Nici nu s-a uscat bine cerneala cu care, în numărul trecut, elogiasem Oastea Ţării, şi iată că s-au produs două tragedii năucitoare. Ambele sînt de natură să afecteze grav imaginea acestei instituţii fundamentale a ţării, care, la ultimele sondaje, era respectată profund de peste 90% din populaţie. Asta, în pofida implicării clare pe care Armata a avut-o în prima fază a evenimentelor din decembrie 1989, cînd au murit oameni nevinovaţi şi la Timişoara, şi la Bucureşti, şi în alte zone ale Ţării.
Personal m-am bucurat de prietenia generalilor Vasile Milea şi Ştefan Guşe, aşa că aş putea fi suspectat de subiectivism. Dar nu se poate contesta că atunci au murit oameni. Nici acum nu-mi dau seama cum ar fi fost mai bine pentru ţara asta: Armata să rămînă fidelă Jurămîntului prestat şi să lichideze orice tentativă de lovitură de stat, care era clar făcută la porunca străinătăţii şi cu sprijin rusesc şi unguresc - sau, dimpotrivă (aşa cum s-a şi întîmplat) să treacă de partea a ceea ce unii numesc „revoluţie”, cu efectele catastrofale care aveau să se producă în cei 7 ani şi jumătate. Încă din primele săptămîni ale noii societăţi, Armata avea să cunoască, pe viu, ce înseamnă fojgăiala viermilor care, din instinct, rod şi transformă în rumeguş pînă şi cel mai tare pat de puşcă: e vorba de închegarea unei structuri de tip „comando”, mai exact a unui Comitet de Acţiune pentru Democratizarea Armatei, prescurtat CADA. Faptul că în Armată, ca şi în Biserică, nu există microbul democraţiei, de mii de ani, pe nici un meridian al lumii, nu părea să-i fi descurajat prea tare pe cei care, fie din lichelism organic, fie din naivitate, au încercat să zdruncine din temelii edificiul oastei. Dar Armata a găsit anticorpii pentru anihilarea acestor provocatori, pe care i-a scuipat afară, ca pe nişte sîmburi de vişine. Şi acum vine curiozitatea cea mare: cei mai mulţi dintre animatorii CADA, după nişte ocolişuri dubioase, au revenit în fruntea bucatelor! Ca dovadă că stăpînii lor din exterior nu le ridicaseră consemnul, încă mai mizau pe „cartela” cu care îi programaseră. În orice Armată din lume, democratizare înseamnă, de fapt, destabilizare. Unul dintre ofiţerii care primiseră misiune să slăbească neapărat capacitatea de apărare a ţării este Valerian Stan. Astăzi, el a ajuns membru al Guvernului, adică secretar de Stat şi şef al Corpului de Control al primului-ministru. La aşa prim-ministru, aşa controlor şef! Acest Stan Păţitul a comis, în 6 luni, mai multe greşeli şi abuzuri decît toată Banda lui Papuaşu. În primul rînd că el însuşi e în afara Legii, fiindcă reprezintă Alianţa Civică, adică o Organizaţie Neguvemamentală (prezentă, ca atare, şi în Catalogul O.N.G. pe 1997), aşadar n-are ce căuta în Guvern. Decît dacă, fireşte, acceptăm că Guvernul româno-maghiar nu este ceea ce se cheamă un Guvern, ci un Nonguvern. În al doilea rînd, fostul ofiţeraş cu refulări de trupete pizmaş, care trăgea cu ochiul în strachina colegilor, la popotă, să vadă cine a primit bucata de carne macră şi ce relaţii are cu bucătăreasa nurlie, ei, bine, el, acest Stan se ocupă, efectiv, cu vînarea de oameni. Desigur, i-am cere prea mult dacă l-am trimite la autorul sintagmei „vînătoarea de vrăjitoare”, care nu e altul decît istoricul francez Jules Michelet (în studiul „Vrăjitoarea”, din 1862), mare amic al Poporului nostru, poate din pricina asta a avut atîta priză la români această practică... În al treilea rînd, nu pot înţelege cum e posibil ca, în fiecare lună, şi Guvernul Ciorbea, şi acest comic trist, cu figură de contabil acru ca o piatră vînătă pe nume Stan, se prezintă să dea raportul, cu public, în faţa Alianţei Civice! Ce fel de instanţă reprezintă această gaşcă de răufăcători, în frunte cu femeia prefăcută, Ana Blandiana, care, dacă ar mai fi trăit acum amantul ei kominternist, etnicul găgăuz Gogu Rădulescu, ni l-ar fi trîntit plocon pe cap, ca şef al Statului? Unde se va opri oare fata popii legionar Coman, care debuta la începutul anilor ’60 cu poezii închinate lui Vladimir llici Lenin, după care a voiajat prin vreo 40 de ţări ale lumii, pe banii comuniştilor, pentru ca, în final, în 1989, să dea dovada „talentului” său, publicînd o poezea pentru copii handicapaţi, despre un motan cu codificarea sub coadă, pe nume Arpagic? A început să-mi fie ruşine că, în urmă cu 30 de ani, student fiind, am cunoscut-o în redacţia revistei „Amfiteatru” pe această creatură megalomană şi răzbunătoare, care sub o mască de kabuki cu gene năclăite de rimel, din care bate ca cioara din aripi, ascunde un suflet urît, de muiere adulteră şi fără Dumnezeu. Lumea nu a uitat cum a desfiinţat ea revista „Luceafărul”, în ianuarie 1990, mărşăluind pe culoarele tipografiei de la Casa Scînteii, într-o haină lungă de piele, ca Femeia-komisar din „Tragedia optimistă” de Vsevolod Vişnievski. Şi nu a uitat nimeni cum s-a urcat ea pe scenă, tot într-un ianuarie - 1992 - la Sala Palatului, pentru a-l prezenta elogios, cu vocea ei mai falsă decît Vodca Rasputin, pe cel care avea să devină marele tîlhar al Primăriei Generale a Bucureştilor, Crin Halaicu. Apropo, de acest infractor miliardar de ce nu s-o atinge actuala Putere, lui de ce nu-i pregăteşte Valerian Stan nici un Dosar Penal - nu cumva ca să nu o supere pe matroana bordelului politic al Alianţei Civice? Maniera în care Ana Blandiana face pe gazda grijulie a celeilalte gloabe pe care a pariat - Victor Ciorbea -, aerul ei veşnic mirat şi obosit, de conştiinţă a naţiunii, care e îngrijorată de soarta Ţării, analizînd cu toată responsabilitatea, măi, tovarăşi, în faţa „societăţii civile” cît la sută s-a îndeplinit din Contractul cu România, în vreme ce bolnavul naţional Ciorbea declară că C.D.R. nu are nici o obligaţie faţă de populaţie, fiindcă populaţia nu i-a votat cum trebuie, ca să aibă o majoritate absolută, deci ce atîtea pretenţii - toate acestea, filmate în decorurile somptuoase ale Casei Monteoru (Uniunea Scriitorilor), intră într-o rezonanţă ca de geamuri sparte cu imaginile muncitorilor udaţi pînă la piele, ca nişte cîini flămînzi, care nu mai au puterea nici măcar să se tragă sub o streaşină ori cu priveliştea minerilor carbonizaţi. Ce-aţi făcut din Ţara asta, mă, nenorociţilor? Cine v-a învăţat jocul acesta diabolic de a paraliza orice acţiune în folosul celor mulţi şi necăjiţi, fiindcă voi sînteţi elita, nu-i aşa?! Neîndoielnic, locul lui Stan este la Castelul Bran, în sarcofagul pe care îl pîndesc turiştii străini, doar-doar va ieşi, pe la miezul nopţii, Dracula. (Acesta e ghinionul epocii noastre: prea mulţi Vlad - şi Vlad Roşca, şi Vlad Soare - şi nici un Ţepeş!). În al patrulea rînd, prin epistola de susţinere totală a procurorilor Mocuţa şi Jipa, acuzaţi de corupţie de către un cap al Mafiei ţigăneşti, Valerian Stan devine complice la fraudă. De altfel, sîntem informaţi că la ultima întîlnire a bandei ce-şi zice (după model străin) Alianţa Civică, o altă odraslă de legionar, ca şi Ana Blandiana - l-am numit pe Gabriel Liiceanu -, a avut o criză de paranoia şi-a urlat: „Toţi comuniştii şi securiştii trebuie exterminaţi!”. Asta s-a întîmplat în iunie 1997, ţineţi minte! De ce vrei tu, mă, ţigane, să ucizi 4 milioane de români care au fost membri ai P.C.R.? Ce pui de năpîrcă muşcă din inima ta, în aşa fel încît să conduci de faţadă o editură cu numele „Humanitas”, dar în adîncul sufletului să vrei să faci crime împotriva umanităţii şi să fii un asasin în massă mai odios decît Hitler şi Stalin la un loc? Să trecem la un alt membru marcant CADA, care a cunoscut şi el o scurtă penitenţă, revenind apoi în rîndul din faţă: Nicolae Alexandru. Inodor, insipid, incolor. O nulitate, din toate punctele de vedere. Dar, cu concursul altei nulităţi Petre Roman-Neulander, a escaladat, ca un păianjen, palierele carierismului. Mai întîi, a intrat în francmasonerie. Pe urmă, din calitatea de membru al Comisiei de Apărare a Camerei Deputaţilor, l-a apărat, în 1994, pînă-n pînzele albe, pe infractorul dovedit Niculae Spiroiu. Apoi, după alegerile din noiembrie 1996, a fost avansat: a devenit preşedinte al Comisiei de Apărare din Senat. În această calitate, s-a făcut remarcat prin cîteva performanţe penibile: 1) S-a tot băgat în vorbă cu diplomaţi şi militari occidentali, fără a şti măcar o boabă în vreo limbă străină; 2) De cîte ori a luat cuvîntul în Parlament, a stîrnit hohote de rîs, prestaţia lui fiind a unui tanchist beat şi răguşit; 3) O mostră din „inteligenţa” acestui Fane Spoitoru al Armatei: „Fenomenele paranormale sînt cele care depăşesc normalul” - a declarat el „Jurnalului Naţional”, nr. din 10 iunie 1997; 4) În timpul Discursului meu cu privire la Moţiunea de Cenzură, acest Nicu Sandu se postase în prima bancă şi ţipa ca un disperat, cu ochii scoşi din orbite, către ministrul de Interne Gavril Dejeu: „Arestaţi-l! Aresta-ţi-l!”. Iată, deci, cine conduce un organism atît de important cum este Comisia Senatorială pentru Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională! Vorba e: cine apără Senatul de preşedintele Comisiei de Apărare? Şi cine apără Ţara de ministrul Apărării? Am ajuns, aşadar, şi la „artileria grea” a P.D.-F.S.N. Adică la miniştri. În numai 6 luni de participare la guvernare, P.D.-F.S.N. a coborît de la 12% la 5%, ceea ce reprezintă cea mai năucitoare prăbuşire înregistrată vreodată de un partid parlamentar, într-un timp aşa de scurt; în ritmul acesta, nu-i de mirare ca sondajele toamnei să-l facă „pierdut” de pe scena partidelor parlamentare, pe undeva, pe sub brăcinarul lui 3%... Performanţele lui Adrian Severin în fruntea Ministerului de Externe s-au văzut, ele se înscriu la capitolul „trădare naţională” şi nu vor rămîne nepedepsite. Care sînt însă performanţele aceluia care conduce celălalt minister-cheie al României, şi anume Apărarea? Poate sta acest Babiuc pe scaunul unde, odinioară, au stat mari capacităţi şi patrioţi (fie civili, fie militari) ca Al. Averescu, Nicu Filipescu, Ionel I.C. Brătianu, Eremia Grigorescu? La şedinţa de învestitură a Guvernului Ciorbea, în 12 decembrie 1996, întrebam public care sînt acele calităţi ale acestui personaj, care l-au făcut ca în 7 ani să conducă 3 ministere vitale pentru orice ţară, şi anume Internele, Justiţia şi Apărarea?! Fostul lider sindical nu mi-a răspuns atunci, încă nu căpătase insolenţa sinistră cu care tratează acum Parlamentul. Vin astăzi şi întreb, dar nu pe Victor Ciorbea (fiindcă el nu mai ştie pe ce lume trăieşte), ci corpul ofiţeresc şi trupa: ce-a făcut tizul lui Victor Ciorbea, şi anume Victor Babiuc, în mai mult de 6 luni de cînd vă e ministru? Fie-mi îngăduit să dau tot eu răspunsul, deocamdată: şi-a dus la îndeplinire, pas cu pas, misiunea distructivă pe care a primit-o de la Mafia şi Francmasoneria care, dintr-un obscur jurist cu cap de Dem Rădulescu trist, l-au făcut un abonat permanent al celor mai importante funcţii din Statul Român. Iar această misiune este DEMILITARIZAREA ARMATEI! Paradoxal, dar acestea sînt datele problemei. Acest rutean fără nici o legătură cu Neamul Românesc, împreună cu Nicolae Alexandru (care îşi lustruieşte cam de 100 de ori pe zi insigna de francmason, pentru a pricepe lumea cine e!) şi alături de alte „cozi de topor” s-au jurat să pună pe butuci Armata. În spatele lor, ca un duh malefic, stă un alt minoritar obraznic, care parcurge acelaşi traseu pe care 1-a parcurs tatăl lui, generalul NKVD Valter Nemethi Neulander. Dacă tatăl distrugea Armata Română în numele Bolşevismului, fiul a primit poruncă să o lichideze în numele Mondialismului. Crima e aceeaşi. Nu vi se pare ciudat că, de cînd a intrat în Parlament, din 1992 şi pînă acum, acest evreu s-a repezit mai întîi în gîtul Armatei? În legislatura 1992-1996 a cerut şi a obţinut, la negocieri, să fie preşedintele Comisiei de Apărare din Camera Deputaţilor, iar în noua legislatură a cerut şi a obţinut, pentru oamenii lui de paie ude, preşedinţia Comisiei de Apărare din Senat şi funcţia de ministru al Apărării. De ce se tot învîrte agentul ăsta străin (KGB, Biroul 2 francez ş.a.) aproape în exclusivitate în jurul sistemului de apărare a ţării? Ce misiune are? Dar, să revenim la Babiuc. Un zero absolut în toate domeniile. Cu un pospai de cultură de tip „calendar de perete”, fără nici un fel de kharismă personală, orator inexistent şi organizator de harababură, acest Babiuc a reuşit să facă în 6 luni cam cît au făcut într-o noapte cei 700 de atenieni care fuseseră tăinuiţi în burta Calului Troian. Adică masacru. Fireşte, atunci cînd nu voiajează peste hotare, pentru că asta-i damblaua lui veche, încă din 1990, n-a rămas nevizitată nici o ţară mai importantă, din Japonia pînă în S.U.A. şi aproape toate statele Europei. Efectul muncii sale? Se aude şi acum răsunetul acestor acţiuni, ca o măslină într-o gamelă goală! În mod normal, dacă România ar fi fost cu adevărat o ţară civilizată, unde să triumfe valorile şi competenţele, acest Babiuc vindea Babic sau Ghiudem la Piaţa Matache, sau ducea la ochii miopi zarurile de table, pe Aleea Microbiştilor Pensionari din Cişmigiu. Dar România nu e o ţară normală. S-au pus la bătaie bani grei şi logistică puternică pentru a deveni batjocura Europei. Sîntem pedepsiţi cu asprime fiindcă am îndrăznit să dovedim Umanităţii că Poporul Român are geniu, că poate ridica edificii monumentale numai prin forţă proprie şi cu materiale autohtone. Noi n-avem voie nici măcar să batem la fotbal o adunătură de pescari islandezi, fiindcă imediat se încontrează Gheţarul cu pricina şi nu mai pupăm noi NATO. Cine ştie, poate că şi cucerirea Cupei Campionilor Europeni la fotbal, în mai 1986, tocmai de către echipa ARMATEI ROMÂNE, ca şi cucerirea de către aceeaşi echipă a Supercupei Europei, ca şi multe alte izbînzi - probabil au şifonat peste măsură orgoliul acelora care cred că numai ei au dreptul la bucurie, la demnitate naţională. Un lucru e sigur: sub conducerea acestui Victor Bambilici, Armata înregistrează cel mai mare număr de sinucideri şi accidente din întreaga sa Istorie! Pur şi simplu, ţara e năucită de veştile care parvin, aproape zi de zi, din această instituţie care ar trebui să fie a ordinei, şi disciplinei, şi echilibrului. De la morţii care se întorc în România sub drapelul Tricolor, fie din Angola, fie din Bosnia şi Albania, şi pînă la morţii care ilustrează o stare de debusolare şi o proastă instrucţie şi pregătire de luptă, orice începe să fie posibil în Armia Română. Domnule Babiuc, dumneata ai dormit liniştit în noaptea în care ai aflat că un soldat a violat o bătrînă de 94 de ani? Ai încercat măcar să stai de vorbă cu nefericitul ăsta, care a şocat o ţară întreagă, printr-un act de o barbarie fără precedent? Nu eşti ministrul Oştirii? Nu te simţi ca un părinte? Sau poate nu ştii să iei din funcţia asta decît aspicul gustos al protocoalelor, al ospeţelor, al cabanelor de vînătoare, al voiajurilor peste hotare, pe scurt, al PUTERII?! Dar cutremurul sufletesc cel mai mare la provocat un alt militar în termen. E vorba de Sorin Robciuc, cel care l-a asasinat pe băieţelul de 10 ani Lucian Anghel, care mînca nişte dude în curtea Unităţii Militare 01735 din Focşani. Pur şi simplu, acest Robciuc a dus puşca la ochi, ca la o stîrpire de ciori dăunătoare, şi l-a împuşcat drept în inimă pe acel înger de copil! (Aici, poţi fi fericit, d-le Babiuc, măcar dintr-un punct de vedere - conaţionalul matale, Robciuc, a luat nota 10 la trageri, bun ţintaş, nimic de zis, i-ai asigurat o pregătire nord-atlantică pe cinste!) „Au, ce doare!” - se văita Lucian, apăsîndu-şi rana cu palma, în braţele surorii sale Laura, şi ea tot un copil, în vîrstă de 13 ani. Copilul, ca o dudă coaptă! Sau ca pupăza din tei! Carevasăzică, am ajuns să trăim vremuri de adîncă ruşine naţională, cînd facem pe noi la cea mai mică mîrîială a Ucrainei şi ascundem armele la spate, ca nu care cumva să ne vadă Europa şi S.U.A. că sîntem înarmaţi, dar le scoatem imediat cum e vorba de vreo joacă macabră. Oameni buni, ciupiţi-mă zdravăn sau daţi-mi două palme, ca să mă conving că nu visez: chiar e adevărat că un recrut, încorporat cu acte în regulă şi cu vizita medicală de rigoare, a ridicat pistolul mitralieră şi a executat „foc la gura ţevii”, ucigînd un copil de români care se căţărase într-un dud, probabil de foame?! Nu sînt absurd şi admit faptul că pretutindeni în lume, mai ales în jurul armelor de foc, se produc accidente. Dar la Focşani n-a fost vorba de un accident. Martorii-copii nu mint, degeaba încearcă unele publicaţii necinstite şi nişte „anchetatori” ticăloşi să-i acuze de declaraţii confuze - puştii care erau... în bătaia puştii i-au auzit pe soldaţi zicînd că, dacă nu coboară, îi vor împuşca, după care l-au văzut pe nemernicul de Robciuc potrivindu-şi arma pentru tragere, aşadar n-a fost o scăpare a glonţului pe ţeavă, cum încearcă unii şefi ai lui să-l scoată basma curată. Dincolo de acest caz particular, care a stupefiat o ţară întreagă, se cască prăpastia unei serii de întrebări ceva mai generale: cu ce se ocupă acum, de fapt, Armata Română? De apărat hotarele ţării văd că nu le apără, intră ungurii prin ele ca prin brînză, ca şi rackeţii ucraineni şi tot felul de bandiţi sau călători clandestini, fiindcă, nu-i aşa, graniţele s-au spiritualizat. De întregit harta României Mari nici nu poate fi vorba, noi sîntem la „grupa mică”, n-avem dreptul nici să deschidem gura, fiindcă ne altoieşte, scurt, guvernanta nemţoaică. De ridicat edificii şi de muncit pentru acest Popor, contracost - cum s-a petrecut în perioada 1947-1989 (Transfăgărăşanul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Centrul Civic, Metroul, marile şantiere de irigaţii, strînsul recoltei, stăvilirea efectelor inundaţiilor şi ale cutremurelor etc.) iarăşi nu se poate spune nimic, întrucît vechilii străini nu îngăduie aşa ceva. Pe alte meleaguri, da. Armata Română are dreptul, ba chiar obligaţia, să repare drumuri şi poduri, să dea de mîncare la populaţie, să îi ferească pe oameni de tîlhari etc. Prin urmare, nici una dintre ocupaţiile majore, care au adus atîta onoare hainei militare, nu mai este asigurată. Şi atunci întreb şi eu din nou, cu încăpăţînarea cupletelor lui Constantin Tănase: ce face Armata Română, cu ce se ocupă ea acum, în anul de graţie 1997? Mi se va răspunde, poate, că se pregăteşte pentru... intrarea în N.A.T.O.! De ce? Ca să asigure... flancul sudic! Cam acesta e limbajul de lemn al noii noastre clase politice, care a făcut un rău uriaş Poporului Român. Dar nici cu N.A.T.O. nu ne-am lămurit, pentru că la 24 de ore după ce Babiuc a împuşcat pe copil în inimă, sub ochii miopi ai ministrului Robciuc (aici cred că am încurcat puţin numele, le aranjaţi dvs. la loc), s-a petrecut o tragedie de proporţii copleşitoare: la Timişoara s-a prăbuşit un avion cu reacţie, pilotat chiar de şeful Aviaţiei militare româneşti, generalul Ion Stan! În mod fulgerător, atît generalul Stan, cît şi căpitanul comandor Gh. Creţu, au fost dezintegraţi. Dacă pînă acum fusese vorba de MlG-uri, accidentele fiind oarecum justificate prin uzura fizică şi morală a aeronavelor, de data aceasta avem de-a face cu un avion cehoslovac, de tipul L-39, fabricat nu în anii ’60, ci în anii ’80. Ştiţi unde începe delirul? Acolo unde ne dăm seama că, în clipa în care s-a prăbuşit cu avionul chiar şeful suprem al Aviaţiei noastre militare, din toate eforturile PRO-NATO s-au ales praful şi pulberea! Tocmai unde ne credeam şi noi mai tari (Armata, Vlaicu, Vuia, Coandă etc., etc.), suntem, de fapt, în fundul gol. Ce fel de organism militar auster şi performant poate fi acest NATO, încît să se lege la cap cu o Armată unde avioanele cad ca muştele năucite de flitul cu Muscamol, şi unde, într-un an şi jumătate, au murit nu mai puţin de 3 generali în catastrofe aviatice?! E vorba de Ion Bunoaica, loan Eugen Sandu şi, iată, Ion Stan. Dumnezeu să-i ierte şi să-i primească la sînul Lui pe toţi.
Am scris cu inima cernită aceste rînduri. Aş fi vrut să nu am prilejul să le scriu vreodată. Nu sînt nici un pescuitor în ape tulburi şi nu am avut niciodată cinismul de a mă lăuda cu formula „noi am avut dreptate”, sau „ce v-am spus noi?”. Dar faptele sînt fapte. În Armată se petrec lucruri nefireşti. Familiile îşi trimit fiii la Oaste şi, după un număr de zile, unii dintre ei se întorc morţi, sau omoară ei pe cîte cineva, ori dezertează, fură, tîlhăresc, violează. Nu mai vorbesc de proliferarea cazurilor de homosexualitate, care au ajuns să concureze cu acelea din puşcării. Ceva nu e în regulă. Microbul disoluţiei începe să pună stăpînire şi pe „marea mută”. Dacă aşa ceva înseamnă „reformă” şi „modernizare”, mulţam fain, dar nu servim. Aşa cum nu servim nici propaganda monarhistă, pe cît de stupidă, pe atît de periculoasă, pe care o face prin mijlocirea presei şi a luărilor de cuvînt un alt politruk civil care a fost strecurat în fruntea M.Ap.N.: aşa-zisul „ţărănist” Dudu Ionescu, care, Doamne iartă-mă, mai bine ar fi cules el dude în locul acelui prichindel nevinovat, că tot nu-l perfora glonţul, fiindcă poartă la inimă icoana lui Coposu. lată ce declară, stupefiant, acest marţafoi cu chelie de pepene, sau de călugăr iezuit, text reprodus din presa de săptămîna trecută: „Regele Mihai este unul dintre marii români pe care îi are ţara asta... Maiestatea-sa s-a pus la dispoziţia Poporului Român din momentul în care s-a născut. Este una dintre personalităţile cunoscute cu un trecut impecabil din punct de vedere moral... A nu-l recunoaşte pe Regele Mihai e ca şi cum nu ţi-ai recunoaşte părinţii”. Poate Armata să urmeze ordinele unui asemenea papiţoi, care, pe deasupra, e şi de o incultură revoltătoare? Nu voi înceta să iubesc Armata Română. Dar trag un semnal de alarmă: dincolo de dramele propriu-zise, sub tăvălugul cărora se zdrobesc destine, se poate petrece o dramă infinit mai mare, şi anume pierderea încrederii populaţiei în Armată. Fiindcă dacă zi şi noapte tot se petrec asemenea nenorociri, fără ca măcar cineva să pună piciorul în prag şi să fie pedepsiţi nişte vinovaţi, atunci opinia publică nu va mai acorda Oştirii creditul moral de pînă acum. Iar ea, Oştirea, va coborî chiar sub pragul de credibilitate al Parlamentului. Măcar în Parlament nu mor oameni, decît, cel mult, de rîs, atunci cînd îşi fac potecă la microfon aceşti „comici vestiţi” ai ecranului, pe nume Ticu, Dide şi Ciment, care, la un loc, s-ar putea să aibă cei 22 de ani de şcoală ai mei. Dovada că Armata a ajuns o Cenuşăreasă căreia tot îi şterpelesc condurul de argint gangsterii politici este ceea ce se petrece acum la Clubul Sportiv Steaua. Cine trage toate sforile? Tot Babiuc, cu partidul lor de minoritari lacomi şi neobrăzaţi. Înainte de-a da la tipar acest articol, am aflat ceva incredibil: scandalul de mahala pe care acest nătărău, care n-a produs în viaţă decît mătreaţă şi care crede că e ministru, i l-a făcut generalului Cornel Oţelea, preşedintele Clubului Steaua. Mărturisesc, sub cuvînt de onoare, că scena nu mi-a fost relatată de fostul mare sportiv, cu care nu m-am mai văzut de la Finala Cupei, ci de cineva care, pur şi simplu, a auzit prin fereastra deschisă istericalele dulăului Babiuc: „Cum de ai dat voie lui Vadim să stea în spatele preşedintelui ţării, la decernarea Cupei? De ce l-ai invitat pe urmă la sărbătorirea Clubului şi i-ai dat şi cuvîntul? Ce înseamnă toate astea?”. Răspunsurile lui Oţelea s-au auzit ceva mai slab, fiindcă omul e nu numai extrem de civilizat, ci şi suferind de inimă: „Domnule ministru, eu nu pot să-i spun unui senator şi preşedinte de partid unde să stea în tribună, la meci. Mai ales că dl. Vadim era invitat oficial al Federaţiei. În privinţa festivităţilor de la Cercul Militar Naţional, el a venit ca un vechi suporter al Clubului Steaua, ca prieten al fotbaliştilor, care i-a însoţit peste tot. Cu ce-am greşit noi că l-am invitat?”. A urmat o nouă „suită” la trompetă a miopului care nu distinge o stea de general român de una de pe Sinagogă lansînd incriminări şi reproşuri de neam prost. El avusese neruşinarea să chiulească de la ambele manifestări sportive, deşi era de datoria lui să fie alături de Clubul-Emblemă al Armatei, dar îmi scotea mie ochii că de ce-am participat. Cine eşti tu mă, ratatule, să-mi faci mie program, care sufăr pentru Steaua de 40 de ani? Acest Babiuc s-a văzut stăpîn pe Armată şi grof peste echipa Steaua, pe care a dat ordin să o privatizeze, în două săptămîni, Marcel Puşcaş. E jale mare la Steaua, jucătorii sînt îndureraţi, antrenorul Dumitru Dumitriu - după două eventuri consecutive, Cupă şi Campionat, şi după 4 participări în Liga Campionilor - nu merită să fie lăsat la cheremul unor borfaşi de partid, care nu urmăresc decît să stoarcă milioane de dolari din glorioasa firmă a Stelei. Fac apel la corpul ofiţeresc şi, mai ales, la generali şi la veteranii de război: dacă a mai rămas vreo brumă de Onoare în Armata Română, atunci vă rog să împiedicaţi, cu orice preţ, distrugerea deliberată a celui mai prestigios Club Sportiv al ţării! Partidul trădătorilor de ţară (Severin) şi al proxeneţilor (Dide) e pe cale de dispariţie, ca mîine n-or să mai rămînă din el decît vreo cîteva celule la Jilava, dar Steaua noastră fermecată e destinată să strălucească pe boltă încă vreo cîteva generaţii! Observaţi, rogu-vă, că de Marcel Puşcaş încă n-am scris nimic. Dar să-l ferească Dumnezeu să mă ocup de el! În fond şi la urma urmei, Robciuc nici nu există. El nu e altul decît Babiuc care vrea să joace Armata la Robingo...
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din „România Mare“,
nr. din 20 iunie 1997)
Ziarul TRICOLORUL, nr 2222 / 23.07.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu