Arhiva „Tricolorul” - EMINESCU ECONOMIST

Iată un titlu menit să surprindă: Eminescu asociat cu proza vieţii, cu materialismul, cu pedantismul formulelor economice! Eminescu mînuind statistici, făcînd calcule, interpretînd cifre?!

Şi, totuşi, Eminescu a fost un economist, şi încă unul de linie mare. Eminescu a avut, întîi, o cultură reală în domeniul economic. I-a citit pe toţi clasicii economiei şi în special pe Smith; i-a citit pe revoluţionarii - de atunci - ai economiei şi mai ales pe List; în sfîrşit, pare a fi citit - şi în orice caz a fi înţeles - opera lui Karl Marx.

Mai mult decît atît, Eminescu a avut o reală cultură matematică. În paginile lui se vădeşte adesea o comprehensiune adîncă a valorii mijloacelor matematice pentru dezlegarea tainelor lumii. Asupra întregii lui opere filozofice domină obsedantă ideea pitagoriciană a posibilităţii de a exprima cantitativ, prin numere, toate fenomenele din Cosmos, idee care culminează în faimoasa apologie a savantului:

„Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr/ Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr”.

Eminescu stăpînea clar cele două elemente indispensabile gîndirii ştiinţifice economice: o cultură profundă şi intuiţia cantitativă. Şi pe lîngă ele, mai avea darul de a „prinde” în chip nemijlocit realităţile economice şi a le reda într-o formă de o surprinzătoare noutate.

Un economist român - cînd este economist autentic şi român autentic - apare totdeauna ca un revoluţionar. Căci aproape tot ce a ajuns clasic în economia politică este - pentru o ţară agricolă ca a noastră - fals. Eminescu a fost deci, şi în economie, un revoltat. În revizuirea pe care a făcut-o ştiinţei economice clasice, s-a ridicat, îmbinînd convingerile cu temperamentul lui, o dată mai mult, împotriva papagalilor Apusului.

Căci dacă ceea ce este adevăr dincoace de Pirinei este minciună dincolo, şi în ştiinţa economică ceea ce este adevăr în Occident, poate să fie minciună în Orient. Sistemul economic european este ca un decor de teatru, cu faţa spre Occident. Aspectele lui atractive sînt numai pentru cei care îl văd dintr-acolo. Noi, cei din Orient, nu vedem decît spatele decorului, cu pînza lui cenuşie şi tristă.

Eminescu a înţeles toate fenomenele economice pornind - cum era firesc - de la sensibilitatea lui etică; el a înţeles economia prinprisma moralei.

De aceea gîndirea economică a lui Eminescu se poate urmări pe trei linii, care toate au ca punct comun de pornire ideea de dreptate. Căci el a văzut întîi, în viaţa omenirii, tot ceea ce era exploatare a omului de către om: exploatarea dintre ţară şi ţară, exploatarea dintre clasă şi clasă, exploatarea dintre neam şi neam.

Cea dintîi 1-a dus la concepţia independenţei economice; cea de a doua la principiul dreptăţii sociale; cea din urmă la ideea românismului economic.

Şi astfel, gîndirea lui Eminescu se reazemă pe o mare bază triunghiulară, ale cărei vîrfuri sînt însemnate cu: independenţă, dreptate, românism.

x    x    x

Cel mai mare merit al lui Eminescu ca economist stă în felul original în care a relevat fenomenul exploatării dintre o ţară şi alta.

Ca orice geniu, el s-a ridicat în toate domeniile împotriva a tot ce este copie şi import de gîndire. Iar polemiştilor din vremea lui, care se sprijineau pe continua invocare a autorilor străini, Eminescu le-a aruncat dispreţuitor cuvintele:

„Chiar învăţaţii noştri, cînd vor să polemizeze, polemizează cu citate”.

De altfel şi polemicile economice şi sociale de mai tîrziu au vădit cîtă dreptate avea Eminescu. Căci, de pildă, în toată disputa dintre social-democraţii şi poporaniştii noştri, nu sînt atîtea idei originale, cît într-o singură pagină de Eminescu!

În gîndirea economică a lui Eminescu, punctul de plecare este constatarea sărăciei noastre şi a dezastrelor care se trag din ea: •

„Cel mai mare rău pentru un popor este sărăcia. Condiţia civilizaţiei Statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine, fără să existe corelativul ei economic, e curat muncă zadarnică.

Calităţile morale ale unui popor atîrnă - abstrăgînd de climă şi de rasă - de la starea sa economică. Blîndeţea caracteristică a Poporului Românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţumit, că a avut ce-i trebuia”.

Iată o explicaţie materialistă, menită să revolte pe spiritualişti; ea exprimă, sub o altă formă, axioma după care, într-o societate care îşi are asigurate mijloacele de trai, virtutea devine uşoară.

Eminescu socoteşte sărăcia ca o mare inferioritate naţională, ca o scădere care paralizează toate puterile sufletului colectiv.

Este impresionant de constatat cît de mult stă gîndirea lui Eminescu la baza unor autori remarcabili. Anumite constatări ale lui Dobrogeanu-Gherea în „Neoiobăgia”, asupra sărăciei noastre naţionale, fuseseră făcute de mult de Eminescu, avînd o splendidă claritate.

Condus de acelaşi sentiment al echităţii în viaţa economică, Eminescu priveşte astfel raporturile de schimb între ţările Occidentului şi ţările Orientului:

„Ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux cumpărat din străinătate. O naţiune care produce grîu poate trăi foarte bine - nu zicem ba -, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiunilor industriale înaintate.

Şi ce e într-adevăr o naţie agricolă pe lîngă una industrială? Cît un răzeş, oricît de vrednic, pe lîngă un boier cu 100.000 de pogoane într-un hotar”. Iar mai departe:

„Mocanul n-a deprins meşteşugul şi de aceea cîştigă într-un an cît cîştigă meşterul din străinătate într-o zi”.

Citind acest pasaj, noi, economiştii, resimţim aproape o jignire în domeniul nostru; ideea noastră că tot ceea ce produce un muncitor din Occident într-un an echivalează cu ceea ce produc 10 muncitori români în acelaşi timp, Eminescu o aruncase într-o formă tot atît de clară cu mulţi ani înainte! Eminescu a văzut ceea ce aţîţia economişti, orbiţi de ştiinţa falsă a Apusului, nu reuşiseră să vadă. El a înţeles toată nedreptatea care se ascunde sub diviziunea internaţională a muncii, care face ca unele naţiuni să nu mai producă altceva decît cîteva mărfuri inferioare, cu metode primitive.

Făcînd teoria industrializării, Eminescu se ridică împotriva acelora care vor să-i reţină pe români la o activitate unilaterală, care anchilozează puterile naţionale: „Să nu restrîngem pe român numai la acel teren mărginit pe care mai poate suporta concurenţa, la agricultură”.

Şi este straniu că poetul care a scris:

„Şi cînd vin cu drum de fier/ Toate cîntecele pier”

şi care în faţa năvalei tehnicii şi a industriei părea că ia atitudinea de dispreţ şi de ură a lui Ruskin, este, ca gînditor rece, un adevărat apologet al industriei.

Mai mult, mergînd pînă la consecinţele de politică economică practică, ce se trag din nevoia de industrializare, el recomandă categoric protecţionismul. Într-un articol din „Timpul”, Eminescu exaltă de bucurie la ştirea că Skupcina sîrbească a adoptat un tarif vamal protectionist!

S-ar părea, desigur, ceva tendenţios în această anexare a lui Eminescu la gîndirea economică, ba chiar la şcoala protecţionistă românească.

Şi totuşi atîtea texte stau să ne dovedească precis că gîndirea lui Eminescu îl înscrie între cei mai mari apărători ai sistemului protecţionist românesc. De altfel, este cunoscut că Eminescu îşi marca preferinţa lui pentru articolele naţionale, îmbrăcîndu-se împreună cu Creangă, la Iaşi, în haine de „şiac” ţesute în postăvăriile ţărăneşti de apă.

Este drept că poetul a străbătut de multe ori în gîndirea economistului şi 1-a făcut să conceapă cîteodată prea simplist şi idilic organizarea producţiei noastre naţionale în forma medievală a unui regim limitat la meserii. Dar linia mare a cugetării lui Eminescu rămîne întreagă şi nestrămutabilă.

Gîndind la ea, putem striga azi şi în domeniul economiei îndemnul: „Înapoi la Eminescu!”.

În ce priveşte exploatarea de la clasă la clasă, Eminescu emite unele teorii care îmbracă o formă într-adevăr ştiinţifică. Astfel este „Teoria compensaţiei muncii”.

După această teorie, orice om trebuie să dea societăţii cel puţin echivalentul serviciilor pe care le primeşte:

„Compensaţia nu se dă de către o clasă sau de către un om decît prin munca intelectuală sau musculară”.

Cine nu dă muncă musculară, trebuie să dea muncă intelectuală, iar societatea are dreptul să ceară de la oricine echivalentul a ceea ce el consumă în bunuri materiale.

După Eminescu, orice bun consumat înseamnă o poliţă trasă asupra muncii sociale şi reprezintă o anumită sclavie, pe care consumatorul o impune întregii colectivităţi naţionale. Apostrofînd pe cei care nu dau nici o compensaţie societăţii pentru ceea ce consumă, el îi întreabă:

„Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească şi să vă întrebăm, ce poftiţi dumneavoastră? Şi ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în adunările dumneavoastră, pe reprezentanţii capitalurilor şi fabricilor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc, care să se deosebească de fabrica de mofturi ale «Telegrafului» şi ale «Românului» şi de fabrica dumneavoastră de palavre din Dealul Mitropoliei!”

Şi mai departe:

„Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atîta, sînt economice : temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc, care produce ceva, care punînd mîna pe o bucată de piatră îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuie, din in - pînzătură fină, din fier - maşini, din lînă - postavuri. Este clasa noastră de mijloc în asemenea condiţiuni? Poate ea vorbi de interesele ei?”.

Nimeni n-a făcut mai frumos apologia producătorului adevărat!

Eminescu însă culminează în teoriile sale economice atunci cînd scrie:

„Omul produce ceva mai mult decît consumă. În acest ceva mai mult, din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăieşte toată civilizaţia naţională”.

De acest prisos vorbim azi noi, economiştii, cînd arătăm că toată civilizaţia noastră naţională trăieşte dintr-un anumit excedent al muncii ţărăneşti. Productivitatea muncii ţăranului se reduce azi la cifra mizerabilă de 15.000 lei pe an de muncitor. Din aceşti 15.000 lei anual, ţăranul îşi satisface în chip cu totul elementar nevoile lui restrînse; iar din ei abia poate 4.000 lei pe an care îi rămîn disponibili sînt trecuţi pentru întreţinerea oraşelor şi a statului. Aceşti 4.000 lei reprezintă contribuţia lui la susţinerea întregului aparat pe care îl reprezentăm noi, orăşenii, cu nobilele noastre funcţiuni şi pretenţii.

Din constatarea lui, Eminescu trage firesc datoria respectului tuturor pentru producător, pe sacrificiul căruia stă întreaga noastră civilizaţie.

Dar dreptatea economică nu rămîne la Eminescu un simplu deziderat. Gîndirea lui ia o formă concretă, cînd desemnează cu gîndul organizarea de stat menită să răspundă cît mai bine necesităţii profunde de dreptate socială. El doreşte un stat mai unitar şi mai organic. Şi este minunată intuiţia lui sociologică, atunci cînd vorbeşte de stat şi de instituţiile lui ca de nişte necesităţi cu un caracter relativ, iar nu absolut dedus din principii abstracte:

„Liberalii iau în sens absolut ideile citite şi nerumegate din autorii străini, pe cînd pentru noi, adevărurile sociale, economice, juridice nu sînt decît adevăruri istorice”.

Toate teoriile sînt valabile pentru un anumit popor şi pentru un anumit răstimp din evoluţia lui.

Cînd citim că doctrina sa „luptă pentru datorii” şi că preconizează „împlinirea datoriilor către semeni, solidaritatea de bunăvoie sau impusă prin legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii”, parcă citim pe teoreticienii fascişti şi corporatişti de astăzi.

Şi cînd găsim mai departe rîndurile: „Teoria că viaţa e un drept a prins rădăcini în toţi şi cu durere trebuie să mărturisim, că în multe locuri, chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum şi cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus”, ni se pare că sîntem în plină filozofie contemporană.

Eminescu urmăreşte constantele statului; după concepţia sa, statul este un produs natural:

„Statul este asemenea unui copac din pădure, produs al naturii”.

„Nimeni, afară de potaia de gazetari ignoranţi, nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi Parlamentele sînt temelia unui stat”.

Eminescu proclamă statul organic, împotriva acelora care confundă ideea de stat cu artificialitatea unor instituţii, care nu se integrează în caracterul său natural. Concepţia lui pozitivă despre stat este pur corporatistă.

Deplîngînd dezastrul pe care introducerea formulelor noi le-a adus, rînd pe rînd, în toate instituţiunile tradiţionale, Eminescu scrie aceste minunate cuvinte, menite parcă să servească drept motto la Constituţia de mîine a României:

„Rău este că au căzut răzeşii; rău este că au căzut breslele”.

Nu este, deci, o tendinţă subiectivă aceea care ne îndreptăţeşte ca - după ce l-am socotit pe Eminescu ca precursor al protecţionismului - să-1 socotim şi ca precursor al corporatismului. Ci este o constatare directă, bazată pe ceea ce este mai profund în gîndirea lui. Nu găsim numai regretul după bresle, ca după nişte instituţii care aveau farmecul lor, ci întîlnim o convingere încadrată într-o serie de premize de filozofie socială, care formează o unitate impresionantă şi o coincidenţă surprinzătoare cu ceea ce este astăzi, în filozofia socială modernă, doctrina statului organic.

În sfîrşit, a treia formă de nedreptate şi de exploatare economică o descoperă Eminescu în raporturile dintre neam şi neam. El observă că fiecare minoritate etnică, în cadrul vechii Românii, reprezintă şi o altă funcţiune socială; astfel că diferenţa socială era o diferenţă etnică, exploatarea socială era şi o exploatare naţională:

„Nu dreptul public, ci păstrarea naţionalităţii noastre e lucrul de căpetenie pentru noi şi ar fi mai bine să nu alegem deputaţi decît să se piardă naţia românească.

Statul nostru nu are altă raţiune de a fi decît aceea că e stat românesc, deci dezvoltarea elementului românesc este şi caută să fie ţinta noastră de căpetenie”.

Eminescu a avut, ca şi un alt mare gînditor al nostru, Aurel Popovici, intuiţia antitezei profunde care există între democraţia libertară şi naţionalismul românesc. El a spus de atîtea ori în forme clare:

„Nu sîntem, deci, contra nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea, întrucît ea e compatibilă cu existenţa statului nostru ca stat naţional românesc şi întrucît se adaptează în mod natural cu progresele reale făcute de noi pînă acuma. Numai pe terenul acesta găsim că o discuţie este cu putinţă. Cine susţine însă ca absolute şi neînlăturabile principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea unui interes naţional, acela nu poate fi omul nostru”.

Iată, într-o formă clară, o mare antiteză. Pentru toată ideologia veacului al XIX-lea, ierarhia principiilor este aceasta: principii absolute - cum sînt egalitatea şi libertatea - şi principii relative, cum este naţionalitatea. Cînd ideea de naţionalitate intră în conflict cu ideea de libertate individuală sau cu ideea de egalitate, ea trebue să treacă pe planul al doilea, ceea ce înseamnă că, în cadrul nostru naţional, nu avem dreptul să luăm nici măsurile elementare de apărare a românismului împotriva infiltraţiilor primejdioase, dacă aceste măsuri ar lovi în principiul sacrosanct al libertăţii individuale sau în principiul sacrosanct al egalităţii.

x    x    x

Dacă Eminescu ar fi fost numai poet, ar fi dispreţuit substratul material al unei naţiuni. Fiindcă a fost şi gînditor, el şi-a dat seama de valoarea lui imensă pentru consolidarea şi puterea naţiunii; de aceea a dat atîta importanţă fenomenelor care se petrec în subsolul vieţii naţionale, fenomenelor economice.

Sub influenţa şcolii marxiste, Eminescu a considerat multe din fenomenele sociale şi naţionale ca fenomene derivate, a căror origine trebue căutată mai ales în transformările raporturilor economice.

x    x   x

Eminescu a fost nu numai cel mai mare poet între poeţi, dar a fost - alături de aţîţi poeţi între economişti - singurul economist între poeţi. Eminescu a avut o concepţie integrală asupra fenomenelor economice. El a dat o interpretare proprie acestor fenomene, iar metoda lui se integrează în metodele cele mai moderne ale acestei ştiinţe.

Economiştii liberişti ai veacului al XlX-lea făceau din ştiinţa economică o fenomenologie rece, care nu cunoaşte nici un imperativ superior supraeconomic: o ştiinţă a materialismului şi a egoismului uman. Economiştii idealişti ai veacului al XX-lea nu fac din economic un scop în sine, ci un sistem de mijloace puse în serviciul unor ţeluri de alt ordin decît cel economic.

Şi atunci este firesc a căuta ca aceste ţeluri supreme, care sînt independenţa ţării în afară şi afirmarea caracterului ei naţional înăuntru, să fie servite de mijloacele economiei.

Idealismul care domină concepţiile recente în economie caracterizează întreaga operă a lui Eminescu. Şi astfel, Eminescu - prin reacţie faţă de veacul lui şi faţă de şcoala clasică a economiei liberiste, care vedea în economie numai o mecanică a intereselor egoiste - aparţine sufleteşte filozofiei economice a zilelor noastre. Aceasta dă gîndirii lui Eminescu o strălucire şi o actualitate de care nu ne dăm îndeajuns seama.

Marele merit al lui Eminescu este de a-şi fi apropriat operele de gîndire temeinice ale Occidentului şi totuşi de a se fi păstrat întreg. Occidentul nu 1-a supus, nu 1-a îngenunchiat, nu i-a anexat personalitatea.

Oamenii mediocri, cînd iau contact cu lumea Occidentului, sînt orbiţi de strălucirea lui. Verificarea oricărei personalităţi autentice se face la contactul cu Occidentul. Numai cine asimilează cultura Occidentului, dar îi răspunde cu o reacţiune critică, este un gînditor şi o personalitate.

În această scurtă privire asupra unei mari opere, ne-am cufundat în acelaşi timp şi în trecut şi în plină actualitate.

Căci un geniu naţional adevărat se cunoaşte totdeauna prin aceea că renaşte cu fiecare generaţie creatoare şi înfloreşte, din nou, cu fiecare primăvară a neamului.

Iar generaţia de azi, care simte în ea chemarea de a preface şi de a reface ceva din stările acestui neam, se apropie de Eminescu.

Ochii ei nu pot să nu vadă astăzi crescînd deasupra mormîntului lui Eminescu un pom din nou în floare.

Ea 1-a făcut să înflorească, prin puterea nouă care porneşte din sufletul ei.

Şi poate nu-1 va lăsa să se scuture încă o dată, înainte de a fi prefăcut în fapte măcar o mică parte din visurile lui.

MIHAIL MANOILESCU

(Text reprodus din „Revista Fundaţiilor Regale“, nr. din 1 ianuarie 1935)

Ziarul TRICOLORUL, nr 2433 / 04.04.2012