SFÎNTA MARE NERUŞINARE

Motto: „Oh, ce nenorocire! Lumea aceasta e pe dos: ceea ce-i o ruşine pentru omul de treabă, este bucurie pentru cel rău”. (Înţelepciunea antică indiană).


Imaginaţia demonilor e infinită. N-ai cum să te lupţi cu ea. Singura modalitate e anafura popii, căţuia cu tămîle sau ciomagul omului simplu. Nu mai e un secret pentru nimeni că, de trei ani încoace, trăim în anarhie. Personal, mă minunez că totuşi ţara mai supravieţuieşte. Avem 1 milion de şomeri, preţurile au crescut de la 10 la 100 de ori, criminalitatea a atins cote nemaiîntîlnîte în istoria României, totul se prăbuşeşte sub ochii noştri de oameni pe cît de îndureraţi, pe atît de neputincioşi - iar principalul vinovat pentru dezastru, Petre Roman, apare aproape seară de seară la televizor, ba pe programul I, ba pe programul II, ba la SOTI (uneori chiar pe toate trei deodată) şi ridică din umeri, zîmbeşte ca un idiot şi debitează cam aşa: „De vină sînt cei care se opun reformei, dacă nu eram schimbat în septembrie 1991, acum adînceam reforma, trebuie să luptăm împotriva vechilor structuri şi a nostalgicilor vechiului regim, iată-mă pe mine, chiar eu sînt, în persoană, am propus o alternativă la guvernare, cînd vă săturaţi de ăştia puneţi-mă la loc, în fruntea Guvernului, ca să termin ce-am început!”. Personajul e bolnav de glanda tupeului, el nu vrea să priceapă în ruptul capului că populaţia l-a schimbat atît de brutal tocmai pentru a nu distruge şi ceea ce mai rămăsese în picioare, tocmai pentru a salva ce se mai putea salva. Pe scurt, el nu înţelege că e un cadavru politic, nu va mai conduce în ţara asta nici dacă ar mai rămîne doi politicieni în viaţă - el şi amuzantul conte Iosipescu-Zambra. Şi atunci de ce insistă, de ce ni se vîră cu anasîna în ochi şi-n urechi seară de seară? Să fie el atît de naiv? Nu cred, mai degrabă e vorba de împingerea lui de la spate, de către grupări de presiune din exterior. Iar ziariştii şi politicienii noştri - în imensa lor majoritate - sînt timoraţi de francmasoneria care se află în spatele fiului de general sovietic şi nu au curajul ca, la discursul său ca o placă stricată, să-i răspundă public, fie la conferinţe de presă, fie în Parlament, fie la televizor: „Alo, maistre, matale nu-ţi e ruşine? Chiar n-ai avut nici o vină în ruinarea acestei ţări, timp de doi ani, cît ai condus-o despotic? Pe cine crezi că prosteşti, cine te pune să faci ceea ce faci, nu ţi-e frică de judecata oamenilor înnebuniţi de lipsuri, dar şi de mînia lui Dumnezeu?”. Pînă acum n-am întîlnit vorbele astea sănătoase, rostite cu năduf, decît în paginile revistelor noastre, ,.România Mare“ şi „Politica”, dar şi în cele ale „Europei”. Aşa că să nu ne mire că puiul de agent kominternist face ouă de păianjen, din care ies larve ca Traian Băsescu şi Adrian Severin. Primul, în special, este şi redus ca intelect, s-a trezit din fochist sau salvamar direct ministru şi, apoi, parlamentar. Noi îi dovedim cu documente incontestabile că e hoţ - el ne taxează în public ca „partid fascist”. Ăsta e stilul evreiesc (măcar de-ar fi fost zbanghiul pleşuv evreu, dar nu e, nenorocitul!) - nu poţi să critici pe vreunul, că sare ca ars fie el, fie tot familionul, şi din nazist nu te mai scoate, ba chiar aduce dovezi că ai fost văzut (pe vremea cînd nici nu te născuseşi) că înfundai camerele de gazare cu sute de mii de oameni nevinovaţi. Tot astfel, acest potenţial puşcăriaş l-a jignit pe venerabilul senator Dragoş Luchian, numindu-l escroc. Motivul? Acelaşi - acesta a îndrăznit să fie conducătorul Comisiei Senatoriale pentru stabilirea matrapazlîcurilor Guvernului Roman, deci şi ale barcagiului îndopat cu milioane de dolari. Şi mai e ceva: cum pot oare unele persoane publice, inclusiv magistraţi, să-i acuze pe foştii guvernanţi comunişti de distrugerea economiei naţionale, cînd astăzi producem jumătate din ceea ce se producea atunci, iar mîncarea, locuinţele, autoturismele, medicamentele, mobila au atins preţuri demenţiale, inaccesibile pentru tot mai mulţi români?

Tot sfînta mare neruşinare îi patronează şi pe indivizi ca Emil Constantinescu, Vasile Popovici, Nicolae Militaru, Ştefan Kostyal, Liviu Turcu, Ion Mihai Pacepa, Gabriel Andreescu, P.M. Băcanu - toată lumea ştie că ei sînt marionete în mîna unor servicii străine şi că încearcă să ne sperie cu bau-baul acestor forţe, să facă o carieră şi mai mare decît cea de pînă acum, să-i acuze de trădare a intereselor naţionale exact pe aceia care au avut şi mai au coloană vertebrală. Şi, cu toate astea, extrem de puţină lume a avut curajul să le-o trîntească deschis, în faţă, să-i pună cu botul pe labe. Iar ei, văzînd că le merge, îşi ţes pe mai departe păienjenişul reţelei străine pe trupul unei ţări atît de vlăguite! Ce neobrăzare, ce crimă de înaltă trădare! Şi ce altceva decît neruşinare dovedeşte cohorta de foşti turnători ai Securităţii, dovediţi cu acte în regulă şi chiar cu propria lor recunoaştere?! Persoane precum Corneliu Coposu, Al. Paleologu. George Arion. S.R, Stănescu, F.G. Mărculescu, Mircea Dinescu, Dan Ceachir, Şt. Aug. Doinaş - vor să ne convingă pe toţi că ei sînt securiştii cei buni, în timp ce noi sîntem securiştii cei răi, chit că nu s-a putut produce nici o dovadă în sensul colaborării noastre cu defuncta Securitate, ba, dimpotrivă, mărturiile au probat că noi am fost urmăriţi şi spionaţi zi şi noapte. Şi atunci? Şi cum altfel decît ,,sfîntă mare neruşinare” se poate numi campania bezmetică, pe care cea mai respingătoare canalie a presei române, Cristoiu, a dezlănţuit-o împotriva marelui dramaturg Paul Everac? Apare, şi acesta din urmă, o singură dată la televizor, în doi ani de zile, rostind nişte vorbe de bun-simţ - iar caricatura naturii, care de-abia descălecase de pe pupitrul unde se cocoţase sîmbătă seara, îl acuză de abuz, de enervare a populaţiei, de ceauşism, de comunism etc. El vorbeşte... activistul CC al UTC, această glumă a naturii, acest animal căpiat, pe care orice control veterinar l-ar amenda pentru că nu corespunde normelor fito-sanitare, fiindcă are creier înnăbuşit şi nu s-a mai frecat cu spinarea de un duş, oho, de cînd strîngea cotizaţia la pionieri! Fraţilor, nu se mai găseşte nici un român adevărat, bărbat sau femeie, care să-l despoaie pe caltaboşul ăsta stricat şi să-l bage într-o baie fierbinte, după care să-l ungă cu marmeladă, să-l tăvălească bine prin fulgi şi să-l plimbe pe lanţ, în direct, la emisiunea Teleenciclopedia? Aşteptăm oferte, mare recompensă! Cît mai poate ţine jocul ăsta iresponsabil al hoţilor şi turnătorilor care, în zbaterea lor de a scăpa din laţul oprobriului public, se agită furibund şi mint o lume întreagă, aruncă cu fumigene, doar-doar, la înghesuială, vor scăpa ei şi vom pătimi noi? Mă mai întreb, şi eu, ca ţăranul român: cîtă vreme oare vor mai fi păcăliţi diplomaţii şi ziariştii străini de toate aceste gloabe, pe care cinicul Occident tot pariază, le tot poleieşte cu dolari, dar uite că respectivilor nu le iese pasienţa şi lumea tot cu noi merge?!

N-aş fi scris rîndurile acestea, dacă n-aş fi fost un fanatic al dreptăţii. Aşa m-am născut, aşa am fost educat. Pot strica o prietenie de-o viaţă sau îmi pot risca destinul întreg pentru triumful dreptăţii. Oamenii din jurul meu pot depune mărturie că îmi pedepsesc uneori cu asprime propria mea familie - fraţi şi surori - dacă o ia cineva razna şi comite vreo injustiţie, oricît de mică. Cu siguranţă, cu sîngele acesta clocotitor, nu sînt bun de om politic. Pentru că nu sînt prudent, nu stau la pertractări şi aranjamente, nu cad „la pace” cu nimeni, îmi urmez numai şi numai steaua călăuzitoare a dreptăţii. Atunci cînd am avut convingerea că domnii Ion Iliescu, Adrian Năstase, Oliviu Gherman, Alexandru Bîrlădeanu au greşit (ca să citez numai oameni pe care îi preţuiesc sincer) - am trecut peste orice menajamente şi i-am criticat. Cu orice risc, chiar şi al ruperii unor relaţii de prietenie, chiar şi al scăderii de tiraj la revistele mele. Normal că are dreptate adagiul biblic, care spune: „Să nu judeci, ca să nu fii judecat!”. Totuşi, cineva trebuie să-şi asume şi pericolul acesta, pentru a da satisfacţie românului simplu - român care e o fiinţă de o nobleţe ancestrală, umblă prost îmbrăcat, e posac şi cu aripi frînte, dar puţină lume ştie că în veşmintele alea ponosite, de om ajuns aproape cerşetor în ţara lui, se ascunde un prinţ de o nobleţe antică, o minune a Dumnezeirii. Fireşte, unii ar putea spune, pe bună dreptate, că ar trebui să-mi văd mai întîi bîrna din ochiul meu. Ştiţi care-i culmea? Vorba rabinului din snoavă: şi ei au dreptate! Important este cît de curat îţi e demersul justiţiar şi dacă el e credibil la oameni sau nu. Personal, n-am nici un interes să mă cert cu atîta lume, să mă expun, să fiu ameninţat cu moartea, să aflu că vin persoane dubioase să se intereseze pe la vecini cu ce maşină plec de acasă, la ce oră şi pe ce traseu. Probabil că mafia antiromânească mă va lichida odată, dar ştiu că i-am dat mare bătaie de cap şi nu m-a îngenuncheat nimeni, am fost Domn în ţara mea. Dar, pe barba lui Zeus (cum ar zice îndrăgitul spîn Răzvan Theodorescu), nu despre mine vreau să vorbesc. Ci despre minciună. Despre corupţie. Despre trădarea de neam. Pe scurt - despre neruşinare. Ajung să cred că vestitul Pod al Minciunii, din vatra medievală a Sibiului, ar trebui aşezat la loc de cinste pe stema ţării. Pentru că în România se minte înfiorător, cu seninătatea cu care se respiră sau se bea apă. Ce nu fac cîrcotaşii de profesie pentru a-şi schimonosi adversarul? Numeroase minciuni au fost debitate despre modesta mea persoană: am fost securist, profitor al regimului, ascuns la munte în timpul Revoluţiei, cu tată ţigan şi legionar din Obor, apoi ambii părinţi bulgari baptişti, am omorît-o pe mama, am violat studente pe mormîntul lui Eminescu, îi dădeam videocasete lui Tudor Postelnicu, care mi-a dat un ARO, pe care, la rîndul meu, l-am vîndut cu 500.000 ca să cumpăr iarăşi casete, fireşte, tot pentru ministrul de Interne etc., etc., etc. Peste toate astea, precum colacul peste pupăză, s-a aşezat o invenţie pe care, în superba lui naivitate, mi-a împărtăşit-o marele poet Grigore Vieru: „Cum, tu n-ai fost membru în Comitetul Central al P.C.R.?”. Aşa m-a întrebat poetul, pentru că aşa i se spusese prin lumea scriitoricească din România. Reacţiile mele au fost pe măsura măreţiei momentului; aşadar, grijulii faţă de soarta mea şi pe deplin recunoscători, scriitorii români m-au băgat, în sfîrşit, în C.C. al P.C.R.! Pînă în decembrie 1989, n-avusesem loc acolo tot din pricina lor, a manoleştilor şi blandienelor, şi palerilor, şi ziguornilor care animau curţile nobiliare ale aristocraţiei staliniste, ba pe la vila lui Gogu Rădulescu, ba pe la Gospodăria de Partid cea darnică în locuinţe, maşini, alimente şi băuturi fine, la preţuri simbolice. „Îmi pare rău,. Grigore - i-am răspuns minunatului meu amic - dar n-am fost în C.C. al P.C.R., nici măcar în vreun comitet studenţesc sau de sector, iar acum e prea tîrziu să accept, nu atît pentru că am înfiinţat eu un partid, ci pentru că P.C.R.-ul a fost dizolvat.

Sau, cine ştie, poate că s-o fi desfiinţat P.C.R.-ul, dar a rămas pe mai departe C.C.-ul, ca avangardă luminoasă, care arată calea Anei Blandiana spre Paris şi lui Octavian Paler spre Europa Liberă”, şi cum se mai minte în România? Păi în România se minte atît de năpraznic, încît se aude pînă hăt, în Canada! A venit timpul să bag în seamă gazeta „Cuvîntul Românesc”, din Canada. Dacă stau bine să mă gîndesc că ea e scoasă de nişte legionari, angajaţi de Mossad pe post de proteze umblătoare, şi dacă îmi mai amintesc că derbedeii ăştia mi l-au ucis pe Nicolae Iorga, atunci „Cuvîntul Românesc” la care se referă ei a fost acesta: „Foooc!”. Un oarecare Eugen Bârsan scrie în numărul de Crăciun următoarea gogoaşă: „Vadim Tudor, emanînd gălăgie bolşevică, se ridică şi strigă în plin Senat: «După mine, tovarăşi!»”. Pistolarul a auzit el ceva, de pe la ciumeţii lui din România, dar, fiind probabil leat cu nonagenarul Horia Sima, n-a auzit bine. Am mai explicat în revista noastră „Politica” acea scenă, petrecută la şedinţa de votare a Guvernului Văcăroiu: pur şi simplu am glumit, era o atmosferă destinsă, după ce reacţiunea părăsise sala în fluierături, iar cuvintele propriu-zise nu sînt nici pe departe bolşevice, ci formează titlul unei poezii celebre de Lucian Blaga, el preluîndu-le, la rîndul său, dintr-un îndemn al lui Isus Christos către apostolii săi. Dar nu poţi să le ceri cultură unor epave care l-au ucis cu sînge rece pe cel mai mare om de cultură din România Secolului XX. În aceeaşi fiţuică stupidă, care nu cred că depăşeşte 1.000 de exemplare (ca şi hîrtia de împachetat vitriol a lui Aristide Gunoiu), un anume Dan Emilian Roşca a comis un sacrilegiu infernal. Dar, să reproduc pasajul cu pricina, să vadă opinia publică din România, dar şi exilul care citeşte revista noastră, cît de bestii pot fi unii legionari: „Şi Grigore Vieru a fost văzut în toată micimea-i sufletească: un măscărici doinind cu lacrimi de crocodil pe lîngă cei doi bolşevici de şcoală nouă: Snegur şi Iliescu, vajnicii Români care vor a ţine un singur Neam în două ţări aflate în reînnoită «amiciţie» cu Kremlinul. Un măscărici mahmur, însoţit în plimbările-i de suflet de-a lungul şi de-a latul tractirurilor comuniste de penibilul cuplu de lăutari Aldea Teodorovici...“. La ora aceea, admirabilii menestreli ai Basarabiei zăceau în pămîntul îngheţat al Chişinăului de mai bine de o lună. Nu se poate ca românii din Canada, inclusiv legionarii, să nu fi aflat de tragedia lor, care a fost unică în Europa, comparabilă poate cu cea de la Mayerling, de la sfîrşitul veacului trecut, cînd un alt cuplu de îndrăgostiţi a murit. Şi, cu toate acestea, profanatorii de cadavre din Canada nu se dau în lături de la insultarea memoriei acestor minunaţi artişti patrioţi. Voi, legionari îmbătrîniţi în rele, nu ajunge că ne-aţi omorît oameni de valoare mondială, ca I.G. Duca, Armand Călinescu, Virgil Madgearu, Petre Andrei şi Nicolae Iorga, acum ne mai dezgropaţi şi cadavrele sfinte, pentru a le pălmui şi crucifica?! Nu vă e ruşine? Nu vă zguduie somnul monştrii propriei voastre putreziciuni umane?

Nu putem încheia înainte de a consemna lipsa de obraz, de caracter, de memorie a sinistrului handicapat Mihai de Hohenzollern, care, după ce ne-a vîndut ruşilor în 1945, îşi aduce aminte şi vrea să ne salveze, tot el, de noua generaţie de ruşI, după 50 de ani! De bună seamă, ar fi multe de spus pe tema eternă a neruşinării. Din păcate, constat cu îndurerare că trăim, la ora actuală, un „bellum omnium contra omnes” („război al tuturor împotriva tuturor”). Toată lumea atacă pe toată lumea, foşti tovarăşi de drum se înjunghie la răscruce, procesele curg, presa nu mai pridideşte, canaliile străzii abia aşteaptă ca, în adierea vîntului de primăvară, să-şi scuture ghioceii fragilele clopote albe, pentru a năvăli ele din nou pe străzi, ca rinocerii şi ca buruienişul, ca să sufoce iarăşi totul şi să ne taie orice chef de viaţă. Şi în furtuna asta de patimi există un nebun care se bate singur, cu palmele goale, nu face tranzacţii, nu tîrguieşte ţara. Nebunul acela este, vorba îndrăgitului Grup Divertis - Personajul Colectiv. Adică Fenomenul România Mare. Şi s-ar putea ca mîine să propunem o Lege împotriva neruşinării...

Noaptea de 26 spre 27 ianuarie 1993
CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din „România Mare“, nr. din 5 februarie 1993)


http://www.ziarultricolorul.ro/pentru-improspatarea-memoriei/sfnta-mare-neruinare.html