SPIONI ŞI AGENŢI STRĂINI

Ieri s-au prezentat la Poliţia Capitalei cîţiva politicieni şi generali care, prin glasul unui reprezentant ales în mod amical, au declarat:

- Am venit să ne predăm. Sîntem agenţi străini, din nişte obscuri lucrători cu gura sau pensionari, am ajuns peste noapte celebrităţi naţionale şi mondiale. Şi nu prin merite deosebite, prin opere cărturăreşti, prin discursuri politice antologice, prin fapte de vitejie sub drapel - ci pentru că decembrie 1989 ne-a prins într-o conjuraţie, ori am luat trenul din mers. Luaţi-ne, arestaţi-ne, degradaţi-ne, săraci am fost, azi sîntem bogaţi, linia a II-a şi linia a III-a au revenit la Putere, dar recunoaştem că nu tocmai cinstit, ne mai vedem şi noi, cîteodată, cu nişte diplomaţi sau emisari străini, mai ciripim unele chestiuni, ce Doamne iartă-ne, lumea contemporană e una a interdependenţelor...
A avut loc o asemenea scenă? Evident că nu. Într-un secol care i-a dat lumii pe Mata Hari, Richard Sorge şi Kim Philby, nu se putea petrece un asemenea gest de cavalerism şi luciditate. Am visat totul. Un singur lucru n-am visat: reacţia bezmetică a unor domni faţă de articolul „Becul de Alarmă“ apărut în „România Mare“ de săptămîna trecută. Ce v-a tulburat atîta, neicuşorilor? Ce nu-i adevărat acolo? Nu-i adevărat că unii tineri politologi au căpătat burse prin S.U.A. şi s-au întors gata conspiraţi? Nu-i adevărat că soţia spionului Liviu Turcu, după exact 20 de ani de întrerupere a oricărei relaţii colegiale, m-a vizitat la domiciliu, în vara lui 1989, mi-a îndrugat tot felul de baliverne, dar a plecat cum a venit, adică debusolată privind poziţia mea faţă de actul soţului ei? Nu-i adevărat că ştiu cel puţin 4 ofiţeri care, în decembrie 1989, erau maiori în Armată, iar în decembrie 1990 au ajuns generali? Cum s-a putut un asemenea salt, numai într-un an? Ce erau ei, ipostaze ale lui Napoleon Bonaparte în 1793, la asediul Toulonului, cînd a devenit general peste noapte? Pe cine credeţi că păcăliţi voi, băieţi? Mulţumiţi lui Dumnezeu că nu mă ocup personal de biografia voastră. A venit momentul să precizez esenţialul: acel document nu-mi aparţine, nu l-am scris eu, este rodul muncii de investigaţie a unor oameni cu ştiinţă de carte şi cu simţul proporţiilor. Sînt patrioţi români, care observă cu multă atenţie şi durere ce se petrece în ţară, nu sînt oamenii S.R.I.-ului, nici ai altui Serviciu Secret, sînt OAMENII MEI. E clar, domnule Radu Timofte? E clar, domnule Ion Talpeş? E clar, tinere Adrian Năstase? V-aţi obişnuit să nu vă treacă nimeni pe dinainte, să-1 convocaţi la ordine pe cel care nu e aliniat vouă, vă apucă tremuriciul dacă cineva îndrăzneşte să vă arate pisica, dar uite că s-a ivit o forţă mai puternică decît voi. Nu, nu sînt eu, e ADEVĂRUL. Bineînţeles că nu mi-a trecut vreodată prin cap să cred că Talpeş, Codiţă, Dijmărescu, Năstase sau alţii invocaţi în acel material ar fi spioni. Nici vorbă de aşa ceva. Dar în conjunctura ascensiunii lor, petrecută prin muncă, s-au observat şi unele destine parazitare, care dereglează ecranul. Atîta tot. Avem dreptul să discutăm aşa ceva, domnule coleg Radu Timofte? În interviul acordat „Cronicii Române“, d-ta afirmi că cineva, vreun as subteran, a vrut să-1 compromită pe patronul „României Mari“, printr-un fals de proporţii, şi că mult mai nimerit era ca eu să discut toate astea la Comisia de Apărare şi Siguranţă Naţională a Senatului, al cărui membru sînt. Două chestiuni, Radu mamii, Radule: 1) stai liniştit, nu mă păcăleşte nimeni, documentul e strict autentic şi poate fi dezbătut public, în transmisie directă la TV: dacă vrei, voi povesti şi cum soţia unui simpatic conspirator l-a rugat pe amantul ei, în vara lui 1989, să ducă la Moscova, unui general sovietic, o proteză dentară, în care se aflau micro-filme ale Armatei; 2) ce-a devenit oare Comisia condusă de d-ta, o nouă Secţia de Presă a CC. al P.C.R.?; calitatea mea de senator poate să o înăbuşe pe aceea de ziarist, aşadar controlaţi voi, colegii mei, ce-am voie şi ce n-am voie eu să public în revistele mele? Nu ţi se pare că încalci libertatea presei şi unul dintre drepturile fundamentale ale omului? Şi apoi, unde să vin eu să dau explicaţii sau informări (?!), cumva într-un Parlament unde pot să-ţi enumăr 30 de personaje care sînt chiar agenţi? Am tratat interviul lui Radu Timofte ca pe o glumă. E a doua glumă în decurs de un an pe care acesta şi-o îngăduie faţă de mine. Traseul e acesta: eu rostesc în Senat sau public în gazetă consideraţii, după care vine „făraşul cosmic“, super-agentul şi supra-cenzorul meu Radu Timofte, şi infirmă tot ce-am susţinut eu, că nu-i adevărat, că nu se confirmă, că săracul Vadim, i-au jucat unii o festă. D-le Timofte, îmi eşti foarte agreabil, dar am uitat să-ţi spun un lucru: nu eşti şeful meu, nu eşti controlorul meu, de comandanţi de detaşament care să-mi dea note la purtare m-am săturat pînă peste cap, iar dacă vrei să-ţi mai răspund vreodată la salut, încetează cu aerul ăsta de super-cunoscător în domeniile ultra-secrete, pentru că te faci de rîs, secretul de-aia e secret, să-1 afle ziariştii înaintea şefilor de comisii. Am reţinut grija unui general de a afla de unde am materialul, ca să vadă şi el, bietul om, filiera. Hai că-i tare, personajul chiar a nimerit din greşeală în iarmarocul spionilor, din moment ce e atît de naiv - azi îi spun cine mi-a dat textul şi mîine, cine ştie - îl găsesc pe om în ferpar, la Mica Publicitate, în nici un caz la „pierdut carnet de marinar“. Eu nu înţeleg: ce vor să demonstreze cei care au extras din teribila revoltă populară din decembrie 1989 o minunată lovitură de stat? Că n-au fost implicate forţe străine? Că ei nu erau conspiratori la prima sau a doua mînă? Că n-au participat la criminalul proces al lui Ceauşescu? Mi se va spune că fără evenimentele alea eu nu aş mai fi fost ceea ce sînt azi. Dar şi aici am unele remarci: 1) eu aş fi fost Vadim Tudor cu sau fără întîmplările alea sîngeroase, bun sau rău cum sînt, talentat sau netalentat, Tribun Naţional (cum scriu unii oameni care exagerează, desigur) sau fascist, golan, ceauşist (cum scriu cu atîta delicateţe domnii Emil Constantinescu, Nicolae Manolescu, Adrian Severin, Petre Roman şi alţi propagandişti de vază); 2) aş fi preferat să rămîn pe loc, să fiu un simplu reporter „Agerpres“, dacă prin asta aş fi salvat măcar o singură viaţă de nevinovat căzut în acel decembrie, care de pe ecranul Istoriei s-a furişat în mod banditesc pe ecranul simulatoarelor.
Am fost surprins cum a putut Ion Talpeş să coboare atît de jos încît să publice o replică în ruşinea presei româneşti, „Evenimentul zilei“, printre bibilici violate şi penisuri tăiate, publicaţie dată în brînci afară, pe scări, şi de Palatul Cotroceni, şi de mai toate partidele şi instituţiile care se respectă! Reacţia din „România liberă“ a lui Radu Feldman Alexandru a fost, ca de obicei, penibilă. Ca o concluzie: cele două tabere pe care s-a jucat în decembrie 1989 şi ulterior (K.G.B. şi C.I.A.) au rămas în picioare şi azi. Iar un fost şef al Securităţii iese zilele trecute din puşcărie şi vine pe la redacţie, să mă văd cu el. Nu mă văd, domnule, cu d-ta, pentru că i-ai avut în mînă şi i-ai lăsat să ticăloşească ţara asta!

CORNELIU VADIM TUDOR
(Ianuarie 1994)

http://www.ziarultricolorul.ro/pentru-improspatarea-memoriei/spioni-i-ageni-strini.html