Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XLVIII)

18 FEBRUARIE 1990. Din păcate, o duc rău. Nu mai am nici un chef de viaţă. N-aş fi crezut că destinul meu o să intre într-o asemenea fundătură. Probabil că am greşit şi eu, am fost prea cinstit, am mizat totul pe o singură carte. N-am ştiut să fiu ceea ce se cheamă o „curvă politică”. Cel mai bine s-a ilustrat în sensul acesta preotul Burducea, care fusese legionar, dar după 1945 a devenit ministrul comunist al Cultelor, intrînd, automat, în folclor: „Cînd cu steaua, cînd cu crucea/Ca părintele Burducea”. Azi e duminică. Printr-o bizară asociaţie subconştientă (căci „18 Brumar” este de fapt... 9 noiembrie 1799, dar Brumar era luna a doua din noul calendar instituit de Revoluţia Franceză!), îmi vine în minte titlul cărţii lui Marx, „18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte”, consacrată lui Napoleon al IlI-lea, din care mai ţin minte antologica frază despre Istoria care, atunci cînd se repetă, din tragedie devine farsă. Cîte vorbe de spirit au rămas de la micul caporal corsican! Ca de pildă asta, care se aplică tuturor puterilor din România: „De cînd e lumea, s-au auzit acuzaţii împotriva prostituatelor, şi totuşi este nevoie şi de ele. Dacă ele n-ar exista, bărbaţii s-ar lega pe stradă de femeile cinstite”. Poţi să-1 contrazici? Mă sună Patronul.
- Vadime, nu ieşim la o plimbare? Uite ce soare e afară, e păcat de timpul ăsta...
În Piaţa Victoriei s-au adunat cîteva mii de oameni, care contestă ceva, încă nu ne dăm seama ce. Ieşim din Bucureşti şi, tot mergînd noi aşa, cu maşina, ajungem pe terasă la „Doi Cocoşi”. Ce plăcut e să merg cu Patronul la un şpriţ! Niciodată nu le-am avut cu băutura, la noi în casă s-a băut cu măsură, părinţii ne dădeau încă de la 6-7 ani cîte un păhărel de vin roşu, poate într-o terapie populară de imunizare, aşa că ne-am obişnuit de mici şi întotdeauna am avut un moment de luciditate în care am zis „stop”. Acesta a fost, de altfel, unul dintre motivele pentru care s-a apropiat Eugen Barbu atît de mult de mine: „Ştii ce? - mi-a spus odată, prin 1977. Am observat că tu eşti unul dintre puţinii scriitori români care nu se îmbată, care nu cad sub masă. E o mare calitate, cum ai dobîndit-o?”. Şi i-a mai plăcut ceva lui Barbu, de-a lungul celor 15 ani de prietenie: eu nu l-am păcălit niciodată, ne despărţeam noaptea, tîrziu, şi n-aveam bani de taxi, îi ceream o sută de lei, el îmi întindea, boiereşte, un pumn de bancnote, dar eu luam numai cît îmi trebuia ca să achit, în final, cursa; spre deosebire, să zicem, de un oarecare Dan Ceachir, care îl jecmănea ca o slugă hoaţă. Şi i-a mai plăcut încă ceva Jupînului: am fost, şi am rămas, singurul om din anturajul său care, atunci cînd a avut bani, a achitat notele de plată. Aşa ceva el nu mai pomenise! „Eşti boier, Vadime, la masa Principelui numai el plăteşte, dar tu m-ai întrecut!” Astăzi nu mai am o para chioară, m-au lăsat alde Silviu Brucan şi şleahta lui de minoritari aproape muritor de foame. Nu-i nimic, o s-o scot eu la capăt, o să-mi vînd colecţia de videocasete, deşi mi se rupe sufletul după ea. Pe drum, Patronul îmi spune că Premiul Herder 1-a luat Liviu Călin (?!). Nu-şi poate reţine uluiala, pentru el, acest Liviu Călin e un personaj total lipsit de talent, başca intrigant. Ne aducem aminte amîndoi de o scenă petrecută prin 1985, cînd au ajuns la urechile noastre nişte „palabre” grele, pe care le-ar fi rostit bătrînul academician Al. Rosetti, citate de „Europa liberă”. Eram în birou la „Săptămîna” şi Barbu mustăcea de ciudă, nu-i venea să creadă. Atunci am pus mîna pe telefon şi l-am sunat acasă pe Rosetti:
- Dom’ profesor, lămuriţi-ne şi pe noi: aţi spus dvs. asemenea lucruri despre „Săptămîna”?
Venerabilul academician, pe care îl ştiam de mulţi ani, de la Casa Oamenilor de Ştiinţă, unde lăsa 2 lei bacşiş şi pe care l-am traversat de cîteva ori strada, de braţ, pe la trecerea de pietoni dintre Blocul Eva şi Automoto, mi-a răspuns:
- Domnule Vadim, nu-i nimic adevărat, spune-i lui Eugen că asta e scursura Byzanţului! Da, da, scursura Byzanţului vrea să ne învrăjbească.
Patronul a înţeles atunci că „scursura Byzanţului” nu era altul decît necroforul lui Al. Rosetti, adică limfaticul Liviu Călin. Tare rău a mai ajuns Premiul Herder, de au început săl ia toate insectele!
La „Doi Cocoşi” e linişte şi pace. Nişte cîini flămînzi stau tolăniţi la soare, printre bandajele de zăpadă, adulmecînd cu detectorul lor din vîrful nasului, mişcat imperceptibil, mirosurile de carne prăjită. Dar pe-aici mai miroase şi-a ceva: a coceni arşi, a fum de bălegar şi vreascuri, satul e atît de aproape! Am uitat să trăim simplu. O oră de miros reavăn, de cîmp în desprimăvărare, de seve tari pulsînd în arbori, face mai mult decît toate medicamentele şi chimicalele lumii. Ne înapoiem spre seară. Aflăm de dezastrul de la Piaţa Victoriei: sînt arătaţi la televizor doi soldaţi cu coaste rupte şi cu nasul spart din pricina unor cioburi de la geamuri. Apare şi Gelu Voican, bătut măr, povesteşte (la televizor) cum a fost albit de scuipaţi şi ameninţat că va fi aruncat de la etaj, precum şi (fostului meu coleg de la Agerpres, Iosif Socaciu, în intimitate) cum a încasat un şut în testicule de-a văzut stele verzi şi a început să vorbească şi mai piţigăiat. Rebeliune în toată regula. Au fost arestaţi 80 de indivizi care au pătruns, cu forţa, în clădirea Guvernului. Nu mai puţin de 7 soldaţi au fost spitalizaţi. Ce vină au avut bieţii soldaţi, cine şi de ce i-a lovit? Să ţinem minte această zi: după 12 ianuarie, 18 februarie reprezintă o nouă tentativă a forţelor anarhice de a arunca Ţara în haos. Bine, cel puţin, că eu şi Barbu n-am fost în Bucureşti - s-ar fi găsit destui diversionişti care să dea vina tot pe noi. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR


Ziarul TRICOLORUL, nr 2368 / 19.01.2012