16 IANUARIE 1990. În cursul dimineţii, îmi iau inima în dinţi şi fac o vizită la sediul central al ţărăniştilor. Nu să mă înscriu la ei, Doamne fereşte, ci să încerc să-i înduplec să renunţe la căsuţa din Str. Dr. Staicovici nr. 25, pe care au pus mîna şi vor s-o transforme în sediul Filialei Sectorului 5. Încă de pe cînd trăia mama am vrut să mă mut aici, ca să-i pot ajuta pe ai mei – casa lor e la 10 metri distanţă. Acolo locuia un doctor pe nume Degeratu, care în vara lui 1989 a plecat în Germania, avea actele depuse mai demult. Cu cîteva zile înainte de plecarea lui, i-am făcut o vizită. Avea un cîine lup enorm. Întrebîndu-l cui va lăsa cîinele, am primit un răspuns care m-a bucurat: „Cui să-l las? Îl iau cu mine, i-am făcut o cuşcă din aluminiu şi îl îmbarc în avion!“. Bravo, doctore, aşa aş fi făcut şi eu. Cea mai cumplită tragedie pentru un cîine este să-l abandoneze stăpînul. Pentru că omul este pentru animal ceea ce este Dumnezeu pentru om – adică Demiurgul, Stăpînul Suprem. Dar n-am putut obţine locuinţa. Exista o prevedere stranie, conform căreia casele eliberate prin plecarea definitivă din ţară intrau în patrimoniul Gospodăriei de Partid. Ori, eu nu aveam pe nimeni acolo. Tovarăşul Velea de la Gospodărie mi-a spus-o pe şleau, telefonic: „Nu v-o putem da, nu sînteţi activist de partid!“. I-am replicat: „Bine, domnule, dar pentru voi contează mai mult un ginerică sau un nepot decît un scriitor care vrea să-şi ajute părinţii bolnavi?“. Am încercat să vorbesc cu Ştefan Andrei. Mi-a promis şi el o dată, de două ori. A treia oară cînd l-am sunat şi mi-a răspuns Violeta, mi s-a spus să aştept pe fir, am stat preţ de vreo trei minute, după care o mînă dibace a închis telefonul pe şest. Atunci am scris un aforism care sună aşa: „Ce cîştigă Puterea prin grandoare, pierde prin mojicie“. Cît despre şeful suprem al Gospodăriei de Partid, secretarul C.C. al P.C.R. Ion Coman, ce să mai zic: de cîte ori l-am căutat, nu putea fi găsit, nici la scrisori sau memorii nu mi-a răspuns vreodată, aşa că mă gîndeam cu ciudă cum a reuşit el să-i dăruiască lui Nicuşor o puşcă de vînătoare cu patul de aur (marca Holland & Holland), pe care o primise cadou de la un omolog al său dintr-o armată vestică, armă cu care nărodul copil al lui Ceauşescu a împuşcat muflonii de la Snagov, ocrotiţi prin lege. (Îţi aminteşti, Viorel Sălăgean, cum, prin 1982, într-o dimineaţă, îţi relatam intrigat episodul acesta, pe cînd treceam noi rebegiţi, spre redacţie, pe lîngă statuia mongolului din Piaţa Scînteii?) Singurul care s-a zbătut pentru mine a fost Silvestru Vîrtosu, secretarul Consiliului Popular, dar el n-avea nici o putere în faţa universului închis al Gospodăriei de Partid. Aşa că să nu ne mirăm prea tare că s-a ales praful de şandramaua fostului regim. Prea se încuscreau toţi numai între ei, ca în Almanahul nobiliar Gotha. Prea trăseseră obloanele. Şi astfel se face că a căzut şi regimul şi eu n-am mai putut să mă mut lîngă tata – singurul care a mai rămas în viaţă dintre părinţi. Acum, casa a fost înşfăcată de ţărănişti. Mai au vreo 10 clădiri în Bucureşti. Ăştia nu glumesc, recuperează repede timpul pierdut. La sediul ţărăniştilor mă izbesc nas în nas cu bătrînul Traian Mureşan – fost şef la Gospodăria de Partid, fost şef de unitate la Restaurantul „Mărul de Aur“ şi tată al preşedintelui Clubului Progresul. Pînă acum, era respectuos, nu ştia cum să ne servească, pe mine şi pe Barbu, se dădea peste cap să ne facă rost iarna de pepene murat, ba chiar şi de brazi de Crăciun, ce-i drept, şi noi l-am ajutat de cîte ori a avut nevoie. Astăzi, însă, Nea Mureşan e marţial, a intrat într-un rol nou, mă priveşte de sus, are aerul că se ruşinează cu mine. „Ce faci, Nea Traiane, te înscrii la ţărănişti?“ Îmi răspunde cu superioritate: „De cînd mă ştiu am fost ţărănist!“. Bravo, domnule, deci şi cînd erai colonel de Securitate tot cu Maniu-Mihalache trăgeai, te-ai dedublat bine, nu ne-am prins. Ce-i drept, la luxosul sediu al P.N.Ţ., îmbrăcat în oglinzi şi marmură, am fost primit frumos de către mai vechile mele cunoştinţe, Pop Iftene şi Liviu Petrina. Am ocazia să îl cunosc şi pe Coposu. Îmi spune textual:
– Domnule Vadim, eu te-am citit întotdeauna, pînă şi articolele de sport ţi le savuram. Am vrut o dată să-ţi trimit o scrisoare. Am înţeles că ai scris despre Ceauşescu, pentru că şi eu l-am apreciat – a fost un patriot. De ce trebuia să scrii însă despre nevastă-sa, la valoarea dumitale?
Asta-i situaţia. Îi spun despre casă. Promite ceva vag, că va analiza. Se vîntură multă lume pe la ei. Eu am un fular roşu la gît. O băgătoare de seamă, în chip de femeie-comisar, încearcă un fel de glumă deplasată:
– Aveţi fular roşu, sînteţi comunist!
Cei doi cunoscuţi ai mei îi amintesc lui Coposu că sînt primul om după război care a cerut, în presă, reabilitarea publică a lui luliu Maniu şi tipărirea cuvîntărilor sale şi ale altor tribuni interzişi, în colecţia intitulată „Biblioteca Naţională“. Am fost interzis atunci în două reprize: o dată 3 luni, şi a doua oară (ca să fie siguri că am băgat la cap) încă o lună. Bătrînul politician îmi spune că ştie de articol şi că, la vremea lui, a produs vîlvă. Îl privesc cu simpatie. Ar putea omul acesta ruinat de puşcării, care sudează ţigară de ţigară şi e îmbrăcat în nişte haine negre, pe cît de ponosite, pe atît de pline de mătreaţă – să scape ţara de gaşca de kominternişti a lui Brucan? Îmi este prezentat un alt bătrînel, ceva mai comunicativ decît Coposu – îl cheamă Popovici. Mă bucur la gîndul că s-ar putea să fie nepotul marelui luptător unionist de la Alba Iulia, Mihai Popovici. El îmi confirmă că da, este. Şi îmi mai spune că a trăit mulţi ani în Franţa, la Grenoble, unde are strînse legături cu masoneria. În privinţa locuinţei, acelaşi răspuns: vor analiza, vor vedea, să aştept. Plec fericit. S-ar putea să am noroc şi oamenii aceştia, care au suferit atîta prin puşcării, să înţeleagă şi suferinţa bătrînului meu tată, veteran de război (rănit la Odessa), care e văduv de un an şi are atîta nevoie de mîngîierea şi umărul meu. Seara, la televizor, se transmite o întîlnire între F.S.N. şi P.N.Ţ. În mod neplăcut, sînt surprins de prezenţa, alături de Ion Iliescu, a lui Mihai Bujor Sion – bişniţar notoriu, băiat de bani gata, şi evreu, şi homosexual, ce mai, le are pe toate! Cum de se poate compromite un om ca Iliescu, în faţa Naţiunii, cu un asemenea rebut? A ajuns şi ăsta vreun conducător de partid şi de stat? Bine că nu participă şi Brucan, care ceruse prin 1947 condamnarea la moarte a lui Coposu. Şi eu, şi nevastă-mea urmărim cu interes dezbaterea. Sentimental, sîntem alături de ţărănişti, fiindcă printre ei avem doi amici, pe care credem că îi cunoaştem destul: Iftene şi Petrina. Iar noua Putere ne-a desfiinţat „Săptămîna“. Un fesenist cu barbă, parcă se cheamă Marius Cîrciumaru, tot apare şi dispare prin fundal. Coposu nu e lăsat să vorbească. Iliescu spune: „Ce credeţi voi, că am pregătit plăcinta ca să vină alţii să se înfrupte din ea?!“ – sau cam aşa ceva. Asta are darul să mă înfurie pînă la embolie. Ca să vezi, România a ajuns şi plăcinta lui Bujor Sion! Noaptea, aflu că Petre Roman l-a numit pe Horvath Andor ministru adjunct al Culturii. Ofensiva minorităţilor e de nestăvilit. Un evreu pune un ungur pe capul culturii române, iar între ei doi se află un ţigan – Andrei Pleşu. Bine ai mai ajuns, Popor Român! Aici te-a adus toleranţa ta prost înţeleasă! În „Adevărul“ (fost „Scînteia“) de azi, Silviu Brucan dă un interviu în care comite aceeaşi gravă greşeală ca în urmă cu cîteva zile. Referindu-se la executarea soţilor Ceauşescu, bătrîna lichea stalinistă îşi arată iar buzele şi măselele pline de sînge: „În aceeaşi noapte, am avut o a doua şedinţă. Ţinîndu-se seama de situaţia critică pe plan militar, la care se adăuga pericolul ca trupele de Securitate ce atacau garnizoana militară unde se aflau deţinuţi cei doi tirani Ceauşescu să reuşească să pătrundă înăuntru şi să-i elibereze, s-a hotărît ca a doua zi, luni, 25 decembrie, să se organizeze procesul celor doi Ceauşeşti, iar SENTINŢA SĂ FIE EXECUTATĂ IMEDIAT“ (subl. n.).
Acum nu mai e nici un dubiu. Omor cu premeditare.
17 IANUARIE 1990. Fierbe şi lumea sportului. Mircea Pascu, omul atît de civilizat, care n-a supărat pe nimeni niciodată, a fost dat afară de la Federaţia Română de Fotbal. La şedinţa respectivă, patronată de Mircea Angelescu, Pascu n-a avut nici un drept la replică. Se pare că Pascu e pedepsit, printre altele, datorită faptului că ştie prea multe referitoare la un cont secret existent la o bancă din Elveţia. Aici depuneau bani, obligatoriu, şi cei de la Steaua, şi cei de la Dinamo, dar şi alte cluburi. Plecau emisarii din România, acoperiţi sub diverse însărcinări. Se fereau de Cristian Ţopescu. După finala Cupei Campionilor Europeni de la Barcelona, cînd Steaua a fost învinsă de AC Milan cu 4-0, ce-i drept, dar a încasat bani frumoşi, munciţi de băieţi, un înalt funcţionar UEFA a telefonat la Mircea Pascu şi a întrebat: „Ce cont e ăsta?“. Încurcate treburi! Cine mă informează, îmi spune că Nicolae Gavrilă, comandantul Clubului Steaua, ştie multe despre subteranele astea valutare, dar, fireşte, nu va mărturisi niciodată.
Noutăţi despre Rodica Gamsievici, care a avut în ziua de 29 decembrie 1989 percheziţie la domiciliu, în Strada Săgeţii nr. 9. Un om de nimic a reclamat-o că ar deţine arme. Asta-i culmea ridicolului, Rodica şi armele! Desigur, miliţienii n-au găsit nimic, dar, fiindcă tot erau acolo, au furat un ceas, o cutie cu parfumuri şi nişte casete video, printre care una pe care i-o împrumutasem eu. Rodica a fost ţinută din 29 pînă în 31 decembrie (deci pînă în noaptea de Revelion) în arest.
Nebunia e în toi. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. Toată lumea ţipă. Toată lumea pozează în victimă a Dictaturii. Care Dictatură? Aia care nu-i lăsa pe hoţi să fure, pe trădători să trădeze, pe ţigani şi unguri să ne terorizeze? Jos cu Dictatura! Trăiască Anarhia! Un incident stupid enervează Bucureştii: o frumoasă casă bătrînească, cu etaj, de pe Calea Griviţei, colţ cu Strada Buzeşti (lîngă Cinema Marna sau Feroviarul), a fost incendiată de locatarii ţigani, aceştia trăgînd nădejde că vor căpăta apartamente în Centrul Civic. Un medic veterinar îmi spune că actualul secretar de Stat de la Agricultură, pe nume Victor Surdu, a fost adus de Ion Iliescu de la Iaşi – doctorul precizează că acest Surdu e un escroc şi un beţiv, făcea chiolhanuri seară de seară, ba cu Nicu Ceauşescu (cînd trecea pe-acolo), ba cu alţii, de pe la Bucureşti, sau de pe plan local. Mi se mai spune că Iliescu, pe cînd era prim-secretar la Iaşi, l-a chemat pe Surdu să facă nişte produse adiacente (pufuleţi, covrigi, tartine) pentru realizarea planului. Aşa o fi? Mai aflu că medicul şef veterinar pe Bucureşti lua mită 125.000-150.000 de lei pentru atribuirea unui post la o circumscripţie bună, de unde titularul îşi recupera rapid paguba, întrucît cîştiga peste 1 milion de lei pe an. La televizor, o emisiune despre Patrimoniul Naţional. Un bărbos fără nume trînteşte perle în stilul lui La Palice: „Ar fi bine ca Televiziunea să cheme arhitecţii care mai sînt în viaţă...“. Bravo, neică, dacă nu făceai precizarea asta, ne-am fi pomenit pe Postul Naţional şi cu arhitecţii morţi. În toiul nopţii, aceeaşi Televiziune transmite un fel de masă rotundă din biroul ministrului Culturii. Tronează, ca o odaliscă obeză şi cu barbă, ţiganul turcesc Andrei Pleşu. Nu l-am cunoscut niciodată pe individul ăsta, arareori îl vedeam bîntuind prin Bucureşti, într-o gaşcă şleampătă, care chibiţa prin spatele lui Petre Ţuţea, rîdea lumea de ei. Mă rog, Tuţea era un vagabond de geniu, făcuse puşcărie grea, n-avea operă scrisă, ca şi Socrate – dar ciracii lui? Pentru prima oară a auzit lumea de un Pleşu sau de un Liiceanu atunci cînd i-a tăvălit Barbu prin zacuscă, în serialul său „Istoria literaturii române“. Pe acest Andrei Pleşu l-a propus ca ministru al Culturii însăşi muierea aia evadată de la cratiţă, Doina Cornea, am auzit-o cu urechile mele, la televizor. Acum mă uit la şleahta asta de pederaşti şi nu-mi vine să cred cine conduce cultura naţională! Andrei Pleşu, Coriolan Babeţi, Dan Petrescu şi Horvath Andor. O şuetă de şmecheri, care fumează pipă şi spun bancuri, chipurile „subţiri“, dar în fond gîlgîind de ură. Din profunzimile unui munte de untură, învelit cu un pulover gigantic, cu guler şal, Pleşu îmi apare cu mult mai gras decît Suzana Gîdea. Măcar femeia cu pricina se mai salva prin infinita grijă, abnegaţie şi răbdare cu care veghea la căpătîiul soţului ei paralizat, hrănindu-l cu linguriţa, încercînd să-l deprindă iarăşi să meargă, ca pe un copil neputincios. Şi era chiar profesoară universitară la Politehnică, prin meritele ei. Pe cînd Pleşu? Ce-a făcut acest Pleşu? A slobozit nişte fîsuri de sifon pe gura aia păroasă, cu buze uleioase de amintirea trecutelor sarmale şi de pofta viitoarelor pîrjoale. „Acesta e un ministru: care are ca treabă să lase în pace cultura!“ – debitează Pleşu la televizor, plin de sine şi de efectul vorbelor sale. Toţi fac paradă de cultură, intră vertiginos în pielea vedetelor. Toţi fac apel la James Joyce şi la George Orwell. Alegerea numelor ilustre şi a citatelor e mai importantă decît cultura sau capacitatea omului. Dan Petrescu arborează şi el un pulover neglijent şi fumează şerpeşte, vorbind de „operaţia de curăţire“ a culturii, aşa, ca să ne fie clar că ei „fac numiri“. La rîndul lui, Babeţi se mişcă aidoma unei cadîne jucate la zaruri, spune un banc nărod despre un vulcan şi se face de baftă cu expresii de genul: „Un gînd irepresibil îmi vine mereu în faţă“ (normal că în faţă, fiindcă spatele e ocupat cu altceva). Păsăreasca în care se forţează ăştia să vorbească l-ar face pe Ion Creangă să pună mîna pe lopăţica aia cu care se scărpina vara, pe sub cămeşoi, şi să-i altoiască: metanoia, indigenţă, fototropic, exorcizăm ş.a.m.d. Încă vreo două-trei chermeze de-astea, într-un fum să-l tai cu cuţitul şi degajînd un dispreţ suveran faţă de tot ce-i românesc – şi lumea o să se sature de ploşniţele care-şi zic dizidenţi. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Explicaţii poze:
Decembrie 1993. La Casa Lido din Bucureşti se desfăşoară ceremonia decernării Premiilor Naţionale „România Mare“. Preşedintele juriului, secondat de prof. dr. Mircea Muşat, îi felicită pe doi dintre laureaţi: actorii Carmen Stănescu şi Damian Crîşmaru.
1 decembrie 1993. În Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, Dumnezeu a făcut să se întîlnească oameni de diferite convingeri şi chiar religii. De la stînga la dreapta: Ion Iliescu (preşedintele României), Daniel Ciobotea (Mitropolitul Moldovei), Ioan Rus (prefectul judeţului Alba), Ioan Ungureanu (ministrul Culturii din Basarabia), Corneliu Vadim Tudor (secretar al Senatului) şi... rabinul Moses Rosen!
Ziarul TRICOLORUL, nr 2324 / 21.11.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu