9 FEBRUARIE 1990. Oare ce gîndiţi dvs. că e democraţia? Toată lumea să denunţe pe toată lumea? Toată lumea să înjure pe toată lumea? Niciodată n-am simţit mai adevărat şi mai monstruos dictonul „Bellum omnium contra omnes” („Războiul tuturor împotriva tuturor”). Au explodat canalele sociale! Torente de lături, de zoaie şi de mizerii pestilenţiale se varsă pe străzi, intră prin case şi instituţii, mătură totul în cale. Niciodată în Istorie n-a fost România atît de expusă şi de lipsită de apărare. De ce? Pentru că niciodată n-au furat, cot la cot cu delincvenţii, înşişi militarii şi procurorii (desigur, unii dintre ei, nu se poate absolutiza). Chemi disperat o patrulă să te apere de hoţi, iar patrula pleacă cu pendula! Vin procurorii să percheziţioneze casa unui fost demnitar comunist şi fură mai abitir şi mai cu metodă decît spărgătorii de profesie! Se duce un istoric spîn şi graseiat la casa lui Ceauşescu, din B-dul Primăverii, şi, sub pretextul că strînge obiecte pentru un muzeu, fură o bijuterie rară, sub forma unui porumbel de aur bătut în pietre scumpe, pe care împăratul Iranului i-1 dăruise şefului Statului Român. Asta e neputinţa noastră cea mare. Asta ne paralizează pe toţi. Nu mai există instanţe morale la care să apelăm. Iar în vremea asta, se pun bazele unui nou şi cu mult mai profund dezastru economic.
Au năvălit în Capitală soldaţii în termen de la Topraisar. Sînt peste 1.000, ceea ce înseamnă 3 batalioane. Se plîng de munca infernal de grea: la 3 militari revin, ca normă zilnică, 5 vagoane de criblură, nisip şi piatră spartă. Au palmele crăpate şi o mască aproape calcaroasă pe figură. Au venit fără aprobare. Sînt însoţiţi numai de un locotenent-major. Un colonel din Bucureşti îi înjură birjăreşte. Pe la 1 noaptea, studenţii, milostivi, le-au adus ceai fierbinte şi pîine proaspătă, direct de la Fabrica de Pîine. Îmi imaginez că undeva, în nişte bucătărioare improvizate, de la căminele Grozăveşti şi Operă, fete frumoase şi grijulii au fiert cîteva cazane cu ceai, la flacăra lămpilor Petromax, au turnat mai multe pungi de zahăr şi s-au zbătut să facă rost şi de niscaiva lămîi. Şi-au mai aprins o ţigară, au fredonat un cîntec, şi-au strîns lenjeria dantelată de pe frînghie sau de pe caloriferele reci, apoi, împreună cu colegii şi prietenii lor, s-au îndreptat spre trupa flămîndă şi hăituită, care îşi instalase tabăra în faţa Guvernului. Aud că a venit şi B.B.C.-ul, să filmeze unele secvenţe. Dar cît pricep oare străinii aceştia din drama Poporului nostru? Sîntem mari nu prin biruinţele noastre, ci prin suferinţa noastră - îl citez din memorie pe Iorga. „Studentele care fac ceai” mă impresionează tot atît de mult ca şi metafora sublimă a lui Marcel Proust, „La umbra fetelor în floare”. Cum am putea creştina mereu, de la generaţie la generaţie, acest Popor al nostru? Un sergent englez, staţionat o dată în Egipt, istoriseşte o scenă de viaţă: „În aceeaşi companie cu mine era şi un pocăit. Am vrut să ne distrăm pe seama lui. Într-o noapte ploioasă a venit foarte obosit. Cizmele mele erau pline de noroi şi le-am pus, cîte una, de fiecare parte a capului său. El tocmai se ruga. A doua zi dimineaţa mi-am găsit cizmele făcute cu cremă şi frumos lustruite, la capătul patului meu. Aceasta era replica lui la ceea ce făcusem eu. Lucrul acesta mi-a străpuns inima. În aceeaşi zi, am devenit şi eu creştin”.
Lovitură de graţie la Ministerul Turismului: Mihai Lupoi a devenit ministru! Ce legătură o avea acest căpitan cu turismul unei ţări ca România, nu se ştie. Dar se ştie cît de sigur pe el apărea în cadru la Televiziune, în noaptea de pomină, cu centiroane şi efecte curate, de parcă ar fi fost un manechin de ceară de la Muzeul Militar Central, şi anunţa periodic, din oră-n oră, ca un ceas cu cuc: „Situaţia e sub control! Nu vă faceţi probleme! Teroriştii au fost respinşi”. Numai că teroriştii erau chiar acolo, înăuntru, în frunte cu Tică Brateş şi Victor Ionescu! La prima lui întîlnire cu colectivul Ministerului, acest Lupoi devenit paznic la Stînoi a declarat, emfatic, că „va veni un francez să ne înveţe turism internaţional”. Şi a mai dat pe gură o frază: „Cu securişti nu se poate face turism!”. A fost huiduit copios, a zbughit-o afară, dar şi-a recăpătat încrederea în noua lui situaţie financiară, urcîndu-se într-un jeep japonez luxos (parcă Mitsubishi?). Nu singur, fireşte, ci cu o femeiuşcă lîngă el. La televizor se transmite prima şedinţă a Mini-Parlamentului, în clădirea Marii Adunări Naţionale, din Dealul Mitropoliei. Mi se pare că i se zice Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (C.P.U.N.). E o ţigănie întreagă, toţi vorbesc în acelaşi timp, sînt deja vreo 35 de partide şi 10 formaţiuni ale minorităţilor. Un actor pe nume Valentin Voicilă, care, dacă eu am înţeles bine, e preşedintele F.S.N. pe judeţul Arad, îi acuză pe toţi că se luptă pentru Putere şi împart milioanele ţării. Vacarmul e de nedescris. Să te ţii circ!
Ieri a apărut un nou număr al revistei „Viaţa Capitalei”, cea care a înlocuit „Săptămîna”. Azi îl primesc şi eu. Mă întristez. Un oarecare I.M. Ştefan publică un articol ticălos împotriva mea şi a lui Barbu. Pur şi simplu ne numeşte „capi de rele” (?!). Dar, să-i dau necuvîntătorului dreptul la cuvînt: „Autorul romanului autobiografic «Groapa» şi aghiotantul său (colaborator permanent), autorul memorabilului editorial şovin «Idealuri» şi-al volumului imund de poezii «Saturnalii», fuseseră repudiaţi de revistă, deşi mă îngrijora faptul că majoritatea deţinătorilor de rubrici, care se complăcuseră ani îndelungaţi să semneze alături de cei doi proletcultişti, îşi menţineau prezenţa în paginile continuatoarei «Săptămînii»”. Asta da, dictatură a lichelelor! Să fii atacat şi să nu te poţi apăra! Eu şi cu Barbu, proletcultişti? De unde şi pînă unde? Cînd eu mi-am dat licenţa, în 1971, cu o teză de „Sociologia Religiei”? Iar Barbu a contribuit decisiv la destalinizarea culturii române, prin romanul „Groapa”, urmat de parabola politică „Principele”? Aveam să mă lămuresc însă foarte rapid. Mi-a telefonat un alt scriitor, scandalizat şi el de tentativa asta de asasinat moral:
- Sub numele de I.M. Ştefan se ascunde, în realitate, un jidan pe care îl cheamă Schragher - o jigodie împuţită, care a turnat oameni la Securitate şi a presărat numai victime, pe unde a trecut. În vreme ce tu locuiai la cucurigu, la etajul 8 al unui bloc, el stătea şi încă mai stă într-un apartament ultra-luxos şi spaţios, peste drum de Facultatea de Drept. Are ăsta dreptul să vă judece pe voi? Păi ani de zile sprijinea zidul la „Săptămîna”, să-l publice şi pe el Patronul, măcar o dată pe trimestru, i-ar fi plăcut imbecilului să se „complacă” apărînd alături de voi Nu pune la inimă, Vadime. Aşa e pleava, intră în ochi şi în gură la fiecare vîrtej social. Scuip-o!
Uşor de zis, greu de făcut. Fiindcă deocamdată mă scuipă ea, pleava. Nu mă pot opri din mirare: ce nume şi-a luat şi Schragher ăsta, Ştefan! Dacă era după mintea lui, gloriosului domnitor i-ar fi spus Schragher cel Mare? Sau Fane Grossman? Şi uite cum creşte şi se dezvoltă antisemitismul în lumea întreagă! De la limacşi ca acest Schragher, care a rămas de prăsilă pe aici, nu s-a cărăbănit în Israel, cine ştie, poate s-o mai întoarce iarăşi roata o dată şi vor veni din nou la Putere. Uite că s-a întors, uite că au venit, dar populaţia nu-i urmează. Ce lipseşte evreilor pentru a fi un neam extraordinar, respectat, cinstit de toţi, capabil să-şi valorifice inteligenţa remarcabilă? Creştinismul, asta le lipseşte. Dacă s-ar creştina, nu numai că nu şi-ar pierde identitatea, dar ar redeveni Poporul acela biblic, de care umanitatea are o reală nevoie. Înainte de a trage obloanele zilei, citesc din cartea lui Nichifor Crainic „Ţara de peste Veac”, tipărită la „Cugetarea”, în 1940. Totul e frumos la acest volum, de la titlu pînă la simplitatea dezarmantă a hîrtiei, care e veche şi îngălbenită de soare ca franjurii pe care îi punea mama la uşă, vara. Am o revelaţie: poezia „Isus prin grîu”. E mai mult decît genială. E sfîntă. Îmi aduce aminte de un tablou reprezentîndu-L pe Mîntuitor într-un lan de grîu, însoţit de ucenici, pictură populară, ieftină, pe care o ţineau pe perete nişte verişoare ale mamei, de pe Strada Lungă din Braşov; în vacanţele de vară, mergeam adeseori pe la ele, pătrundeam prin poarta înaltă şi grea, ca de cetate medievală, apoi urcam o scară interioară, şi în răcoarea întunecoasă a zidurilor pîlpîiau macii unor holde de aur, prin care un bărbat înalt şi frumos plutea ca pe ape, în vreme ce o lingură cu şerbet liliachiu într-un pahar cu apă rece mă făcea să uit că sîntem atît de săraci... (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2354 / 30.12.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu