Singur, cu palmele goale, împotriva tuturor hienelor

Motto 1: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!". ALEXANDRU LĂPUŞNEANU

Motto 2: „Pînă la moarte te luptă pentru adevăr, iar Dumnezeu Se va lupta pentru tine". BIBLIA

Luni, 31 iulie 1995, mi-a fost dat să văd una dintre cele mai uluitoare scene din viaţa mea. Părăsisem celebra rezervaţie naturală „National Krüger Park" şi ne îndreptam, cu maşinile, spre micul Aeroport Skukuza, pentru a lua avionul spre Johannesburg şi, mai apoi, spre Cape Town. Întreaga delegaţie senatorială se afla sub puternica impresie a uriaşei rezervaţii, în care petrecuserăm 3 zile de neuitat, despre care, cu siguranţă, voi scrie mai pe larg.
Am apucat să vedem, în stare naturală, mai toate animalele lăsate de Dumnezeu să populeze savana africană: elefanţi, girafe, hipopotami, zebre, antilope impala, antilope gnu, cerbi de apă, hiene, şacali, maimuţe, vulturi, şopîrle albastre şi multe altele. Parcă ne aflam pe legendara Arcă a lui Noe. Impresia era cu atît mai grozavă, cu cît le vedeam la doi paşi de noi, traversînd şoseaua spre ochiurile de apă sau către unul din cele 5 rîuri ce străbat marele parc natural, ba chiar, într-o bună zi, eu cu profesorul Nicolae Manolescu am coborît din maşină (ceea ce, fireşte, nu era voie) şi am alergat după o girafă superbă, să ne „prindă” în poză Cristian Dumitrescu. Numai rinoceri n-am văzut. Vînaţi în mod sălbatic, ei sînt pe cale de dispariţie - în unele ţări africane nu mai există nici măcar un exemplar, iar în „National Krüger Park” mai sînt doar vreo 250, număraţi din helicopter. Explicaţia? Fiare cu chip de om, mai fiare decît sălbăticiunile, le tot măcelăresc, cu convingerea că vestitul corn al bietului animal ar putea servi pentru obţinerea unui afrodisiac. Şi n-am mai văzut alte două specii: lei şi leoparzi. Dar Creatorul îi răsplăteşte pe cei răbdători şi încrezători! În ultima zi, aveam să dăm ochii cu ambele specii, care fac mîndria Africii şi înflăcărează imaginaţia atîtor şi atîtor generaţii de oameni, de pe toate meridianele lumii. Leopardul (din specia Cita) l-am văzut datorită unei agitaţii neobişnuite printre cîrdurile de antilope, sporită şi de salturile fulminante ale unui fel de iepure mai mare (sau căprioară mai mică): „Cineva le vînează!“ - a exclamat şoferul microbuzului nostru roşu, marca Toyota, care nu era altul decît unul dintre cei 4 şefi supremi ai rezervaţiei, Christo Van Der Linde (german de origine, din părinţi sosiţi în Africa de Sud în anul 1710). A oprit maşina şi a început să dea înapoi. Leopardul şchiopăta, probabil fusese rănit de vreun animal, ori se înţepase într-una din labele din faţă. A renunţat la pradă. S-a tolănit într-un crîng, a căscat prelung şi s-a culcat la umbră. Impresia extraordinară ne-au produs-o, însă, doi lei, femelă şi mascul. Prima a fost identificată leoaica, nu de către noi, ci de ceilalţi vizitatori, care veneau cu maşinile din sens opus, pe şosea, şi ne-au informat. Într-adevăr, ceva mişca în iarba înaltă şi îngălbenită de seceta iernii africane. Era la mai puţin de 150 de metri de noi. Şi-a ridicat capul. Unii dintre noi am crezut că vietatea se spală, ca orice felină. Eu am bănuit că mănîncă ceva, prea făcea mişcări bruşte cu capul. Impresia mea dintîi s-a întărit atunci cînd am văzut, în jurul ei, dînd tîrcoale, tot mai multe animale de pradă. Parcă o ştafetă nevăzută a savanei a vestit că acolo e un ospăţ, aşa că s-au adunat, în cercuri tot mai strînse, toţi mîncătorii de cadavre. Primii sosiţi au fost şacalii, vreo 20 la număr. Pe urmă, a înaintat tiptil, cu precauţii, trădînd o rafinată viclenie, un animal mai mare decît şacalii: o hienă. În scurtă vreme, au săgetat văzduhul tremurător de căldură cîteva stoluri de păsări de pradă. Nimeni, însă, nu cuteza să se apropie: regina animalelor încă era acolo! Orice lovitură a ei ar fi putut fi fatală fiecărei sălbăticiuni care stătea la pîndă. Într-un tîrziu, leoaica a isprăvit cu masa. M-am uitat, instinctiv, la ceas. Era 8,30 dimineaţa. A pornit agale spre... noi! Da, da, venea spre noi, tacticoasă şi plictisită. A trecut la vreo 15 metri de noi şi a traversat şoseaua. „E rănită!” - a exclamat cunoscătorul desăvîrşit care e Van Der Linde. Într-adevăr, în zona interioară a pulpei drepte, sus, aproape de pîntec, o rană mare şi roşie trăda o proaspătă încăierare; poate tot cu o leoaică, fiindcă mi-e greu să cred că vreun alt animal s-ar încumeta să atace o leoaică. Preşedintele Senatului Africii de Sud, interesantul domn Koetsee (localnicii pronunţă Kuţia), care ne-a însoţit tot timpul, a fost de părere că e rănită la ambele picioare din spate. Şi acum, începe spectacolul: nici nu s-a îndepărtat leoaica la cîţiva paşi, nici nu s-au oprit din balans firele de iarbă ridicate de sub povara greutăţii sale, şi prădătoarele s-au şi repezit asupra rămăşiţelor acelui leş! După hălcile de carne şi oasele cu care tot fugeau, era vorba de un animal ceva mai mare: poate o zebră, poate o antilopă gnu, care e ca un tăuraş negru, cu coamă şi coarne, cunoscută mai mult din romanele comice ale lui Ilf şi Petrov. Întîi au hărtănit cadavrul şacalii: mici şi ageri ca o vulpe, galbeni spre roşietici, chiar simpatici la înfăţişare, ei au fugit, însă, repede din calea hienei şi a marilor păsări de pradă pogorîte din înalturi. Iar acestea, la rîndul lor, au dispărut ca prin farmec la apariţia Lui, a Regelui Animalelor, fără de care Cartea Junglei n-ar avea nici un farmec: Măria Sa, Leul! M-am mîndrit ca un copil că am fost primul care l-a văzut, în fundul zării, sub dunga de un verde închis a unui deal. Atunci, au început o agitaţie şi o vînzoleală imposibil de descris în cuvinte, poate doar peliculele prezentate sîmbătă seara, la Teleenciclopedia, v-ar putea convinge. Parcă întreg pămîntul se cutremura de pasul majestuos al magnificului animal. Era un exemplar fabulos, cu un cap uriaş şi o coamă ca o aură cosmică, aşa cum mai văzusem pe ţărmul Mediteranei, la Nisa, în cuşca unei Grădini Zoologice ambulante, în februarie 1987. Numai că leul de la Nisa se plimba neputincios între 4 pereţi de gratii, traversînd cuşca în diagonală, dus-întors, de mii de ori pe zi, iar leul din savană era liber şi în stare naturală. Era unul dintre acei lei care, cînd rag noaptea (după cum ne spunea fotoreporterul Günther Komnick), fac să vibreze aerul pînă la mari depărtări. La vreo 200 de metri de el, o antilopă gnu se dădea de ceasul morţii: cum l-a simţit, a ciulit urechile, a mai fremătat o dată nările în vînt, s-a arcuit pe picioarele din spate, şi cu un salt năpraznic a pornit ca o bezmetică în partea opusă. Era spaima dezordonată a morţii. Numai că leul nu părea că are chef să ucidă. Mergea leneş şi trist, ca un suveran părăsit de consoartă. Părea decupat dintr-o altă variantă de final la filmul „Out of Africa“; mai ţineţi minte leul şi leoaica tolăniţi pe mormîntul pilotului întruchipat de Robert Redford. Leul nostru, probabil, îşi căuta perechea, ar fi venit el către şosea, dar prea se strînseseră vreo 10 maşini gălăgioase şi prea multe braţe ridicau prin ferestrele deschise aparate de filmat şi de fotografiat. Şi aşa am văzut noi, pe parcursul unei jumătăţi de ceas, doi lei despărţiţi de o şosea argintie, după vreo ceartă matinală, de-a lor. Se ciorovăiseră, pesemne, pe cursul dolarului. Şi aşa am mai văzut şi un întreg ciclu al pîndei şi al vînătorii, în toată sălbăticia lui.
Atunci m-am gîndit, cu tristeţe, la însuşi destinul meu. Asistam la propria mea vînare! Tot astfel, în urmă cu vreo 15 ani, un operator şi-a filmat, involuntar, propria moarte: a fost atacat în adîncul Oceanului de un rechin, a scăpat aparatul din mînă, iar acesta, fiind pornit, a înregistrat uciderea omului, secundă cu secundă. Ce sînt eu, oare, în jungla societăţii româneşti: leoaica rănită, cadavrul nevăzut din care smulgeau şi fugeau şacalii şi hienele, ori poate antilopa ameninţată de fălcile morţii, sau, cine ştie, poate chiar leul care i-a pus pe fugă pe toţi? Cine ştie, s-ar putea să fiu cîte puţin din toate. În orice caz, de un lucru pot fi sigur: la ora la care urmăream scena asta tocmai bună de Premiul Oscar pentru imagine, şacalii, hienele şi pasările de pradă rupeau din mine de zor, în contumacie, năpădind presa cu cele mai scelerate minciuni. „Cînd stăpînul nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă“ - proverb etern! Familia şi colaboratorii mei apropiaţi, cu care vorbeam la telefon aproape în fiecare seară, nu mi-au relatat nimic din toate astea, ca să nu-mi strice plăcerea acestei experienţe unice pe care am avut-o în Africa de Sud. Ce nu ştiu, însă, oamenii din jurul meu este că sînt mult mai tare decît se poate bănui şi că Noul Testament pe care îl ţin în buzunarul de la cămaşă, deasupra inimii, îmi dă izvoare nesecate de putere. Liber-cugetătorii nu vor putea intui niciodată ce forţă tainică întăreşte şi păzeşte casa omului credincios. Ei şi-au simţit poziţia ameninţată, aşa că au declanşat, din umbră, un atac furibund împotriva mea. Pentru nişte personaje care au mîinile pătate de sîngele lui Nicolae Ceauşescu şi al atîtor şi atîtor oameni nevinovaţi, în acel „abator cu public“ din decembrie 1989, nici măcar nu e foarte greu să însceneze diversiuni împotriva unui simplu om, care n-are nici armată, nici conturi în bănci, nici sprijinul unor Servicii străine. Practic, vînătoarea împotriva mea a început atunci cînd, exasperat de dezastrul fără precedent al ţării, m-am spovedit în faţa celor 100 de bătrîni de care am grijă, prin programul umanitar „Cina Creştină“, şi am spus cu năduf: „În faţa ticăloşirii acestei ţări, n-am decît o alternativă: ori mă retrag definitiv din viaţa publică, ori îmi depun candidatura la Preşedinţia României“. Sărmanii mei bătrîni! Au izbucnit în lacrimi, au aplaudat cu mîinile lor umflate de muncă şi strîmbate de artrită, unii mi-au sărutat mîna într-un elan pe care mi-a fost imposibil să-l opresc, deşi eu nu sînt vrednic - vorba Bibliei - nici să le spăl lor picioarele. Ei, bine, atunci a intrat multă pleavă politică într-o adevărată panică! Unii eterni candidaţi mi-au dat de înţeles că, dacă voi face eu acest pas, ei se retrag de pe acum. Eu, în realitate, nu anunţasem nici o opţiune politică, darmite o candidatură! Pur şi simplu mă aflam într-un moment de maximă surescitare şi revoltă: un general de Aviaţie intrase în greva foamei din pricina Mafiei Caselor, un număr impresionant de gangsteri zburdau în libertate şi ne sfidau pe toţi, băncile încăpuseră pe mîna unor nemernici fără scrupule, ţiganii răpeau copii de români în Roşiorii de Vede, iar un maior de Poliţie, colorat şi el, o teroriza pe mama unuia dintre copii, care venise la sediul P.R.M. într-o stare de şoc imposibil de reprodus etc. Aşadar, şandramaua cu păianjeni şi şobolani s-a cutremurat din temelii! „Păzea, nenorocire, vine ăsta, care a anunţat că în 48 de ore ne va băga la puşcărie şi ne va confisca averile!“ - cam aşa se şoptea, pe la colţuri. Iar o ziaristă năbădăioasă şi cu ochii împrăştiaţi, care lucrează pe la B.B.C., o intimă a Convenţiei Democratice, dar şi a Palatului Cotroceni, a mărturisit recent cuiva: „S-a dat undă verde ca în două luni Vadim să fie lichidat!“. Desigur, e vorba de o lichidare politică, fiindcă nu-l cred pe cineva atît de inconştient să mă lichideze fizic, întrucît a doua zi ar fi o revoltă populară greu de stăvilit. Carevasăzică, s-a deschis sezonul de vînătoare! Toate lepădăturile mă atacă din toate părţile! Se pun pariuri, se organizează concursuri de scenarii care mai de care mai demenţial, pentru a fi aruncate pe piaţă! Se fac „monstruoase coaliţii“ valabile numai în perioada vînării mele, după care foştii atacanţi se vor sfîşia, din nou, între ei. Nici o armă din panoplia minciunii, a calomniei, a falsului grosolan, a murdăriei, a intrigii şi a ticăloşiei n-a fost cruţată şi n-a rămas agăţată în cui, s-a pus la bătaie toată recuzita de tip K.G.B. şi Mossad, pentru a fi compromis cu orice preţ. Şi cum orice gogoaşă nu poate lua naştere decît ca o secreţie a viermelui de mătase, a avut loc şi anomalia secolului: un Serviciu de Protecţie şi Pază, care funcţionează încă ILEGAL, a aruncat pe piaţă, cu voie de la stăpînire, demenţiala acuzaţie că aş fi colaborat cu Securitatea! Imediat, în jurul acestui vierme al intoxicării informaţionale, s-a ţesut şi s-a umflat gogoaşa, zi de zi, tenace, diabolic. Canaliilor de profesie le picase un plocon nesperat, din partea unei instituţii oficiale, normal că au intrat în joc şi l-au dus pe culmile nebănuite ale delirului. Adevărul? Nu contează, important e să-l exterminăm pe Vadim! Întîi, a apărut în ruşinea presei româneşti, „Ziua“, minciuna jenantă că m-aş fi îmbătat (?!) la Restaurantul Select, aş fi căzut cu scaunul (?!), m-aş fi lovit la cap (?!), apoi m-aş fi dus val-vîrtej la Institutul Medico-Legal, ca să-mi scot un certificat medical, cum că m-ar fi lovit (?!) nişte salariaţi ai S.P.P. Aici, una din două: ori cineva a intoxicat, cu bună-ştiinţă, ruşinoasa publicaţie, pentru a o compromite definitiv, ori altcineva şi-a pierdut complet simţul măsurii şi publică fabulaţiile unor minţi bolnave, la grămadă, şi să-şi vîndă şi fiţuica, şi să-i tragă în mocirlă pe patrioţii români. Înclin să cred că a doua variantă e cea corectă, pentru că „ştirea“ a fost preluată şi de ziarul unguresc de limbă română „România liberă“. Fireşte, s-a profitat de absenţa mea din ţară. Dar autorii diversiunii au uitat că Partidul România Mare are şi un Comitet Director, care în numai cîteva ore a spulberat toate aberaţiile astea: 1) Patronul localului cu pricina atesta, cu martori, că eu n-am mai fost pe-acolo de 8 luni (în realitate, n-am mai luat masa acolo de exact 3 ani, din vara lui 1992); 2) Institutul Medico-Legal declară că n-am fost acolo după nici un certificat; 3) Nimeni nu poate susţine că m-a văzut vreodată în stare de ebrietate, darmite să mai cad şi cu scaunul (?!); 4) În fine, la ora la care pretind lichelele astea că s-ar fi produs încăierarea, mă aflam de două zile la 10.000 km distanţă, la capătul lumii! Profitînd de absenţa mea din ţară, nedemnul minoritar care s-a proţăpit în fruntea fiţuicii „Ziua“ şi care, pentru a şterge impresia dezastruoasă produsă de turnătoriile lui, cu plată, la Securitate, produce nişte zgomote tot mai jenante - publică un fel de serial despre viaţa mea, abject şi mincinos de la un capăt la altul. N-are rost să repet tîmpeniile acestui rebut uman, ele aparţin de domeniul patologicului şi i-ar da satisfacţie individului, care abia aşteaptă să-l bage cineva în seamă, să-i ridice vreo minge la plasă, ca să ţipe ca o broască pe care a călcat-o căruţa, să dea în judecată, să facă sondaje de opinie despre cocina aia în care îşi amestecă tărîţele cu fierea etc. De la un asemenea specimen, care a fost în stare să-şi bată tatăl şi să o declare pe mama copilului său, lunile trecute, în „Tinerama“, ţigancă sută la sută, ne putem aştepta la orice. Îi e foame animalului, şi sete, are maţul gros şi nesăţios, el din ce să trăiască? Ca la un semnal, s-a lansat pe piaţă, tot în lipsa mea, o altă diversiune, la fel de prost ticluită: cică o Asociaţie Naţională a Patrioţilor din Securitate (?!) a trimis un fax ciudat, cu pagini lipsă şi reveniri ulterioare, din care reiese că eu aş fi colaborat cu Securitatea (?!), aş fi fost infiltrat prin cercurile arabe (?!) şi vorbeam pe telefonul guvernamental (?!) din localurile de noapte, pentru a-mi informa legăturile superioare. Multă lume necăjită! Cine poate crede asemenea imbecilităţi? În faţa mărturiilor scrise ale generalilor Iulian Vlad, Ion Coman şi Aron Bordea, dar şi ale colonelului activ de S.R.I. Ilie Merce, care din proprie iniţiativă au declarat public că n-am avut nici o legătură, cu nici o Securitate, în faţa celor 2 dosare imense (de circa 1.000 de pagini), pe care le am deocamdată, şi care atestă că, dimpotrivă, am fost urmărit şi interceptat zi şi noapte de Securitate - cine e atît de idiot să creadă invenţiile unei „asociaţii“ care nici nu există, nu e înregistrată nicăieri? Cea mai sinistră acuzaţie e chestia cu arabii, la fel de „adevărată“ ca şi falsificarea semnăturii ambasadorului unei ţări ca Irakul, acum vreo 3-4 ani, din care reieşea că aş fi primit ca mită milioane de dolari, astfel încît diplomatul a trimis „României libere“ o dezminţire vehementă. Cel mai mult regret tîrîrea în noroi, de către un personaj primitiv, ca Dumitru Iuga, a memoriei generalului Ioan Alexandru Munteanu, care, fiind mort de cîteva luni, nu mai are cum să se apere. Sărmanul om a fost chinuit toată viaţa lui: singurul lui copil e handicapat din naştere, el a fost închis 6 ani, pe motive de divulgare a secretelor Securităţii, după care, cînd a zis şi el că a ieşit la lumină, a făcut ciroză din pricina tratamentului din închisoare (îmi mărturisea că mînca fiertura de urzici cu cozi de şopîrlă tăiate cu secera pe cîmp) aşa încît, la numai 50 şi ceva de ani, a murit. A fost înmormîntat cu onorurile cuvenite, sub drapel, şi cu salve de armă, la Cimitirul Ghencea Militar. În privinţa colonelului (nu maiorului, cum greşit se scrie) Ilie Merce, nu pot să spun decît că îmi era vecin, stătea la doi paşi de mine, tot la bloc, şi a fost, şi a rămas un om sărac. Pentru a pune lucrurile la punct, voi spune, o dată pentru totdeauna, că atît eu, cît şi Eugen Barbu, am fost PRIETENI cu aceşti doi ardeleni minunaţi pe nume Ioan Alexandru Munteanu (fost student la Istorie al academicianului David Prodan) şi Ilie Merce, aşa cum toate familiile din ţara asta au avut cîte un prieten în Miliţie, în Securitate, în Consiliul Popular, fără a considera aşa ceva ca fiind degradant. Adevăraţii patrioţi din Securitate au fost oameni ca Vlad, Merce, Munteanu, Bordea (nu Bondrea, cum tot îi scriu eronat „fax“-iştii anonimi) - iar nicidecum membrii aşa-zisei Asociaţii inexistente, care mint de îngheaţă apele. Nutresc speranţa că aceşti securişti rataţi nu au pretenţia să ne rescrie ei viaţa şi să ne interzică a fi fost prieteni cu cine am dorit noi. Eu atîta le spun acestor secături: să producă dovada aşa-zisei mele recrutări, adică ANGAJAMENTUL meu la SECURITATE. Există aşa ceva? Nu există! Există vreun alt ofiţer de Securitate, în afara unui general mort şi a unui colonel activ, prieten în continuare cu mine şi cu familia mea, care poate fi invocat de fantomele astea ca pretinse „legături“ ale mele? Nu există! În schimb, există un colonel Georgescu, care, pe cînd era maior, m-a anchetat în februarie 1969, în căsuţa noastră de paiantă, împreună cu un locotenent, există toate notele şi rapoartele prin care eram pîrît, încă din 1967, că cer Basarabia şi Bucovina pentru România, că iau apărarea studenţilor demonstranţi, în decembrie 1968, că protestez faţă de demolarea bisericilor, că mă bat pentru viza de ieşire din ţară a artistului Nuni Anestin (bolnav de cancer, plecat să se opereze în Spania, aşa e, Olga Bucătaru?) şi pentru viza de intrare în ţară a istoricului Radu Toma ş.a.m.d. Dar, n-ai cu cine dialoga. Aşa e la vînătoarea politică, se folosesc toate trucurile, toate capcanele, prada trebuie să fie hăituită pînă la epuizare. Am învăţat de mult să nu mă mai mir de porcăriile publicate în „Ziua“, impostorul care conduce fiţuica fiind în stare să-l acuze, post-mortem, de colaborare cu Securitatea, pînă şi pe fostul nostru ambasador la Washington, Mihai Botez, care fusese, de fapt, un autentic rezistent. De fapt, inepţia asta a fost lansată de un alt isteric, Cornel Dumitrescu.
Dar nu vă spun că apare, hop-ţop, la spartul tîrgului, şi Nicolae Dide? Acesta, după ce a colindat prin lumea largă pe bani de furat, îşi face apariţia la „Ziua“, şi debitează porcăriile lui cunoscute, pentru care o să-l bag o dată, cu mîna mea, la puşcărie?! De bună-seamă, cel mai indicat ar fi să-i ascult pe unii din preajma mea şi să nici nu-i bag în seamă pe troglodiţii ăştia. Aşa aş face, dacă aş fi numai scriitor. Dar sînt senator şi şef de partid. Un om ca mine n-are voie să lase nimic neexplicat, fiindcă orice umbră de suspiciune planează asupra formaţiunii politice pe care o conduc. O altă variantă comportamentală a adoptat istoricul Dan Zamfirescu, care a declarat, încă de acum aproape 2 ani, într-un interviu, că a colaborat cu Securitatea şi că se mîndreşte cu asta! Personal, cred că bravează pe undeva, dar sînt de admirat sîngele rece şi curajul lui de a spune, răspicat, că Securitatea a făcut şi unele lucruri bune în ţara asta. Aş vrea să am motive să mărturisesc sus şi tare, în dispreţul pigmeilor: „Da, am lucrat cu Securitatea, pentru binele ţării mele, aşa cum au făcut englezii cu Intelligence Service, francezii cu Biroul 2, israelienii cu Mossad, americanii cu C.I.A.!“. Dar nu pot să spun aşa ceva, fiindcă n-ar fi adevărat. Fie din prostie, fie din netrebnicie, există puşlamale politico-gazetăreşti care încurcă epocile: şi anume, pun pe acelaşi plan partidul dintre 1945 şi 1965 cu partidul dintre 1965 şi 1989, care a demascat fărădelegile comise de falanga staliniştilor. Aşa şi cu Securitatea. A fost, într-adevăr, odioasă în perioada 1945-1965, dar, o dată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, s-au mai primenit cadrele, arestările au scăzut sub 5% faţă de perioada anterioară şi, în general, s-a urmărit apărarea Interesului Naţional. Toate ţările au voie să aibă Servicii Secrete. România nu are voie, decît, desigur, dacă ele devin o anexă a altora. Nutresc speranţa că volumele 5 şi 6 ale lucrării „Cartea Albă a Securităţii” vor depăşi pragul de subiectivism afişat pînă acum de unii şi de alţii şi vor prezenta nu numai actele de „eroism“ ale unor ţărănişti bătrîni, care sînt scuzaţi, astfel, pentru tonele de Note Informative PLĂTITE de Securitate, ci vor publica şi Notele referitoare la rezistenţa românească a altora. E clar că se urmăreşte, prin toate mijloacele, scoaterea mea din minţi. Se mizează pe eventuale greşeli din partea mea. Am informaţii că „echipa de zgomote“ încă e în dubiu, nu s-a hotărît ce să mai arunce pe piaţă: am fost un curvar şi jumătate - sau un homosexual, chestiuni antagonice şi imposibil de verificat, tocmai de aceea sînt utilizate în „arta diversiunii“.
Numai cîteva cuvinte despre un serial publicat în obscura foaie „Bursa“, de un şi mai obscur „politolog“, căruia nu-i fac onoarea de a-i publica numele. Denunţul lui public, cacofonic şi leşinat, se pare că a fost comandat tot din sferele unde am băgat groaza în oase cu o posibilă candidatură. El poartă titlul cantemiresc „Mărirea şi decăderea revistei şi Partidului «România Mare»“. Încă din primele rînduri, tot eşafodajul e pus pe un teren greşit, ca un turn de paraşutişti clădit pe o groapă de gunoi: „Un eveniment politic important, care a avut loc de curînd, a fost tratat mai degrabă cu indiferenţă atît de politicieni, cît şi de mass-media. Revista «România Mare» şi anexa ei, «Politica», şi-au încetat apariţia“. Ce fenomen curios, fraţilor: deşi declarate moarte, uite că revistele apar, ca dovadă că răspunsul de faţă nu e scris pe ziduri, ci chiar în „România Mare“, care are un tiraj de vreo 10 ori mai numeros ca mortuara „Bursa“ şi o audienţă şi o circulaţie de cîteva sute de ori mai mari. Penibilul „analist“, care după primul nume e tiz al lui Lenin, iar după al doilea e vînzător de paste făinoase (Vladimir Pasti - nota red.), se bate singur cap în cap: într-un loc scrie despre mine „Nu este un bun ziarist şi nici nu şi-a propus să facă ziaristică“, iar mai la vale, afirmă exact contrariul, adică „Partea de revistă care i-a asigurat succesul a fost tot timpul scrisă de Vadim însuşi (...). Ca polemist, este un adversar redutabil şi stăpîneşte o tehnică rară şi adusă de el pentru prima dată în politică – cea a grotescului“. Pizma micului cîrcotaş depăşeşte, însă, pragul grotescului de care vorbeşte, atunci cînd citim o inepţie colosală: „În rest, revista funcţiona ca un debuşeu pentru o echipă de intelectuali care nu ar fi putut publica în altă parte“. Hai să-i enumerăm pe intelectualii care, din 1990 şi pînă azi, au publicat la noi, dintre care unii au fost laureaţi cu Premiul Naţional „România Mare“: Edgar Papu, Ion Lăncrănjan, Raoul Şorban, Mihai Ungheanu, Mitzura Arghezi, Ileana şi Romulus Vulpescu, Mircea Muşat, dascălul de Drept Tudor Popescu, George Sbîrcea, Mircea Micu, Adrian Păunescu, Eugen Teodoru, Carmen Stănescu, Valentin Teodorian, Titus Raveica, Corneliu Sturzu, Horia Zilieru, Vasile Rebreanu, Dumitru Fărcaş, Emilia Şt. Milicescu, Florin Piersic, Leonida Lari, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Alice Vera Călinescu, Mihai Brediceanu, Dan Iordăchescu, Hajdu Gyözö, Iuliu Ioan Furo, George Alboiu, Gabriel Iuga, Manole Neagoe, Iosif Constantin Drăgan, Mihaela Brukenthal-Ţuţuianu, Ion I. Brătianu, Gh. Romanescu, Titus Gîrbea, Teofil Vîlcu, Tudor Gheorghe, Antonie Iorgovan, Liviu Maior, Şerban C. Andronescu (S.U.A.), Alexandru Frîncu (Brazilia), C. Michael-Titus (Anglia), dr. Ana Tătar (Germania), Albert Poch (Israel), Demetrius Kricopol (S.U.A.), Andrei Alexandru şi Doina Damian (Canada), Anghel Rugină (S.U.A.) şi mulţi alţii. Ca şi în cazul nedemnei publicaţii „Ziua“, şi „Bursa“ face o gravă confuzie de planuri: ia drept reală o iluzie de-a sa, adică prezintă ca sigură dispariţia publicaţiilor noastre, ceea ce vede orice om normal că este ireal, deci, descalificant pentru cei care au minţit opinia publică.
Şi, astfel, m-am întors eu din feerica savană africană, în sinistra junglă balcanică! Iată că iar am călcat pe un şomoiog de şerpi. Le-am pus oglinda în faţă, le-am arătat şi le-am dovedit că fură, aşa că a intrat din nou în funcţiune impresionanta solidaritate a canaliilor. Mîine, aceeaşi bandă va născoci alte acuzaţii împotriva mea. Inutil. Steaua mea urcă vertiginos. Asta, deşi bandiţii au darul de a te face să te simţi tu vinovat că le-ai demascat fărădelegile!

POST SCRIPTUM: Tocmai cînd am zis eu că am scăpat cu viaţă după ce am traversat Planeta de la un capăt la altul cu avioanele, tocmai cînd mi-am luat copilaşii să-i duc în vacanţă, în Poiana Braşov, uite că am dat peste nişte canalii care se îndeletnicesc tot cu vînătoarea de oameni. Mai întîi de toate, o oarecare Electra Ghiza (am crezut, la început, că e vorba de un magazin Fero-Metal sau de fiare de călcat) publică într-o fiţuică nou-creată, intitulată „Bună dimineaţa Braşov“ (agramat titlu, fiindcă lipseşte o virgulă, le e foame, săracii, au mîncat-o), nişte porcării inimaginabile despre o masă creştinească pe care am luat-o la ,,Coliba Haiducilor“, condusă de inegalabilul Viorel Nica. Eu, deputatul Iuliu Ioan Furo, Mitzura Arghezi şi Cornel Ciontu, ca şi două distinse doamne din S.U.A., care ne însoţesc, şi anume cîntăreaţa Mariana Bădoiu şi cercetătoarea în sociologie Aurelia Anderson, am băut numai apă minerală; dar madam Electrica bagă deştele în priză şi scrie că am făcut un chef monstru. Noi am ascultat Mozart, la casetofon - coana Reşou inventează lăutari, care, într-adevăr, circulau de la un butuc la altul, dar ei sînt ai localului respectiv de vreo 20 de ani, iar, în ceea ce ne priveşte, i-am plătit ca să tacă. Noi părăsim localul la ora 18, fiindcă trebuia să îmbăiem, să hrănim şi să culcăm fetiţele - tanti Ghiza-Electroliza zmîngăleşte hîrtia cum că am chefuit pînă noaptea tîrziu (?!). Ne-am lămurit imediat cînd am aflat cine se afla în spatele acestei cópii a ziarului „Ziua“, că tot seamănă la titlu: partiduleţul în derivă P.D.-F.S.N., mai exact patronii publicaţiei, deputatul Vasile Bran şi senatorul Aristotel Căncescu. Din păcate, cei doi ciraci ai lui Petre Roman sînt sponsorizaţi de proprietarul firmei de construcţii ,,DOMOREX“, ing. Mircea Suman (fratele lui, cunoscutul Radu Suman, parcă era ceva mai român). O altă suită de mizerii a declanşat-o un individ pe nume Nicolae Goia - personajul e un paranoic pur-sînge, care-şi atribuie mai multe identităţi, îşi schimbă vocea, joacă teatru, e agitat etc. Întîi a sunat la vila unde trag şi unde, de altfel, de ani de zile plătesc totul pînă la ultimul bănuţ. A pretextat că e un prieten al meu. Numai că eu nu am prieteni cretini, am avut unul pe nume Radu Theodoru, dar a ieşit la pensie. După 10 minute a telefonat cu vocea schimbată, prezentîndu-se colonelul Octav Dumitrescu, de la U.M. 01224, informîndu-mă că se îndreaptă spre noi două camioane pline cu „revoluţionari“ de la „GHIMBAV“ şi „NITRAMONIA“ - Făgăraş. Fireşte, la cea mai sumară verificare s-a dovedit că totul fusese o alarmă falsă, nu există nici un colonel cu numele acesta, iar unitatea militară este la fel de inexistentă. Apoi, psihopatul a mai dat nişte telefoane, pentru întreţinerea psihozei, s-a interesat unde luăm masa de seară, după care s-a prezentat în persoană la locuinţa unde sîntem găzduiţi, recomandîndu-se doamnei care administrează vila cum că este Nicolae Goia de la postul local de Televiziune PRO TV - Canal 8. M-am lămurit repede şi ce e cu canalul ăsta, care pretinde că reprezintă celebrul CNN din S.U.A. E tot un fel de bişniţă a Mafiei locale. Aşadar, cu banii furaţi din visteria statului, partidul care a ruinat o ţară şi-a cumpărat şi amenajat posturi de Televiziune şi Radio, tipografii, publicaţii, cu care torturează un popor întreg. Din păcate, marele, puternicul judeţ Braşov e terorizat cam de 100 de puşlamale care n-au scrupule, şi nici un Dumnezeu. Sincer să fiu, pe mine m-ar amuza toate acestea, fiindcă vreo 5-6 boboci din ăştia înfulec la micul-dejun, toată viaţa m-am luptat cu lichelele, n-o să mă dau bătut tocmai acum, cînd biruinţa este atît de aproape. Totuşi, eu nu sînt de capul meu, am doi copilaşi mititei, care sînt ţinuţi sub teroare şi pe care trebuie să-i apăr. Eu am venit la Braşov, care este oraşul mamei mele, din dragoste, deşi există zeci de localităţi ale ţării care mă invită să-mi petrec concediul, dar am venit şi pentru că m-au invitat muncitorii de la Uzina „TRACTORUL“, cu care mă voi vedea zilele acestea. Îi rog pe aceşti nobili fii ai muncii să măture pleava asta cu furtunul cu apă rece.

CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din „România Mare“, nr. din 18 august 1995)

http://www.ziarultricolorul.ro/pentru-improspatarea-memoriei/singur-cu-palmele-goale-mpotriva-tuturor-hienelor.html