovei.
Despre aceste bătălii, Neagu Djuvara consideră, în cărţile sale despre cumanii întemeietori de ţară, că istoricii de pînă acum, începînd cu B.P. Haşdeu şi pînă la Iorga, Gh. Brătianu, Giureştii sau P.P. Panaitescu, toţi nu au prezentat aceste momente de glorie în chip obiectiv, ci le-au „umflat“, realizînd astfel o istorie cosmetizată, menită să satisfacă orgoliul naţional al românilor. De aceea, străinii nici nu ne bagă în seamă, ne ignoră, dar nu pentru felul în care am prezentat momentele de glorie din trecutul nostru, ci pentru că nu ne ştiu limba şi pentru că noi nu ne-am învrednicit să publicăm studii despre aceste bătălii în limbi străine. Pe lîngă asta, atît străinilor, cît şi lui Neagu Djuvara, le vine greu să creadă că românii au putut să învingă regate mari precum Ungaria, Polonia, sau Imperiul Otoman. Românilor nu le este clar nici lor cum au fost posibile aceste victorii, cu atît mai puţin să le poată explica străinilor. Nu au fost preocupaţi de acest lucru, deoarece conştiinţa lor era împăcată cu ceea ce afirmau, din moment ce făceau asta bazîndu-se numai pe izvoarele străine. Nici Neagu Djuvara, şi nici străinii nu ştiu că, cel puţin pentru două secole, noi ne-am scris Istoria folosind cronicile teritoriilor vecine (Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman) şi documentele cancelariilor regatelor vecine. Aşadar, nu s-a umflat nimic aşa cum crede Djuvara, şi cum susţin cei care nu ne cunosc bine Istoria. Istoricii noştri şi-au făcut datoria cu onestitate, ba, uneori, fără să aibă în minte „Vulgata“ lui Djuvara. Exemplu, Nicolae Iorga, pe care dl. Djuvara îl persiflează uneori, nu a ţinut seama de orgoliul naţionaliştilor români, atunci cînd, referindu-se la una dintre cele mai mari bătălii din trecutul Poporului Român – bătălia de la Rovine – deşi în ciuda faptului că-i era la îndemînă s-o facă, marele istoric a fost de părere că turcii au trecut Dunărea, dar cînd au dat peste nişte băltoace, ca să nu-şi păteze cipicii şi şalvarii, au trecut în sudul Dunării. Nu s-a scandalizat nimeni pentru această interpretare originală, iar Neamul n-a suferit din această cauză. Ca să se înţeleagă faptele noastre de arme în evul mediu, trebuie ca istoricul să cunoască instituţiile feudale din ţările române şi pe cele din apusul Europei, să facă istorie comparată, cum recomandă şi Djuvara. Însă tinerele speranţe, în care Djuvara şi-a pus nădejdea că vor înnoi Istoria noastră, nu ştiu nimic din acest domeniu, şi fiind vorba de bătălii, nu au nici o noţiune de istorie militară, de artă militară, habar nu au cum se desfăşoară o campanie din punct de vedere strategic şi cum se desfăşoară o bătălie din punct de vedere tactic. Dar asta nu reprezintă un impediment pentru ei. Faptul că fabulează fără să ţină asemă de ceea ce spun documentele, nu deranjează pe nimeni, ceea ce este mai mult decît condamnabil. Şi, ceea ce este şi mai scandalos, e că inepţiile puse pe hîrtie de aceşti ignoranţi se publică în revistele de istorie ale Academiei. Nu era permis, pînă nu de mult, cînd se cerea rigoare în cercetarea ştiinţifică, să baţi cîmpii, să imaginezi desfăşurări de campanii şi de bătălii, care nu au nici o legătură ce realitatea documentelor. Dacă ai fi debitat asemenea inepţii, ca student, aveai şansa să ajungi profesor de istorie la cursul primar, unde nu se cere cercetare ştiinţifică. Dacă erai cercetător la un institut de istorie al Academiei sau erai cadru universitar, erai dat afară, nu numai de la noi, dar din orice instituţie serioasă din lume. La noi, tinerele speranţe ale lui Neagu Djuvara nu se sfiesc să-şi bată joc de meseria de istoric şi de persoana lor, care se dovedeşte a fi în afara meseriei pe care pretind că o practică. Cu ocazia comemorării a 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, într-o culegere de studii închinate lui, a apărut un articol, al lui Emanuel Antoche în care acesta afirma senin că românii s-au amăgit timp de 5 secole cu ideea că Ştefan a fost învingător, cînd, de fapt, el a rupt-o la fugă şi abia aşa a scăpat cu viaţă. Blasfemie, neruşinare şi dovada unei totale incompetenţe ca pretins cercetător. Culegerea de studii a apărut sub egida Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol“ al Academiei din Iaşi. Pe frontispiciu, semnătura academicianului Al. Zub, care gira o asemenea inepţie. Zub s-a bucurat de aprecieri din partea celor cu care şi-a petrecut ani de puşcărie, a devenit apoi cercetător, bucurîndu-se de faima unui om foarte serios, a unui cercetător foarte scrupulos. El s-a dovedit a fi mai mult decît sever ca director al Institutului de Istorie din Iaşi şi, atunci, cum de a permis publicarea, sub semnătura sa şi sub egida Academiei, a unui articol atît de compromiţător pentru el, dar şi pentru Academie? Nu era greu de depistat mizeria comisă de Antoche, deoarece era nevoie de comparat doar două documente care demonstrau ori că este imbecil, ori a comis un act de trădare a meseriei şi a Istoriei naţionale. Deşi am atras atenţia asupra delictului comis de Antoche, i-a sărit în ajutor Alexandru Simon, de la Cluj, şi luîndu-o şi el pe mirişte şi, fără să ţină seama de documentele referitoare la campania din 1467, deşi le avea la dispoziţie, a inventat pur şi simplu o desfăşurare a campaniei şi a bătăliei de la Baia. Iar această mizerie a apărut într-o revistă a Institutului de Istorie „N. Iorga“, din Bucureşti. În colectivul de conducere figurează directorul institutului, academicianul Constantiniu şi alţi cercetători şi, atunci, cum este posibil ca sub aripa ocrotitoare a Academiei să apară balivernele unor impostori care-şi bat joc de trecutul nostru, de momentele de glorie, care ne dau dreptul să supravieţuim, măcar pentru faptele de vitejie făcute de strămoşii noştri? Dl. Djuvara poate să fie mulţumit, pentru că prin asemenea inepţii publicate în franceză şi în engleză le dau străinilor posibilitatea să afle că Poporul nostru n-a fost în stare de nimic. Este o acţiune concertată, un atac în haită, bine organizat, cu ţinte precise: compromiterea, terfelirea momentelor celor mai importante din trecutul nostru. Este vorba de o bandă de mercenari, bine plătită, plimbată prin toată lumea, ale cărei producţii sînt imediat publicate pe banii Academiei sau banii lui Patapievici, unele dintre ele fiind premiate de Academia Română. Asistăm la un triumf al ghedesismului şi al djuvarismului, al celor mai murdare atacuri la rădăcina Neamului. Am devenit o colonie din punct de vedere economic, acum se lucrează de zor, organizat, la înmormînatrea trecutului nostru. Vivat Academia! (şi, vorba conului Leonida, „Halal să-ţi fie“).
Manole Neagoe
Forţele politice româneşti trebuie să se unească pentru
a zdrobi în alegeri fantomele fascismului unguresc!
UDMR a acaparat terenuri şi staţiuni
Cu sprijinul antiromânilor de la guvernare – PDL – şi al preşedintelui trădător Traian Băsescu, conducătorii UDMR din judeţele Covasna şi Harghita au reuşit să acapareze, lucru pe care îl fac şi în continuare, numeroase terenuri şi imobile care au aparţinut unor fabrici sau instituţii descentralizate ale Statului Român. De pe poziţia de primari şi de preşedinţi ai consiliilor locale şi judeţene, au elaborat proiecte de Hotărîri, prin care acele terenuri şi imobile să fie trecute în patrimoniul unor fundaţii sau primării conduse de membri ai UDMR.
Staţiunea Sugaş-Băi, din judeţul Covasna, care a aparţinut O.J.T., a ajuns la ,,ţeparul” Ioan Niculae; în anul 2010, acesta a vîndut-o, cu 300.000 de euro, Primăriei Sf. Gheorghe. Aceasta, la rîndul ei, a efectuat lucrări de modernizare cu ajutorul sumelor mari alocate de Guvern. Aici îşi ,,fac de cap” doar membrii UDMR, cu invitaţii lor de prin Ungaria. Fosta staţiune Malnaş-Băi a încăput pe mîna udemeriştilor din Consiliile local şi judeţean Covasna. Cele două staţiuni urmează să fie donate unor fundaţii care au sediul central în Budapesta. Conducerea Primăriei Sf. Gheorghe (UDMR) a făcut deja ,,demersurile” pentru a intra în posesia fostei Fabrici de ţigarete, care are în patrimoniul său mai multe vile şi cîteva terenuri de zeci de hectare.
Fostul ministru de Interne, Traian Igaş (PDL), a cedat clădirea Poliţiei judeţului Covasna – a cărei construcţie e finalizată în proporţie de 50% - conducerii UDMR a Primăriei din Sf. Gheorghe, pentru unele aşa-zise locuinţe sociale destinate membrilor formaţiunii. Poliţia Municipiului Sf. Gheorghe îşi desfăşoară activitatea în incinta Jandarmeriei, pentru că nu are sediu. Deci, clădirea şi terenul Poliţiei judeţului şi a Municipiului Sf. Gheorghe au fost donate conducerii UDMR din Primărie. Poliţia este găzduită în incinta sediului Jandarmeriei.
În mod similar, 12 ha de teren cu pădure au fost preluate de la Unitatea Militară din Vîlcele, jud. Covasna (Rachete), de către membrii UDMR din Consiliul Judeţean. Tot aşa se procedează şi cu poligonul de 75 ha, aparţinînd U.M. Cireşoaia (vînători de munte). În prezent, o comisie a Ministerului Apărării ,,negociază” cu şefii UDMR Covasna, pentru a li se da acestora poligonul, în vederea construirii de vile şi aşa-zise case sociale destinate membrilor UDMR. Din 1991 şi pînă astăzi, din patrimoniul unităţilor militare au ,,dispărut” peste 1.500 ha de teren.
Aşa procedează duşmanii României, cu sprijinul trădătorilor din PDL şi al preşedintelui Traian Băsescu, pentru a face să dispară Armata şi Poliţia Română din această zonă.
Jurist GICĂ AGRIGOROAIE
Mafia portocalie nu ar trebui
să mai candideze la Cluj
A P E L
adresat domnului Emil Boc, preşedinte al Partidului Democrat Liberal (P.D.L.) şi fost primar al Municipiului Cluj-Napoca
Avînd în vedere faptul că ne aflăm în Săptămîna Mare, Săptămîna Patimilor şi constatînd că, pînă în prezent, nu aţi avut nici o poziţie publică în legătură cu actele de corupţie săvîrşite de oamenii apropiaţi dumneavoastră de la Primăria Municipiului Cluj-Napoca şi de la Consiliul Judeţean Cluj, dintre care doi sînt arestaţi, fostul primar şi fostul vicepreşedinte, îmi permit să fac un apel, solicitîndu-vă următoarele:
1. Să cereţi iertare locuitorilor din Municipiul Cluj-Napoca şi din judeţul Cluj pentru faptele deosebit de grave ale oamenilor dumneavoastră de încredere, din P.D.L., precum şi pentru jignirea şi ruşinea la adresa cetăţenilor din inima Ardealului.
2. În semn de respect faţă de clujeni, să le faceţi o mare bucurie cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paşti, respectiv să-i înştiinţaţi public că, la alegerile locale din 10 iunie a.c., P.D.L. va renunţa să depună liste de candidaţi în Municipiul Cluj-Napoca şi în judeţul Cluj. Astfel, este sigur că istoria nu se va repeta.
Dumnezeu să vă dea gîndul cel bun!
Dr. Gheorghe Funar,
Primar al Municipiului Cluj-Napoca, în perioada 1992-2004,
Secretar general al P.R.M. Preşedintele Filialei P.R.M. Cluj
Cluj-Napoca, 9 aprilie 2012
Pentru împrospătarea memoriei
Scrisoare Deschisă adresată domnului
Nicholas Taubman, ambasadorul SUA în România
Domnule Taubman,
îţi scriu la o zi după neruşinata fraudă electorală pe care ai poruncit-o şi ai coordonat-o în România duminică, 1 iunie 2008. Nici măcar hoţii cei mai înrăiţi nu fură duminica, din respect faţă de Ziua Domnului. Dumneata, în schimb, furi vîrtos, cu ambele mîini, fiindcă n-ai nici un Dumnezeu. De cînd te-a trimis fiul amicului dumitale George Bush-senior ca ambasador în România, te-ai amestecat, brutal, în viaţa politică a ţării noastre şi ai săvîrşit numai abuzuri, comportîndu-te ca un Gauleiter în lagăr, sau ca un stăpîn de sclavi pe plantaţie. Astfel, printre multe altele:
1) Ai afirmat, în inima Transilvaniei, la Cluj, că limba maghiară trebuie să fie a doua limbă oficială a României.
2) În ianuarie 2006 te-ai dus la Palatul Victoria şi i-ai cerut primului-ministru Călin Popescu-Tăriceanu să facă tot posibilul să împiedice plecarea mea la Londra, în fruntea unei delegaţii a Senatului României, de teamă să nu fac declaraţii cu privire la existenţa închisorilor CIA pe teritoriul României; în final, toată vizita a fost anulată.
3) În aprilie 2007 l-ai vizitat, intempestiv, pe preşedintele PSD, la sediul central al acestui partid, din Şos. Kiseleff, strigînd la el, ca la ultimul servitor, pentru a-l apăra pe Traian Băsescu, aflat în plin proces de suspendare.
4) În noiembrie 2007 ai tras sforile ca să împiedici intrarea PRM în Parlamentul European, în timp ce şovinii unguri au intrat în acel forum cu două ,,guri de foc”: UDMR şi Laszlo Tökeş.
5) În sfîrşit, acum, în iunie 2008, ai coordonat uriaşa fraudă de la alegerile locale, tot în defavoarea PRM şi în favoarea iredentismului unguresc şi a acelor ,,cozi de topor” care îl tolerează.
Domnule Taubman, niciodată, nici un ambasador al Americii în România n-a îndrăznit să comită atîtea fărădelegi, cum îţi permiţi dumneata. În special fraudarea voinţei electoratului român reprezintă un abuz incalificabil, o crimă împotriva democraţiei. Democraţie care e o religie pentru America, dar nu şi pentru dumneata, care te comporţi aici ca un terorist. Da, acesta e cuvîntul care ţi se potriveşte ca o mănuşă: terorist. Stai acolo, în buncărul Ambasadei – devenit centrul unic de comandă, care supraveghează fraudarea alegerilor şi controlează tot ce mişcă în ţara asta – şi dai ordine, iar slugile din Serviciile Secrete româneşti le execută orbeşte. Există un număr impresionant de studii şi tratate despre tehnicile de fraudare a alegerilor, cele mai multe fiind ,,brevetate” şi tipărite în America. Nu ştiu ce profesie ai dumneata, domnule Taubman, am auzit că eşti negustor de piese de schimb (sau cam aşa ceva) – dar eu, unul, sînt sociolog, aşa că acesta e un subiect pe care îl cunosc foarte bine şi e imposibil să mă inducă cineva în eroare. Prin urmare, să nu-mi spună nimeni, de exemplu, că, în judeţul Cluj, PRM are 5%, iar UDMR 15%, prin urmare de 3 ori mai mult! Aşa ceva nu există, domnule Taubman! E făcătura voastră, a diversioniştilor, care lucrează, febril, la inventarea unui Kosovo românesc, pentru sfîrtecarea teritorială a ţării noastre. Misiunea principală a dumitale în România este compromiterea şi, în final, lichidarea ultimei redute de rezistenţă a acestei ţări: PRM. La asta lucrezi, zi şi noapte, cu o încăpăţînare diabolică. Fireşte, nu singur, ci împreună cu şefii Serviciilor Secrete de la noi, aleşi pe sprînceană şi şantajabili (unii fiind cunoscuţi homosexuali). În diversiunea asta abjectă te-ai asociat cu un alt individ şantajabil, Traian Băsescu, care se uită la dumneata ca la ,,marele licurici”. Nu ştiţi ce să mai născociţi pentru a închide gura mea şi a PRM-ului, care vă strică toate socotelile. Partidul pe care l-am creat şi pe care îl conduc, de 17 ani, e pedepsit pentru următoarele:
1) Nu permite ,,uliilor” războiului, din echipa lui George W. Bush, să transforme România într-un tampon între America şi Rusia şi în rampă de lansare a unui război contra Iranului şi a altor ţinte.
2) Se opune aducerii unor încărcături nucleare pe teritoriul ţării noastre.
3) A denunţat, public, existenţa pe teritoriul României a închisorilor CIA, unde au fost torturaţi zeci de prizonieri.
4) PRM respinge, cu fermitate, pretenţiile aberante ale revanşismului unguresc, încurajate de unii ,,strategi” criminali, de la Washington.
5) PRM a divulgat Planul Secret de strămutare în România a 1.000.000 de evrei din Israel, pe fondul ,,vidului demografic” creat, în mod deliberat, prin depopularea ţării.
6) PRM a demascat, totodată, strategiile de deturnare a fondurilor europene (zeci de miliarde de euro) în folosul Mafiei politice şi militare din jurul Casei Albe.
7) Partidul pe care îl conduc a condamnat Afacerea Bechtel (7 miliarde de euro) şi Afacerea F-16 (5 miliarde de dolari, pentru 48 de avioane vechi) – ambele fiind destinate alimentării conturilor familiei Bush şi, probabil, şi ale dumitale.
De asemenea, politica mccarthystă, tipică ,,războiului rece”, pe care o practici dumneata, nu poate ierta PRM-ului protestul vehement exprimat în Parlament, la 18 decembrie 2006, împotriva tentativei de a pune la stîlpul infamiei Biserica Ortodoxă Română şi de a şterge din Istoria ţării o perioadă de 45 de ani.
Iată numai cîteva motive pentru care, în ultima perioadă, dumneata şi agenţii păguboşi pe care îi dirijezi aţi apăsat pe pedala de acceleraţie, în aşa fel încît PRM să se ,,zbată” între 2% şi 5%. Totul e atît de străveziu şi cusut cu aţă albă, încît îmi e şi silă să insist. Fiindcă e împotriva legilor sociologiei – care e o ştiinţă, nota bene, dar de unde să ştie asta un ,,animal de pradă” rudimentar şi incult, ca dumneata? – că un partid care, la alegerile din anul 2000, a avut peste 21%, n-a fost la guvernare, n-a făcut greşeli majore, şi-a eliminat corupţii, brusc să coboare sub pragul de 5%! E ca şi cum dumneata ai încerca să vinzi, la talcioc, o manivelă ruginită pe post de caroserie de lux – rîde lumea, sau se îndoieşte de sănătatea dumitale mintală.
Domnule Taubman,
ar fi multe de spus. Deocamdată, mă rezum la atît. E foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să fie împiedicat să scrie şi să vorbească un om ca mine, care n-are ce pierde. Eu sînt un patriot român şi mă tem numai de bunul Dumnezeu. Şi e la fel de greu, dacă nu chiar imposibil, să aplici aici, în România, strategia stupidă de a se reduce viaţa politică la doi ,,poli”, sau la două ,,partide”, ca în SUA, Marea Britanie şi Israel, totul controlat de acelaşi păpuşar din umbră. N-ai decît să te joci de-a experimentele astea în familia dumitale, nu într-o ţară ca România. Te anunţ că această scrisoare am s-o traduc în limba engleză şi o voi trimite tuturor membrilor Congresului SUA, dar şi la Moscova, Bruxelles şi la alte centre de Putere din lume. Asta, ca să ştie toată lumea că acum, în Mileniul III, o ţară membră a Uniunii Europene e batjocorită şi terorizată de un negustor american octogenar, primitiv şi abuziv, care se poartă aici, în România, mai rău ca soldaţii yankei care urinează pe deţinuţi. România nu e colonia nimănui, domnule Taubman. N-ai priceput nimic din Istoria demnă a acestei ţări, din frumuseţea şi nobleţea Poporului Român. Ai depăşit orice măsură!
În ceea ce mă priveşte, eu iubesc, sincer, America. Am dovedit asta de nenumărate ori. Chiar am în familie un cetăţean american: ginerele sorei mele e predicator din Texas, dar, din pricina unor atei ca voi, a ales să trăiască în România. Eu iubesc America, repet – dar America lui Edgar Allan Poe, Ernest Hemingway, Neill Armstrong şi Billy Graham – nu parodia lui George W. Bush, care a făcut ca gloriosul drapel cu dungi şi stele să fie ars în piaţa publică, în tot mai multe locuri ale Planetei, inclusiv în Europa. În curînd, membrii familiei Bush vor pierde puterea şi, o dată cu ei, ai să te întorci, şi dumneata, în anonimatul din care ai apărut. Amintirea pe care o vei lăsa în ţara noastră, domnule Taubman, va fi urîtă. Am să-ţi dedic, foarte curînd, un pamflet, pe care îl doresc, de pe acum, să fie în descendenţa pamfletului ,,Baroane!”, al lui Tudor Arghezi. Eroul lui Arghezi, hitleristul Manfred von Killinger, a avut decenţa să se sinucidă. Dacă ai avea o urmă de onoare, i-ai urma exemplul. Dar de unde atîta onoare la un zombi ambulant ca dumneata? Fără nici un respect.
Corneliu Vadim Tudor
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 6 iunie 2008)
Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei
Învierea Domnului în lagărul
de la Iavas (2)
Cert este însă un lucru: în asemenea împrejurări, din toţi cîţi se aflau în spatele sîrmei ghimpate şi dincolo de gheretele santinelelor, românii au dat întotdeauna dovadă de iniţiativă, curaj şi spirit de organizare. Despre asemenea momente s-au scris multe pagini. Spre cinstea celor care au scăpat cu zile, iar mai tîrziu au şi scris cîte ceva, punînd pe hîrtie amintiri din perioada aceea plină de privaţiuni de tot felul, cînd nici măcar să te închini şi să te rogi la Dumnezeu nu aveai voie, generaţiile de astăzi au posibilitatea să afle cîte au avut de pătimit românii din teritoriile aflate sub ocupaţia regimului bolşevic. Motivul? Foarte simplu – pentru că erau români, oameni cu o limbă proprie, cu tradiţii şi obiceiuri străvechi, dornici de a trăi şi munci liberi într-o ţară independentă şi cu hotarele neştirbite.
În memorialistica avînd ca autori oameni trecuţi prin puşcăriile şi lagărele din fosta Uniune Sovietică, sînt des evocate condiţiile vitrege în care deţinuţii au organizat şi sărbătorit Învierea Domnului. Ei au făcut tot ce au putut pentru ca Paştele să fie întîmpinat aşa cum se cuvine şi spiritul creştin-sărbătoresc să le pătrundă în suflet. Lor şi tovarăşilor lor de suferinţă. Măcar pentru doar cîteva momente sau o perioadă mai lungă, cît durau pregătirile şi se desfăşura Sfînta Sărbătoare.
Iată, foarte pe scurt, cum s-au pregătit şi cum s-au bucurat în 1955, românii şi colegii lor de suferinţă aflaţi în lagărul de la Iavas, de noaptea Învierii. Trebuie reliefat de la început că sufletul la tot ce s-a organizat şi înfăptuit atunci a fost preotul Vasile Ţepordei, unul dintre cei mai mari unionişti basarabeni, om care întreaga viaţă a luptat pentru un ideal nobil – revenirea Basarabiei la ţara mamă, România. Părintele a fost şi un bun ziarist, fondator de ziare şi autor a nenumărate articole. A publicat şi în săptămînalul „România Mare“. Cine i-a citit materialele sau i-a ascultat conferinţele, întotdeauna pline de căldură şi mare sensibilitate sufletească, nu se poate să nu-şi amintească de dorinţa sa arzătoare, pe care o repeta adesea: Sper să-mi ajute Dumnezeu să trăiesc ca să văd iar Basarabia unită cu România. Din păcate, conjunctura politică internaţională şi interesele meschine ale marilor puteri economice şi militare, care privesc din unghiuri diferite spre zona noastră, au făcut ca idealul lui Vasile Ţopârdei să nu se înfăptuiască încă.
A sărbători Paştele într-un mediu ostil şi anticreştin nu-i un lucru prea uşor. Mai ales sub ochii NKVD-iştilor, supraveghetori care nu admiteau nici o abatere de la programul impus. Situaţia obliga pe toţi din lagăr la prudenţă maximă pentru a evita orice bănuială şi suspiciune din partea autorităţilor locale şi conducerii poliţiste însărcinată cu supravegherea deţinuţilor.
Pentru ca de la slujba şi marele praznic al Învierii să nu lipsească nimic, trebuiau aduse din afara lagărului multe. În primul rînd alimentele tradiţionale, din care, bineînţeles, nu puteau să lipsească ouăle şi cozonacul. A fost nevoie de vin pentru împărtăşanie, de cruce şi lumînări pentru slujba de Înviere, care urma să se oficieze la miezul nopţii. Ouăle trebuiau fierte şi vopsite. Deci, trebuia procurată vopsea. Şi, pe lîngă toate acestea, era nevoie de bani. O sumă importantă de care, în condiţiile de lagăr, nimeni nu dispunea. Toate acestea constituiau tot atîtea probleme ce trebuiau rezolvate într-un anumit timp şi în condiţii de deplină „conspirativitate“, întrucît dacă ar fi „transpirat“ ceva şi ajungea la urechile NKVD-iştilor, totul s-ar fi prăbuşit de la început.
În ciuda acestor obstacole, cu îndrăzneală, inventivitate, hotărîre şi curaj, dar şi cu credinţă în Dumnezeu, problemele ivite au fost rezolvate. Crucea, de dimensiuni aproximativ 35x20x2 cm, a fost confecţionată de inginerul Tudorică Leonte, chimist de meserie, repartizat să lucreze la o fabrică de mobilă. Pictura de pe aceasta a fost executată de pictorul amator Gheorghe Prager, fost colonel.
(va urma)
Vasile Ion Dumitru
„România Mare“ pe meridianele lumii
Spionii Războiului Rece
Dacă în toate războaiele spionii joacă un rol, atunci în cel Rece, considerat ca fiind cel de-al III-lea război mondial, Serviciile Secrete au pus în umbră ideologia, diplomaţia, armata, propaganda ş.a., au acţionat raţional, eficient, în ascuns. Au meritul opririi unui război (în care s-ar fi folosit arma nucleară), fără victime, cu revoluţii de catifea, cu un spectacol TV de sunet şi lumină: fără violenţă, noi sîntem poporul, armata e cu noi ş.a.m.d.
Totul a început la Moscova, care şi-a dat seama, încă de pe vremea lui Stalin, că trebuie să rezolve problema germană, pentru că anglo-franco-americanii şi sovieticii au încheiat ostilităţile cu armata germană în 1945, împărţind Reich-ul în 4 zone de ocupaţie militară, fără să încheie un tratat de pace. Al III-lea imperiu german a supravieţuit într-un spaţiu ideal.
Oferta lui Stalin de a face pace cu o Germanie reunificată, demilitarizată, neutră, eşuează, astfel creîndu-se două pseudostate, sub control militar anglo-franco-american: Republica Federală Germania şi Republica Democrată Germană, sub Armata Roşie. Tratatul de pace care ar fi încheiat, într-un fel sau altul, al II-lea război mondial s-a amînat sine die şi Războiul Rece al Estului cu Vestul triumfă pe toate planurile.
După ce Germania de Vest, sub conducerea cancelarului creştin-democrat Adenauer, s-a stabilizat, printr-un miracol economic, şi s-a integrat, pe toate planurile, în lumea capitalistă euro-atlantică, urmaşul acelui cancelar, social-democratul Brandt, a început politica de schimbare a status quo-ului prin apropierea de imperiul roşu al răului.
La întîlnirile dintre Brandt şi Brejnev s-a constatat că există multe interese comune, dar că ideologia, diplomaţia, alianţele etc. fac imposibile discuţiile, tratativele la lumina zilei, fără a perturba grav structuri religioase, mentale, ideologice, birocratice, militare ş.a. create pentru veşnicie. Aici au intervenit Serviciile, care s-au angajat să nu tulbure liniştea de la suprafaţă, organizîndu-şi canale pe care discutau germanii cu ruşii. Bineînţeles că au fost informaţi şi aliaţii vestici de aceste tratative secrete, numai că aceştia le considerau fără mari şanse de succes. Cînd ruşii au văzut ce rezultate pot obţine pe aceste căi neortodoxe, li s-au adresat şi americanilor. Dorinţa lor era să refacă dacă nu o alianţă cu anglo-saxonii - cum au avut în vremea lor glorioasă, pe timpul celui de-al II-lea război mondial -, cel puţin acceptarea ca putere aliată în G 7/8.
SUA profitau din plin de Războiul Rece, cerîndu-le sovieticilor să renunţe la marxism, la Ţările Baltice, la Lagăr, la Cortina de Fier. Tratativele secrete sub Brejnev, Andropov, Cernenko l-au făcut pe Gorbaciov să înţeleagă că nu are ce pierde şi el a acceptat condiţiile de pace, deschizînd lumii ortodoxe o nouă perspectivă, comună cu creştinii occidentali. Cu acest prilej, se încheie şi al II-lea război mondial, cu Tratatul 4 + 2: SUA, Anglia, Franţa, Rusia şi Germania, Polonia. Pînă aici este gloria Serviciilor Secrete din vremea Războiului Rece, după care a urmat marea deziluzie, pentru că fără refacerea unităţii dintre ortodocşii din lagărul protejat de Cortina de Fier şi creştinii occidentali, dintre Moscova şi Roma, s-a instalat, în Europa şi în lume, o situaţie duhovnicească şi sobornicească paralizantă – a se vedea falimentul Greciei. Românii nu mai cred în UE şi într-un cadru mai larg – ex. criza spirituală şi economică europeană şi cea mondială. Care va fi rolul spionilor în această nouă perioadă istorică?
Prof. dr. Viorel Roman,
Bucureşti, de Sfintele Paşti 2012
P.S.: Articolul de mai sus, „Spionii Războiului Rece”, tratează felul în care Serviciile Secrete din Est şi Vest au reuşit, au contribuit hotărîtor la performanţa opririi unui război mondial în mod paşnic. O acţiune quasi singulară în istoria universală. De aceea, mi se pare utilă republicarea, într-un număr viitor al revistei, a materialului „Churchill, Hitler şi Antisemitismul“, unde se pot desluşi condiţiile în care a început al II-lea război mondial, fără a prelua în mod obligatoriu punctul de vedere al învingătorilor.
Limitele resurselor naturale
de materii prime minerale
şi energetice primare – una
din problemele mari ale lumii contemporane (6)
Distrugerea şi înstrăinarea bazei naţionale de materii prime minerale şi energetice primare, după 1989, atentat grav la securitatea economiei şi viitorul României
În ajunul deceniului 9 al secolului trecut, cînd conjunctura nefavorabilă a economiei mondiale şi concurenţa între statele lumii au atins un nivel critic, ridicat, Statul Român, nou instaurat, după evenimentele din decembrie 1989, prin forţele politice perindate la guvernare, a contestat şi a schimbat strategia anterioară de dezvoltare economico-socială a României. Potrivit doctrinei lor economice şi social-politice, aceste forţe, în contradicţie flagrantă cu nevoile reale de progres susţinut ale Patriei şi cu cerinţele elementare ale legilor obiective de dezvoltare economico-socială ale fiecărei naţiuni, au promovat, în mod paradoxal, pe baza strategiei nou adoptate, numită „reformă“, o politică de dezmembrare şi de dezarticulare a structurilor economiei naţionale – dezvoltată, în deceniile anterioare, într-o concepţie de sistem funcţional unitar –, de distrugere, cu prioritate, a ramurilor cu rol determinant în crearea şi în asigurarea condiţiilor necesare continuării, lărgirii şi creşterii producţiei materiale la nivelul întregii ţări.
În consens cu noua orientare strategică, aceleaşi forţe succedate la cîrma României au contribuit, brutal şi fără nici un fel de discernămînt, economic sau ştiinţific raţional, la destrămarea şi fărîmiţarea tuturor structurilor productive ale ramurilor economiei, pe criteriul declarat, fals, al creşterii eficienţei şi competitivităţii acestora, urmate de ruperea implicită, prin consecinţă, a legăturilor materiale şi tehnico – ştiinţifice, statornicite, obiectiv, în procesul funcţionării anterioare. Modificările menţionate, efectuate fără nici o alternativă pregătită în prealabil, pentru a preîntîmpina dificultăţile complexe, inevitabile, au marcat, profund negativ, evoluţia întregii economii naţionale, cu deosebire a ramurilor industriale, construite, în perioada anterioară, pe principiile: 1) Repartizării echilibrate a forţelor de producţie pe tot întinsul Patriei, pentru a înlătura, într-un timp relativ scurt, diferenţele economice de dezvoltare, anormal de mari, între diferitele regiuni şi zone geografice ale României. Înaintea celui de-al II-lea război mondial, producţia întreprinderilor industriale româneşti, a căror valoare depăşea 100 milioane de lei, era concentrată în numai 9 regiuni şi 8 centre, restul teritoriului continuînd să rămînă într-o cruntă înapoiere economică şi socială. 2) Absorbţiei de către industria naţională, aflată în continuă creştere şi afirmare, a prisosului forţei de muncă din agricultură, care influenţa negativ, puternic, dezvoltarea economică generală a României. Pînă la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, aproape 80% din populaţia activă a ţării era ocupată cu exploatarea solului, gradul de utilizare productivă al acesteia, datorită densităţii ei mari la sate, nedepăşind 52 – 54%, cu grave urmări asupra creşterii venitului naţional. 3) Atragerii în circuitul economic şi valorificării superioare a tuturor resurselor naturale, materiale şi umane ale ţării, corespunzător cu nevoile generale şi cu particularităţile economice regionale ale Patriei, pentru mărirea producţiei autohtone şi reducerea importurilor masive, deosebit de costisitoare, în scopul ridicării nivelului de civilizaţie, materială şi culturală, al întregii societăţi româneşti. În anii premergători celui de-al II-lea război mondial, România, datorită slabei sale dezvoltări industriale, trebuia să exporte 9 tone de produse româneşti pentru a putea importa o singură tonă de mărfuri străine, nivelul de trai al populaţiei situîndu-se la limita cea mai de jos a popoarelor de pe continentul european.
(va urma)
Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea
STATELE UNITE ALE EUROPEI –
„ACEEAŞI MĂRIE CU ALTĂ PĂLĂRIE” (2)
„Superelitele“ care „monitorizau” mersul istoriei, au hotărît să evite explozia, optînd pentru „implozie”. Scop pentru care au şcolit „omul providenţial”, cel însemnat pe cap, pentru a pregăti şi a dirija „implozia”. Aceasta, inevitabil, s-a produs, dar un nou imperiu s-a născut din sămînţa „socialismului” marxist-leninist – sămînţă locală, dar, cum am precizat, ea a fost pusă să rodească pe întreaga planetă. Acesta a fost numit, poate, tot la „sugestia” acelor „superelite”, Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.) – o reeditare a minciunii cu „Statele independente”! Cînd „corabia” C.S.I. ameninţa să se scufunde, mulţi „şobolani“ s-au grăbit s-o părăsească, pe punte rămînînd destule rozătoare, care îşi continuă „opera”. După mai bine de două decenii, situaţia a devenit, din nou, îngrijorătoare în interiorul C.S.I. – probă, temerile regimului faţă de nemulţumirile şi protestele care iau amploare.
„Ciuma brună”, a celuilalt diabolic din „interbelic”, Hitler, a fost, cum am spus, al doilea „distrugător” lansat de amintitele „superelite” împotriva lumii, pentru a o „convinge” să se orienteze cît mai repede către formula „State Unite”. Precum se ştie, „ciuma brună” a fost înfrîntă, dar nu lichidată, căci „nazismul” – altă compromitere periculoasă a celor două concepte: naţionalismul şi socialismul, ca şi a simbolului ancestral (zvastica) al arienilor, poporul primordial al Europei –, ca „fascism hitlerist”, prin supravieţuitori, dar şi prin spiritul său, care persistă şi se extinde îngrijorător, îşi continuă existenţa în Europa şi peste tot în lume.
În paralel cu lansarea celor două „distrugătoare” asupra lumii – ca strategie, cu efect tactic pentru grăbirea „globalizării”, ambele, însă, fiind scăpate de sub control –, „superelitele” amintite au iniţiat, în perioada interbelică, – de reţinut: în paralel cu lansarea celor două „distrugătoare” şi cu constituirea şi dezvoltarea Kominternului! – două variante ale altui „proiect” pentru Europa, „globalizarea” vechiului continent fiind văzută drept „cheia” pentru „globalizarea” politică a întregii lumi.
Prima variantă a noului „proiect” a fost lansată chiar în anul încheierii primului război mondial (1918) şi a constat în pregătirea, discret, dar mai ales în secret, a unei „Uniuni Europene”, la început, vest-europene, apoi extinderea ei spre Est, cît se va putea ... La această variantă de proiect s-a lucrat cca. 3 decenii, pînă după cel de-al II-lea război mondial, acesta urmînd a fi noua criză majoră, care să permită lansarea, cu „paşi mărunţi”, a noii „Uniuni Europene”. Ea este structura comunitară care funcţionează în prezent, cu tendinţe de a se extinde tot mai mult spre Răsărit, prin aceleaşi metode discrete şi secrete, „metode specifice” pentru amăgirea sau cointeresarea partidelor, liderilor, parlamentelor, să accepte „aderarea” la noua megaformaţiune, căreia să i se cedeze, „la schimb”, suveranitatea naţională, dimpreună cu perspectiva „integrării” şi „globalizării”, conform „proiectului”. Cu multă răbdare şi perseverenţă, se avea în vedere perspectiva ca aceia care acceptaseră să fie „ajutaţi” să ajungă „la vîrf”. Naţiunile, slab/sumar informate, puteau fi manipulate. Toate acestea sînt descrise, demonstrate, pînă în 2003, de autorii cărţii citate. Şi, astfel, „marea amăgire” a strîns în jurul Centrului, pînă atunci (2003) şi în continuare, 27 de State europene. Dacă, în plan politic, respectivii lideri, partide, parlamente, au cedat suveranitatea naţională a Statelor lor, în 2005, prin aşa-numitul „Tratat de Constituţie” (un concept ad-hoc!) li s-a pus în faţă precizarea (să fie clar!) că de aici înainte Statele componente, toate creştine, vor intra într-o Europă post-creştină, conform preambulului acelei Legi fundamentale, cu nume nou, mixt. Ne-am întrebat atunci: cine erau acei „buni prieteni” ai creştinismului, de au vrut chiar să-l lichideze în Europa?! Nu era greu de ghicit. S-au sesizat capii celor două mari Biserici creştine, poate vor fi şi protestat formal, dar, pînă la urmă, se pare că „la vîrf” s-ar fi „dres busuiocul”, cum se spune pe la noi, ajungîndu-se la un modus vivendi: enoriaşii n-au ştiut nimic. Ce contează?
(va urma)
Conf. univ, dr. G.D. ISCRU
NOTA REDACŢIEI: Avem cu totul alte opinii decît colaboratorul nostru. Acest gen de a critica şi suspecta orice, în stil de Gică Contra, ne displace.
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...
În lume 60% dintre spioni
sînt femei
Pentru a fi spion, trebuie să fii înzestrat cu foarte multe calităţi. Cele mai importante ar fi: inteligenţa, seriozitatea, capacitatea de a-ţi controla vorbirea şi, mai ales, foarte puţini prieteni. Femeile au fost întotdeauna preferate pentru a face o astfel de muncă, totodată ele avînd o atracţie pentru activitatea de spionaj. De-a lungul timpului, dintre toate ţările europene, Marea Britanie, a fost cea care a folosit cele mai multe femei, în special românce, pentru misiunile de spionaj. Am mai scris un articol, în care relatam că Maria Tănase a fost una dintre cele mai valoroase spioane ale Marii Britanii, deşi Hitler dorea ca ea să spioneze în favoarea Germaniei. Femeile spion îşi desfăşurau activitatea în mai multe feluri: practicînd prostituţia, frecventînd baruri şi prin căsătoriile cu bărbaţi puternici şi importanţi. O spioană care a uimit lumea prin talentul ei artistic a avut legături cu România. Învăţătorul de la Şcoala Militară din Breaza, pe nume Ioan Gârleanu, suspectat de spionaj pentru comuniştii din Rusia, a fost arestat, apoi eliberat, după care a emigrat în America. Fiica lui, Judy Garland, înzestrată cu mult har artistic, a ajuns una din celebrele actriţe ale Americii, care numai din banii cîştigaţi pentru filmul „Vrăjitorul din Oz“ a putut să-şi întreţină familia timp îndelungat. Tatăl său n-a suportat ideea umilinţei de a fi întreţinut de fiica sa şi s-a spînzurat. Judy s-a căsătorit cu celebrul regizor Vincente Minelli, căruia i-a dăruit o fiică tot atît de talentată, Liza Minelli, ajunsă şi ea celebră. Judy a preferat, însă, beţiile şi drogurile, lucruri care, în final, au distrus-o. În toată lumea au fost foarte multe românce implicate în misiunile de spionaj. Una dintre ele a fost Veturia Goga, marea iubire a lui Octavian Goga, o cîntăreaţă ce spiona pentru Marea Britanie. Apoi Vera Alkins, cea mai importantă agentă din cel de-al II-lea război mondial. Deşi este o meserie periculoasă şi grea, multe femei au îmbrăţişat cariera de spion. Pentru a avea o viaţă fericită, trebuie să ai o minte liniştită, ceea ce în cazul spionilor nu este cazul. Ca o concluzie, putem spune că unele dintre cele mai serioase spioane ale tuturor timpurilor au fost Isodora Duncan şi Mata Hari. Spionajul este o muncă ce te fascinează datorită greutăţilor ei.
Sofia BrânduŞ-Ittescu
Socrate şi simţul umorului (1)
Filozoful grec Socrate s-a născut la Atena, în anul 469 î. Chr., fiind fiul lui Sofronicos şi al Fenaretei. Tatăl său era sculptor şi cioplitor în piatră, meserie pe care Socrate şi-a însuşit-o şi a practicat-o în tinereţe. Serviciul militar l-a făcut ca hoplit (infanterist) în armata ateniană, luînd parte la cîteva lupte duse între marile rivale – Sparta şi Atena. Părinţii săi au avut grijă să-i dea o educaţie aleasă, Socrate formîndu-se ca intelectual într-o epocă de o puternică efervescenţă culturală, dominată în literatură de cei 3 mari tragici: Eschil, Sofocle şi Euripide, iar în filozofie de Parmenide şi Zenon. Socrate nu era un bărbat chipeş, avea nasul cîrn şi ochii bulbucaţi, dînd mereu impresia că se holbează. Felul său de-a filozofa îl leagă de îndeletnicirea mamei sale, care era moaşă, el ajutîndu-i pe alţii să dea naştere unor idei, care înainte de a prinde viaţă păreau moarte. În urma lui Socrate nu au rămas lucrări scrise, deoarece el îşi prezenta, întotdeauna, învăţătura pe cale orală. Personalitatea şi ideile lui, în jurul cărora persistă multe neclarităţi, ne sînt cunoscute datorită relatărilor lăsate de Platon, care îl prezintă ca personaj al dialogurilor sale, datorită lui Xenofon, care-l evocă în opera sa „Memorabile“, şi prin părerile împărtăşite de Aristotel. Datorită comportamentului său independent, Socrate a reprezentat o enigmă pentru contemporanii săi, care l-au acuzat că ar fi creat noi divinităţi şi că ar fi corupt tineretul. Socrate s-a preocupat de educaţia morală şi şi-a închinat viaţa pregătirii tineretului pentru activitatea socială, folosind arta orală a dialogului. El considera că obiectul cunoaşterii nu este şi nu poate deveni natura, ci subiectul însuşi (Gnothi se auton – Cunoaşte-te pe tine însuţi), dicton care a devenit lait-motivul întregii sale activităţi. După Socrate, scopul final al cunoaşterii era dobîndirea virtuţii. El considera că adevărul ar putea fi descoperit, nu prin experienţă, ci prin meditaţie. A susţinut că sufletul aspiră spre un „bine“ ce se relevă din el însuşi, combătîndu-i pe cei care se consacrau valorilor exterioare, complăcîndu-se în superficialitate.
În centrul gîndirii sale, Socrate a pus îndemnul la exerciţiul reflecţiei, al discernămîntului raţional.
A avut numeroşi discipoli, dintre care îi vom aminti pe Platon şi Aristippos din Cyrene.
Socrate a fost căsătorit cu Xantipa, femeie mai tînără decît el, cu care a avut 3 copii. Aceasta a devenit, graţie portretului făcut de Xenofon, simbolul soţiei certăreţe şi neînţelegătoare, subiect a numeroase anecdote, aşa cum se va observa în continuare. Adept al rînduielilor tradiţionale şi adversar al democraţiei sclavagiste, Socrate a fost judecat şi condamnat la moarte, fiind obligat să bea otravă, în 399 î. Chr. Fiind foarte cunoscut în epocă, datorită ideilor pe care le propaga, dar şi datorită procesului care i s-a intentat, pe seama sa au circulat numeroase anecdote, din care se observă gîndirea logică şi pătrunzătoare de care dădea dovadă. În continuare, vom urmări cîteva dintre glumele făcute de filozof, care denotă umorul fin al acestuia. Se ştie că Socrate era căsătorit cu Xantipa, renumită pentru caracterul ei dificil. Întrebat fiind de ce a ales-o ca soţie, Socrate motiva că s-a căsătorit cu ea, cunoscîndu-i bine caracterul, pentru a-şi demonstra faptul că dacă avea să reuşească să suporte firea Xantipei, atunci va putea să comunice cu orice persoană, oricît de dificil ar fi fost caracterul acesteia.
(va urma)
Gheorghe BraŞoveanu
Aşa a fost realizată capodopera
cinematografică Isus din Nazareth (2)
Cum timpul pe care îl aveam la dispoziţie era foarte preţios, m-am străduit să iau cît mai repede o hotărîre, aşa că am optat pentru o altă soluţie. Curînd, totul era pregătit pentru turnare.
Secvenţa se desfăşura astfel: după tulburătoarea mărturisire a lui Petru, care, prin ricoşeu, spulberase ultimele urme de îndoială ale apostolilor, ar fi fost nimerit să asistăm la un moment de tensiune mistică intensă: Isus avea să apară în pragul adăpostului din munte, pe uşa lăsată larg deschisă de Maria Magdalena. Urma să arătăm, în prim plan, rănile lăsate de piroane în palmele Sale. Un val de teamă, de îndoială şi stupoare îi cuprindea pe apostoli, care se trăgeau înapoi îngroziţi, ca nişte animale speriate. Dar Isus, apropiindu-Se de ei, îi va linişti pe fiecare în parte, spunîndu-le pe nume, învingînd astfel ultima rezistenţă din partea lui Toma, pe care îl lasă să-I pipăie rănile. Atunci îi adresează cuvintele aspre citate de Evanghelie: „Crezi, pentru că m-ai atins şi m-ai văzut“. Şi, întorcîndu-Se spre Petru, adaugă: „Fericit acela care crede fără a cerceta“. Scena are un efect extraodinar, atunci cînd este povestită sau citită. Dar, prin intermediul procedeului cinematografic, îşi pierde credibilitatea, făcînd să lunece reprezentarea spre limitele tendenţioase ale filmelor epice hollywoodiene. Element pe care, cu preţul unor enorme sacrificii, ne-am străduit pas cu pas să-l evităm. În cele din urmă, alăturîndu-mă descurajării şi scepticismului general, am hotărît să suspend scena, urmînd să mai reflectez.
Între timp, tot meditînd, mi-am dat seama că filmările în Maroc se apropiau de sfîrşit. Atunci am hotărît să turnăm această scenă, în ultimele două zile, înainte de a pleca în Tunisia.
Au fost nişte zile îngrozitoare. Resimţeam cu acuitate neputinţa mea în faţa unor probleme ce mă depăşeau. Dar simţeam în acelaşi timp că mă părăseşte încrederea.
Ajunsesem să blestem ziua în care acceptasem o sarcină atît de ingrată.
Labella era deja în Tunisia. I-am telefonat, disperat, chemîndu-l să-mi dea o mînă de ajutor, un sfat, aşa cum făcuse mereu, în momentele critice ale filmărilor. A sosit cu primul avion şi am petrecut ore în şir împreună, într-o noapte întreagă de nesomn, zbătîndu-ne să găsim o soluţie acceptabilă. Într-un tîrziu, ne-am decis să adoptăm o cu totul altă cale.
Isus revine ca un prieten, un prieten aflat în suferinţă, care are nevoie de afecţiunea discipolilor Săi. Este reprezentat de un personaj care nu este recunoscut imediat, întrucîtva asemănător drumeţului care apare în calea celor doi discipoli, pe drumul spre Amawas. Ideea ne-a cucerit şi ne-a incitat. I-a încîntat, pur şi simplu, şi pe Powell, pe costumieri, pe Nannuzzi, pe machiori, pe toţi. Cu două zile înainte de plecare, ne aflam în locul unde trebuia să turnăm. Totul era pregătit, luminile, camera, nu-l mai aşteptam decît pe Powell. Încă de dimineaţă, băgasem de seamă că, pe cerul senin şi curat, ca de obicei, undeva în zare, înspre Meknes, începuse să se formeze ca un fel de pată gălbuie, pe care oamenii din partea locului o priveau cu un aer bănuitor. Nu reuşeam să înţelegem ce spuneau, dar cei mai bătrîni clătinau din cap semnificativ, iar unul s-a şi grăbit să-şi modifice programul zilei. Către orele 11, cînd eram gata de filmare, cerul s-a întunecat dintr-odată şi totul la Meknes părea să se fi înecat într-o brumă gălbuie şi densă. Pe cîmp, s-a pornit un vînt extrem de violent, dezrădăcinînd măslini milenari, smulgînd acoperişurile cabanelor şi ale caselor.
Decorul nostru era montat în aer liber. Lucrătorii, marocani şi italieni, abia mai reuşeau să sprijine structurile, electricienii se străduiau să fixeze cu cabluri proiectoarele care se găseau în afara scenei. Powell, care se afla chiar în pragul refugiului improvizat, a fost victima unei rafale de vînt şi nisip, în timp ce o mare parte din geamurile hotelului nostru s-au făcut ţăndări. Ne ţineam toţi respiraţia, stăpîniţi de o teamă copilărească. În acel moment, am zis: ajunge, ajunge cu această scenă. Era evident că nu puteam filma în asemenea condiţii. Şi, astfel, scena Învierii a rămas o întîlnire ratată.
M-am resemnat, ca atunci cînd suferi o înfrîngere ori primeşti o lecţie. Mă izbeam încă o dată de limitele profesie mele şi ale propriei inspiraţii. Acest fel de renunţare e lucrul care îmi face rău, într-o muncă ce oferă, totuşi, atîtea satisfacţii.
Sfîrşit
FRANCO ZEFFIRELLI
BIBLIOTECA NAŢIONALĂ
AVRAM IANCU (4)
Comemorarea lui Avram Iancu arată că Naţiunea Română şi Baroul român sînt pătrunse de sufletul lui Avram Iancu, revoluţionarul cavaler, naţionalist şi drept. Noi îl celebrăm pe Avram Iancu, pentru că preamărim dreptatea triumfătoare, dar nu ca să hulim şi să înfierăm dreptul învins. Toţi drept-credincioşii în victoria naţionalismului, de orice rasă ar fi ei, pot veni aici pentru a sărbători, împreună cu noi, noua religie universală a naţionalismului, pentru că, în religia naţionalismului, ca şi în religia teologică, un drept-credincios nu urăşte decît pe necredincioşi. După cum religia teologică nu face nici o deosebire de rasă şi de clasă şi îi uneşte pe toţi oamenii prin credinţa în Dumnezeu, naţionalismul român iubeşte orice naţionalist drept-credincios în naţiunea lui. Naţionalismul român nu se teme decît de păgînii naţionalişti, aceia care confundă naţionalismul născut din dragostea între semeni cu ura împotriva celor cu care ei nu se aseamănă şi care confundă solidaritatea naţională şi idealistă cu solidaritatea în ură şi pradă, a cuibului de piraţi şi a păsărilor de pradă.
Noi, românii, iubim naţionalitatea, pentru ca să învăţăm să iubim umanitatea; după cum familia este abecedarul naţionalităţii, naţionalismul este abecedarul umanitaţii. Desfiinţaţi şcoala iubirii de familie şi, cu ea, veţi desfiinţa şcoala iubirii din societate; desfiinţaţi şcoala iubirii naţionalităţii, şi, cu ea, veţi desfiinţa şcoala iubirii umanităţii. Numai cine este naţionalist poate să fie umanitarist. Naţionalismul nostru este naţionalismul aviatorului, care, cu cît se ridică mai aproape de Soare, unde nu mai este nici frontieră şi nici naţiuni, cu atît drapelul său naţional flutură mai sus, mai strălucitor şi mai mare.
Revoluţia avocatului Avram Iancu ne dă învăţăminte şi asupra rolului Baroului în societate. Simţul dreptăţii trebuie să scoată Baroul din palatul Justiţiei, îndată ce avocatul a simţit că societatea a născut un drept nou. Dvs. aţi văzut acele geamanduri plutitoare între cer şi mare, aruncate în mijlocul valurilor, pentru a-i anunţa pe vîslaşi despre starea mării şi a cerului, cum se agită ele cu marea şi cum vîjîie cu cerul? Ca şi geamandurile marine, noi, avocaţii, trebuie să ne agităm cu viaţa şi să ne încălzim cu cerul, spre a da societăţii imaginea adevăratei realităţi, care este compusă din realism şi din idealism. Trebuie, în acelaşi timp, să combatem şi realismul unilateral al teoriilor de luptă, de dictatură şi de teroare, şi idealismul vaporos al utopiştilor. Astăzi, omenirea şi naţiunea noastră se agită pentru un drept nou, şi noi sîntem aceia care trebuie să-l anunţe şi să-l formuleze.
În naţiunea noastră întregită se impune o dreptate întregită, pentru toate clasele şi pentru toate rasele, fiindcă timpul nostru cere pîine, lumină şi inimă pentru toţi. Dreptul vechi trebuie transformat, pentru că în el este prea mult empirism, prea mult formalism şi prea mult fiscalism. Ţara noastră a ajuns o naţiune în care nu mai există drept, ci doar procedură. Conştiinţa publică cere, în drept, mai puţin empirism şi mai multă ştiinţă. Ea mai cere ca dreptul să fie pătruns şi de căldura inimii, cere mai multă ştiinţă, dar şi mai multă conştiinţă. Conştiinţa publică spune că nu este destul să pui dreptul în formule reci şi că trebuie ca formulele lui să lase liberă calea inimii către dreptate şi către milă; ea cere mai multă dreptate, dar şi mai multă milă, întrucît, dacă dreptatea este mai utilă decît mila, mila este mai nobilă decît dreptatea.
Naţiunea noastră este, astăzi, la cotitura descurajării şi dezamăgirii şi ea strigă împreună cu poetul francez după un nou erou al naţiunii şi al dreptăţii întregite: „Qui de nous, qui de nous va devenir Dieu?”...
Sfîrşit
DEM DOBRESCU (Fost primar al Capitalei)
15 ani de la sfîrşitul unui mare artist
Doamne, primeşte sufletul
menestrelului Tău, Ion Voicu...
A trecut în lumea celor drepţi cel mai de seamă violonist din Istoria muzicii româneşti, Ion Voicu. S-a prăpădit pe un pat de spital, în ziua de luni, 24 februarie 1997. Avea 73 de ani. In ultima vreme, suferise cîteva mici atacuri cerebrale, care prevesteau teribila explozie de la începutul acestui an.
Primul şoc l-a resimţit în 1994, cînd o bandă de ticăloşi i-a spart locuinţa şi i-a furat lucruri şi amintiri de preţ - din fericire, vioara Stradivarius (făurită în 1702) şi micul tablou de Brueghel cel Bătrîn au scăpat de privirile hoţilor. Atunci, meşterul s-a frămîntat foarte mult şi nu şi-a revenit decît după ce, la insistenţele mele, generalul de Poliţie Niculae Niţu i-a prins pe infractori. Am convingerea că, aidoma lui Eugen Barbu, un galopant proces de scleroză i-a accelerat degradarea ţesăturii nervoase şi l-a apropiat de moarte mai repede decît se putea bănui. Prea mari emoţii cunoscuse în viaţă! Ultima oară am vorbit cu el la sfîrşitul lunii ianuarie – mă aflam la Şura Dacilor, din Poiana Braşov, şi am sporovăit la telefon, peste munţi, dar el, bunul şi minunatul meu amic, nu mai era de recunoscut, emisia lui verbală devenise greoaie şi incoerentă. Şi a urmat hemoragia cerebrală! A fost operat, era singura lui şansă. In repetate rînduri, am vorbit cu directorul Spitalului Elias, Alexandru Leu, cu profesorul Constantin Popa, dar s-a implicat şi colonelul dr. Ioan Cârciumaru, care este preşedintele Comisiei de Sănătate din Senat. Operaţia reuşise! Numai că, după două săptămîni, oboseala unui organism uzat şi-a spus cuvîntul. „Boală lungă, moarte sigură” - spun românii, de sute de ani. Şi ireparabilul s-a produs. Ion Voicu s-a dus la Dumnezeu, într-o zi cu soare, cînd la fereastra salonului de spital forfoteau vrăbiile gureşe, iar ghioceii proaspeţi filtrau lumina ca nişte vitralii miniaturale. Neîndoielnic, Ion Voicu a fost unul dintre cei mai străluciţi muzicieni ai Secolului XX, din întreaga lume. A studiat cu George Enescu, David Oistrah şi Yehudi Menuhin. A adus glorie României, pe toate meridianele lumii. Prin geniul lui muzical, prin degetele sale translucide, au renăscut la viaţă „monştrii sacri” ai muzicii universale: Paganini, Mozart, Beethoven, Kreisler, Enescu, Ciprian Porumbescu. Astăzi, un cor de îngeri cîntă la porţile Raiului „Balada” cea suavă, urîndu-i „Bun Venit” ilustrului oaspete. A părăsit această lume nemîngîiat. Prin 1993 m-a rugat să intervin pentru a nu fi scos din „priză”, fiindcă se simţea încă folositor societăţii româneşti. Atunci, mi-a venit ideea că n-ar fi rău să ocupe fotoliul de rector al Conservatorului Ciprian Porumbescu, din Bucureşti, locul fiind, oricum, gol. L-am rugat pe preşedintele de atunci al ţării, Ion lliescu, să se implice şi el, mai ales că îl cunoştea pe Ion Voicu de 40 de ani. A promis, dar, de rezolvat, n-a rezolvat nimic. Păcat.
Astăzi, Poporul Român îl petrece pe ultimul drum pe unul dintre nepieritorii slujitori ai Culturii Naţionale. Ion Voicu a fost un gigant, harul lui venea de la Dumnezeu. L-am iubit enorm, l-am respectat, m-am mîndrit cu prietenia lui.
Ţin minte o scenă de film: în aprilie 1989, însoţeam echipa de fotbal Steaua în Turcia. Acolo, la Conservatorul din Izmir, preda Ion Voicu. M-a rugat să-l iau şi pe el la meciul din semifinala Cupei Campionilor Europeni, cu Galatasaray Istanbul. Era cu soţia. Apoi, ne-am dus împreună la Efes, pentru a vedea locul unde Fecioara Maria, însoţită de Apostolul Ioan, a peregrinat. În sfîrşit, maestrul a dorit să se întoarcă în ţară în avionul echipei. Zis şi făcut. Deodată, pe cînd ne aflam la 10.000 metri înălţime, el a scos vioara Stradivarius şi, postat în faţa sportivilor, ca pe scena Athenelui, a cîntat Balada lui Ciprian Porumbescu. Cît de aproape eram de Dumenezu...
Înainte de 1989 l-am convins pe Eugen Barbu să-i decerneze Premiul „Săptămîna”. În 1991 i-am decernat eu însumi Premiul „România Mare”. Pentru că a fost un patriot minunat şi lui i se cuvenea totul. Dacă n-aş şti că Dumnezeu salvează sufletele celor aleşi şi credincioşi, astăzi aş fi disperat. Dar eu ştiu că există viaţă veşnică şi Ion Voicu o merită din belşug. Pentru că a adus lumină şi bucurie la zeci de milioane de oameni din întreaga lume, înfrăţindu-i prin această artă cosmică şi triumfală, care e muzica. El a fost un Arhanghel al Păcii, profilîndu-se ca un remarcabil ambasador al României eterne. Adio, Nea Ioane! Îţi sărut mîna cu care ai plimbat arcuşul de-a lungul şi de-a latul acestui gît de vioară care e Calea Lactee...
CORNELIU VADIM TUDOR
28 febr. 1997
LIDERUL P.R.M. ŞI-A LANSAT, LA FĂGĂRAŞ,
CARTEA „CELE MAI FRUMOASE AFORISME“
Comunicat
de Presă
Locuitorii Municipiului Făgăraş, din judeţul Braşov, au trăit joi, 12 aprilie a.c., momente cu adevărat impresionante, ocazionate de vizita făcută în urbea lor de către liderul PRM, domnul Corneliu Vadim Tudor, membru al Parlamentului European. Evenimentul a fost prilejuit de lansarea celei de-a 32-a cărţi a Tribunului, intitulată „Cele mai frumoase aforisme”. Autorul, împreună cu familia sa, a fost primit ca un adevărat oaspete de onoare, el fiind întîmpinat cu pîine şi sare, de un grup de tineri îmbrăcaţi în costume populare.
Gazda manifestării a fost domnul Radu Mitric, patronul Librăriei Birotex, cea mai mare din oraşul Făgăraş. În prezenţa cîtorva sute de persoane, vorbitorul a subliniat că este deosebit de onorat de faptul că domnul Corneliu Vadim Tudor, personalitate proeminentă a vieţii politice şi culturale româneşti, a ales un loc încărcat de Istorie pentru a lansa această frumoasă carte, atît de apreciată de cititorii săi. În continuare, au luat cuvîntul profesorul de limba română Liviu Ioani, precum şi Doru Munteanu, preşedintele Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor, care au evidenţiat bogata activitate scriitoricească a domnului Corneliu Vadim Tudor, o voce unică în peisajul literar românesc, dar şi un autentic om al Cetăţii, care s-a ilustrat şi se ilustrează ca un luptător neînfricat pentru binele poporului său. În aplauzele celor prezenţi, autorul a arătat că îi face deosebită plăcere să se afle la Făgăraş, o puternică zonă de rezistenţă antibolşevică şi de înţelepciune românească, de o frumuseţe aparte, atît prin locuitorii săi, cît şi prin cadrul natural deosebit în care se află. Domnul Corneliu Vadim Tudor i-a urat succes candidatului PRM la Primăria Municipiului Făgăraş, Radu Mitric. Domnia-sa a oferit făgărăşenilor numeroase exemplare ale volumului „Cele mai frumoase aforisme”, cu autograf. A fost prezent Cristian Stănescu, consilier europarlamentar.
BIROUL DE PRESĂ
AL PARTIDULUI ROMÂNIA MARE
12 aprilie 2012
MESAJE DE PAŞTI
* Viorel Ioan Păunescu: Paşte Fericit!
* Prof. univ. dr. Dumitru Oprea, senator PDL: Învierea Domnului să rodească, în fiecare dintre noi, sentimente de Bucurie, Lumină şi Înţelepciune. Alături
de cei dragi, să aveţi linişte şi
pace sufletească. CHRISTOS A ÎNVIAT!
* Călina Popa, Dobroteşti, jud. Teleorman: De Sfintele Paşti, succes în alegeri, viaţă lungă şi bani în pungă pentru binefăcătorul meu, Boierul Vadim Tudor!
* Doina Damian şi familia, Toronto, Canada: Stimate domnule Vadim Tudor, Paşte Fericit! Vă transmitem, la această sărbătoare, multă sănătate şi putere de muncă, fericire alături de cei dragi. CHRISTOS A ÎNVIAT!
* Colectivul revistei „România Mare“: Paşte Fericit, multă sănătate şi linişte sufletească alături de frumoasa dvs. familie. CHRISTOS A ÎNVIAT!
* Ilie Marin Cristea, militar în rezervă: Stimaţi redactori ai publicaţiilor „România Mare“ şi „Tricolorul“, din vestul ţării, cu ocazia Sărbătorilor Pascale, atît dvs., cît şi familiilor dvs., vă dorim multă sănătate şi putere de muncă în activitatea pe care o desfăşuraţi, în slujba adevărului. Cu credinţă în Tatăl Ceresc, vom învinge toţi duşmanii acestui popor. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
* Prof. dr. jurist Paul Valentin Neamţ; general de brigadă Dumitru Marcu; prof. de istorie Cristi Stoica: Stimate domnule preşedinte Corneliu Vadim Tudor, cu ocazia Sărbătorilor Pascale, noi, cei din vestul ţării, vă dorim dvs. personal, familiei dvs., precum şi colaboratorilor, pe care, cu cinste şi onoare, îi conduceţi în spiritul dragostei de Ţară, multă sănătate, fericire, prosperitate şi putere
de muncă în slujba Naţiunii. Cu deosebită stimă şi respect, din partea membrilor şi simpatizanţilor PRM.
Război corupţiei
Porcii şi sondajul
Dragă domnule dr. Corneliu Vadim Tudor, încep acest mesaj, pornind de la ideea că proverbele româneşti sînt născute din înţelepciunea multimilenară a poporului nostru, ele aflîndu-şi valabilitatea şi în lumea politică.
Pe oamenii cu bun-simţ, împungerea cu un proverb îi face să roşească, vorbele înţelepte rănindu-i chiar mai mult decît o înjurătură. Dragă domnule Vadim Tudor, ştiindu-se bine că PRM-ul, pe care îl conduceţi, este un partid al oamenilor de bun-simţ, am să mă refer, în cele ce urmează, la toţi aceia care s-au perindat la Putere, care s-au dovedit a fi oameni total lipsiţi de o astfel de calitate.
Degeaba îl baţi pe porc, fiindcă el crede că îl scarpini. Porcii gîndesc aşa: „Strîngeţi voi, că vom mînca noi“. De aceea, strîmbii mănîncă şi tîlhăresc ţara şi drepţii nu mai apucă nimic. Fie că fură, fie că ţin sacul, primii tot hoţi se numesc. Justiţia, pe tîlharul cel mic îl spînzură, pe cel mare îl face scăpat. Trebuie să fugi de omul lacom, pentru că, mînat de lăcomie, el îşi vinde şi neamul, şi moşia. Iar pe vrăjmaşii ţării tale, vrăjmaşi ai tăi să-i socoteşti. De aceea, la toamnă, cînd e vremea alegerilor, să batem nucii pînă nu le cade frunza. Mai toţi politicienii din ultimii 22 de ani stau cu fundul în două luntre. Ei se închină la Dumnezeu, dar nu se strică nici cu dracul.
Domnule dr. Corneliu Vadim Tudor, la fel ca marea majoritate a românilor patrioţi, eu nu îmi imaginez cum ar putea arăta viaţa politică românească, profund viciată, astăzi, de cozile de topor care fac jocul intereselor străine pe teritoriul României, fără prezenţa dvs. în viitorul Parlament. Sînteţi printre puţinii politicieni care, prin curaj, înţelepciune, spirit de dreptate şi adevăr, reuşesc să echilibreze lupta politică. Dumneavoastră sînteţi cel ce înclinaţi tot mai mult balanţa în favoarea forţelor naţional-patriotice. De aceea, dragă domnule Corneliu Vadim Tudor, permiteţi-ne să vă fim alături, pentru a vă putea bucura de liniştea de care aveţi multă nevoie. Duşmanii vă sînt neîndurători.
Ceea ce m-a determinat, însă, să vă scriu este apariţia, în presa scrisă şi la TV, a acelui sondaj revoltător. De aceea mi-am şi intitulat acest mesaj ,,Porcii şi sondajul”. Cum să creadă cineva că USL (alianţă din care fac parte PNL şi PSD - Partidul Sărăciei şi al Distrugerii) se bucură de peste 50% din intenţiile de vot ale populaţiei?
Drag Popor Român, este clar că aceste sondaje false, trucate sînt fabricate, în anumite laboratoare, de către persoane specializate în tehnici de intoxicare, indivizi pe care nu ştii cum să-i califici: ploşniţe, lachei, cozi de topor. Oricum i-ai numi, ei fac parte din categoria bestii umane, din Grădina Zoologică a politicianismului.
Nu are rost să iau la puricat acest sondaj mizerabil, dar cum e posibil ca această alianţă democrat-liberală să aibă un asemenea procent, cînd ea a luat naştere din formaţiuni care au provocat doar scandal şi ruinarea ţării? Apoi, acelaşi sondaj scoate din gunoaie nişte partide de buzunar (PP-DD – 7%), ai căror membri nu sînt de ajuns nici să formeze o echipă de fotbal? În schimb, un partid adevărat, aşa cum este PRM, care nu trădează, nu a fost la guvernare, care nu are în rîndurile sale nici mafioţi, nici corupţi, nici şantajişti, apare, în mincinosul sondaj de opinie, cu... 4,9%. În realitate, PRM are cel puţin 26%! Unde oare s-o fi dus electoratul PRM, după mintea acestor ,,licurici”? La această întrebare, trăgătorii de sfori nu ştiu să răspundă.
Noi, membrii şi simpatizanţii PRM, îi avertizăm pe duşmanii Poporului Român să ia în serios sondajele adevărate, bazate pe date reale. Nu sîntem proşti să luăm drept bune nişte mistificări făcute la comandă. Pentru ţara noastră, noi sîntem capabili să facem nu numai sacrificii, ci şi compromisuri, care să-i facă pe aceşti ,,sondori” mincinoşi să regrete falsurile pe care le produc.
Realitatea este aceasta: peste tot unde apar - în pieţe, pe stadioane, la mitinguri şi adunări populare - oamenii PRM, în frunte cu Tribunul, sînt primiţi ca eliberatori ai poporului. Acesta este pulsul inimii românilor – el reprezintă sondajul adevărat.
Dragă domnule Corneliu Vadim Tudor, vă aşteptăm la Buzău, unde un luptător, la fel ca dvs., şi foarte multă lume doreşte să vă vadă şi să vorbească cu dvs.
În încheiere, vă rog, cu mult respect, să ignoraţi toate aceste sondaje mincinoase. Aceeaşi rugăminte o adresez tuturor românilor mei: să nu cadă în capcana acestor făcături, fiindcă ele fac parte dintr-un plan diversionist, menit să îndepărteze forţele naţionale, sănătoase, ale ţării să acceadă la guvernare. Nu uitaţi, dragi români, că domnul Corneliu Vadim Tudor este singura personalitate integră, care nu a putut fi niciodată învinuită de vreo neregulă şi asupra căreia nu a planat nici un fel de suspiciune.
La troacă, cu porcii sondajelor false!
Cu dragoste şi iubire pentru Poporul Român, pentru PRM şi Tribun.
ION OVIDIU DUMITRU,
un ostaş din oastea domnului Vadim
P.S. 1 - Deşteaptă-te, române, şi ia-ţi soarta în mîini/ La vot cînd te vei duce, să ştii pe cine-alegi./ Ca să nu-ţi plîngi de milă, deschide bine ochii./ Cei care au Puterea, să n-o mai aibă-n veci!
P.S. 2 - Cu ocazia Sfintelor Sărbători ale Învierii Domnului, vă doresc, din toată inima, dvs., familiei dvs., membrilor PRM din toată ţara un Paşte Fericit! Christos a Înviat! Dumnezeu să vă binecuvînteze cu puterea Sa.
Din nou în recesiune
Vom intra iar în recesiune, sărmanii de noi, după ce abia ieşiserăm din ea! Noul guvern se dovedeşte, pe zi ce trece, a fi identic cu cel vechi. Adică, incapabil să schimbe lucrurile în bine, pentru România. Corupţia şi hoţia vor continua să meargă înainte, mînă în mînă.
Cum să mai speri într-o redresare, cînd noua echipă guvernamentală vrea să vîndă tot ce-a mai rămas bun, viabil, în ţara asta sărăcită şi adusă în pragul falimentului?
Premierul M.R. Ungureanu calcă, se pare, pe urmele predecesorului său, Emil Boc. Noul şef al Executivului m-a decepţionat, şi nu doar pe mine, după apariţia sa, la „Antena 3“. Vorbeşte mult, aparent doct, dar nu spune nimic concret. Este maestru în ocolirea răspunsurilor. În acelaşi timp, se vede clar că Udrea şi ceilalţi lideri din cadrul PDL nu-l iartă. Tot ei domină. Şi-atunci?
Traian Băsescu a anunţat că ne returnează 15% din dramaticele tăieri de salarii - o, ce veste minunată! -, numai că pînă atunci, şi chiar şi după ce acest lucru se va întîmpla, tot greu ne va fi. Inflaţie, preţuri care cresc continuu. Păi, cum altfel, dacă lăsăm cartofii de producţie românească să zacă prin depozite şi cumpărăm, cu costuri mult mai mari, pe cei din import? Preţul la benzină (şi motorină!) urcă mereu, ceea ce generează o veritabilă avalanşă de creşteri ale costurilor la toate produsele şi serviciile.
Ne-aţi vîndut, domnilor, pe noi şi pe copiii noştri, ne-aţi condamnat la o neagră sărăcie. Spitalele gem de bolnavi, medicamente nu sînt. Genocid.
Şi-n timp ce majoritatea suferă, voi, minoritatea, ne sfidaţi fără pic de ruşine. Viermii să moară, băieţii deştepţi să trăiască...
UDMR-ul îşi continuă „misia“. Adică ne calcă în picioare. Veşnic aflaţi la guvernare, liderii maghiari defilează prin Ardeal, mai dihai ca prin pusta ungară. La Tîrgu Mureş vor facultate cu o linie maghiară. O vor avea. Jucăm, în frunte cu premierul, după cum ne cîntă (era să zic ne comandă) Kelemen Hunor şi ai lui. Nu-i aşa că sîntem independenţi? Că sîntem liberi şi fericiţi? Doar avem mereu – aşa ni se spune - creştere economică. Numai că, precum steaua din poezia lui Eminescu, o vedem, şi nu e...
Vor veni alegerile. Vor cîştiga, oare, tot cei care numără voturile, aşa cum propovăduia, odată, înţeleptul ,,tătuc” Stalin? Sau cei care vor fura mai mult, aburindu-i pe alegători cu vestitele pomeni electorale, adică aceia care vor reuşi să-i mintă şi să-i amăgească pe oamenii creduli şi nefericiţi, ce abia îşi mai duc traiul de azi pe mîine?
Dă-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă! Alungă-i pe farisei din templu şi deschide-ne calea mult aşteptată spre lumină!
Fie ca România să renască, iar acest popor să aibă în frunte un păstor înţelept, ca-n vremurile măreţe, de odinioară!
Gh. Militaru
România nu mai este a norodului, ci a tagmei jefuitorilor! (8)
Prin tot ceea ce întreprind, aceşti indivizi care ne guvernează fac dovada lipsei lor de competenţă, a dezinteresului faţă de adevăratele probleme sociale ale ţării. Ei nu ştiu altceva, decît să pună în practică, absolut aiurea, idei total aberante şi mult prea păguboase. În acest sens, cred că Traian Băsescu este singurul şef de Stat din lume care îşi permite să afirme că ,,Statul nu este obligat să aibă grijă de toţi cetăţenii lui”. Ei bine, prin această declaraţie, Băsescu şi-a exprimat, în mod clar, dispreţul, indiferenţa şi totala lipsă de compasiune faţă de marea massă a populaţiei, care a fost supusă, în aceşti ultimi ani, unor suferinţe mult mai perverse şi mai dramatice decît cele din perioada comunistă. Aşadar, potrivit concepţiei sale, Statul trebuie să acţioneze selectiv asupra cetăţenilor săi; cu alte cuvinte, să se îngrijească doar de unii, iar pe ceilalţi (cei mai mulţi) să-i ignore. Păi, nu aşa se comportau şi acele guverne odioase, de esenţă nazistă?
Se pare că, deja, i s-au permis prea multe acestui domn Băsescu. I s-a dat prea multă apă la moară, iar dumnealui a profitat de acest lucru, impunîndu-şi unele dintre cele mai aberante şi mai nenorocite idei, clocite de o minte, după cît se vede, mult prea încinsă. Domnia-sa vrea, nici mai mult, nici mai puţin, să ,,modernizeze” Statul, bramburind, peste noapte, tot ceea ce alţii au realizat vreme de decenii, sau chiar de secole. El vrea să desfiinţeze judeţele, forme de organizare teritorial-administrativă, care sînt emblematice, prin tradiţie şi vechime, pentru ţara noastră. Şi asta, nu printr-o consultare prealabilă a populaţiei, ci - pur şi simplu – pentru că aşa i s-a năzărit dumnealui! Noi, poporul suveran - aşa cum ne alinta el, cu o viclenie şi o perfidie de mare maestru, în campania electorală prezidenţială - nu mai contăm deloc, voinţa noastră nu mai are importanţă. Dumnealui consideră că se află deasupra tuturor, că numai el ne poate hotărî nouă, românilor, soarta. Se crede atotcunoscător şi stăpîn pe vieţile noastre. Şi, după exemplul lui, la fel procedează şi cei din Guvernul ţării, toţi fiind nişte incapabili, care încearcă să ne convingă cît de profesionişti şi de incoruptibili sînt ei. În realitate, avem de-a face cu nişte escroci ordinari care, într-o democraţie autentică, pentru matrapazlîcurile făcute cu scopul de a-şi satisface propriile interese – vezi cazurile Ioan Botiş şi Daniela Andreescu – ar fi fost ,,cazaţi” de urgenţă la ,,căsuţa cu zăbrele”!
De asemenea, domnul Băsescu vrea să schimbe, tot peste noapte, Constituţia României: Statul să fie, practic, desfiinţat, dimpreună cu funcţiile sale fundamentale. Potrivit filozofiei dumnealui, numită, pompos, de către pupinfundiştii săi, ,,băsescianism”, Statul trebuie să renunţe la funcţia sa socială; cu alte cuvinte, să nu mai aibă nici o responsabilitate faţă de cetăţeni, pe componenta socială; prin urmare, scapă cine poate. Culmea este că aceste aberaţii sînt preluate şi dezvoltate – păi, altfel cum? – de destui panglicari din gaşca guvernamentală. Astfel încît, nici n-ar fi de mirare să ne vedem siliţi, în curînd, să ţinem la piept - precum odinioară, în China maoistă, cînd fiecare chinez era obligat să poarte în buzunar cărticica roşie cu ,,Învăturile lui Mao” – broşura portocalie ,,Învăţăturile lui Băse”.
(va urma)
Niculae Ghiţă
Priorităţile guvernării
în preajma alegerilor (1)
Verbul „a guverna“ este înrudit cu verbul „a face bine“, adică a conduce, a administra treburile unei ţări, în mod eficient, în folosul populaţiei respective. Există pretutindeni în lume clase sociale, caste, partide, care se luptă pentru a guverna. Lupta este acerbă, iar mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop sînt, în mare parte, îndoielnice. Dictonul „Scopul scuză mijloacele“ este îmbrăţişat făţiş de marea majoritate a aspiranţilor la guvernare. Miza este, totuşi, Puterea politică. Putere în folosul cui şi de ce?
Cei ce ajung la Putere uită adeseori de unde au plecat, cine şi de ce i-a ales. Oamenii aceştia ar trebui, mai des, să facă recurs la memorie şi să încerce să răspundă, într-un soi de auto-interviu, la următoarele întrebări:
a) Dacă timpul trece, leafa merge, nu vine, într-o zi, şi scadenţa?
b) Fac eu bine ceea ce fac, sau mai bine tac şi nu fac nimic, pentru a nu supăra pe nimeni?
c) „Măria-Sa“ alegătorul este, sau nu este mulţumit de mine?
d) Conştiinţa mea de „om ales“ se împacă oare cu promisiunile făcute alegătorului?
Timpul trece, iar „omul din Agora“ vrea să ştie, măcar în al unsprezecelea ceas, dacă alegerea sa a fost una inspirată, corectă şi, mai ales, eficientă. E timpul ca, acum, în preajma alegerilor, populaţia să se dumirească şi să se ferească de impostori şi de „pierde–vară“ sau de „omoară timpul“, ajunşi, pe criterii numai de ei ştiute, în fruntea bucatelor, cu ajutorul partidelor ce i-au propulsat. La aşa partide, aşa oameni.
e) De ce există atîta „labilitate“ în politica dîmboviţeană?
Se cuvine să privim cu scepticism la „traseiştii deveniţi miniştri”, care apar ca ciupercile după o ploaie de vară. Ei urmăresc cu ardoare doar interesul propriu şi al mentorilor lor. Ce încredere mai poate avea alegătorul în aceşti oameni? Nici una. Dacă stimabilii aleşi, mîine, vor face la fel?
Labilitatea în politică este extrem de dăunătoare, costisitoare şi plictisitoare. Să se ştie şi să nu se uite: cel ce a trădat din interes o dată, o poate face din nou, oricînd, pentru că are experienţă...
Ce trebuie făcut, cu ce se poate începe?
a) În primul rînd, e necesar un bilanţ sever al actualei guvernări. Am spus bilanţ sever, nu tămîiere şi îmbrobodiri bombastice, fără jenă sau ruşine. De coterii politice sîntem sătui. Nu cerem nimănui să-şi pună cenuşă în cap, dar măcar să aibă bunul-simţ să nu mai candideze la alegeri şi să lase locul altora, mai capabili ca el.
b) Fiecare ales să raporteze cinstit şi fără ezitare în faţa alegătorilor: Ce a făcut? Ce n-a făcut? Ce trebuia să facă din ceea ce a promis? Să se refere la cauze, nu la motive. Domnilor aleşi, renunţaţi a mai da vina pe aşa-zise cauze obiective, cum ar fi lipsa banilor, a timpului etc. Nu mai ţine minciuna...
(va urma)
Vasile Bobonete, socio-psiholog
Craiova, judeţul Dolj
Impresionant Spectacol de Paşte al Orchestrei
,,Angeli’s” şi al Corului Academic ,,Divina Armonie”
În Săptămîna Mare, mai exact joi, 12 aprilie a.c., bucureştenii au avut parte de un spectacol absolut magnific. Evenimentul, găzduit de studioul ,,Mihail Jora” al Radiodifuziunii Române, s-a bucurat de prezenţa unui numeros public. În cadrul acestei reprezentaţii, intitulată, sugestiv, ,,Priviţi Golgota”, iubitorii de muzică au avut şansa de a urmări evoluţia Orchestrei ,,Angeli’s” şi a Corului Academic ,,Divina Armonie” – Club UNESCO.
În programul concertului au figurat piese celebre, aparţinînd lui W.A. Mozart, G.F. Händel, Antonio Vivaldi, F. Silcher şi Eusebiu Mandicevski. În a doua parte a spectacolului, au fost interpretate lucrări semnate de Verdi, G. Puccini, Pietro Mascagni, Hans Zimmer, Vanghelis şi John Williams. La pupitrul orchestrei s-a aflat talentatul dirijor Cristian Marius Firca. Pe scenă au evoluat violonista Simina Croitoru, soprana Angela Stratulat, mezzo-soprana Emanuela Pascu, tenorii Florin Ormenişan, Narcis Brebeanu şi baritonul Eugen Secobeanu. Prezentator: actorul Eusebiu Ştefănescu. Întregul eveniment s-a desfăşurat sub egida Centrului Cultural European Sector 6 şi a Fundaţiei ,,Cavalerii Daciei – Club UNESCO”.
Orchestra ,,Angeli’s” activează în cadrul Fundaţiei ,,Cavalerii Daciei”. Această fundaţie a fost înfiinţată la 1 iunie 2009, la iniţiativa celui care poate fi considerat părinte spiritual al Orchestrei, Ionel Ilie Ciuclea, manager general al S.C. Supercom S.A., societate care sponsorizează toate acţiunile culturale ale acestui apreciat ansamblu muzical. Corul Academic ,,Divina Armonie” – Club UNESCO a luat naştere în anul 1997, la iniţiativa profesoarei Paula Ciuclea. Este un ansamblu profesionist, alcătuit din studenţi şi absolvenţi ai conservatoarelor de muzică din ţară şi străinătate, avînd drept scop promovarea culturii naţionale şi universale, consacrarea tinerelor talente.
Revista noastră a mai scris despre Paula Ciuclea, persoană fermecătoare şi idealistă, care e animată de o mare nobleţe sufletească. Să întreţii, din fonduri proprii, timp de 15 ani, un cor cu peste 40 de membri, într-o perioadă de secetă culturală, în care sîntem asaltaţi de ,,mareea neagră” a manelizării – iată o misiune de apostolat! De altfel, ,,Divina Armonie” cîntă şi la slujbele oficiate în Biserica Sf. Gheorghe Nou, din Bucureşti, unde este înmormîntat cel mai mare martir al Creştinătăţii Europene, Constantin Brâncoveanu, şi unde a fost prohodit, la 17 iunie 1889, Mihai Eminescu – sfînt lăcaş, păstorit de tînărul preot, plin de har, Emil Cărămizaru.
Felicitări soţilor Paula şi Ionel Ilie Ciuclea pentru abnegaţia lor profund creştină şi românească. O astfel de manifestare ar fi trebuit organizată de instituţiile Statului – dar, vorba aia, care Stat? Ăla forfecat, pulverizat şi privatizat de nişte analfabeţi? Neîndoielnic, ,,clipa de încîntare” (cum ar fi spus regretatul Tudor Vornicu), de la Sala Radio, din Joia Mare, a reprezentat cea mai importantă manifestare culturală din România acestei primăveri, o binefăcătoare uvertură a Învierii Domnului. Fiindcă toţi acei oameni – artişti şi spectatori – şi-au dat întîlnire în acel Templu pentru a aduce slavă Mîntuitorului nostru. În ceea ce ne priveşte, noi am face-o pe Paula Ciuclea ministru al Culturii; oricum, ar fi mai bună şi mai îndreptăţită decît figura sinistră a medicului veterinar Kelemen Hunor, care nu ştie altceva decît să le facă la cai clismă cu seringa, iar acum este staroste peste o cultură care a dat umanităţii genii absolute, ca Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, George Enescu, Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Anna de Noailles. Ce ruşine! Ce vremuri de ocară trăim! Dar, vorba cîntecului: ,,Tot ce-i românesc nu piere!”.
,,România Mare”
Poeţi uitaţi
Ave Maria
Ave Maria,
Casa Domnului, izvor nesecat,
Balsamul nădejdilor, munte-ncununat.
Au înflorit caişii, trandafirii, coroana merilor,
Codrii-mbrăţişează ostrovul poienilor.
Văile îşi cheamă torentele,
Vîntul îşi desprinde de pe creste pletele,
Arhanghelii vestesc din dantela nourilor
Că sosesc serafii, mirii aurorelor.
Din răzoare de cer şi răsărituri,
Din luminiş de legendă şi mituri,
Am adunat cu mîini sfioase
Narcise albastre, floarea soarelui şi chiparoase.
Am trecut cu icoane şi spini pe valuri de mir
Şi am cules iasomii fir cu fir.
Nu-mă-uita în palete,
Mimoze-n liturghii şi-n buchete.
Ca un năer, ca un heruv pe creangă
de suflet ce clatini,
Am adunat aştri în vistierii de datini.
În candele sfinţite le-am turnat,
Le-am frămîntat
Cu micşunelele zărilor,
Să te-nveşmînt, Fecioară, în purpura-nchinărilor.
Ave Maria,
Născătoare de Dumnezeu.
La sînul tău mărgăritarul vieţii
Şi-a odihnit seninul dimineţii;
În trupul tău şi-a găsit sălaş Dumnezeirea,
Inima ta i-a-mpărtăşit întîi iubirea.
Mîinile tale, crini miruiţi, au cuprins iubirea
cea făr-asfinţit,
Iubirea vie ce s-a răstignit.
În umbra ta sacră, zid nesurpat,
Aminul inimii şi tronul regilor pace-au aflat.
Se pleacă sălciile sufletului,
Se ostoiesc robiile gîndului,
Zîmbetul tău, Fecioară, pogoară harul cerului
Şi ruga ta-nsetată ne dă iertarea Mielului.
Ave Maria,
Sceptru al Împăratului Christos
Masă de aur, altar de abanos.
Îndură-te de cei ce se iubesc,
De cei flămînzi, de cei ce pribegesc,
De cei din temniţi ce te preamăresc.
Porunca, uitarea, legile
Sapă mai adînc beznele;
Lanţul de fier striveşte gleznele.
Pe inele cenuşii de cer,
Pe arcul speranţelor ce nu pier.
Marama vînătă-a zilelor
Zugrăveşte Dumnezeul milelor.
Spre tine-n fîlfîiri pioase se-ndreaptă toate
Căruntele şoapte,
Ceara durerii, mîini tămîiate de moarte.
La tine-n odăjdii serafice vin
Aghiazmă, ciorchin.
RONSARDA CASTRO (1941)
Mică enciclopedie
Mistere de nepătruns (5)
Misticii
Ipoteza că dăunătoare nu sînt numai necazurile, ci şi gîndurile şi sentimentele negative, îi poate face să surîdă dispreţuitor pe sceptici, dar noi le putem da o replică imbatabilă. Se ştie foarte bine că detectorul de minciuni semnalează neadevărurile spuse de cei examinaţi cu acest gen de aparat, pentru simplul motiv că orice minciună pe care o spunem provoacă reacţii organismului. Există, deci, o dovadă ştiinţifică a influenţei simţămintelor şi gîndurilor noastre asupra stării de sănătate. De ce să nu admitem că ne putem vindeca de anumite afecţiuni nu numai prin diverse tratamente, ci şi prin schimbarea modului nostru de a gîndi? Foarte mulţi medici sînt conştienţi de această legătură, dar puţini au curajul să-şi exprime deschis crezul. De la un medic am aflat că, atunci cînd reuşeşti să faci un bine cuiva, să-l ajuţi în momente cruciale, fără ezitări sau condiţionări, sentimentul de satisfacţie pe care-l resimţi are forţa de a întări sistemul imunitar. Cînd credincioşii se văitau părintelui Arsenie Boca de substanţele nocive prezente în alimente, el îi sfătuia ca, înainte de a mînca, să facă semnul crucii deasupra a ceea ce mănîncă. Nu este exclus ca acel semn al crucii, făcut cu încredere şi cu multă credinţă în Dumnezeu, să anihileze ceea ce este nociv în alimente. Am recurs la această lungă introducere, pentru a-i familiariza puţin pe cititori cu ideea existenţei unei lumi nevăzute, căutată cu pasiune şi disperare de mistici, nişte oameni cu totul diferiţi de noi, muritorii de rînd, atît de ataşaţi de materie, încît ne este aproape imposibil să ne sustragem farmecului ei. Din dorinţa de a demitiza tot ceea ce se referă la spiritualitate, oamenii de ştiinţă vor să refacă în laborator anumite manifestări, provocate şi dirijate de forţe nedetectate. Privitor la extazul mistic, s-a ajuns să se afirme că, de fapt, este vorba despre o regresie a omului la perioada suptului, deşi s-a constatat că electroencefalograma sugarului nu seamănă deloc cu cea a misticului aflat în stare de extaz. O altă teorie este aceea că misticii sînt doar nişte bieţi nebuni, cu toate că există o diferenţă ca de la cer la pămînt între un mistic şi un om suferind de afecţiuni psihice. Revin la părintele Arsenie Boca. Într-una din lucrările Sfinţiei Sale, spunea: „Noi, oamenii, nu sîntem născuţi de timp, ci de veşnicie. Aşa se face că într-o fărîmă de ţărînă avem şi celălalt tărîm. Deşi trăim o vreme îmbrăcaţi de lumea aceasta, totuşi ni se întîmplă clipe cînd fratele vis şi sora moarte ne dau tîrcoale şi ne despică făptura în două. Avem clipe în care scăpăm de sub chingile celor patru dimensiuni ale lumii văzute şi ne trezim deodată într-un alt mod de-a fi şi pătrundem într-un alt mod de a cunoaşte“.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Navele extraterestre
s-ar putea să fie... intraterestre! (8)
OZN-urile subterane
Un alt cercetător din acele vremuri al chestiunii OZN-urilor, Gray Barker, era de acord cu afirmaţia lui Palmer, drept pentru care şi a pus umărul la această teorie prin cartea lui „Ei ştiau prea mult despre farfuriile zburătoare“. Aici, Barker vorbeşte despre „misterul Antarcticii“ sau, cu alte cuvinte, despre neobişnuitul număr de farfurii zburătoare văzute aterizînd şi decolînd în regiunea Polului Sud, ceea ce susţine puternic teoria deschiderilor polare prin care aceste aparate de zbor intră şi ies din interiorul Pămîntului. În această carte, el menţionează doi investigatori, un australian şi un neozeelandez, pe nume Bender, respectiv Jarrold, care credeau că farfuriile zburătoare îşi au originea şi baza în Antarctica. Ei au încercat să urmărească traseul lor pînă în momentul în care „trei oameni în negru“ le-au oprit cercetările, dorind să suprime demersurile investigatorilor, precum în cazul zborului de 2.300 de mile al amiralului Byrd, în şi pe teritoriul acela necunoscut, ce nu se găseşte pe nici o hartă şi care se află dincolo de Polul Sud.
Theodore Fitch a fost un alt scriitor care a crezut că OZN-urile vin din interiorul Pămîntului. În cartea sa „Paradisul nostru din interiorul Pămîntului“, acesta arată: „Cei care scriu despre farfuriile zburătoare cred că acestea vin de pe alte planete, dar cum poate să fie posibil aşa ceva? Ele sînt prea departe. Să călătoreşti la imense viteze ţi-ar lua o viaţă să faci o astfel de călătorie (în special de pe planete ce se află în afara sistemului nostru solar)“. Fitch spune că ocupanţii OZN-urilor, care au venit pe Pămînt şi care pozează în vizitatori de pe alte planete, sînt, de fapt, membrii unei civilizaţii avansate ce se află în interiorul gol al Pămîntului şi care au motive întemeiate să ţină în secret adevărata lor origine, pentru aceasta aruncînd „perdele de fum“ şi „false indicii“, pentru cel al originii lor interplanetare:
„Ei spun că vin de pe alte planete, dar mă îndoiesc. Aceasta este o «minciună albă» ce are ca scop să împiedice guvernele militarizate să afle că în partea opusă a scoarţei terestre există o civilizaţie avansată, ale cărei realizări ştiinţifice surclasează, de departe, pe cele ale civilizaţiei noastre şi care se deplasează spre exterior prin intermediul deschiderilor polare. În acest fel ei se protejează de orice violenţă sau război posibil între rasa de la suprafaţă şi cea din interior“.
(va urma)
TIM R. SWARZ
Poze => https://www.facebook.com/media/set/?set=a.390182207679723.93749.242817732416172&type=3
Revista ROMANIA MARE - NR. 1134 - ANUL XXIII - VINERI 20 APRILIE 2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu