La 6 octombrie 1808, după Pacea de la Erfurt, are loc întîlnirea istorică dintre Napoleon Bonaparte şi J. W. Goethe, prilej cu care împăratul şi-a scos de pe piept Legiunea de Onoare, a prins-o la reverul Poetului şi a spus: „Dvs., domnule Goethe, sînteţi un om!”. Era cea mai înaltă apreciere din partea aceluia pe care Hegel îl numea „Spiritul Absolut călare”.
... După numai cîteva săptămîni, mai precis în seara zilei de 22 decembrie 1808, la Viena avea loc, în prezenţa autorului, prezentarea Simfoniei a V-a (a Destinului) şi a Simfoniei a VI-a (Pastorala) de Ludwig van Beethoven. Acestea sînt două, numai două dintre „momentele astrale” ale omenirii la care noi, românii, din păcate, n-am fost de faţă. În dreptul anului 1808, Istoria consemnează doar două lucrări, de Gh. Şincai şi Dimitrie Ţichindeal - importante şi ele, desigur, pentru iluminarea poporului, dar modeste în raport cu marea civilizaţie. Şi mai consemnează ceva: şi Ţara Românească, şi Moldova erau ocupate de ruşi, care le luaseră de la turci. Ce cultură de anvergură să mai faci, cînd toată vlaga pămîntului - aur, argint, sare, lemn, animale, grîne, marmură, alte şi alte bogăţii - lua, sistematic, calea celor două imperii lacome care ne-au ţinut în cleştele lor? Ce stare de spirit să mai aibă un popor cînd, de fiecare dată cînd se trezea în zori, vedea prin ferestruica astupată cu o băşică mizeră de porc, sau prin geamlîcul colibei medievale, numai cai şi echipaje ale oştilor de ocupaţie, auzind sudalme şi porunci ba în turceşte, ba în ruseşte, ba în alte limbi ale Pămîntului? Dar eram noi, oare, în acele clipe ale existenţei noastre, un Popor? Nu cumva eram un Rîu subteran? La „Boicotul Istoriei”, de care vorbea Lucian Blaga, eu aş adăuga sintagma aceasta: „Rîul subteran”. Altora, strămoşii le-au transmis comori fantastice, peste timp: mă gîndesc la egipteni, care scot miliarde de dolari pe an din Piramide, mă gîndesc la greci, la italieni, la alte naţiuni. Am putea exploata şi noi tezaurele pe care le avem, dar iarăşi nu ne pricepem, trăim la limita minimei rezistenţe. Iată, bunăoară, prezenţa a două personalităţi copleşitoare ale Antichităţii, care şi-au legat numele de spaţiul românesc: Poetul Ovidiu şi Apostolul Andrei. Primul a fost exilat la Tomis (Constanţa de azi) de către împăratul Augustus, a scris versuri în limba dacilor, a corespondat cu un rege-poet al acestora, a trăit, a iubit, a suferit, s-a minunat de tot ceea ce vedea în Pontul Euxin, cel îngheţat iarna şi desfătător vara, apoi, cît era el de împodobit cu laurii nemuririi, a închis ochii pentru totdeauna şi a fost îngropat. Unde? Există referiri istorice destul de vagi: la una dintre cele 4 porţi ale cetăţii, extra-muros. Atît şi nimic mai mult. Pentru oamenii inteligenţi şi cu imaginaţie, este suficient, însă, şi atît. Nu s-ar fi putut amenaja, pînă acum, un mormînt simbolic, un cenotaf, pe ruinele uneia dintre intrările în Constanţa, unde să fie expusă epigrafie romană, să se înalţe o statuie a Poetului, să se organizeze spectacole de sunet şi lumină, pe fondul versurilor sale - să se cristalizeze, pe scurt, un loc de pelerinaj? Ideile mari sînt, matematic, şi cele mai simple. Îi spuneam toate acestea profesorului Kazimierz Imielinski, într-o seară din primăvara anului 2001, la Restaurantul Pescăruş din Bucureşti, iar el a venit, imediat, cu o contribuţie la care, sincer să fiu, nu mă gîndisem. Şi anume ca acolo, în sanctuarul respectiv, să se înalţe şi un mic templu al iubirii, unde să se celebreze cununii, precum la Casa Julietei, din Verona, avînd în vedere că Ovidiu nu a fost orice fel de poet, ci autorul celui mai înălţător imn al dragostei, „Ars Amandi”, acesta fiind, poate, chiar motivul principal pentru care împăratul 1-a surghiunit. Ia gîndiţi-vă numai cum ar fi zburdat italienii, dacă ar fi avut pe mînă un asemenea spaţiu, ce inventivi ar fi fost, ce bani ar fi scos din efigia marelui poet, cîştiguri necesare pentru atîtea şi atîtea alte proiecte culturale, muzeale, turistice, educative ...
Al doilea mare personaj al lumii antice, în ordine cronologică, exilat (de data asta de bunăvoie) pe pămînturile vechii Dacii, a fost Apostolul Andrei. Evanghelia spune că el a propovăduit Cuvîntul lui Isus, după Răstignirea şi Învierea Domnului, în Scithya Minor, adică în Dobrogea. În topografia zonei se află, de altfel, Peştera Sfîntului Andrei şi alte repere, care confirmă perpetuarea, de-a lungul generaţiilor, a prezenţei „întîiului chemat” pe meleagurile noastre. Am vizitat, în vara toridă a anului 2000, peştera. Parcă am intrat într-un tunel al timpului: acolo, totul e biblic, o puternică emoţie a pus stăpînire pe întreaga mea fiinţă. Nu i-am crezut pe aceia care pomeneau de „centre energetice” ale Planetei. Nu departe de comuna Ioan Corvin, din judeţul Constanţa, în grota aceea micuţă, cît un teatru de buzunar, aveam să mă conving că există asemenea zone taumaturgice, unde omul se simte, simultan, şi copil, şi matur, şi bătrîn, unde ceasurile pot încremeni, sau pot s-o ia razna (ceea ce, pentru imensitatea Timpului, practic, e acelaşi lucru), unde o simplă rugăciune are o valoare mai mare pentru sănătatea sufletească şi corporală a omului decît toate tratamentele din lume. Acolo, da, este o „gură de rai”, este o „spărtură” în blocul de granit al timpului şi al spaţiului, prin care se poate ajunge „dincolo”. Da, dar cine ştie toate astea? Cîţiva călugări. Cîţiva iniţiaţi. Nu există drumuri de acces, totul a rămas la nivelul izvorului celor 20 de secole petrecute de la evanghelizarea dintîi, un crivăţ uscat, al sălbăticiei şi nepăsării, face să tremure bălăriile şi ciulinii acelor locuri de cretă, pe care Nicolae Iorga le numea „Colţul nostru de Asie”. Turcii, care sînt păgîni, s-au priceput să amenajeze un spaţiu sacru, lîngă Izmir, în memoria Fecioarei Maria, care a peregrinat prin împrejurimi, însoţită de Apostolul Ioan. Am vizitat locul cu pricina, în aprilie 1989, şi - deşi totul era poleit în kitsch-ul specific bazarelor orientale, cu iconiţe stîngace şi mici relicve de vînzare - am rămas impresionat. Noi, care sîntem creştini, nu ne-am priceput să arătăm lumii că fratele Sfîntului Petru a păstorit în ţara noastră şi ne-a creştinat direct, la prima mînă, nu prin reprezentanţi tardivi, cu delegare de competenţe, cum s-a întîmplat cu alte popoare. Ce templu colosal s-ar putea ridica acolo, în jurul Peşterii Sfîntului Andrei! Ce minune a Creştinătăţii s-ar înălţa, pentru gloria lui Christos şi pocăirea Neamurilor! Într-o ţară în care Peştera Muierii e mai cunoscută şi mai vizitată ca Peştera Sfîntului Andrei, să nu ne mire că totul o ia la vale şi că am ajuns unde am ajuns...
Şi totuşi, nu stă în firea creştinului să dispere. Care e soluţia pentru scuturarea acestui jug sclavagist, care ne face, uneori, să credem că noi, românii, am corupt Fanarul, nu el pe noi? Răspunsul îmi vine în minte simplu, ca pătrunderea razei de lumină, în Noaptea de Paşte, la Mormîntul Sfînt de la Ierusalim, rază care aprinde luminările în chip miraculos: e vorba de forţa morală. Cuvinte inseparabile. Sau care ar trebui să fie inseparabile. Pentru că forţa fără morală e o monstruozitate, iar morala fără forţă e o utopie. Un campion al forţei morale a fost Albert Schweitzer. Personalitate copleşitoare, de un calibru încă foarte greu de evaluat de către o umanitate care nici acum nu ştie ce vrea. Uitaţi-vă numai la ceea ce electrizează mulţimile (un gol la fotbal, un concert psihedelic) şi vă veţi da seama că sîntem încă departe de înţelegerea misiunii pentru care Dumnezeu ne-a trimis pe Pămînt. Dar care este această misiune? Ea nu e simplă, şi nu e nici lineară, aşa cum însuşi Isus n-a făcut o singură minune, ci 4 miracole mari (învierile din morţi) şi 10 considerate mai mici, dar tot fenomenale. Aş spune că prima noastră datorie este slăvirea Numelui Domnului, dar asta n-ar fi de ajuns. O fi El un Dumnezeu gelos, dar nu e egoist, aşa că nu ne-a creat pe noi, oamenii, doar pentru a-L slăvi pe El. Trebuie să mai fie ceva. Şi astfel ajung la sarcina de a micşora suferinţa existentă pe Pămînt. Fiindcă e teribil de multă suferinţă pe Planeta aceasta care, atîta timp cît va exista moartea, nu este deloc „cea mai bună dintre toate lumile posibile”, ci este cea mai rea. Dar Dumnezeu mai are un scop cu noi, poate mai important decît celelalte două: acela de a ne pregăti pentru o altă viaţă. Da, există, cu siguranţă, o altă viaţă, de asta nu mă îndoiesc niciodată, un fluviu năvalnic îmi inundă inima şi mă face să cred, cu tărie, în sufletul nemuritor. Ce fel de om a fost Albert Schweitzer? L-a avut pe Dumnezeu încă din numele de botez (AL, sau EL, în aramaică, înseamnă Dumnezeu). Nu ştiu şi, mai mult ca sigur, n-am să aflu niciodată dacă părinţii i-au spus Albert după numele unuia dintre regii dintîi ai Angliei, ori, poate, după Albertus Magnus, profesorul de teologie al lui Toma d'Aquino, la Universitatea din Parisul anilor 1270, sau cine ştie, după fiul Reginei Victoria, care a fost dus de mama sa, în 1855 (însoţită de Napoleon al III-lea), la sarcofagul lui Napoleon Bonaparte, din Domul Invalizilor, unde suverana i-a spus: „Îngenunchează în faţa marelui Napoleon!”. În lucrarea „Dicţionar Enciclopedic Ilustrat”, apărută la Editura Cartier, din Bucureşti, în 1999, în dreptul lui Albert Schweitzer se scrie: „1875-1965, medic, muzicolog, organist şi teolog protestant francez. Stabilit, în 1913, în Gabon, a fondat o leprozerie de renume internaţional la Lambarene. A realizat o monografie despre J.S. Bach şi alte studii despre arta organistică. Lucrări de filosofie a culturii („Filosofia civilizaţiei”), teologice („Cercetări asupra vieţii lui Isus”, „Mistica Apostolului Pavel”, „Mari gînditori ai Indiei”). Premiul Nobel pentru Pace (1952)”. Din păcate, paginile Dicţionarului sînt ilustrate, la litera respectivă, cu pozele unor oameni mult mai puţin însemnaţi decît marele mucenic: Alfred Schlieffen, Arthur Schnitzer, Erwin Schrodinger. Personal, am auzit, vag, de ultimii doi, iar de primul n-am auzit niciodată. Există, în România, din nefericire, o percepţie slabă a personalităţii lui Albert Schweitzer, despre care nu numai oamenii de rînd, ci chiar intelectualii cu pretenţii au cunoştinţe destul de sumare. Nici posturile de Televiziune, nici cele de Radio nu au făcut mai nimic pentru popularizarea lui. El n-a fost un cuceritor, n-a fost un politician, n-a fost un inventator de geniu. Atunci ce-a fost el? Probabil, dintre toate virtuţile, cea mai importantă a fost cea de organist, la modul simbolic: a cîntat la orga lui Dumnezeu, alcătuită din seringi şi tuburi de perfuzii. Stau şi mă minunez cum a putut acest alsacian să lase tot rostul lui, să plece în desişul Africii Negre şi să-şi închine viaţa celor mai nenorociţi dintre muritori, cei care putrezesc de vii, cei care înmuguresc fără a fi pomi, luînd chipul portretelor buburoase ale lui Arcim-boldo - leproşii. Boală biblică, de bună seamă. Dar de ce Africa? Nu se mai găseau leproşi şi în Europa? Nu ştiu la ce s-a gîndit Albert Schweitzer, pesemne că a vrut să se ducă unde era mai greu pe lume, pe un continent care, în zorii Secolului XX, se deştepta la viaţă, după ce dăduse, el însuşi, viaţă lanţului filogenetic, Africa fiind leagănul omenirii. După numai 1 an, în 1914, Franţa şi Germania (adică cele două ţări care şi-1 revendică) aveau să se încleşteze în cel mai sîngeros conflict militar cunoscut de Istorie pînă atunci. Ce sfîşiere sufletească trebuie să fi trăit creştinul franco-german Albert Schweitzer, la auzul atrocităţilor săvîrşite atunci! „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi” - scrie Tudor Arghezi. Astfel de frumuseţi şi preţuri noi a scos şi umanistul alsacian, din puroaiele unei umanităţi suferinde, punînd mîna tămăduitoare pe căpşorul de ciocolată al unui copil, schimbînd compresele răcoroase de pe pieptul unei femei vlăguite, alinînd durerea unui bătrîn lovit de teribila maladie, dacă mai putea ajunge cineva bătrîn pe acel continent al purgatoriului, unde la începutul Secolului XX media de vîrstă era sub 40 de ani. „Nenorocirea cutreieră în voie tot Pămîntul”, spune Friedrich Schiller în „Wallenstein”. Dar mai e un citat de excepţie, care îl salvează pe primul de la sinucidere: „Cel mai grandios lucru în Univers este un om bun, care se luptă cu restriştea; totuşi, există unul mai mare: acesta-i omul bun, care îi vine în ajutor”, scrie Goldsmith, în „Vicarul”. Un astfel de om a fost Albert Schweitzer. În tabla de valori morale a creştinilor, sfîntul e mai important decît geniul. Fiindcă există „genii bune” şi „genii rele”, dar sfinţii sînt numai de o singură categorie, adică buni, dătători de viaţă, din viaţa lor. Nu ştiu cîte vieţi a salvat ilustrul savant în Africa, asta nici nu contează, de fapt - ceea ce contează este că el a spălat picioarele săracilor, a renunţat la sine, s-a jertfit neştiut de nimeni, în afară de Dumnezeu. Iar aceia pe care nu a putut să-i readucă la viaţă şi şi-au dat suflarea în braţele sale, efectiv asta au şi făcut, i-au dat lui suflarea lor, adică i-au prelungit viaţa, de-a ajuns să trăiască nu mai puţin de 90 de ani. Nu-i asta, oare, voinţa Domnului? Nu 1-a lăsat Domnul pe acest alb printre negri, pentru că avea un plan cu el? Fără îndoială că aşa a fost. La acea oră a Istoriei, în Africa se putea muri de orice, nu trebuia neapărat să respiri, să mănînci, să vieţuieşti printre leproşi. Şi, cu toate astea, îngerii Domnului l-au apărat pe cel care, probabil, a fost cel mai măreţ misionar alb din Africa. Toată viaţa lui a fost un miracol. Parcurgînd această carte excepţională, scrisă, în principal, de un alt sacrificat pe altarul iubirii de oameni, Kazimierz Imielinski, îţi dai seama că Albert Schweitzer a avut, permanent, în suflet, o lumină orbitoare, o bucurie de a trăi şi de a-i ajuta şi pe alţii să trăiască, o pace intimă, care îi dădea spor în toate. La Bruyere, în „Caracterele” sale, notează ceva care face cît un întreg tratat de morală: „Din cînd în cînd apar pe suprafaţa Pămîntului oameni minunaţi, care strălucesc prin virtutea lor şi ale căror calităţi eminente aruncă o strălucire uimitoare, la fel ca acele stele extraordinare, ale căror cauze sînt necunoscute şi despre care se ştie încă şi mai puţin ce devin după ce au dispărut; ei nu au nici strămoşi, şi nici urmaşi; ei alcătuiesc, singuri, întreaga lor rasă”. Însuşi faptul că cineva a putut scrie asemenea cuvinte arată că viaţa merită să fie trăită.
Am bucuria de a dărui astăzi publicului românesc, prin intermediul Editurii Fundaţiei „România Mare”, pe care o conduc, biografia acestui Arhanghel al iubirii de Christos şi de oameni, care a fost Albert Schweitzer. Este o carte admirabilă, care se citeşte pe nerăsuflate. Autorul ei face, el însuşi, prin experienţa sa de viaţă, dovada că a înţeles bine rostul omului pe Pămînt - chiar faptul că, de 5 ani, prof. Kazimierz Imielinski trăieşte cu un ficat transplantat, arată că destinul 1-a încercat din greu, dar el a ştiut să lupte şi Cel de Sus i-a dat forţa morală. Aceeaşi forţă morală de care vorbeam la început. Fără ea, sîntem pierduţi. Fără ea, Mileniul al III-lea după Christos va fi ca Mileniul al III-lea înainte de Christos, adică o barbarie fără margini. Îmi parvine, iată, un manuscris caligrafiat în Polonia catolică şi fascinantă, prin marea ei cultură, despre un om sfînt, născut la confluenţa Franţei cu Germania, pe malul Rhinului legendar, trăitor şi recuperator de vieţi în Africa bătută de soartă, medic cu har dumnezeiesc, a cărui fiică trăieşte acum în America, la o vîrstă înaintată. Îmi parvine, aşadar, acest manuscris mie, un creştin din România, iar eu trebuie să scot o carte din acest document şi să o dăruiesc românilor mei, pentru a înţelege că încă nu e totul pierdut şi că multiplele feluri de lepră pot fi învinse. În curînd, prin strădania Fundaţiei pe care o conduc, dar şi a prof. dr. Mircea Ifrim, prieten cu reputatul academician polonez, în Bucureşti se va ridica o statuie a lui Albert Schweitzer. Această carte e doar începutul recunoaşterii pe plaiuri româneşti a ilustrului campion al păcii şi concordiei între oameni, indiferent de rasă.
Mulţumesc, Albert Schweitzer. Mulţumesc, Kazimierz Imielinski, şi celor doi fii ai tăi, pe care i-ai asociat pe coperta interioară a cărţii. Aceasta e calea de urmat. Ce dar sublim îi faceţi voi Poporului Român, exact într-un moment cînd avea mai multă nevoie de modele, de repere morale! Toată viaţa noastră este deşertăciune, dacă nu vom şti să ne dăruim, să săvîrşim binele. În „Mahabharata” se scrie că viaţa aceasta aparţine celor blînzi, iar viaţa de dincolo tot lor. Noi citim toate astea, încercăm să le urmăm, dar cît ne ţine, oare? Fi-vom noi blînzi, şi darnici, şi generoşi pînă la sfîrşitul zilelor? Dar există, oare, un sfîrşit al zilelor?
... Anul 1901. Are loc prima convorbire telefonică între Tolstoi şi Cehov. Acesta mi se pare un alt „moment astral” al omenirii, la fel de tulburător ca şi întîlnirea dintre Napoleon şi Goethe. Ce-şi vor fi spus cei doi coloşi ai literaturii mondiale? În nici un caz n-au povestit cum ne-au nenorocit ruşii pe noi, românii, de-am ajuns în halul de ticăloşie în care sîntem. Trag nădejde că vom birui starea de înapoiere în care ne complacem şi care 50% reprezintă o moştenire istorică, dar 50% ni se datorează nouă, asta e limpede. Lucrarea de faţă demonstrează că mai există o şansă şi că vine o zi cînd reverberaţiile de orgă ale lui Johann Sebastian Bach pot înălţa oameni şi popoare în cel mai grandios imn care s-a scris vreodată, nu întîmplător, chiar de un strămoş al românilor, Niceta din Remesiana: „Te Deum Laudamus, Domine!”.
CORNELIU VADIM TUDOR
Bucureşti, 4 iulie 2001
(Prefaţă la volumul „Albert Schweitzer - Filosoful, Medicul, Omul”, de Kazimierz Imielinski, tipărit la Editura Fundaţiei „România Mare”, Bucureşti, 2002)
http://www.ziarultricolorul.ro/pentru-improspatarea-memoriei/i-albert-schweitzer-a-fost-denunat-ca-antiamerican.html
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu