6 APRILIE 1990. Azi e ziua de naştere a mamei. Acum ar fi împlinit 76 de ani. Îmi spunea că ea nu şi-a serbat niciodată ziua pe 6 aprilie, ci numai şi numai de Paşti, indiferent cînd cădea, chiar şi în mai. Totuşi, 6 aprilie e o zi de o importanţă colosală: atunci se pare că a fost crucificat Isus Christos. În „Tineretul liber”, un alt articol al lui Ioan Gavra despre evenimentele din Ardeal. Încet şi sigur, ies la iveală toate samavolniciile radicalilor unguri. În seara zilei de 31 martie, 6 unguri au atacat trenul personal nr. 4016 Tg.Mureş-Braşov; învăţătorul Gh. Colceriu a fost bătut (s-a ales cu arcada spartă), unei femei de 60 de ani i-au fost scoşi dinţii, iar şeful de tren Mihai Tănase a fost înjunghiat. Pentru că nu se putea fară cuţite, asta e limpede. Ai zis ungur beat, ai zis cuţit! La coborîre, cei 6 huligani au distrus legăturile telefonice şi instalaţiile electrice ale trenului. Atacarea acestui mijloc de transport a căpătat frecvenţa unei boli molipsitoare. La 1 aprilie, alţi unguri, cu altă palinkă în nas, s-au năpustit ca vandalii asupra personalului nr. 4014. Aici ne-a adus nesăbuinţa de a ne distruge Statul, cu mîinile noastre. Nu era bună Securitatea - dar hoardele de unguri beţi şi asasini sînt bune? În „Contrapunct”, un nou interviu cu neobositul Dorin Tudoran. Individul minte că i-aş fi trimis, printr-un diplomat străin, un memoriu (?!). Eu nu i-am trimis niciodată nimic, decît, fireşte, dispreţul meu. Un rechizitoriu aspru, împotriva lui Ceauşescu, am scris, ce-i drept, în 21 decembrie 1989, pe care, în 22 decembrie, l-am depus la ambasada S.U.A. De ce? Pentru că, la ora aceea, căzusem şi eu pradă intoxicării generale cum că Ceauşescu ar fi ucis mii de oameni la Timişoara, mitraliindu-i din helicoptere. Pentru o asemenea barbarie, eu, care nu omor nici cea mai măruntă gînganie - l-aş fi împuşcat cu mîna mea. Pe urmă, s-a constatat că totul fusese o diversiune diabolică. Sau, vorba unui ziarist francez: „o minciună mare cît veacul”. În proaspătul lui interviu, Tudoran vorbeşte despre autorităţile române, „care nu se şterg la gură după ce rîgîie”. Ăsta, după ce că n-are pic de talent, mai e şi porc. Încă o gargară dezgustătoare a fostului transfug: „Şi apoi, vorba lui Liviu Cangeopol, care scrie în America un serial intitulat «Un socialism cu faţă brucană», nu văd de ce am înlocui Uniunea Scriitorilor, care este stalinistă, cu o societate a scriitorilor după tipic Petre Roman, Ion Iliescu, Silviu Brucan sau Corneliu Vadim Tudor”. Iată-mă şi între primii 4 oameni ai ţării! Combinaţia e năstruşnică şi sub raport etnic: un român, un ţigan şi doi evrei. Ziarista, o anume Mariana Marin, zice: „Dorine, hai să mai vorbim puţin şi despre tine. Ştii că ţi-a crescut cota valorică în ţară?”. Care cotă? Care valoare? Care ţară? Streptococul devine brusc odios, scriind despre Eugen Florescu că este „un om care ar fi trebuit, dacă nu executat, măcar demult condamnat la muncă silnică pe viaţă” (?!). Pe pagina I a revistei „Observator”, acelaşi Emanuel Valeriu publică articolul „Există nervi”: „Îmi cer de la început scuze scriitorului şi publicistului Adrian Dohotaru pentru folosirea unui titlu care-i aparţine şi care a tulburat opinia publică cu ani în urmă, provocînd mînia cenzorilor din C.C. al fostului partid comunist. O dată îndeplinită această obligaţie morală, să mă explic. Există nervi, într-adevăr...”. Două gafe: 1) Nu se zice „îmi cer scuze”, ci „prezint scuze”; 2) Piesa „Există nervi” nu e a lui Adrian Dohotaru, ci a lui Marin Sorescu. Mai nimerit ar fi fost ca articolul să se intituleze „Există analfabeţi”. În revista „22”, un alt isteric, pe nume Radu Enescu (l-am cunoscut la Oradea, în 1972, alcoolic incurabil), publică un articol foarte murdar împotriva „ Vetrei Româneşti”. În mod concret, acest beţiv maghiarizat afirmă că V.R. ar fi un azil al orbilor, adică „româneasca Vatră luminoasă”. Acuză istoriografia românească de „diletantism pompieristic” gen „funesta broşurică a lui I. Lăncrănjan” (e vorba de „Cuvînt despre Transilvania”, un splendid poem în proză al Bădiei). Este elementar ca honvedul să ia partea ungurilor, zicînd: „Imediat după Revoluţie, România a beneficiat de şansa unică, pe care a ratat-o, de a încerca o reconciliere trainică cu Ungaria”. Cu Ardealul la unguri, bineînţeles, altfel nici nu se putea discuta. În revista antiromânească „22” sînt reproduse cuvîntările la Colocviul intelectualilor români şi maghiari, desfăşurat la Budapesta. Discuţiile au fost monopolizate de Mircea Dinescu, care, la un moment dat, a zis că ei, cei aflaţi acolo, sînt nici mai mult, nici mai puţin decît „intelectuali de primă mînă” (?!).
La Telejurnalul TVR se citeşte o scrisoare de protest a lui Ion Miclea, unul din cei mai mari artişti fotoreporteri, care şi-a văzut lezat „bunul renume” de nişte piraţi de presă. Ambiţios peste măsură, dorind să fie un fel de Eugen Lovinescu, criticul Eugen Simion se arată şi el pe micul ecran. A înfiinţat o fundaţie intitulată „Societatea de Mîine”, compusă din cîţiva dascăli bătrîni, care vorbesc discuţii şi se află în treabă. „Societatea de Mîine să protesteze împotriva vagului terminologic” (?!) - decretează Nicolae Manolescu, care, vezi Doamne, n-a putut participa la masa rotundă şi le-a dat bătrîneilor anonimi un mesaj şi un protest al său. Impresia generală este că toţi aceşti oameni, care ne agasează de 4 luni pe toate căile mass-media, şi-au zis: „Acum am luat Puterea, hai să arătăm noi ce Bismarci zac în noi!”.
„Europa liberă” iar ne-a înjurat, pe mine şi pe Barbu. Seara, la TVR, se transmite Studioul Electoral. Rîd în hohote. Un individ vîră un microfon sub năsucul unei doamne, pe stradă, întrebînd-o obraznic şi agresiv: „Cunoaşteţi formula că Poporul e stăpîn, iar Guvernul îl slujeşte?”. Femeia, săraca, s-a speriat. Ce stăpîn visează ăsta? Ce vrea de la ea? Răspunsul doctrinarului vagabond a venit prompt: „Partidul Republican a lansat-o!”. I-auzi brîul! Mai notez o altă performanţă a aceluiaşi Emanuel Valeriu: un servilism dezgustător faţă de Ion Ţiriac! La ora 9,30, la TVR, se transmite un reportaj despre sosirea pe Aeroportul Otopeni, iar la ora 24 un alt reportaj, avîndu-1 pe Ţiriac în postură de Stalin, sau Dalai Lama, înconjurat de copii cu braţele încărcate de flori. Ambele reportaje sînt realizate de Victor Teodoru, jurnalist talentat, de bună seamă, dar uneori fără măsură. Mai ales că totul era gîndit de slugarnicul Valeriu, cel care a vrut, astfel, să-şi achite datoria faţă de Ţiriac, care 1-a salvat prin anii ’70 de un proces jenant cu nişte dolari. Şi uite aşa a trecut şi ziua asta, printr-o continuă măcinare a nervilor. Ce tristă e vinerea fără „Săptămîna”!(Va urma)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu