5 APRILIE 1990. Lucrez la afişul pentru revistă. Cele mai atractive culori rămîn, totuşi, galbenul-canar cu litere negre. Şi, nu încape vorbă, o manşetă Tricoloră. Îi sugerez lui Adrian Riza cam ceea ce aş dori. Vine la mine acasă, cu o carte veche, de heraldică. Alegem, împreună, o stemă cu un vultur cruciat, desprinsă dintr-un Octoih de pe la 1580. Desenul va figura pe revistă în permanenţă, dar şi pe afiş. Acest Riza e un artist total. Am o mare stimă pentru el, fiindcă e profesionist în tot ceea ce face: e un ziarist bun, e şi scriitor de cărţi pentru copii, dar şi traducător de marcă, are şi o uimitoare uşurinţă grafică, le face pe toate, asta e. Mulţi mi-au spus că ar fi evreu creştinat, dar asta nu mă interesează. În cele mai grele momente, atît pentru mine, cît şi pentru el, din ultimii 5 ani, ne-am ajutat reciproc. Da, dar ce mă fac cu banii? N-am nici o leţcaie pentru publicaţia asta! Nu-i nimic, la barza chioară îi face Dumnezeu cuib.
Primesc iarăşi telefon din Germania, de la Nuţu. Îl rog să-mi spună ce e cu acest Doru Braia, care ameninţă cu exterminarea unui milion de comunişti. Nici Nuţu nu ştie mare lucru, cei doi fac parte din lumi diferite. Presa de azi e mai proastă decît cea de ieri, care era mai proastă decît cea de alaltăieri etc. Nu pot trece însă cu vederea articolul intitulat „Asasinat moral”, semnat de Mihaela Cane. Se referă la moartea recentă a vestitului profesor şi medic O.R.L.-ist Doru Hociotă, care a fost hăituit de Băcanu şi banda lui, de la „România liberă”. Ce-i drept, Hociotă a fost bun prieten cu Nicu Ceauşescu, dar numai pentru atîta lucru să torturezi un om, care reprezintă o valoare în domeniul lui? Autoarea articolului apără memoria lui Hociotă, care l-ar fi îngrijit pe Nicolae Ceauşescu „la solicitare”: ar fi fost vorba despre discursul rostit de acesta în august 1968, cînd, datorită emoţiei şi tensiunii extreme, secretarul general a suferit o leziune de coardă vocală. Şi, pentru asta, unii colegi medici nu l-au uitat, timp de 22 de ani, şi au pîndit momentul să i-o plătească, servindu-se de „călăul de serviciu” P.M.Băcanu! Numai că şi-au ales greşit episodul: acel discurs a fost epocal şi, dacă Ceauşescu ar fi murit atunci, ar fi intrat în Istoria României alături de Alexandru Ioan Cuza! În ceea ce mă priveşte, l-am întîlnit o singură dată în viaţa mea pe doctorul Hociotă. Asta s-a întîmplat într-o seară de noiembrie a anului 1984. Să tot fi fost orele 8 seara. Stăteam lungit în pat şi citeam ceva. Afară se pornise vijelia unei ierni timpurii. Deodată, sună telefonul. „Alo? Tovarăşul Vadim? Aici e Dorel Mustăţea. Vă invită tovarăşul Nicu Ceauşescu la el acasă!” Am crezut că e o farsă. Ce treabă aveam eu cu Nicu? Ne aflam la cuţite, din foarte multe motive. Infatuat şi prost crescut, cu o întîrziere mintală care se resimţea şi în emisia lui verbală, cu poticneli, Nicu i-a făcut lui taică-său mai multe pocinoage decît o armată de activişti. A avut mai multe accidente de maşină, fiindcă bea fără măsură şi conducea cu o viteză demenţială. O dată, era să moară. Profesorul de sociologie a medicinei, Gore Popescu, mi-a relatat o scenă tragi-comică.
Mama lui Nicu 1-a chemat la spital pe ilustrul chirurg Constantin Arseni, să-1 opereze, fiindcă sîngera la cap. Aşa cum sta Nicu întins pe targa şi icnea, maică-sa a început să ţipe şi să-şi frîngă mîinile: „Tovarăşe Arseni, fă ceva, de urgenţă, că-mi moare copilul, nu vezi că horcăie?”. La care profesorul, cu umorul care nu 1-a părăsit niciodată, i-a răspuns: „N-are nimic, doamnă, icneşte şi sughite de beat ce e”. Totuşi, a trebuit să fie operat la cap, pentru a-i fi eliminate nişte aşchii de os, criblură şi cioburi de parbriz, acţiune medicală încununată de succes, pentru care Constantin Arseni a intrat în graţiile Elenei Ceauşescu şi avea să devină preşedinte al Organizaţiei Democraţiei şi Unităţii Socialiste (forumul celor care nu erau membri de partid). Prin 1982, pe Nicu l-au apucat pandaliile împotriva mea datorită cîntăreţei Janina Matei. Nu vreau să intru în amănunte, dar într-o noapte el a năvălit cu pistolul scos peste biata femeie, urlînd ca un apucat: „Unde-i Vadim? Unde-i Vadim?”. A căutat peste tot, în acel apartament luxos din Piaţa Cosmonauţilor, pe care i-1 făcuse cadou artistei. Nu eram acolo. Cavaleristul nu doarme unde călăreşte. Mînuirea pistolului era o apucătură veche a mezinului familiei Ceauşescu. Într-o noapte, a scos revolverul şi s-a apucat să dirijeze cu el orchestra şi baletul de la barul „Athenée Palace”. N-am văzut scena, dar cei mai mulţi martori mi-au relatat că fugeau artiştii ca potîrnichile, iar clienţii şi chelnerii s-au tupilat sub masă, cu spaima morţii în sîn, fiindcă s-ar fi putut ca gloanţele să zboare ca alunele, într-o rezervaţie de veveriţe bete. Altădată a împuşcat toţi muflonii albi din rezervaţia naturală de la Snagov cu o puşcă „Holland and Holland”, care avea patul de aur. O altă scenă de pomină cu acest copil ratat al lui Ceauşescu s-a petrecut într-o zi de 7 ianuarie, pe la sfîrşitul anilor ’70. Ce era la 7 ianuarie? Ziua Elenei Ceauşescu. Dar, să-i dau cuvîntul cîntăreţei de romanţe Elena Pascu, de la care ştiu întîmplarea: „După cîteva pahare de alcool băute ca apa, Nicu s-a îmbătat cui. Avea privirea tulbure şi nu ştia ce să mai scornească spre a fi în centrul atenţiei. Atunci i-a căşunat pe săraca Romica Puceanu. S-a dus la ea, împleticindu-se, şi i-a strigat: «Hai la masă la mama, să-i cînţi ceva!». Femeia a întrebat «Ce să-i cînt?». La care Nicu a strigat: «Deschide, gropare, mormîntul!». Romica n-a vrut, s-a zbătut, dar Nicu a tras-o de haine şi, cum parchetul era foarte lustruit, a dus-o mai mult tîrînd-o, ca pe gheaţă, pînă la masa centrală, îmbrăcată sărbătoreşte. «Fă, cioară, acum să-i cînţi lu’ mama «Deschide, gropare, mormîntul!» Impresia a fost îngrozitor de jenantă. Coana Leana s-a făcut albă ca marmura şi i-a şuierat printre dinţi: «Vai, Nicu, mă faci de rîs! Potoleşte-te, se uită lumea la noi!»”.
Nu mai ştiu ce s-a întîmplat după aia, dar un lucru e sigur: mormîntul avea să se deschidă pentru părinţii lui Nicu mai devreme decît se putea bănui, groparul lor fiind Gelu Voican Voiculescu. Dar, să revin la acea seară de noiembrie a anului 1984. Numele de Dorel Mustăţea nu-mi spunea nimic. L-am rugat să-mi dea mai multe amănunte, ca să pot verifica dacă nu-i vorba de o glumă. Omul mi-a spus că e şi maestrul Eugen Barbu acolo. Ce ciudat! Nici Barbu nu avea relaţii cu Nicuşor! Ce să caute el acasă la personajul cu pricina? Am cerut să mi-1 dea la telefon pe Patron, ca să mă conving. Da, el era. Abţiguit bine, dar el era. „ Vadime, vino încoace, suie-te într-un taxi, te invită dom’ Nicu!” - „Cine mai e acolo?” - „Păi, multă lume. E Nadia Comăneci, e Dinu Săraru, e Nicolae Dragoş, a fost şi Păunescu, dar auzind că vii şi tu a plecat..” Am devenit curios. M-am îmbrăcat în fugă, cu un costum gri, de caşa. Am găsit cu uşurinţă un taxi, dar n-aveam prea mulţi bani, aşa că am coborît pe la C.S.P., ca să plătesc mai puţin. Apoi, am luat-o pe jos pe Calea Victoriei. Măzărichea îmi biciuia faţa. Începuse să mă doară piciorul stîng, cel cu probleme, încă de la inundaţiile din vara lui 1975, cînd, elev fiind la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă nr. l, am consolidat digul de la Dunăre-Mostiştea. Pe stradă, nici ţipenie de om. Ici şi colo, cîteva felinare cu un neon leşinat. Începuse marea raţionalizare a curentului, a căldurii, a alimentelor. În sfîrşit, am ajuns la vila lui Nicu, din spatele Bisericii Albe. Miliţienii şi securiştii de la poartă erau puşi în temă, m-au lăsat să intru. Înăuntru era o căldură tropicală. În cîteva minute a trebuit să rămîn în cămaşă, eram transpirat leoarcă. Nicu şi invitaţii lui stăteau pe fotolii în jurul unei mese pline cu nişte sticle viu colorate, precum ocheanele copilăriei. Alături, într-un fel de nişă a vastei sufragerii, Hociotă şi Nadia se uitau la un televizor. Color, evident. Principala preocupare a celor prezenţi era ca eu să-i ajung din urmă cu „starea de spirit”, cu alte cuvinte să dau repede pe gît nişte stacane de vodcă. Numai că mie nu-mi plăcea vodca, e o băutură prea metalică, nu-mi dă o stare bună decît rareori, în combinaţie cu suc de roşii, sare, piper şi gheaţă (Bloody Mary). Pînă la urmă am băut şi fără ingredientele astea. Ce-i drept, era o marcă sofisticată, cu etichetă neagră şi încrustaţii argintii pe o sticlă brumată, nu mai văzusem aşa ceva. Nicuşor dăduse în damblaua recitărilor. Acum n-a mai scos pistolul, ci o ediţie a poeziilor lui Eminescu, de pe la 1893. A insistat să citesc „Doina”, care era interzisă la ora aceea. Eu mai strecurasem ceva pe pagina I a „Săptămînii”, o aluzie la „Doina eminesciană”, cu prilejul prezentării monumentalei ediţii în 3 volume, îngrijită de cărturarul Dumitru Murăraşu (cu care tot vorbeam la telefon, dar bătrînul surzise şi nu ne prea înţelegeam). Tot în 1984 am reuşit să-1 conving pe Petru Enache să fie tipărită (prin fotocopiere) ediţia princeps a poeziilor eminesciene, cu prilejul centenarului. Da, aceea a fost ideea şi fructul strădaniei mele! Am citit poezia o dată. Mă simţeam stînjenit. Ce era acolo? Un cenaclu? O cafenea literară? O etalare a unor bijuterii literare, pe care ni se dădea voie să le repunem în drepturi în secret tocmai de către cei care le interziceau în public? Nu-mi place arta la comandă. Nicu trona în chip de amfitrion literar, cum îşi imagina el că făcea Eugen Lovinescu sau Al. Macedonski. Satisfăcut de efectul ideii sale, m-a pus să mai citesc o dată „Doina”, ca s-o pătrundă el mai bine şi să o marcheze cu cadenţa paharului aflat în mîna stîngă. Am citit şi a doua oară. „Nu, nu aşa! Ia ascultaţi aici!” - gazda mi-a smuls cărticica din mînă şi a început să citească el, declarativ, cu simţire, ce-i drept, dar cu mari poticneli, dictate de o slabă familiarizare cu lectura. Îmi era milă de Nicu. Uneori vorbeam cu Barbu despre el şi îl căinam ca pe un Hamlet dîmboviţean, care trăieşte o dramă. În sfirşit, ne-a răzbit foamea. Ne-am deplasat într-o altă aripă a imensului living-room. Cine crede că protipendada comunistă mînca nu ştiu ce minunăţii, se înşeală. Singurul aliment care ne-a frapat erau nişte roşii de seră, care picau nespus de bine pe viforniţa aia. În rest? Un fel de bufet, recoltat de pe la vreo unitate a Gospodăriei de Partid: cîrnăciori olteneşti, cartofi prăjiţi, cu brînză, o friptură cam scîlciată şi mai multe soiuri de vinuri. Patronul stătea într-un capăt al mesei, eu în celălalt. Pe aripa din stînga mea se aflau Nicu, Nadia, Mustăţea şi primul-secretar de la Sibiu, Richard Winter. Pe mîna dreaptă luaseră loc Dinu Săraru, Nicolae Dragoş şi încă vreo cîţiva scriitori, fie-mi iertat că nu mi-i mai aduc aminte. Nicu era groggy. Nu mai făcea gesturi de om normal. Vechiul lui obicei, de a-şi suge degetul mare, scăpase de sub orice control. Avea chiar un ritual întreg de sugere a degetului, parcă îl dezmierda, îl lua prin învăluire, vorbea cu el ca şi cu un bebeluş. În răstimpuri, întindea o mînă pe spate, leneş, pentru ca Dorel Mustăţea să-i aprindă un Kent ori să-i dea paharul cu vin. Era pătruns de importanţa misiunii sale! La un moment dat chiar a exclamat, strîngînd pumnul: „Eu ţin strîns partidul în pumnul ăsta, dacă n-aş fi eu, s-ar alege praful!” (am mai relatat scena, grăitoare pentru caraghiozlîcul unor odrasle de ştabi trecători, în care se umflă pipota, deşi ei sînt nişte pîrliţi, scuipaţi de toată lumea în clipa în care părinţii lor pierd Puterea). Îmi amintesc că s-a luat de Dinu Săraru, întrebîndu-1: „Mă, ţie nu ţi-e frică deloc de mine?”. La care autorul romanului „Nişte ţărani” i-a răspuns, zîmbind forţat, cu panica în suflet: „Tovarăşe Nicu, cît timp vă am pe dvs. alături, nu mi-e frică!”. Pe la miezul nopţii, a zbîrnîit telefonul. Era tovarăşa. Se interesa dacă s-a terminat zaiafetul. Nu, nu se terminase. Nicu a cam repezit-o şi i-a închis aparatul. Oaspeţii au priceput că e vremea să plece. Prima s-a cerut Nadia Comăneci, care avea oră stabilită de mama ei, dar o depăşise de mult. Nicu n-a lăsat-o. N-a lăsat-o o dată, n-a lăsat-o a doua oară, pentru ca a treia oară s-o înjure şi să-i sucească mîinile, pînă cînd gimnasta a căzut în genunchi, ca odinioară Romica Puceanu. Mi-o aduc aminte şi acum, aşa cum era îmbrăcată, ca un pinguin uşor, într-o bluză de mătase albă, cu pantaloni negri: mă privea cu ochi rugători, să fac ceva, s-o ajut. Dar nu se putea pune nimeni cu nebunul, pentru el Nadia era un fel de proprietate. Primii au plecat Richard Winter, Dinu Săraru şi Nicolae Dragoş. „Măi, băiete - mi-a spus Săraru de la uşă - nu mai staţi mult Omul ăsta e grav bolnav, trebuie să plecaţi şi voi, ca să nu mai bea!”. Într-adevăr, junele prim-secretar lua medicamente periodic, cu pumnul, dar nu cu apă - ci cu vodcă şi şpriţ. Asta m-a îngrozit! Şi iar îşi sugea degetul, şi iar întindea mîna îndărăt, către slugarnicul Mustăţea, şi iar fulgera nişte priviri mînioase, ba către Nadia, ba către mine. Nu ştiu din ce ne-am luat, dar îmi amintesc că am vrut să plec. M-a rugat Barbu să rămîn. Şi tocmai cînd făcea Nicu valuri mai rotunde, Nea Jean 1-a prins de mînă şi cu ochii lui de motan al lui Jean Gabin, cu vocea aia tînguioasă de „înţelept al mahalalei”, i-a spus: „Dom’ Nicu, am auzit că o să vii în locu’ lu’ ăl bătrîn. Măcar dumneata să fii mai de Doamne-ajută, că el e încuiat...”. Brusc, tînărului moştenitor i-a trecut beţia! A ciulit urechile, şi-a îndreptat spinarea şi a devenit extrem de serios! „Nu e încuiat, domnule Barbu!” Dar Nea Jean o ţinea pe a lui, una şi bună: „Hai, dom’le, că eu ştiu ce spun, e încuiat rău! Nu te uiţi ce face?”. S-a stricat toată petrecerea. Ce mai putea zice cineva după asemenea vorbe, rostite într-o casă burduşită de microfoane şi încă în faţa cui? A fiului şefului statului! O altă boroboaţă amuzantă a lui Nea Jean a fost înainte de plecare cînd, uitînd efectiv unde se afla, a bătut cu palma în masă şi a strigat după nişte chelneri imaginari: „Plata, vă rog! Vadime, zi-le să facă nota, hai să plătim şi să plecăm!”. Cu mare greutate, gazda i-a adus aminte că e oaspete şi n-are nimic de plătit. Ne-am despărţit destul de repede. Avînd el un oarecare stil, Nicu ne-a îmbrăţişat şi ne-a pupat: pe Barbu de 6 ori, pe mine numai de 3. Am ieşit afară, eliberaţi. Se aşternuse iarna. Totul era de argint şi ametist, măzărichea se dăduse de trei ori peste cap şi se transformase într-o ninsoare sănătoasă, ca-n pastelurile lui Vasile Alecsandri. „Vadime, ce facem noi acum?” m-a întrebat Nea Jean. „Păi abia acum ne îmbătăm - i-am răspuns. Hai la Mignon, să povestim fazele «meciului»”. Nu era departe. Localul moţăia spre închidere, dar am fost primiţi. Lesne de înţeles, Barbu nu-şi mai amintea mare lucru. Mă tot punea să-i istorisesc ce-a fost, cum a fost, ce-a zis, cine-a zis. Cînd ajungeam la faza cu „încuiatul” şi cu „nota”, rîdea de se prăpădea, nu-i venea să creadă că a fost în stare de aşa ceva. Aveam să ne lămurim, din aproape în aproape, din raţionament în raţionament, şi în privinţa motivului pentru care scriitorii cu pricina fuseseră invitaţi la un dineu intim cu „viitorul conducător”. Se apropia Congresul al XIII-lea al P.C.R. şi nici unul dintre ei nu se afla pe listele Comitetului Central: Barbu, ce-i drept, pierduse „onoarea” asta încă din 1979, dar ceilalţi trei, Săraru, Păunescu şi Dragoş, trăgeau nădejde. N-a fost să fie. Şi atunci, fie Securitatea, fie Elena Ceauşescu a hotărît că ar fi de dorit să îi ţină, totuşi, aproape şi să le ofere o mică satisfacţie. Eu eram în plus acolo, fiindcă nu intrasem niciodată în asemenea calcule.
Aşa am petrecut eu o seară de toamnă geroasă la Nicu Ceauşescu acasă. Ca pe urmă, să-1 văd la televizor. Aşa cum 1-a văzut o ţară întreagă... Pălmuit, înjunghiat, şiroind de sînge... Nici aşa n-a fost bine, că doar nu sîntem fiare ale pădurii.
Ziua aceasta e mult mai bogată în peripeţii. Presa e plină de un Protest al Uniunii „Vatra Românească” împotriva declaraţiilor pe care Dan Petrescu, adjunct al ministrului Culturii, le-a făcut sîmbătă pe postul de radio „Kossuth” din Budapesta. Acesta a afirmat că V.R. e o „organizaţie isterică”, ce ar fi stat la originea atrocităţilor recente din Ardeal (?!). Românii, ultragiaţi, cer demiterea lui. Ţiganii, îmbăţoşaţi, îl apără. Mai precis, Andrei Pleşu a sărit cu gura, prin ziare, că ce băiat deştept şi dizident e Dan Petrescu! Te cred şi eu, doar el 1-a uns ministru adjunct, el 1-a ales, el 1-a ridicat, de urechi, în prepeleacul Puterii. De la „minima moralia” (titlu furat de Andrei Pleşu după filozoful german Adorno) la „maxima imoralia” îmi telefonează istoricul Florea Nedelcu, scandalizat şi el de iresponsabilitatea acestui fluieră-vînt din Iaşi. „Ascultă la mine, că am scris «De la Restauraţie la Dictatura Regală». În Istoria României n-a existat vreun alt ministru care să facă asemenea declaraţii iresponsabile!” Aşa e, dar ăsta-i ministru? Nu ştiu cîte organizaţii se ocupă cu răspîndirea diversiunilor, dar una dintre ele lucrează tare prost: pe Postul Naţional de Televiziune au fost prezentate scrisori de la... Garda de Fier, cuprinzînd şi zvastica, dar şi salutul „Heil Hitler!”. E cusută cu aţă albă. Numai evreii sînt capabili de asemenea invenţii, pentru a-şi legitima şi prelungi, la infinit, dominaţia. Într-un interviu cu Sergiu Cunescu, Emanuel Valeriu afirmă, pe acelaşi Post Naţional de Televiziune, că „România liberă” e un ziar extraordinar! Să fii lichea întreaga viaţă, fără nici o pauză de respiraţie - iată o performanţă pe care numai Nelu Valeriu a putut-o realiza! Ce poate fi extraordinar la o publicaţie antiromânească, pusă pe harţă şi pedepse sadice, care e făcută, aproape în totalitate, de nişte activişti şi turnători îmbătrîniţi în rele, metamorfozaţi în democraţi? Dintre cele cam 500 de publicaţii existente numai în Capitală, „România liberă” e cea mai otrăvitoare, n-ai întîlni o vorbă bună în fiţuica asta abjectă, numai ură, şi patimă, şi răfuială, şi vînătoare de români! Un Cernobîl pe hîrtie - asta e „România liberă”. Tot la Televiziune, un interviu cu Mihai Chiţac, ministru de Interne. „De Paşti, fiecare deţinut va primi ouă roşii şi cîte o felie de cozonac”. Totuşi, cine formează azi cohorta deţinuţilor? Foştii miniştri, prim-secretari, generali şi diplomaţi români! Iar în vremea asta, deţinuţii autentici au ieşit afară, ca într-o rocadă a Balamucului sau a Saturnaliilor, devenind ei miniştri, prefecţi, generali şi diplomaţi! Nu, că îţi vine să mori! La ordinea zilei se află acum o altă bazaconie: se fac presiuni ca Arhivele Statului să iasă de sub tutela Ministerului de Interne şi să intre sub cea a Ministerului Culturii. Atunci să te ţii jaf! Pentru că banda lui Pleşu numai asta are-n tărtăcuţă. Îmi trece prin cap să scriu o scenetă de teatru. Mai bine spus, un dialog imaginar, cu un român simplu. Acesta îmi spune, în închipuirea mea, că, între Nicolae Ceauşescu şi Dan Petrescu, l-ar alege pe primul. De ce? Măcar n-a fost închis pentru viol şi furt (ci pentru activitate antifascistă), n-a ocupat cu forţa o vilă cu 7 camere şi n-a jignit 4 milioane de români, pe motiv că ar fi isterici. Avea Nea Nicu alte păcate, dar nu semănau cu păcatele acestui avorton. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2442 / 18.04.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu