CIOCOII

MOTTO: „Ce cîştigă puterea prin grandoare, pierde prin mojicie“.

Eu sînt conştient că sprijin o Putere ingrată. Dar n-am de ales. Diferenţa este că Opoziţia îmi pare de-a dreptul criminală şi, în pofida asigurărilor pe care le dă, în eventualitatea că ar conduce, ţara s-ar transforma într-un rug şi într-o baie de sînge. Matematic aşa va fi. Astfel că, în lipsa unei variante mai bune, mai sănătoase, mai raţionale, îi ajut să guverneze pe nişte profitori. Nu mă refer neapărat la Ion Iliescu. I-am făcut destule zile negre (Silviu Brucan scrie chiar în „Libertatea“ că l-aş fi „atacat sub centură“), dar nu l-am criticat cu răutate şi uite că el a înţeles asta. Arareori, cînd arde cîte un lucru, pun mîna pe telefon, îl sun şi vorbesc cu el. E, totuşi, şeful statului, dar nu ţine nasul pe sus. Este ceea ce se cheamă un om popular, nu uită de unde a plecat. La fel se întîmplă cu Nicolae Văcăroiu. Şi el e un sacrificat. De la 8 dimineaţa pînă la 8 seara, uneori pînă la 12 noaptea, el e în priză. Cei care îl batjocoresc că bea vodcă, sau ţuică, sau vin - n-au dreptate. Premierul bea, ca orice creştin, la masă, un pahar de vin. În 2 ani de zile, de cînd îl cunosc, nu l-am văzut niciodată ameţit. Decît de extenuare fizică. Pentru ceea ce a fost el chemat să facă - stabilizarea macroeconomică şi ieşirea din criză - Văcăroiu este omul potrivit şi cred că nu exagerez dacă voi spune că numirea lui a fost cea mai bună mişcare politică pe care, de aproape 5 ani încoace, a făcut-o Ion Iliescu. Doresc să rămîn un om drept pînă la capăt. Eu n-am simţul proprietăţii, nu vreau nimic pentru mine, nu cer nimănui, nimic. Am fost şi am rămas un om al Bibliei. Cei care din incultură şi răutate, mă acuză că am scris despre Ceauşescu, se fac că uită un lucru esenţial: am scris despre acel om pentru că s-a luptat din răsputeri cu ruşii, pentru că a demascat crimele staliniste şi i-a repus în drepturi pe foştii deţinuţi politici (chiar aceia care mă atacă acum). În fine, pentru că, aşa limitat cum era el, a avut ambiţia ţărănească să dureze ceva în urma lui, să spulbere ruinele, să construiască, şi uite ce bun e Metroul acum, şi uite ce frumoasă e Casa Republicii cînd soarele zilei sau reflectoarele nopţii tremură în fîntînile arteziene ale acelei singure artere de promenadă a Bucureştilor noştri turciţi. Într-o discuţie cu martori, purtată în februarie 1990, însuşi venerabilul domn Corneliu Coposu, după ce m-a asigurat că îmi citea înainte pînă şi articolele de sport, mi-a spus: „Neîndoielnic, Ceauşescu a fost un patriot. N-am înţeles însă de ce aţi scris despre nevastă-sa“. I-am răspuns simplu: „Din două motive: ca să-i fac lui o plăcere şi ca să o determin pe ea să semene cu modelul, să ajute cultura şi ştiinţa română“. Am spus-o şi o repet, deşi nu mă justific în faţa nimănui: eu n-am avut aici un fel de funcţie înainte de 1990 şi n-am făcut avere, n-am stors privilegii, am fost exact cum sînt şi acum - un om justiţiar, care ştie puţin mai multă Istorie decît alţii şi care spune răspicat ceea ce are de spus. Am fost şi am rămas un solist, nu un corist. Faptul că în iunie 1989 am depus carnetul P.C.R. şi legitimaţia de ziarist AGERPRES pe adresa lui Nicolae Ceauşescu este cît se poate de real şi mulţi oameni cu răspundere - inclusiv actualul general S.R.I. Gheorghe Diaconescu - mi-au confirmat în ultimii ani ce vîlvă a produs gestul meu de independenţă şi mîhnire. Probabil că, datorită tuturor acestora, am fost votat în septembrie 1992 şi am intrat în Parlamentul României. Şi aici, spre uimirea multora, fac o figură aparte: întregul salariu, de 400.000 de lei pe lună, îl dăruiesc săracilor. În urmă cu două săptămîni, s-a pus problema unei colecte publice pentru ajutorarea familiei unui parlamentar din Opoziţie (poetul Ioan Alexandru), care e grav bolnav şi de care mă leagă o prietenie de 30 de ani. N-a dat nimeni un leu. Eu am dăruit, fără să clipesc, 1 milion de lei şi mă rog zilnic la Dumnezeu să-i dea sănătate. Asta, deşi numai cu o lună în urmă, amicul meu semnase împreună cu alţii un Memoriu împotriva mea şi a revistei „România Mare“, extrem de violent. Dar eu l-am iertat şi nici măcar n-am trîmbiţat cuiva că i-am ajutat familia, gestul e anonim. De ce o fac? Am cumva mari păcate de ispăşit? Cine ştie? Poate că am, oi fi năpăstuit pe cineva, oi fi zdrobit vreun destin în cruciada mea justiţiară. Uneori îmi reproşez că din toate întîmplările vieţii lui Isus Christos - modelul existenţei mele şi suma supremă a miracolelor cosmice - acord o prea mare atenţie acelei scene în care El a biciuit zarafii (bişniţarii lumii antice) şi i-a izgonit din Templu. El a fost cea mai înaltă culme a bunătăţii, dar uite că a fost şi necruţător. „Milă vă cer, nu jertfă“ - a spus Isus, Dar, nu despre mine vreau să vorbesc. Revista asta e plină aproape numai cu texte de-ale mele, ori cu scrisori către mine, sînt conştient de asta, desigur, dar, în condiţiile în care atîţia vrăjmaşi mă prezintă ca pe un monstru, nici nu ştiu cum aş putea să mă apăr. Astăzi vreau să vorbesc despre ciocoi. „Ciocoii vechi şi noi“ ai cîntăreţului de la Biserica Enei, Nicolae Filimon, n-au murit. Sămînţa lor a încolţit din generaţie în generaţie, pînă azi, şi va mai da roadă multă vreme. Speculînd la maximum luciditatea cu care nu abjur de la principiile mele şi pun mai presus de orice stabilitatea naţională, ciocoii actualei Puteri îşi fac mendrele. Din 3 în 3 luni, le tremură nădragii, înaintea Moţiunilor de Cenzură, se culcă noaptea miniştri sau prefecţi şi se gîndesc cu spaimă că în zori s-ar putea trezi neica-nimeni. Prăbuşirea ar fi spectaculoasă, cu larmă mare şi huruit de statui sparte. Iar eu pun la bătaie toată cinstea mea, toţi nervii mei, toată bruma mea de şcoală, întreaga credibilitate a unul partid integru, ca să-i apăr pe ei, să mă duc în spate cu Opoziţia reacţionară, ca Hagi cu apărarea adversă, şi să dau gol. De ce? Ca să evit o gravă ruptură musculară în trupul ţării. Ca să nu se risipească şi pojghiţa de cheag care s-a încropit în economia românească de 2 ani încoace. Ca să împiedic scoaterea ţării la mezat şi venirea unei camarile însetate de avere şi, vai nouă, de răfuieli sîngeroase! Pentru curajul acesta sinucigaş al meu am serioase frămîntări în partid, la nivelul filialelor, fiindcă oamenii nu înţeleg de ce mă lupt pentru un Guvern impopular. De asemenea, sînt unele locuri unde nu mai pot să merg cu fruntea sus, aşa cum o făceam pînă nu demult, şi asta nu din pricina greşelilor sau exceselor mele de limbaj (care există, desigur, şi pentru care cer iertare), ci din pricina creditului pe care îl acord unor diletanţi. Şi, astfel, se trece viaţa mea în perioada de tranziţie. Dar impostorii ăştia nu mă cunosc, întregul spirit de dreptate al părinţilor mei şi al marelui român care a fost Eugen Barbu a trecut în mine, sînt ca o bombă cu explozie întîrziată. Un creator de valoare, pe nume Adrian Păunescu, scria în 1981: „V-am spus că sînt un om periculos/ Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă/ V-am spus s-aveţi pentru persoana mea/ Un plus de-ngrijorare şi de teamă“. Eu mă duc la Cimitirul Bellu să pun flori proaspete pe mormintele scriitorilor Neamului, de la Eminescu, Caragiale şi Coşbuc, pînă la George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Eugen Barbu, Marin Preda, Nichita Stănescu şi Nicolae Labiş - în vremea asta ciocoiul care e prefect sau membru al Executivului nu stropeşte iarba nici măcar pe mormintele propriilor săi părinţi. Eu las totul baltă şi, trecînd prin hîrtoape şi noroaie, traversez oraşul şi mă duc în apostolat la Cimitirul Ghencea, ca să hrănesc nişte copii săraci, să dau mîncare la cîini şi la nişte puişori fătaţi sub o criptă, să văd dacă mai au oamenii din mahala apă de băut, pe canicula asta - iar ciocoiul, care şi-a văzut sacii în căruţă, spune subalternilor săi că „nu-i bine să avem de-a face cu oameni ca Vadim, fiindcă ne compromitem“, deşi el, nu eu, are mîinile pătate de sîngele care a curs în decembrie 1989. Aşa e viaţa. Ciocoiul nou a deprins la iuţeală năravurile ciocoiului vechi. El îşi pune secretara să mintă la telefon, cu fraze ca „nu ştiu dacă e în birou, am lipsit puţin, da, uitaţi că îmi spune colega că a plecat de 10 minute, îmi pare rău“. Dacă aş fi lipsit şi eu 10 minute, acolo, la microfonul Parlamentului, el nu mai era azi nici ministru, nici prefect. Dar eu n-am lipsit, fiindcă nu confund lucrurile şi ştiu că stabilitatea şi dăinuirea unei ţări nu se împiedică de un ciot. „Proşti vorbitori mai are partidul nostru!“ - îmi spunea cu năduf preşedintele P.D.S.R., prof. Oliviu Gherman. Aş vrea să-l contrazic, dar nu pot. Şi ce mai face ciocoiul? Păi ciocoiul lasă postul de senator sau de deputat aşa, din senin, şi îl acceptă pe acela de ambasador, sau de secretar de Stat, care sînt mult mai mici în ierarhia politică a unei ţări, dar de asta-i arde lui acum? El se căpătuieşte într-un an, la o misiune diplomatică, mai mult decît o poate face un parlamentar în 10 ani, başca faptul că acesta din urmă chiar că nu se poate îmbogăţi din leafă. În galeria ciocoiască a intrat cu oarecare vîlvă şi un domn, încă tînăr, care a pîndit la gaură vreo 3 ani un post de ştab, să zicem preşedinte pe undeva. Acum 1-a obţinut. În numai 3 zile a devenit de nerecunoscut. Şi-a lăsat burtă obligatoriu. Şi-a tras pe el şi o haină de piele, fiindcă aşa a văzut prin filme. Vorbeşte cu foştii colegi de pe poziţia nouă, a demnitarului în inspecţie, pe la vreo analiză de lucru. A expediat tot felul de urări de fericire pe la nişte ziare negre-n cerul gurii, deşi astea nu i-au solicitat nici un mesaj, dar ciocoiul e băiat deştept, de la ţară, are limba lată şi neutralizează la timp; în vremea asta, revista noastră împlinise cifra rotundă de 200 de numere, cineva de la noi i-a solicitat un mesaj de salut, dar preşedintele cu pricina era pe la vreo Casă de Oaspeţi cu terasă adumbrită şi „şpriţuri mari de vară“, cum zicea Şt. O. Iosif, doar acum are o întreagă Gospodărie Anexă la picioarele lui, inclusiv o ţigancă ciolănoasă de vreo 2 metri, care îl sufocă şi-l soarbe din ochi ca Jurubiţa pe Iancu Urmatecu, din romanul „Sfîrşit de veac în Bucureşti“. Un alt ciocoi cu care nu se mai înţelege nimeni de la o vreme, este şi Don Craidon. Miercuri seara, pe furtuna aia cumplită, veneam acasă de la Senat; de altfel, toată săptămîna am fost de serviciu. Peste drum de casa mea, văd o mogîldeaţă de om: era un cerşetor bătrîn, cu picioarele retezate, ud ciuciulete, tremura ca varga şi nici nu putea vorbi coerent. Milostivă, nevastă-mea ieşise şi îl acoperise cu o pelerină de plastic alb, încercase apoi să-i dea o ciorbă caldă şi ceva medicamente, dar sărmanei vietăţi îi clănţăneau dinţii atît de tare, încît nu putea înghiţi nimic. Atunci cînd am ajuns, fetiţa mea mă aştepta în poartă şi m-a întrebat: „Tată, ce-i acolo jos? E om sau cîine?“. Nu, prichindelul tatii, nu e cîine, e om, dar trăieşte mai cumplit ca un cîine. Am telefonat în stînga şi-n dreapta. Pînă la urmă, prin omenia doctoriţei Cornelia Mareş şi a doctorului Constantin Bogdan, de la Spitalul Berceni nr. 9, dar şi prin mijlocirea fetelor de la Salvare şi a ofiţerului de serviciu de la Ministerul Sănătăţii, am reuşit să-l internăm pe acest om atît de bătut de soartă. Nu are casă, nu are acte. N-avea unde să se ducă, dacă mai stătea cîteva ore cred că murea. Necazul acum începe. Timp de 4 zile îl caut pe secretarul de Stat Icsulescu, ca să-i facem bietului om formele de transfer de la spital la Căminul de Bătrîni, îi las vorbă de 10 ori la secretară, dar el mă ignoră, e prea mare pentru noi. Poate crede că îl va costa ceva îngrijirea nefericitului bătrîn, însă îl asigur că îi voi plăti eu îngrijirea şi medicamentele cîte zile i-o da Bunul Dumnezeu.
Dar, să nu dramatizăm. Viaţa mai cunoaşte şi momente frumoase. Ca, de pildă, sosirea Tricolorilor în ţară. Populaţia Timişoarei şi a Bucureştilor, de fapt, întreaga suflare românească, i-a primit cu o incandescenţă dincolo de care încep lacrimile. Ei sînt eroii noştri pe timp de pace şi merită toate onorurile. Mai ales că nu ne-a bătut nimeni în ultimul meci, ca orice popor mare, românii au orgoliul de a se bate singuri. Îi înţeleg şi pe politicienii care au fost la Aeroportul Otopeni, de la Nicolae Văcăroiu şi Oliviu Ghermam pînă la Emil Constantinescu. Bucuria lor a fost firească şi cine încearcă, dintr-o tabără sau alta, să acuze pe cineva de vînătoare de capital electoral, îşi face un mare păcat. Asta deşi, ca să fiu sincer, pe foarte mulţi abia acum îi văd pe la meciuri, timp de 40 de ani, de cînd cutreier stadioanele, nu i-am cam zărit nici pe la tribună, nici pe la peluza populară. Dacă în ultimii 2 ani au existat cu adevărat momente de consens naţional şi de împăcare a spiritelor în Parlament, atunci acestea au fost generate de performanţele minunaţilor noştri flăcăi, care nu fac politică, nici nu-i interesează, ei fac direct Istorie. Dar a venit şi momentul primirii Tricolorilor la Palatul Cotroceni. Toată lumea a fost invitată - de la politicieni la ziarişti - numai „România Mare“ şi „Politica“ n-au existat pentru improvizaţii organizatori. Şi, dacă nici noi n-am scris despre sportul românesc, şi dacă nici noi n-am fost alături la greu, de la Sevilla şi Moscova (la minus 15 grade) pînă în Albania şi Ţara Galilor (unde am fost arestaţi cu toţii pe Aeroport!) şi dacă nici noi nu ne batem în Parlament pentru drepturile fireşti ale marilor noştri sportivi - atunci nu mai ştiu cine o face. Dar, vorba aia, la plăcinte înainte, la război înapoi - aşa ar putea fi „mîngîiaţi“ dl. ministru şi dl. şef de protocol de la Palatul Cotroceni, care  ignorat cu desăvîrşire  iar apoi, întrebaţi de ce ne prigonesc, au dat vina unul pe altul. Ciocoiul ministerial e uns cu toate alifiile, el îi tratează pe Tricolori ca pe lotul lui de „copii supradotaţi“. Erau handicapaţi, dar le-a ţinut el nişte cursuri intensive, i-a plimbat şi pe la un simpozion finanţat de Sörös şi acum i-a reparat, sînt tocmai buni de lansat în spaţiu. Abia acum se poate vorbi de o tentativă de confiscare a Naţionalei de Fotbal a României, numai că ea nu se vinde pentru o farfurie de mîncare, care poate deveni la minut farfurie zburătoare drept în capul ca un bob de fasole al ciocoiului, cel care vorbeşte limba gimnastică a mîinilor. Dar, să mergem mai departe. Iată o altă specie de ciocoi, mai versată, mai greu de prins în „galeria cu monştri”, se zbate. Personajul n-ar fi ajuns mare mahăr dacă n-am fi curăţat noi locul, contribuind la debarcarea predecesorului său necinsit. La scurtă vreme, mai mulţi politicieni şi ziarişti l-au acuzat pe noul inspector-şef că ar fi fost securist. Noi l-am apărat, din instinct, deşi s-ar fi putut ca inamicii lui să aibă dreptate, mal ales că la noi s-a prezentat dl. Ionescu (fost colonel de Securitate) care ne-a dat în scris că era şeful actualului mahăr, pe care îl şi plătea bine. Astăzi, domnul cu pricina are un comportament foarte ciudat Mai multe oficialităţi ale statului, în frunte cu preşedintele Senatului, îl caută telefonic, dar el se ascunde. Unde o fi învăţat el un asemenea comportament? Şi cît crede că se va ascunde? În definitiv, ce-i solicită aceste oficialităţi? Să intre în legalitate cu nişte probleme, mai concret, să ne pună la dispoziţie, conform Regulamentului Senatului, unele rapoarte privind nişte fărădelegi. Ciocoiul n-o face. El şi-a dat seama că a nimerit peste un cuib de şerpi şi nu vrea să-i supere cu nimic. Legea? Dă-o la naiba, n-aţi văzut ce frumos duce el mîna la stomac cînd se intonează Imnul de Stat?
În fine, hai să-ntindem hora mare şi peste hotarul Bucureştilor, undeva, să zicem, pe Litoral. Acolo ce zăresc ochii mei? Un vătaf de plai, pe care îi caută toată lumea la telefon de vreo 10 zile, inclusiv şefii lui direcţi, dar nu se mai înţelege nimeni cu el: ca mîine va pluti dintr-un birou judeţean într-o cancelarie domnească, se zvoneşte că l-a chemat Vodă la el, să-l ungă sfetnic de taină, aşa că omul şi-a modificat imediat atitudinea în faţa vieţii şi a semenilor, păi nu vă daţi seama, unde ne trezim aici?
Acestea sînt numai cîteva figuri de ceară din Muzeul Ciocoilor. Fireşte, prezint scuze acelor colaboratori apropiaţi ai domnilor Ion Iliescu şi Nicolae Văcăroiu, pe care îi cunosc şi eu, şi care sînt oameni de valoare, cu care se poate colabora în condiţii raţionale. Din păcate, în aceste două echipe se află şi asemenea ciocoi umflaţi ca broasca, autori de faulturi grosolane, cărora le arăt pamfletul meu ca pe un cartonaş galben. Puterea politică este ca marea: la suprafaţă pare liniştită şi uniformă, dar în adîncuri se dă o luptă surdă, zi şi noapte, pentru supravieţuire, pentru un loc mai aproape de jilţul de mărgean, pentru niscaiva scoici cu perle pentru nevestele actualilor demnitari, care nu diferă prea mult de nevestele foştilor demnitari. Mă uit cu o milă nesfîrşită la aceşti oameni. Ce-i cu voi, dragii mei? Ce anomalie magnetică v-a dat peste cap busola vieţii? De ce vă mîncaţi omenia? Cît credeţi că veţi mai rămîne demnitari? Un an? Un deceniu? Ascultaţi-mă bine: dacă strănut o dată, veţi cădea într-o singură zi. Pentru că voi, fără mine, nu existaţi. Sînteţi nişte umbre pe pereţii unei peşteri. Şi un supliment la desert: data viitoare vă dau şi numele...

CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din „România Mare”, nr. din 22 iulie 1994)

http://www.ziarultricolorul.ro/pentru-improspatarea-memoriei/ciocoii.html