31 MARTIE 1990. Plouă mărunt. În sfirşit! Pămîntul era însetat, după o iarnă atît de ciudată. E o ploaie mocănească, ţîrîită, care îmi aduce aminte de o minunată vacanţă de vară în pădurile de la Răstoliţa, unde m-am dus cu prietenul din copilărie Liviu Beldiman. Treceam dintr-a 9-a într-a 10-a, dar nu fusesem niciodată într-o tabără. De ce? N-aveam bani. Acolo, în Răstoliţa, am trăit două săptămîni dumnezeieşti. Zile întregi am cules zmeură şi afine, în borcane dinainte pregătite de mama prietenului meu, Tanti Petruţa, care era o gospodină pe cinste. Curgea prin apropiere şi un rîu, cu apă cristalină şi rece pînă la nuanţa violacee. Într-o zi, am văzut-o ieşind pe profesoara de sport din adîncul codrului - era o femeie tînără şi frumoasă, de bună seamă căsătorită, care însoţea tabăra. Nu pricepeam ce caută ea acolo, în pustietatea aia, la cîţiva kilometri de bază. Aveam să mă lămuresc repede: după numai un minut, ieşea la liziera pădurii şi profesorul de sport, încheindu-se la pantaloni. Aşa e-n vacanţă. Nu ştiu de ce, nu pot uita scena asta. Cum n-o pot uita nici pe aceea care m-a avut protagonist chiar pe mine: intrasem într-o cameră a taberei, fără să bat la uşă, şi am surprins-o pe o altă profesoară în furou, tocmai îşi schimba fusta. Atunci, pe ploaia aceea de munte, în aerul tare al masivului împădurit, cînd toată alchimia trupului meu aflat la pubertate era într-o fierbere surdă, m-am privit ochi în ochi cu acea femeie atrăgătoare, am oftat amîndoi şi... atît! Aveam numai 15 ani! Eram departe de adolescentul din „Banii” lui Zola, care, cam tot pe la vîrsta asta, o poseda pe tînără nobilă veştejită, în picioare, sucind fetei bătrîne mîinile la spate, în vreme ce - în buna tradiţie a naturalismului îndrăgitului romancier - tatăl său făcea amor în saloanele unei doamne marchize, jos, lîngă pat, la lumina şemineului, şi el, şi frumoasa femeie cu carne trandafirie fiind îmbrăcaţi sumar, numai în cămăşi vaporoase. Oh, dulci lecturi ale adolescenţei! Cît de mult vă sînt îndatorat! Ajuns în Bucureşti şi vizitîndu-1 pe unul din prietenii de tabără, care stătea pe Str. Sabinelor, m-am pomenit vorbind despre Sardapanal. „Cum aşa, tinere? D-ta ştii cine a fost Sardanapal?” - m-a întrebat, uluit, tatăl adolescentului, un intelectual de marcă. I-am ţinut o întreagă dizertaţie şi a rămas ca la dentist. Ulterior, în faţa şuvoaielor de date, informaţii şi racorduri pe care le făceam în discuţii, cei care nu mă cunoşteau credeau că inventez, sau fabulez şi că anii istorici invocaţi nu puteau fi cei reali, fiindcă o asemenea memorie e inumană. Şi aşa am aflat că sînt un erudit, că am o cultură enciclopedică etc. În realitate, eu n-am fost şi nu sînt decît un om muncitor şi extrem de serios în tot ceea ce întreprinde, pe un fond genetic sănătos altoindu-se întrecerile efective pe care le aveam cu mama: zilnic ne verificam unul pe altul ce şi cît anume am citit. De fapt, noi nu citeam, ci devoram. Patimă pe care o aveau şi surorile mai tinere ale mamei, Ica şi Zîna, cu care făceam schimb de cărţi.
Astăzi, vremea de afară mă duce cu gîndul la Leonardo da Vinci. În Tratatul său de pictură, există un pasaj splendid, de o misterioasă poezie, unde se afirmă că pe vreme crepusculară, de ploaie, oamenii pe care îi vedem strecurîndu-se pe străzi sînt mai frumoşi, lumina cade mai bine pe chipul lor. Şi nu e aşa? Uitaţi-vă numai la femei: şi pe ploaie, şi pe zăpadă, toate veşmintele le vin bine, îndeosebi cele din lînă colorată, pînă şi cea mai nereuşită şi mai puţin încrezătoare în farmecul ei degajă un aer de zeitate silvană, e îmbujorată, un abur amestecat, de tutun şi de lapte, se degajă de pe buzele ei ca o cireaşă, în care vîrful limbii nu poate fi decît sîmburele cel roditor de plăceri secrete. Îmi cade în mînă corespondenţa lui Cicero cu Atticus. Într-un loc, oratorul pomeneşte de Cele Trei Cîrciumi (Tres Tabernae). Devin curios, pentru că amănuntele de genul acesta ne fac extrem de apropiaţi, în timp, de orice eveniment istoric. Caut febril prin tot felul de hîrtii şi hîrţoage vechi şi, într-un tîrziu, aflu că Cele Trei Cîrciumi reprezentau o staţie de pe Via Appia, la vreo 50 km de Roma. În „Faptele Apostolilor” se pomeneşte că atunci cînd Pavel a venit la Puteoli de la Roma, cu tovarăşii săi, aici, la Cele Trei Cîrciumi, i-au ieşit în întîmpinare creştinii din Cetatea Eternă. Oare ce s-o fi băut şi ce s-o fi mîncat atunci, în hanurile Antichităţii? Horaţiu scrie într-o poezie de un ospăţ cu melci şi stridii prinse pe Lună Nouă, dar tocmai în toiul mesei a căzut uriaşa perdea a gazdei şi mesenii, tolăniţi pe jos, sprijiniţi în cotul drept (pentru drenarea bilei şi favorizarea digestiei) au făcut mare haz. Ce sînt eu, oare? Roman sau Dac? Cînd eram mici, mama ne căuta la lobul urechii, ştia ea un mister antropometric: fratele meu mai mare era Dac, eu eram Roman, ceea ce îmi plăcea nespus.
Dar, revin la cotidian, cu tristeţea de rigoare. Cenuşie viaţă mai trăiesc. N-am înţeles nimic din prima lună a primăverii. Niciodată n-am înţeles mai nimic din acest anotimp tulburător, pe care atît de mult îl aştept, mereu, dar care, sistematic, mi se scurge printre degete. Cînd eram copil, învăţam pe rupte şi n-aveam timp de reverii primăvăratice. În studenţie, era şi mai problematic: seminarii, cursuri, pregătiri de examene, griji diurne. La maturitate, ca ziarist, a-nţărcat bălaia de tot. „Primăvară, mama noastră, ia zăpada de pe coastă”, zice ţăranul român. În simplitatea lui cosmică, el învesteşte Primăvara cu funcţia supremă, de a-i fi mamă. Nu întîmplător, Isus Christos a înviat la mijloc de Primăvară, o dată cu învierea Naturii, a Universului, a Cosmosului. În anii din urmă, aşteptam cu febrilitate să treacă iarna şi să vină primăvara, dar de ce? Pentru mama, să poată mînca ridichi, şi ceapă, şi salată proaspătă, să-şi înnoiască sîngele, să capete putere şi să nu se mai chimizeze cu atîtea medicamente. Mereu şi mereu o voce lăuntrică îmi spunea că ea nu se poate stinge din viaţă primăvara. Aşa a şi fost, ceasul cel rău a bătut pe 20 decembrie, în „dricul iernii”.
Mult mai pătimeşte Biserica Ortodoxă! De o vreme, tot aud că preoţii catolici şi greco-catolici au fost prigoniţi politic şi au putrezit prin închisori, în vreme ce preoţii ortodocşi s-au făcut unelte ale ocupaţiei comuniste. Nimic mai fals. De pătimit au pătimit toţi, în egală măsură, pentru curajul de a-L mărturisi pe Mîntuitor. Cine face departajarea asta, prin presă sau pe la întruniri publice, săvîrşeşte un păcat biblic. În ziarul „Dimineaţa” de azi se scrie că 6 preoţi ortodocşi din comune ale judeţului Harghita au fost ameninţaţi cu moartea de populaţia maghiară şi alungaţi din localităţi, împreună cu familiile lor. Bieţii oameni, înspăimîntaţi, au pribegit pînă la Alba Iulia şi au cerut sprijinul vicarului Andrei. Încă o sfidare ungurească: un Comunicat al U.D.M.R. spune, printre altele, că populaţia maghiară e chemată „Să dea dovadă, ca şi pînă acum, de spirit de demnitate şi de responsabilitate”. Ca şi pînă acum! Deci U.D.M.R.-ul a calificat comportarea lor de pînă acum drept „spirit de demnitate şi de responsabilitate”. Chiar şi bestialităţile din 22 decembrie 1989 şi 20 martie 1990. Cineva, de la un ziar de Opoziţie, îmi dă telefon pe la prînz, ca să mă descoasă în legătură cu generalul Victor Stănculescu: că ar fi ungur, că îi dă afară pe ofiţerii olteni etc. Eu nu cred aşa ceva. Nu e deloc ungur, s-ar putea să fie evreu. Citesc presa. A devenit ca un drog. Mă simt ca un jucător pur-sînge, silit să asiste la meciul vieţii sale... de pe banca de rezerve, în vreme ce terenul e arat şi frămîntat de toţi ageamiii, care îşi dau cu stîngul în dreptul şi trimit băşica prin bălării. Nu ştiu cum se face, dar criza de talent şi de bun-simţ a dus la criza de hîrtie. E prima criză de hîrtie din istoria modernă a presei române. Asta are darul să-1 sperie pe Nea Jean:
- Aoleo, Vadime, ce ne facem noi cu revista? Dacă dăm faliment?
În „România liberă” e publicat un interviu cu Dorin Tudoran. Păcat de băiatul ăsta: e inteligent, nimic de zis, dar n-are pic de vocaţie, e uscat ca iasca. El (sau prietenul lui din facultate, Adrian Păunescu, care 1-a sprijinit o bună perioadă) a ţinut morţiş să fie poet, încă nu ştiu a cui e vina. Dar, în timp ce Păunescu e talentat şi de pe urma lui rămîn cel puţin 50 de poezii foarte bune, Tudoran bate cîmpii, mimează o stare poetică ermetică, de tip Mallarmé, în care nici el nu crede. Îmi povestea o fată frumoasă, Rodica, prietenă cu Jon Milos: „Dorin a trăit o dramă. S-a însurat cu o blondă atrăgătoare, care era fecioară, fiindcă el avea damblaua asta. Numai că, într-o zi, a auzit, absolut din întîmplare, cum se lăuda un invidid ce i-a făcut şi ce i-a dres el «fecioarei» cu pricina. Atunci, soţul a priceput: fata făcuse o mică operaţie, îşi cususe himenul. Stai, că asta n-ar fi nimic! Dar, înnebunit de gelozii retroactive şi de situaţia de a fi fost păcălit ca un papagal, Tudoran s-a dus la nevastă-sa - care era în spital, să se trateze de o boală banală - şi a snopit-o în bătaie, de era să-l bage medicii în cămaşa de forţă”. Eee, ale vieţii valuri. Se întîmplă şi la case mai mari. Toată viaţa lui a ţinut minte Napoleon cum îl înşela nevastă-sa, creola Josephine, cu un pîrlit de fîţîngău, pe nume Hyppolite, în vreme ce el, ca tînăr general, aducea slavă Franţei şi schimba efectiv soarta lumii pe cîmpurile de bătaie din Italia anului 1797. Nu-l numise, oare, Marx „chirurgul Istoriei”? În Memoriile sale, valetul Constant povesteşte că, în apogeul gloriei, Napoleon era în caleaşcă, 1-a văzut venind din sens opus pe cel care îl încornorase, s-a făcut alb ca varul, 1-a strîns de braţ pe credinciosul valet şi i-a şoptit: „Uite-l pe Hyppolite”. Asta, deşi era divorţat de Josephine şi „se însurase cu un pîntece”, cu prinţesa austriacă Maria-Luiza, care îi şi dăruise un moştenitor, pe Regele Romei. Ce-i drept, după divorţ, a avut grijă Josephine să-l facă de rîs prin Paris, relatînd, printre altele, că sperma împăratului era ca apa (?!). Oare cum şi-o fi dat ea seama, cu degetele, cînd se spăla, sau cu simţul tactil al limbii? Şi mă mai gîndesc la o scenă din capodopera polonezului Reymont, romanul „Ţăranii”, o foarte plăcută şi trupeşă ţărăncuţă 1-a minţit pe un moşier bătrîn, care s-a însurat cu ea, spunîndu-i în noaptea nunţii că nu mai e fată, fiindcă a avut imprudenţa de a sări un pîrleaz, şi atunci a avut loc accidentul, în realitate femeiuşca trăise o dragoste mistuitoare cu fiul bogatului ei soţ. Cîte femei pot spune astăzi că eu le-am fost primul bărbat, că, prin mijlocirea mea, au deschis ochii asupra vieţii? Am avut o existenţă foarte zbuciumată, în timp ce altora le plăceau bărbaţii, mie îmi plăceau fetele frumoase, pentru că, vorba cuiva, ce poate fi mai minunat decît să admiri inteligenţa bărbaţilor şi frumuseţea femeilor? E bine ca bărbaţii să-şi trăiască viaţa din plin, la tinereţe, pentru a le veni mintea la cap, la maturitate, şi a nu mai fi ispitiţi de nimic, ca să-şi vadă de casă şi de familie, uitaţi-vă ce tragedii se întîmplă la divorţuri, mai ales cînd la mijloc sînt şi copii. Dar, de la Dorin Tudoran plecasem. Băiatul ăsta s-a încăierat o dată, pe un teren de fotbal, unde mai băteam şi noi mingea, cu un telexist de la Agerpres, unul Szöke, pe care, în disperare de cauză, 1-a muşcat de... fund! Acum, el e „agent federal”, cum îi place să se laude. În interviul publicat în „România liberă” e arogant, dă certificate societăţii româneşti, împarte indulgenţe şi pedepse şi, ceea ce este cel mai supărător, vorbeşte iar despre el însuşi, la persoana a III-a, megaloman, dîndu-şi singur numele. Nu mă pot abţine să reproduc finalul interviului, care seamănă cu modul primitiv în care vorbea Tarzan despre el însuşi, izbindu-se cu pumnul în piept: „Din păcate, acest interviu nu-l poate nedreptăţi mai mult pe poetul Dorin Tudoran decît o face Dorin Tudoran însuşi. Sînt ani de zile de cînd Dorin Tudoran şi-a spus că nu va mai pune mîna pe condei ca să scrie o poezie, decît cînd va simţi că într-adevăr nu mai poate trăi fără a scrie poezie. Deocamdată, nu s-au înregistrat decît cîteva accese de sufocare (ce curios, noi ne sufocam tocmai cînd scriai poezie - nota mea C.V.T.). Poate că se apropie momentul de criză, cînd poetul Dorin Tudoran se va ocupa de poezie. Sînt ani de zile de cînd Dorin Tudoran a crezut că sînt momente în care există altceva mai important chiar şi decît poezia”. Într-un singur paragraf, după cum se vede, se citează de nu mai puţin de 5 ori!
La Televiziune, se petrece ceva cu totul special: parastasul de 1 an al lui Tudor Vornicu. De fapt, e o adevărată ceremonie, oficiată de Cristian Ţopescu; familia repausatului realizator i-a înmînat acestuia pixul, ochelarii şi şapca, de parcă ar fi aparţinut lui Mihail Kogălniceanu. Se transmite şi o masă rotundă, cu Octavian Sava, Emanuel Valeriu, L.T. Samoilă şi Elisabeta Polihroniade. Toată lumea e de acord că a fost un om de mare curaj, un erou al luptei împotriva comunismului. Din păcate, nu pot fi de aceeaşi părere. Şi eu l-am preţuit pe Vornicu, pot să spun că eram amici, în vara anului 1979, cînd m-am întors de la Viena, m-a invitat la o emisiune duminicală în direct, unde am povestit ce sentimente am avut cînd am intrat cu trenul în Munţii Apuseni, la 4 dimineaţa, apoi am recitat şi o poezie de dor de ţară - ce s-o mai lungesc, m-a ajutat omul, aşa e. Pe urmă, tot în 1979, am colaborat la marele spectacol consacrat zilei de 23 August. Apoi, cînd a fost lovit, pe nedrept, de Adrian Păunescu, care ocupase cu cenaclul său spaţiul de sîmbăta după-amiaza, eu l-am ajutat pe Vornicu şi am publicat un articol de susţinere a lui în „Săptămîna” şi de împotrivire faţă de abuzurile practicate la „Radio Vacanţa”, cînd acelaşi cenaclu ocupase şi Litoralul. Cred că era în vara lui 1981, m-am întîlnit cu Vornicu pe plajă, la Jupiter, el era cu femeia vieţii lui, Sanda Balaban, eu eram cu o cîntăreaţă tînără de romanţe, l-am îmbărbătat şi atunci şi i-a prins bine. Ulterior, el i-a luat un amplu interviu lui Eugen Barbu, în parcul de lîngă Restaurantul Pescăruş.
Înfloriseră pomii. A difuzat prima parte, care dovedea un curaj năucitor din partea lui Barbu, acesta cerînd să se dea pămînt la ţărani, să se termine odată cu cenzura etc. A doua parte, însă, n-a mai fost transmisă, s-au speriat toţi. Acum, mă amuză Elisabeta Polihroniade, care spune că Tudor Vornicu a comentat turneul internaţional de şah din 1953 (cred că pentru radio), deşi... nu ştia şah! Un fenomen, nu-i aşa? Să nu mai pomenesc cîte plăceri îi satisfăcea prietenului şi vecinului său Nicu Ceauşescu, programînd o anumită cîntăreaţă, mereu şi mereu, care era amanta publică a acestuia. Şi iarăşi, participanţii istorisesc amintiri din copilăria lui ieşită din comun, ce compuneri improviza el la română. Toată „dizidenţa” lui e spulberată de fostul redactor-şef Florea Nedelcu, doctor în Istorie, care îmi dă telefon:
- Ce zici de treaba asta? Păi eu ştiu cînd s-a dus Vornicu la Spitalul Elias, în rezerva unde era internat primul-ministru, Dăscălescu, şi i-a instalat un televizor color şi un video, ca să vadă ilustrul pacient filme! Cine mai avea acces în intimitatea unui prim-ministru comunist în pijama?
Iar seara, la Telejurnal, preşedintele Televiziunii, Răzvan Theodorescu, i-a explicat lui Ion Iliescu că e ziua morţii lui Tudor Vornicu. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar oamenii din Televiziune au început să facă emisiuni numai cu ei, despre ei şi pentru ei. Regret din adîncul inimii că un asemenea om de valoare, un autentic profesionist ca Tudor Vornicu, s-a stins de cancer, la o vîrstă încă tînără, dar de la începutul anului 1990 şi pînă acum au existat jubilee istorice majore, cu semnificaţii adînci pentru Poporul Român, numai că Televiziunea le-a ignorat cu desăvîrşire: 140 de ani de la naşterea lui Coriolan Brediceanu, luptător pentru drepturile românilor din Transilvania; 310 ani de la întemeierea Academiei Domneşti de la Sf.Sava; 150 de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu; 185 de ani de la naşterea lui Timotei Cipariu; 170 de ani de la naşterea lui Theodor Aman; 25 de ani de la moartea lui George Călinescu; iar mîine, pe 1 aprilie, se aniversează naşterea lui Octavian Goga şi, pe 2 aprilie, naşterea lui Delavrancea. Numai că Televiziunea tace mîlc, ca mortu-n păpuşoi. Şi cică e condusă de un istoric! Iartă-mă, Tudor Vornicu, nu eşti tu de vină. Tu ai fost un om remarcabil şi cred că, de-acolo, din ceruri, încerci să le spui acelora care vor să te beatifice: „Ia terminaţi cu prostiile! Pe cai! Sau vreţi să jucăm «la mai mare»?”.
E lungă cît o zi de post ziua asta. Parcă toate s-au aglomerat acum, în coada lunii lui Mărţişor, ca plumbul la baza rotundă a lui Hopa-Mitică. Primesc iar telefon de la Frankfurt. Nuţu mă înştiinţează că Televiziunea Germană a început s-o „cîrmească” spre noi, adică spre ADEVĂR, în ceea ce priveşte evenimentele din Transilvania. Astfel, în unele reportaje şi informaţii se afirmă că ungurii au început. Îl întreb de tipografie. „Am dat un anunţ la ziar, dar să ştii că e foarte scumpă. Sub 100.000 de mărci nu găseşti. Ai banii ăştia?”. Mă taie cu leşin la lingurică. De unde, păcatele mele? Greu se mai poate porni o afacere fără nici un cheag. Mă reîntorc la distracţia nr. l: televizorul. Sincer să fiu, nu credeam să existe în Poporul ăsta, pitiţi bine, atîţia zăpăciţi. Să zăbovim puţin asupra unui oarecare Popa Virgil, preşedinte al Partidului Creştin al Libertăţii şi Drepturilor Omului (P.C.L.D.O.). El îşi anunţă „milioanele de alegători” (?!) că, numai cu cîteva zile înainte de alegeri, le va dezvălui „secretul biblic de alegere” (?!). Omul nu e sănătos, asta e limpede. Afirmă că a fost ofiţer de Securitate, dar din 1968 e şomer, însă a trăit cu o leafă mai mare decît a primului-ministru şi a putut să ajute o mare parte din ţară, cu sute de mii de lei, au vrut duşmanii să-1 omoare, ţineţi-vă bine, „prin alimentare şi injectare” (?!), drept pentru care el a ameninţat că, dacă se va continua aşa, „va interveni Armata şi va curge şi mai mult sînge” (?!). Numai că, tocmai cînd se ambala el mai vîrtos, i s-au întrerupt imaginea şi sonorul. Cineva de la compartimentul tehnic al Televiziunii, cu capul pe umeri, şi-a dat seama că e vorba de un schizofrenic, care poate induce în populaţie o stare de tulburare şi de panică. Nu putea trece ziua fără un mic pigment sportiv, el, sportul, făcînd parte organică din viaţa mea (pot fi acuzat de frivolitate, de preocupări minore?). Vorbesc la telefon cu Mircea Pascu, vicepreşedintele Federaţiei Române de Fotbal. Îmi spune că din cei 40 de oameni care pleacă mîine în Elveţia, cu Naţionala de Fotbal, nu mai puţin de 12 sînt ziarişti: 2 de la TVR, 2 de la „Munca” etc. Deşi pe listele iniţiale figuram şi noi - Eugen Barbu, Fănuş Neagu şi cu mine -, pînă la urmă am fost radiaţi. Bine, în schimb, că se ia al doilea maseur, a cărui sarcină, bănuiesc, este să-1 maseze pe primul maseur. Asta mă întărîtă şi mai mult să urgentez scoaterea revistei. Soby Cseh face naveta între mine şi Petre Roman. Zilele trecute, acesta din urmă i-a spus lui Soby, în sediul Guvernului: „Vadim? E un superprofesionist!”. Mersi, dar ce folos? Mai bine un superamator viu, decît un superprofesionist mort. Acest Petre Roman nu-i băiat prost, dimpotrivă, dar îmi este încă neclar cum a ajuns el pe fotoliul unde, numai în acest secol, au fost personalităţi legendare, ca Ionel I.C. Brătianu, Al.Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, I.G. Duca, Octavian Goga, Al. Averescu, Armand Călinescu ş.a. Se pare că, în decembrie 1989, a fost vorba de o conspiraţie în toată regula. Un om bine informat, care a făcut şi el parte din complotul acesta, pînă la un punct, mi-a spus: „Analizaţi, vă rog, următoarea scenă: prin 1985, Ion Iliescu şi Valter Roman s-au internat împreună, în aceeaşi rezervă, la Spitalul Elias. N-aveau nimic cu sănătatea, dar au pus ţara la cale. Dădeau drumul la radio, ca să bruieze cu paraziţi eventualele microfoane, şi sporovăiau de zor. Ulterior, Valter a murit în urma unei operaţii de cancer la plămîni, nu pe masa de operaţie, ci dintr-un şoc post-operatoriu, mai precis o hemoragie pulmonară”. Fireşte, în comparaţie cu „canalia de uliţi”, cum denumea Eminescu lepădăturile care frămîntă strada şi sînt de o violenţă periculoasă, Petre Roman pare un om foarte civilizat. Mă sfătuiesc cu Eugen Barbu să-i scriem o epistolă, pentru a beneficia şi noi de dreptul legal de a înfiinţa o publicaţie. Numai că s-au şi ivit invidioşii, pizmaşii, turnătorii. Să-i dau cuvîntul lui Soby: „Ieri au fost pe la Petre, pe la Guvern, două putori de la «Libertatea», să-i ia un interviu. Ele i-au spus că «eşti prea compromis». Nu ştiu cum le cheamă, dar poţi afla tu...”. Nimic mai simplu: azi a apărut interviul în ziarul cu pricina, sub semnătura dactilografei (?!) Nelli Papuc şi a corectoarei (?!) Eugenia Popescu. Au ajuns o dactilografă şi o corectoare să judece viaţa şi opera mea! În privinţa acestei Nelli Papuc lucrurile se complică puţin: îmi e vecină de cvartal, e nevasta beţivanului Papuc, cel care s-a urcat pe tanc la 12 ianuarie şi a ţinut un discurs funambulesc, dacă m-aş apuca eu să scriu tot ce mi-au spus colegii de la „Informaţia Bucureştiului” despre biografia ei amoroasă, n-ar mai scoate capul în stradă, şi aşa e vizibil jenată de isprăvile lui Papuc, astfel că şi-a schimbat numele în Nelli Luchian. De ce, vecină, dragă vecină, să fiu eu compromis? M-am compromis, cumva, atunci cînd eram martor, ca mai toţi locatarii, la scandalurile şi bătăile crîncene pe care le aveai cu pîrîtul Papuc, care venea şi el să-şi vadă cei doi copii, cu un carton de prăjituri în mînă, dar te găsea în casă cu cîte un burdihan cu portofelul burduşit de bani? Afurisită femeie: ani de zile a fost mieroasă şi prefăcută (ştiţi specia asta de secretare!), pentru ca acum să se răscoale „ziarista” din ea, să dea cu maşina de scris după cineva care îi este superior din toate punctele de vedere. Răscoala dactilografelor împotriva scriitorilor! E ca şi cum o trepăduşă, care toată viaţa a întors paginile partiturilor, înnebuneşte brusc şi-i dă cu ştimele în cap pianistului! Dar, aşa s-a scris soarta mea, am fost „prea compromis” şi înainte de decembrie 1989 şi sînt „prea compromis” şi acum şi, mai mult ca sigur, voi fi „prea compromis” în orice regim politic, întrucît sînt un om incomod şi spun lucrurilor pe nume. Asta a fost mărirea şi decăderea mea.
Noaptea, o nouă repriză de divertisment cu C.P.U.N.-ul. Doamne, ce cap zbîrlit are acest Mînzatu, parcă-i Fred şi Barney! În 1974, el mi-a scos din „România literară” un reportaj, pe două pagini de revistă, consacrat Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele, dar şi civilizaţiei rurale alăturate; cred că aceea era capodopera vocaţiei mele reportericeşti, la o vîrstă încă tînără, de nici 25 de ani, pozele le făcuse Cornel Tânjală, dar ce folos, în ciuda tuturor telefoanelor date de George Ivaşcu, conducerea C.N.S.T. (Ioan Ursu, împins de Ion Mînzatu) a pretins cu multă ţîfnă că e vorba de secrete de stat (?!) şi a interzis reportajul. Că nu era vorba de nici un „secret de stat”, ci doar de o importanţă nesănătoasă pe care doreau să şi-o dea cei doi cerberi în faţa Elenei Ceauşescu, stă mărturie faptul că în 1983 (cînd cenzura era şi mai severă!) am publicat nestingherit materialul, în volumul „Idealuri”. Astăzi, Mînzatu pozează în persecutat de Dictatură! Tocmai el, care îi persecuta pe alţii în numele unei Dictaturi care nici n-ar fi existat fără „cîini de pază” ca el. Închei o zi grea, după un bombardament informaţional fără precedent. Primul şoc puternic al preţurilor: sticla de pepsi (la ţigani) a crescut de la 2 lei la 25 de lei! (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2422 / 22.03.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu