Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XLVI)

16 FEBRUARIE 1990. Ar fi o zi ca oricare alta, dacă n-ar fi plină de durere. La 16 februarie 1933 au fost înăbuşite în sînge frămîntările greviste ale muncitorilor de la Atelierele Griviţa. Cam tot pe-atunci, au fost reprimaţi, tot într-o baltă de sînge, şi petroliştii din Ploieşti. Cine era la Putere? Păi, hai să facem puţină Istorie şi olecuţă de politică. În iulie 1932 au avut loc alegerile parlamentare, încheiate cu victoria detaşată (40,38% din voturi) a ţărăniştilor. În 14 ianuarie 1933 se formează un nou Guvern naţional-ţărănesc, prezidat de Al. Vaida-Voevod. Cam asta e tot. Ţărăniştii au tras în muncitori, care au murit pe capete. Ce-i drept, România încă era atinsă de teribila criză care zguduise întreaga Planetă. Foametea făcea ravagii. Şomajul căpătase proporţii inimaginabile. Tata-mare pleca dimineaţa să caute ceva de lucru, dar se întorcea noaptea vlăguit de atîta alergătură şi fără o leţcaie în buzunar. „Ai găsit ceva, Ghiţi?”, îl întreba Mariţi, mama-mare. „Ni-i-mic!”, scanda el, invariabil, zi de zi, săptămînă de săptămînă, lună de lună. Şi nu era un muncitor oarecare, se specializase în coşuri de fabrică şi furnale, adică era un şamotor de clasă, lucra la mari înălţimi. Tata-mare a fost un munte de om, voinic şi tare ca stînca. încă la 75 de ani, ne arăta nouă, copiilor, muşchii lui împletiţi în funii. A trăit pînă în august 1968, cînd intrase în al 83-lea an al vieţii. L-am îngropat la Ghencea Civil, lîngă iubita lui nevastă, pe o ploaie mocănească. Îi murise moartea de 3 ori pînă atunci: de 2 ori în timpul primului război mondial, cînd, supus austriac fiind, a refuzat să se înroleze în armata austro-ungară, a fost arestuit şi condamnat la moarte prin Legea Marţială, dar de fiecare dată a reuşit să fugă de sub escortă, pînă cînd, în final, s-a stabilit în România; în fine, a 3-a oară, i-au şuierat gloanţele pe la urechi acolo, la Griviţa, pe zăpada înroşită de sînge, unde se afla şi el printre grevişti. Ştiu toate astea de la mama, care îi ducea în fiecare zi mîncare fierbinte şi ceai. Asta pînă în ziua de 16 februarie, cînd au păcănit rafalele de armă. Tot mama ne spunea că un tînăr grevist, rănit, a sărit gardul Atelierelor şi a fugit împleticit pe străzile lăturalnice, a sărit şi zaplazul la noi acasă, a zăcut sub un vişin îngheţat, după care, şiroind de sînge, s-a tîrît cu ultimele puteri pînă pe pragul casei sărăcăcioase, apoi a închis ochii pentru totdeauna, cu un oftat de uşurare, în braţele acelei tinere ardelence de 19 ani, care avea să-mi fie mamă. Aud că astăzi, la 57 de ani de atunci, urmaşii ţărăniştilor comit tot felul de samavolnicii împotriva însemnelor memorialistice care mai aduc aminte trecătorilor de atrocităţile comise atunci. Întortocheate sînt căile vieţii şi ale morţii! Periodic, Poporul Român sîngerează, şi măcar de-ar şti de ce! Romancierul copilăriei noastre, Charles Dickens, spune că tatăl lui i-a dat un sfat mai preţios decît orice comoară: „În fiecare zi, să citeşti o pagină din Biblie ca să-L cunoşti pe Dumnezeu şi o pagină din Shakespeare, ca să cunoşti omul”. Puţină semantică nu strică, fiindcă tot n-am ce face. După cum se ştie, Shakespeare s-a născut în 1564, la Stratford-on-Avon, acest Avon fiind numele apei care curgea, şi mai curge, prin micuţa localitate. Dar ce înseamnă numele rîului? În ebraică, „avon” se traduce atît prin „păcat”, cît şi prin „pedeapsă”, ambele sensuri fiind regăsite de numeroase ori în Biblie. Fără să vreau, aripile gîndirii speculative bat cu puterea şi cu dezinvoltura pe care le-o conferă stăpînirea mea absolută pe cîteva domenii culturale. Cum a dat Dumnezeu omenirii, parcă în compensaţie, unele bucurii! În anul 1475 moare Paolo Ucello (în traducere „Pasăre”), creatorul perspectivei în pictură, cei iniţiaţi cunosc vestitul lui tablou înfăţişîndu-L pe Isus întins, înfăşurat în giulgiu, proaspăt coborît de pe cruce. Şi tocmai cînd moare el, se naşte Michelangelo Buonarroti. Acesta trăieşte mult, deşi în adolescenţă era să fie ucis de un zurbagiu pe nume Toriggiani, care i-a zdrobit oasele nasului, de-a rămas florentinul cu acea deformaţie pînă la moarte, eveniment survenit în 1564. Ei bine, atunci se naşte, parcă tot ca un echilibru al naturii, Shakespeare. Acesta se stinge în 1616, an în care nu ştiu ce altă celebritate se mai naşte. Dar ştiu că, la 3 august, a avut loc dramatica scenă din Pădurea Drăcşanilor, cînd frumoasa Doamnă a lui Ieremia Movilă, catolica Elisabeta, a fost violată de turci, în desimea întunecată a copacilor, unde s-au petrecut multe grozăvii, iar în zori de ziuă, stînd în picioare, despletită şi cu hainele sfîrtecate, ea le-a strigat curtenilor moldoveni, din mersul agale al carului, îndreptîndu-se spre prizonieratul din Stambul: „Boieri, boieri, ruşinatu-m-au păgînul!”. Apoi şi-a tăiat o şuviţă din mătăsosul păr castaniu, pe care boierii au ascuns-o într-un policandru de argint, în formă de măr, ce spînzură şi azi, de boltă, în Mînăstirea Suceviţa, ctitorită de soţul ei, între 1582 şi 1584.
Dar, destul cu Istoria! Ajunge să deschid fereastra şi să văd cum se scrie o altă Istorie, tot atît de grozavă ca şi cea de pînă acum. Aud, de pildă, că alaltăieri nişte regizori care declanşaseră greva foamei l-au pîndit la ieşirea din Atheneul Român pe Sergiu Celibidache, însoţit de Ion Iliescu, şi au făcut un adevărat tămbălău. Unii dintre ei chiar au simulat că leşină de foame. Atunci, fostul meu coleg de la Sf. Sava, actualul arhitect Horia Ivan (fratele lui Manase Radnev), 1-a făcut de rîsul lumii pe Ion Caramitru. În orice caz, cultura română trepidează acum ca o piftie. Nu mă pot abţine să rîd iarăşi de filozoful Gabriel Liiceanu, care, deşi mai serile trecute declarase că apariţiile la Televiziune îi provoacă lui un „disconfort” ceva de speriat, e setos de Televiziune - acum apare şi la emisiunea în limba germană, unde elogiază „cei 800 de ani de cultură germană în România!”. Văd că pe Postul Naţional al Televiziunii Române, Transilvaniei i se spune „Sieben-bürgen” (ceea ce înseamnă, în traducere liberă, a şaptea provincie a Imperiului Habsburgic al Mariei Thereza), iar Sibiul e numit „Hermannstadt”. Eu cred că nemţii n-ar suferi atît de mult dacă toate aceste aşezări ar fi prezentate cu numele lor românesc, că doar trăim în România.
Mă uit cu nesaţ la televizor. E cel mai fidel barometru al vremurilor nebune pe care le trăim. Azi se transmite o dezbatere despre privatizare, condusă de Vartan Arachelian. Acesta a dat un aparat de filmat pe mîna fiului său, Robert Arachelian, şi un alt aparat pe mîna altui armean de-al lor. Vorba cîntecului străvechi: „Pe uliţa armenească/Trece-o şatră ţigănească!”. Constat cu o uimire tot mai mare că vor să ne înveţe să iubim capitalismul exact, dar EXACT aceiaşi oameni care ne învăţaseră să-1 urîm, cum că nu-i bun, e în putrefacţie, se află pe marginea prăpastiei şi, cum suna un banc de succes, socialismul îl va întrece cu un pas! Pe micul ecran apare figura fostului nostru asistent de la Sociologie, Ioan Iordăchel, care, tocmai pentru că fusese lector şi propagandist municipal, acum afirmă pe dos: „Aparatul birocratic care a susţinut ceauşismul e neatins”. Păi să te atingă cineva pe matale, Coane Costăchel Gudurau, fiindcă ai făcut parte din acel aparat, nu din altul. La mijlocul unui prezidiu, tronează un ţap bătrîn, cu barbă albă, care vămuieşte totul, el dă cuvîntul, el îl ia, el trage concluziile etc. De fapt, vreo 5 oameni vorbesc în acelaşi timp, nimeni nu înţelege nimic. Într-un tîrziu, apare şi un jurist în vîrstă, pe nume Radu Economu, care ne povesteşte sub drapel ce înseamnă juridic şi ce înseamnă politic - totul este însă de un plictis îngrozitor. Tot în „cutia magică” îşi face reapariţia vicepreşedintele Partidului Muncii şi Dreptăţii Sociale, care nu e altul decît fostul barman şi securist de la restaurantul „Mărul de Aur”, Nicolae Viezure. Lumea începe să se trezească. Circulă bîrfa că Victor Surdu a avut în tinereţe proces, fiindcă omorîse pe cineva cu maşina. De Băcanu, nimic nu mă mai miră: a făcut speculă cu maşini, de pe urma căreia a cîştigat fraudulos 220.000 de lei, s-a mai ocupat şi cu traficul de influenţă, de fapt întreaga lui existenţă a fost o imensă şi neîntreruptă GĂINĂRIE. Pe la ora 1 noaptea, Băcanu ne serveşte o lecţie de „demenţă macabră”: prezintă un film de la Braşov, cu morţii de la Morgă, cu nişte creieri împrăştiaţi pe jos etc. Telefonul cu fir şi cel fără fir mă lămuresc repede ce e şi cu Gelu Voican: ar fi „beneficiat” de 6 condamnări. Ceea ce mi se pare perfect plauzibil. E de la sine înţeles că 1-a lichidat pe Ceauşescu, fiindcă nu-1 lăsa să fure mai vîrtos. Totuşi, în vacarmul atîtor aventurieri, care nu sînt normali la cap, se face auzită şi o voce raţională: ministrul de Interne, generalul Mihai Chiţac, afirmă că au fost decapitate Serviciile Secrete ale ţării, sau, mai precis spus, parcă avem de-a face „cu o mînă tăiată, pe care se aşează muştele”. Asta cam aşa e. Ceea ce pierdeam pînă acum un an datorită economiei socialiste deficitare, acum pierdem prin greve şi haos.
Atunci, stai şi te întrebi: care e cîştigul? De ce-a mai trebuit să curgă atîta sînge, şi la 1933, şi la 1989?
În încheiere, o picanterie: mă pomenesc că vine la mine Andrei Partoş. Mi-a fost coleg de facultate, la Filozofie. El făcea psihologia, eu sociologia. Nepot al marelui sculptor Vida Gheza. Un băiat cultivat şi cu bun-simţ. A fost şi la nunta mea, la masă, alături de Adrian Riza, Adrian Dohotaru, Florin Piersic, Mirel şi Florica Rădulescu, Vasile Donose ş.a. Astăzi, e foarte supărat. Are în mînă ultimul exemplar al „României literare”, unde e acuzat că îi furniza „fetiţe” lui Nicu Ceauşescu. Mizerabile culise! L-am sfătuit să facă un răspuns civilizat, la obiect, împotriva unei gazete care poza pînă acum în rafinată, academică, europeană - dar se dovedeşte a fi o flaşnetă de mahala balcanică. În acelaşi număr e atacat şi Iosif Constantin Drăgan. Măgăriile împotriva mea şi a lui Eugen Barbu nici nu le mai pun la socoteală, au intrat în obişnuinţă. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2365 / 16.01.2012