1 APRILIE 1990. E o duminică frumoasă, ca o icoană pe sticlă. Azi s-a născut Octavian Goga. Cel despre care Victor Eftimiu spunea că nu suporta să fie altcineva lăudat de faţă cu el, se înroşea şi i se făcea rău. Dar ce poet profetic! Ce orator strălucit! În ianuarie 1982, la o cină pe care am luat-o la Blaj împreună cu primarul oraşului, Dionisie Heljoni, şi cu academicianul Ştefan Pascu, în zilele cînd realizam un reportaj de scriitor pentru Televiziune, bătrînul istoric al Ardealului şi-a dezlegat limba la un pahar de vin mînăstiresc, galben ca aurul haiducilor, şi mi-a împărtăşit o povestioară nostimă:
- Înainte de Unirea de la Alba Iulia, poetul s-a îndrăgostit lulea de Veturia, care fusese cîntăreaţă şi dansatoare, dar se măritase cu un preot. Goga i-a spus acestuia: „Părinte, acceptă divorţul, fiindcă eu şi Veturia ne iubim foarte mult. În cîţiva ani se vor schimba multe, mi s-a promis că o să fiu ministrul Cultelor, aşa că îţi făgăduiesc că te voi face episcop”. Şi popa a acceptat. Veturia a putut divorţa în linişte, fără scandal, pentru a se putea căsători cu Tavi al ei. În Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Goga a ajuns ceea ce i se făgăduise şi s-a ţinut de cuvînt Acum începe partea nostimă! După cîţiva ani de zile, într-o polemică desfăşurată în aula din Dealul Mitropoliei, Nicolae Iorga, înfuriat pe nişte replici ale deputatului de Reghin, a rostit o glumă de zile mari: „La ce ne putem aştepta de la dl. Octavian Goga, care a dat o mitră pe altă mitră?”.
Zi de repaos şi odihnă. Că în restul săptămînii am muncit de m-am cocoşat! Ce să muncesc? Unde să muncesc? Bine că pot citi pe rupte. În astfel de zile, de „dolce farniente”, am zăcut în casă, în anii precedenţi, şi am devorat cîteva dintre marile romane ale literaturii mondiale: „Un veac de singurătate” de Gabriel Garcia Marquez, în 1974, pe care 1-a citit şi prietena mea de atunci, balerina Zîna Arşic, şi i-a plăcut enorm; „Crimă şi pedeapsă”, de Dostoievski; „Pentru cine bat clopotele?”, de Hemingway; „Joia dulce”, de John Steinbeck; „Cronică de familie”, de Petru Dumitriu; „Bietul Ioanide” şi „Scrinul negru”, de George Călinescu; „Groapa” lui Eugen Barbu... Acesta va fi regretul meu, pînă la moarte: că nu voi putea citi şi cuprinde TOT! Am o foame de cunoaştere înspăimîntătoare. Poate că de asta mă şi animă un spirit criticist ieşit din comun, eu fiind cel pe care îl exersez cel mai mult. Astăzi, de pildă, nu-mi place deloc, dar deloc, interviul realizat la TVR de Smaranda Jelescu cu Angela Marinescu (despre Octavian Goga, de ziua lui, Televiziunea tot nimic nu dă!). În stilul său exaltat, care a făcut-o să nu se mai oprească din laude dogmatice pînă în 22 decembrie 1989, Smaranda caută să-şi cureţe „păcatele” cît mai rapid, de parcă televizorul ar fi o maşină de spălat cu turaţia la maximum: „Angela Marinescu este - îmi iau răspunderea să afirm - o mare poetă. O mare responsabilitate faţă de primejdiile etice şi estetice... Nu s-a vîndut (cine-ar fi cumpărat-o? - nota mea, C.V.T.). Volumul «Var» este de o mare concentrare a forţei poetice”... Poeta, pe care o ştiu de prin Facultate, acceptă, pînă la urmă, să ne fericească prin lectura unor „capodopere”, care atît de mult au zdruncinat echilibrul psihic fragil al Smarandei Jelescu. Citeşte partea a Il-a a poemului „Porcul” (sau „Parcul”!). „Abulia lor era mistică (...) Ce vreţi voi de la un monstru sau de la o infirmă care îşi introduce plămînii în creier (...) Umbrele care au fost şi sînt pentru că nu sînt (...) Umbra saxofonului rece este acum un mormînt (...) O umbră îmi pătrunde în creier, numai eu, pentru că exist, nu sînt”. După cum se vede, „poemul” e o polologhie în proză, scrisă sub dicteul unei minţi clătinate. Impresia de groază (duminica, pe Postul Naţional de Televiziune) e sporită de filmarea autoarei în oglindă, cu „cap de expresie” ( e cheală!) care n-o avantajează deloc, dimpotrivă. Dar să vedeţi ce „cap de expresie” are Dumitru Moroşanu! Şi el se simte dator să strice tihna duminicală a românilor, apărînd în chip de cosmonaut, cu căşti la urechi, între care răsare, aidoma Lunii Pline, bostanul lucios al unui craniu plin de obsesii erotice. Nu putea lipsi Alexandru Stark, abonat zilnic, care a transpus dictonul latin „Nici o zi fără un rînd scris” în „Nici o zi fără o ocheadă pe micul ecran”.
A dat căldura, zi de promenadă, aşa că ce-aţi zice de un miting în Piaţa Victoriei? Eroi şi agitatori: Doru Braia, Horia Ivan, Stelian Tănase şi Ticu Dumitrescu. Reporterul TVR dă să intre în vorbă cu Ticu, dar acesta i-o retează scurt: „Sînteţi de la Securitate?”. Horia Ivan strigă la microfon: „Nu veţi putea guverna fără noi!”. Care noi, colega? Nu vă spun că şi aici îşi face apariţia acest jolly-joker pe nume Stark, care îi ia interviu lui Ticu? Un alt interviu, cu care Televiziunea condusă de Cap de Cauciuc se simte datoare să ne frustreze - în această ultimă zi: în loc să stea în biserică şi să vadă de cele sfinte, un popă, pe nume Toader Doroftei, declară că „Nu poate să ne fie indiferentă soarta acestei naţiuni. (...) Binecuvîntez această vigilenţă a românilor!”. Unde erai, sfinţia ta, cînd se demolau bisericile şi noi ne luptam să le salvăm? Deodată, în plină lumină a soarelui de primăvară, ecranul televizorului se întunecă brusc, ca intrarea în tunelul de la Predeal! Ce să fie, ce să fie? Apare Dumitru Dincă, un ţigan cu faţă cărnoasă, care s-a anexat la un megafon, cu care doarme noaptea-n pat; el cică e vicepreşedinte la Alianţa Poporului, dar putea la fel de bine să fie şi la Alianţa Romilor. Trepidantă zi! Bine că nu s-a lăsat cu capete sparte, ca alte dăţi. Bîlciul de la C.P.U.N. continuă cu o înregistrare difuzată după miezul nopţii: se discută plafonul alocaţiilor pentru copii. Un isteţ zice că toţi copiii sînt egali, dar asta e o eroare: unii sînt născuţi la 7 luni (ca Răzvan Theodorescu), alţii la 11 luni (ca Gabriel Liiceanu). Programul de batjocură pe care 1-a transmis azi Televiziunea Română este cea mai mare păcăleală trasă Poporului de 1 aprilie. Noroc că mă înveselesc două ştiri de ultimă oră: revista „Oblio” îl face agent străin pe Laszlo Tökeş, iar un domn pe nume Ion I. Brătianu, întors de la Paris, şi-a anunţat candidatura la Preşedinţia României. Cred că în cartea de telefon a Bucureştilor sînt peste 20 de Brătieni, eu propun să candideze toţi. Pe cine aş vedea eu ca preşedinte? Cum pe cine? Pe Vlad Ţepeş, e singurul care întruneşte toate condiţiile...
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL , nr 2423 / 23.03.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu