Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XLVIX)

19 FEBRUARIE 1990. Începe bine săptămîna. Rabinul Moses Rosen ne înjură, pe mine şi pe Iosif Constantin Drăgan, în „Revista Cultului Mozaic”.

Boşorogul ăsta nu are astîmpăr, nici pămîntul n-o să-i astupe gura spurcată. Mă decid, în sfîrşit, să reproduc scrisoarea pe care el a răspîndit-o, la 12 octombrie 1980, împotriva lui Eminescu. Practic, de-acolo a început tot scandalul. Cînd un cartofor nesimţit şi infractor îl insultă pe Poetul Naţional, numindu-1 legionar, fascist, huligan, pornograf şi sifilitic, cine tace şi nu ia nici o atitudine este tot atît de canalie ca şi el. Da, în ceea ce-1 priveşte pe Eminescu sînt extremist, ba chiar fanatic. Să mi-1 lase tîlharul ăsta în pace! Îl iubesc pe Eminescu, mi-a luminat toată adolescenţa, am plîns de-atîtea ori la mormîntul lui, pentru noi, românii, el a fost un Sfînt. Cu ce drept vine mistreţul ăsta cu floacele lui nespălate, cerşetor fără ţară şi fără ruşine, să bălăcărească cu urdorile lui Steaua călăuzitoare a Poporului Român? Şi intelectualitatea română de ce tace? De ce a tăcut în 1980 (cu cîteva excepţii răzleţe), de ce a tăcut în 1984, şi de ce tace şi acum, în 1990, cînd ar putea vorbi nestingherită? Se mai poate numi ea „intelectualitate română”, sau poate că e numai o turmă de oi laşe şi înspăimîntate de bîta ciobanului căpiat, care păstoreşte lumea finanţelor? Aceşti „intelectuali” sînt mai vinovaţi decît rabinul - ăsta e numai prost şi ticălos, ca orice agent ipocrit al Siguranţei şi, ulterior, al Anei Pauker, pe cînd ei, cei care se pretind a fi slujitorii culturii române, dacă tac şi consimt la asemenea atacuri de lez-naţiune, sînt nişte criminali.
Dar, agenda politică a zilei e prea clocotitoare ca să mă împiedic de un besafon ca acest Moş Tăgîrţă. Iar e zarvă mare în Piaţa Victoriei, se cere moartea lui Ion Iliescu şi Petre Roman. După-amiază, citesc biografia lui Nicolae Bălcescu, scrisă de vecinul meu, Dan Berindei. Ce om grozav a fost Bălcescu! El credea în „înzeita libertate” şi prevedea viitorul: „Atunci aşteptarea, visarea vieţii mele se va împlini, atunci toţi românii vor fi una, liberi şi fraţi”. Tot genialul oltean, fiu al coanei Zinca din ţarina vîlceană a Bălceştilor, scria despre un alt oltean de vază, Mihai Viteazul, aflat pe piscul gloriei la anul 1600: „Vai, căci nu ne-am putut opri aici în culmea triumfului Naţiei Române, oprind împreună cu noi şi timpul, şi Istoria!”. Nu în alţi termeni vorbea Faust, al lui Goethe: „Rămîi, că eşti atîta de frumoasă!”, îi spunea el clipei. La cumpăna nopţii, scot cîinii la plimbare. Cînd dau să intru în părculeţul din Bd. Alexandru Ioan Cuza, aud nişte urlete şi o vînzoleală prevestitoare de rău. „Hait, iar e tămbălău în Piaţa Victoriei!” Ajuns acasă, aveam să mă lămuresc repede, deschizînd televizorul: au venit mai multe garnituri de trenuri, pline ochi cu mineri. Sînt cîteva mii de oameni, cu feţe înnegrite şi cu lămpaşele la şapcă aprinse, risipind aburii frigului şi ai foamei în noaptea de februarie. Sincer să fiu, mă impresionează oastea asta săritoare la greu, îmi place mult minerul ca om, el e muncitorul în stare pură, el e un mic Atlas care ţine pămîntul pe umerii săi. Nu-mi place însă că minerii sînt siliţi să apară în postură de sperietori. Inabili, Sergiu Cunescu şi Ioan Lup încearcă să le vorbească de la nişte microfoane, dar sînt huiduiţi copios. Un asemenea boicot, cu fluierături asurzitoare, încheie, în mod logic o carieră politică. Ce tulbure se mai arată viitorul... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2370 / 21.01.2012