Arta de a fi nemernic

MOTTO : „M-am săturat de lichele. Daţi-mi o canalie.“ (VICTOR EFTIMlU)

Ecourile emisiunii „Milionarii de la miezul nopţii”, difuzată de Postul Naţional de Televiziune Antena 1, marţi, 16 septembrie 1997, nu numai că nu s-au stins, dar iată că se amplifică. Aproape toată lumea vorbeşte numai despre dialogul dintre Gheorghe Funar şi Adrian Păunescu, moderat de acest ziarist de mare curaj care e Marius Tucă. Dialog la care, se pare, aş fi avut şi eu o oarecare contribuţie, în toată ţara, a doua zi s-a înregistrat un val de înscrieri în P.R.M. - numai la Cluj, de pildă, au făcut coadă să se înscrie, în dimineaţa următoare, peste 250 de cetăţeni, chiar şi de etnie maghiară. În timpul dezbaterii, a existat, totuşi, un moment dificil, observat de prea puţini dintre telespectatori; pe la mijlocul emisiunii, scaunul pe care stăteam eu era cît pe-aci să se rupă, aşa, în mod inexplicabil. Noroc că mă ţin bine pe picioare şi am evitat o cădere care - indiferent de motivele ei - ar fi fost de un grotesc incontestabil. Şi pentru că era greu de schimbat scaunul în timpul transmisiei, am căutat să parez şi să bravez, reprimîndu-mi orice tendinţă de a mă relaxa, de a mă lăsa pe spătarul scaunului.
Nu mi-a fost uşor, pentru că e destul de neplăcut să stai încordat, aproape 2 ore. Ceea ce nu ştie lumea este însă altceva: fotoliul cu pricina îi era destinat lui... Gheorghe Funar! Printr-o complicată rotaţie a locului, datorită superstiţiei, sau obişnuinţei lui Adrian Păunescu de a sta el în partea stîngă, s-a ajuns la mutaţiile acestea. Evident că nu voi acuza pe nimeni de slăbirea intenţionată a scaunului, mai ales că toţi cei de la Antena 1 sînt oameni minunaţi, care nu se ocupă cu aşa ceva. Dar, cine poate şti? Îmi aduc aminte că în campania electorală din 1992, bunul meu amic acad. Eugen Mihăescu (fiul venerabilului dascăl N. Mihăescu) îmi mărturisea: „Trebuie să stau mereu lîngă Ion Iliescu. Închipuieţi că îi verific şi scaunul pe care se aşează la Televiziune, ca nu cumva să se rupă. Aşa se întîmplă şi în S.U.A. - fiecare echipă a unui candidat la Preşedinţie îşi împarte sarcinile, unele aparent minore, dar pe ansamblu foarte importante“. Şi încă un amănunt pe care marele public n-are de unde să-l ştie: aţi observat că Marius Tucă cerea mereu regiei să se intre în legătută şi cu un telespectator care să ne critice, să ne provoace. Ei, bine, i-a fost imposibil: din 30 de cetăţeni care izbutiseră să prindă legătura, toţi erau încîntaţi de emisiune. Este un procentaj de sută la sută? Este. Aş putea să povestesc multe despre acea noapte de pomină, care va rămîne în memoria românilor din două motive: eclipsa de Lună şi emisiunea despre naţionalism. Ferice de copiii care au fost concepuţi în acea noapte. Vorba lui Dimitrie Bolintineanu, reluată de Caragiale în titlul unei piese de teatru, „Ah, ce noapte furtunoasă!“. Neîndoielnic, scena cea mai gustată de telespectatori, dar şi de cei de pe platoul de filmare (văzuţi şi nevăzuţi) a fost aceea în care Gh. Funar, cu aerul lui grav, fără a i se clinti vreun muşchi pe faţă, a declarat: „Consulul general al Ungariei la Cluj-Napoca este un nemernic”. Au fost cîteva secunde de stupefacţie, după care toţi am izbucnit în rîs, iar corpul tehnic de pe margine chicotea pe la colţuri, cu mîna la gură. Într-adevăr, cuvîntul „nemernic” nu se prea uzitează în limbajul politic şi diplomatic. A auzi pe primarul Municipiului Cluj-Napoca decretînd pe consulul general al Ungariei în urbea pe care el o păstoreşte, drept „nemernic”, în văzul şi auzul a cel puţin 3 milioane de oameni - asta e o scenă rară, de-a dreptul antologică. După o asemenea pleoştire de pălărie pe ochi, eu, unul, dacă eram în locul acestui Bitay, ori Bitang, sau cum l-o mai fi chemînd, aş fi solicitat să fiu rechemat de la post. Dar consulul nu-i de capul lui, el e şeful Centralei de Spionaj ungureşti în inima Transilvaniei, cum o să plece, cînd a fost trimis cu o misiune precisă? Atunci mi-am adus aminte că pe un post de Televiziune mai fusese rostit cuvîntul cu pricina - era vorba despre refuzul lui Ion Cristoiu de a sta alături de Sorin Roşca Stănescu la o emisiune PRO TV, în care ar fi trebuit etalate amintiri de la „Viaţa Studenţească”. Avînd coloană vertebrală, Cristoiu i-a trimis o scrisoare lui Tatulici, prin care a rugat să se explice marelui public motivele pentru care nu poate sta alături de un nemernic ca Sorin Roşca Stănescu. Teribil cuvînt! Are rezonanţă metalică, de ghilotină! Nici un Dicţionar Explicativ nu îl înţelege în toată profunzimea lui. Numai un scormonitor de comori la rădăcinile semantice ale Limbii Române, cum a fost Constantin Noica, ar fi putut degaja, dintre straturile de pămînt şi apă, etimonul cuvîntului cu pricina. Personal, înclin să cred că „nemernic” înseamnă un om fără Dumnezeu, care nu merită nimic, nici un respect, nici măcar recunoaşterea calităţii de om, deci cineva nemerituos. Termenul nu e departe de „nevrednic”, sau „nevolnic”. Faptul că „nem“ înseamnă, în ungureşte „nu“ dă o semnificaţie aparte „nemernicului”. Oh, sfîntă şi binecuvîntată Limbă Română! Ce forţă magică ţi-a dat bunul Dumnezeu! Cum poţi tu, bunăoară, să sugerezi ticăitul scurgerii vremii în molcomul cuvînt „ceasornic”, care e ca o pereche de ceasuri la mîna unui soldat rus, fiindcă e vorba de un pleonasm - şi ceas, şi ornic înseamnă acelaşi lucru. Şi cîtă Istorie milenară se comprimă în cuvîntul „mulţumesc”, care vine de la urarea latină „multi anni irre”, adică „mulţi ani fericiţi” (mulţă mire)! Nu voi înceta niciodată, pînă la moarte, să mă minunez în faţa Limbii Române, care mi se pare cel mai bogat rezervor arheologic al Poporului Român, „limba e naţionalitatea” - spunea filozoful iluminist german Fichte. Mai spre zilele noastre, un român extraordinar, de prietenia căruia m-am bucurat - e vorba de Nichita Stănescu – şi care mi-a salutat entuziast cartea de debut, în 1977 (au trecut 20 de ani de atunci!), a făurit versul: „Patria mea este Limba Română“. Astăzi, un om de la care nu aşteptam nimic bun decît, fireşte, scînteierile de inteligenţă şi de cultură rară pe care noi, cei care am albit pe cărţi vechi, le detectăm imediat, face oficiul de apărător al Limbii Române. El se numeşte George Pruteanu, e membru al unui partid care îşi zice naţional (dar, în fond, e profund antinaţional) şi face exact ceea ce ar fi făcut Nichita Stănescu dacă ar mai fi trăit şi ar fi ajuns senator. Nu mai contează că l-am atacat dur pe Pruteanu, de cîteva ori, nu mai importă nici că m-a atacat şi el, într-o luptă disproporţionată, fiindcă el utiliza postul public de Televiziune - ceea ce ne adună de aceeaşi parte a baricadei, ca o „furtună divină”, este iubirea faţă de Limba Română. Pentru că vin astfel de momente în existenţa fiecărui Popor cînd clasa politică, personalităţile publice trebuie să opteze în chestiuni vitale. Iar atunci se aleg apele: de-o parte oamenii adevăraţi, de cealaltă parte nemernicii. Mă bucur că am cavalerismul de a trece peste toate mizeriile orgoliilor, de a uita că unii m-au pus la stîlpul infamiei, ani de zile, pentru ca astăzi să fie nevoiţi să ajungă la vorba mea dintîi, şi uite că îi felicit pe adversarii politici care, în ceasuri de răscruce, au adoptat singura poziţie corectă, raţională şi naţională. Multe dintre păcatele lui Nestor Bădiceanu s-au şters în clipa în care, sancţionînd linia greşită a P.N.Ţ.C.D.-ului, a votat împotriva ratificării Tratatului cu Ucraina (poate din pricina asta a şi fost schimbat din funcţia de vicelider al Grupului Parlamentar!). La fel, atitudini ferme şi cinstite, în probleme naţionale unde nu pot încăpea tranzacţiile, au avut şi alţi oameni, cu care am tot schimbat, de-a lungul ultimilor ani, săgeţi nu tocmai amicale: Octavian Paler, Niculae Cerveni, Corneliu Turianu, Claudiu Iordache, Lorin Fortuna, Ion Puiu şi mulţi alţii. Merg mai departe cu onestitatea şi voi recunoaşte că, în comparaţie cu iresponsabilitatea gravă a PNŢCD şi PNL în faţa tăvălugului UDMR-ist, o poziţie corectă împotriva iredentismului unguresc au avut Virgil Măgureanu, Gelu Voican Voiculescu şi Petre Roman. Au ei alte păcate, pentru care i-am criticat de multe ori, dar nimeni nu poate face dovada că s-au aflat în cîrdăşie cu UDMR-ului, dimpotrivă. S-ar putea ca rîndurile acestea să-i surprindă pe unii cititori ai mei. Alţii chiar m-ar putea suspecta că vreau să întind o mînă taberei adverse. Le voi răspunde, tuturor, că în materie de „chestiune naţională“ eu nu am nici un fel de prejudecată, trec peste orice animozitate, peste orice vremelnică vanitate, şi-i judec pe oameni după raportarea lor la Popor. Iar Dumnezeu ne judecă pe toţi. Cine ştie, s-ar putea ca eu însumi să trec acum printr-un proces de limpezire şi maturizare. Noi nu trăim vremuri normale, dimpotrivă, iar împrejurările astea excepţionale, ca un fel de stare de război nedeclarată, ne silesc pe toţi să apelăm la substraturile cele mai adînci ale fiinţei. La urma urmei, n-avem decît o viaţă şi dacă nu vom reuşi să o punem în slujba binelui, a frumosului, a folosului obştesc, a concordiei dintre oamenii aceleiaşi Patrii şi aceleiaşi Umanităţi, atunci cînd va cădea cortina vom vedea cît de singuri şi pustii sîntem. Scriu toate aceste rînduri conştient că eu însumi am greşit şi am exagerat de atîtea ori, dar nu cu intenţie, şi nu fiindcă vreau să fiu un „bad guy” (un „tip rău”), fondul meu genetic, educaţional şi creştin fiind curat - ci tocmai pentru că de prea multe ori am rămas singur în faţa vrăjmaşilor Neamului Românesc şi a trebuit să ridic vocea pentru a mă face auzit. Astăzi, mulţi au ajuns să-mi dea dreptate, pe căi ocolite, proprii, şi e bine că s-au trezit cu puţin timp înainte de o nedorită explozie socială şi etnică. Dar ce grozav ar fi fost dacă toţi aceşti oameni, şi alţii ca ei, s-ar fi deşteptat la realitate mai curînd! Să nu fi observat ei tendinţele segregaţioniste şi şovine ale U.D.M.R.-ului? Să nu fi priceput ei ce urmăreşte Ucraina? Să nu fi înţeles ei că trupele române n-au ce căuta în Angola, Bosnia şi Albania? Într-un timp fulgerător de scurt, viaţa ne-a dat nouă dreptate: aceleaşi forţe politice care au votat transformarea Armatei Române într-un mozaic de trupe mercenare, expediindu-le departe de casă, cu mult fast şi gălăgie entuziastă, dar tot pe banii ţării, acum sînt nevoite să le retragă, în surdină, cu coada între picioare. Şi atunci de ce ne-ai mai făcut pe noi „bolşevici”, în plină şedinţă a Senatului, domnule ţărănist Voicu Glodeanu? Am pomenit de acest personaj pentru că datorită tensiunii create atunci, senatorul P.S.M. Mihail Lădariu, om tînăr, avea să moară de inimă, după numai două ore. Intoleranţa fundamentalismului ţărănist a făcut şi încă mai face victime. O structură biologică, ieşită din comun, i-a făcut pe unii ţărănişti să supravieţuiască talazurilor vieţii şi să ajungă la 80 de ani - cei mai firavi dintre ei s-au prăpădit în temniţele staliniste, sau ulterior. Nu-mi pare rău că supravieţuiesc aceşti bătrîni, dimpotrivă, le doresc sănătate, dar atrag atenţia, în mod public, că răutatea lor funciară produce cataclisme. Din victime, au devenit călăi. Şi asta nu e bine. Astăzi, aceşti oameni atît de izbiţi de valurile vieţii, au venit la cîrma României. E mai mare jalea. În vreme ce fălcile întunecate ale temniţei au mestecat şi au topit vieţile unor cărturari excepţionali, cum au fost Gh. Brătianu şi Mircea Vulcănescu, pe limanul salvării au fost azvîrliţi nişte oameni care, în imensa lor majoritate, sînt mediocri. Eu cînd îl văd şi cînd îl aud pe Ion Diaconescu, ce vorbeşte şi, mai ales, cum se exprimă şi se comportă, îmi pierd graiul. Mai mult ca sigur că în închisoare n-a putut să-şi facă o educaţie şi o brumă de cultură (deşi alţii au găsit soluţii, au învăţat limbi străine, poeme şi psalmi, ba de la preoţi, ba de la un Nichifor Crainic şi Radu Gyr) - dar între 1964 şi 1989, s-a scurs un sfert de veac, oare chiar n-a putut bătrînelul ăsta să înveţe nimic? Nu pretind să fie un om al Renaşterii, nici măcar un om cu o cultură medie, dar nici nu pot admite că în fruntea ţării (ca lider al principalului partid al Puterii) se află un pensionar care se prezintă într-un hal de nedescris, dînd dovadă de prezenţă de spirit doar în ceea ce priveşte căpătuirea propriilor rubedenii (nepoata la Camera Deputaţilor, bărbatul nepoatei ca director adjunct al S.I.E. etc.). În ultima clipă, aud că bătrînul Ion Diaconescu a avut o poziţie corectă şi patriotică în vizita întreprinsă la Moscova, ceea ce îi face cinste - dar n-ar putea fi la fel şi cu privire la terorismul unguresc din interiorul graniţelor României?
Efectele acestei proaste pregătiri a noilor conducători ai ţării se văd pretutindeni. Totul merge anapoda. Pentru a culca o ţară la pămînt nu-ţi trebuie nici un program, nici o strategie, pur şi simplu închizi, sau lichidezi ba uzine, ba complexe agro-zootehnice, ba zone turistice, ba spitale şi şcoli. Cel mai uşor e să distrugi. Piramidele, care încorporează munca a sute de mii de oameni şi sfidează timpul de 4 milenii, pot fi pulverizate în 4 secunde de un pilot care habar n-are cum îl cheamă, dar care are cala aeronavei burduşită cu bombe. Fiindcă bomdardament, şi nu altfel se numeşte distrugerea temeinică, cu metodă, a României. Cei care se încăpăţînează să prostească populaţia, pretextînd că asta ar fi... reformă, sînt nişte nemernici. Cei care au distrus baza alimentară a ţării, pentru a umple piaţa cu hrană de import, sînt nişte nemernici. Cei care au adus în stare de faliment mai toate întreprinderile ţării, pentru a fi date pomană unor aventurieri străini, sînt nişte nemernici. Şi tot nişte nemernici sînt javrele de presă care schelălăie după caravana Partidei Naţionale, dîndu-se la cai, să-i apuce de picioare: Sorin Roşca Stănescu şi, mai nou, progenitura lui ţigănească, pe nume Mircea Cuzino Stănescu, Radu Budeanu (fost secretar P.C.R. la „Lumea”, azi, năpîrlit şi huligan), Mihai Valentin Neagu, Dan Diaconescu, Adrian Ursu, Liviu Ioan Stoiciu, Dan Stanca, Vasile Şelaru, Vladimir Alexe, Răzvan Savaliuc, Andrei Cornea, Cornel Nistorescu şi alte creaturi sinistre, care n-au nici o meserie, nici o ştiinţă de carte, iar dacă nu i-ar porcăi pe patrioţii români, contra-cost, ar fi leşinaţi de foame. La fel de nemernic este şi Victor Ciorbea. Faza ultimă în care a intrat ticăloşia acestui ins profund bolnav s-a văzut, cu ochiul liber, la Ţebea. Mai exact, atunci cînd i-a ameninţat, deschis, pe cei care nu sînt de acord cu ei: „Va fi vai şi-amar de cei care ne vor pune beţe-n roate!“ - cam aşa a strigat, cu o voce piţigăiată de spaima huiduielilor, nefericitul purtător al Ordinului Tumoarei. Unii s-au grăbit să mi reproşeze că n-am fost şi eu la Ţebea. Abia acum îmi dau seama că Dumnezeu mi-a dat gîndul cel bun şi de la Cluj m-am îndreptat direct spre Bucureşti, cu un popas de suflet la mormîntul lui Lucian Blaga, din Lancrăm. Îşi poate imagina cineva ce situaţie explozivă s-ar fi născut din prezenţa mea la Ţebea, pe de o parte, şi ameninţările inconştiente ale lui Victor Ciorbea, care au produs, oricum, o mare fierbere populară? Eu cred că cei peste 25.000 de participanţi ar fi luat cu asalt estrada improvizată, iar în năvala lor bietul handicapat, care se joacă cu focul, ar fi fost linşat. Îmi e şi groază să mă gîndesc la o asemenea eventualitate. Poate şi pentru faptul că nu suport nici un fel de violenţă fizică. Dar nemernici sînt şi la postul public de Televiziune (a nu se mai numi „naţional”, fiindcă este evident că avem de-a face cu o oficină „antinaţională”). De cînd au ocupat, printr-un Comando Sörös, Televiziunea Română, repezentanţii Puterii instalaţi prin fraudă şi minciună practică o politică de intoxicare, dezinformare şi îndobitocire a populaţiei. Banda de terorişti de la TVR minte în faţă un Popor întreg. Pur şi simplu îţi stă mintea-n loc cînd vezi cum e trasă pe sfoară o ţară întreagă, cum se prezintă albul drept negru şi viceversa, cum sînt vînaţi oamenii care nu s-au lăsat încălecaţi de actuala Putere. Dacă s-a ajuns pînă aici, atunci orice fărădelege e posibilă! A nu sufla o vorbă despre cristalizarea Opoziţiei, despre evenimentele din ultimele zile, despre activitatea unui partid parlamentar ca P.R.M., despre valul nemulţumirilor populare - iată rodul unor minţi bolnave, pe care lumea le va anihila foarte curînd. Am vorbit despre coagularea forţelor din Opoziţie. Ea este un proces natural şi firesc. N-am trufia de a crede că eu aş fi fost acela care l-a declanşat. Pur şi simplu filialele noastre din aproape 30 de judeţe ale ţării, precum şi cea din Capitală, au încheiat înţelegeri, acorduri şi protocoale. Presiunea vine de jos în sus. Pretutindeni unde ne-am deplasat în ultimele luni - în judeţele Constanţa, Braşov, Cluj - lumea ne trage, efectiv, de mînecă şi ne imploră să facem ceva, să scăpăm ţara de bestiile care o pregătesc de înmormîntare. Fiindcă asta se întîmplă, cu adevărat: România moare, rapid, galopant. Este pentru prima oară cînd am convingerea că orice explicaţie, orice argument şi orice justificare am invoca noi, politicienii din Opoziţie (de genul „pîrghiile Puterii şi ale deciziei nu sînt la noi“) – nu mai sînt acceptate de populaţie. „De ce v-am trimis în Parlament? Nu mă interesează nici o scuză, atacaţi-i în bîrlog, aruncaţi-i pe fereastră, fiindcă altfel vom da buzna noi peste ei şi va fi dezastru!“ Cam aşa ni se spune. E limpede că populaţia a intrat într-o nouă etapă. „Pasărea furtunii“ bate, ameninţătoare, din aripi. Atunci cînd foametea şi bolile fac ravagii, cuvintele nu-şi mai au rostul. Oamenii aşteaptă momentul să iasă în stradă şi să se răfuiască cu asasinii care i-au adus în halul acesta de degradare. Foametea, disperarea că nu mai au ce da de mîncare la copii, sînt „agenţi secreţi“ extraordinar de periculoşi. Nu-i depistează nimeni – nu-i prinde nimeni. Între explozia socială care se arată la orizont şi iresponsabila Putere care şi-o caută cu lumînarea se află, ca o barieră, ca un zid sonic, cuvîntul-cheie, descărcător de energie şi de adrenalină: nemernic. Da, România are un Guvern nemernic, cu mult mai abominabil decît toate Guvernele comuniste la un loc. Da, România are un Parlament nemernic, terorizat şi călcat în picioare de rinocerii coaliţiei majoritare, care intimidează orice iniţiativă nu numai a partidelor parlamentare patriotice - P.R.M., P.D.S.R., P.U.N.R. - ci şi opiniile diferite ale unor parlamentari ai ei. În calea bolboroselilor acestor vulcani noroioşi, care au umplut ţara de miasmele unei mocirle tot mai greu de suportat, în care noua clasa conducătoare minte, fură, şantajează şi sfidează populaţia, trebuie să se aşeze redutele unei Opoziţii sănătoase. Fiindcă este mai presus de orice dubiu că nici un partid nu poate, de unul singur, să schimbe faţa ţării. Din păcate, principala frînă în calea unificării Opoziţiei o constituie actualul preşedinte al P.U.N.R., Valeriu Tabără. Nu-l cunosc pe acest domn, decît superficial. Îmi aduc aminte că, în august 1995, l-am prins cu o minciună incredibilă: mă aflam în vizită la Uzina Rulmentul, din Braşov, invitat de sindicate şi muncitori, gazdele mi s-au plîns că unitatea lor se îndreaptă spre desfiinţare, din lipsă de finanţare şi comenzi, arătîndu-mi chiar o adresă oficială a ministrului Agriculturii, prin care se cerea importarea a... 270.000 de tractoare, necesare României. I-am telefonat lui Valeriu Tabără, care, la început, a negat cu seninătate. Atunci cînd i-am citit textul propriei sale adrese, cu numărul de înregistrare şi tot tacîmul, individul a dat din colţ în colţ. Zilele trecute, unii fruntaşi peunerişti din Cluj mi-au spus că actuala Putere îl are la mînă pe Tabără cu mai multe fărădelegi, aşa că îl joacă pe degete. Încă n-am dovezi, nu mă pronunţ. Dar un lucru ştiu, cu siguranţă: Valeriu Tabără e măcinat de ambiţii uriaşe, care se transformă într-o antipatie devastatoare faţă de cei care sînt mai populari decît el. Aşa l-a săpat (împreună cu Ioan Gavra) pe Gheorghe Funar, ajungînd preşedintele unui partid pe care s-a jurat să-l facă din cal - măgar, şi din măgar - popîndău. Martor îmi e bunul Dumnezeu că eu i-am întins o mînă lui Valeriu Tabără, în mai multe rînduri, şi n-am nutrit niciodată vreun gînd de dominare asupra lui, sau de subordonare a P.U.N.R.-ului - partid pe care l-am apărat de sute de ori şi căruia i-am găzduit un mare număr de texte, mai ales din partea parlamentarilor lui, cunoscut fiind faptul că respectiva formaţiune politică n-a avut şi nu are presă proprie. Prima figură de „dezertor” mi-a făcut-o dl. Tabără cu ocazia întîiului Miting şi Marş de Protest, din Capitală. Invitat să ia parte şi el, alături de parlamentarii P.U.N.R., omul a venit în Piaţa Revoluţiei, a stat două minute, a auzit că lumea scandează „Vadim! Vadim!”, după care a strîmbat din nas, s-a întors pe călcîie şi a dispărut ca un pieton obişnuit. Atunci mi-am dat seama că avem de-a face cu un monstru de orgoliu. El credea că participă la o adunare a surdo-muţilor, dar, ce surpriză, surdo-muţii scandau versuri pentru un lider politic, altul decît Tabără! La al doilea Miting şi Marş de Protest, Valerică nici n-a mai semnat de prezenţă, ce treabă avea el cu drama populaţiei? În fine, sosit la Cluj-Napoca în seara zilei de 12 septembrie, peste 70.000 de oameni mi-au făcut o primire triumfală. Nu-i vina mea şi n-au făcut nici un efort special pentru asta. În vălmăşeala creată, în care am dat autografe la sute şi sute de oameni, pe tot felul de hîrtii şi tipărituri - de la tichete de tramvai pînă la bancnote de 5.000 de lei, de la carnete de student pînă la Biblii - habar n-am avut că undeva, în mulţimea înghesuită pe treptele Teatrului, meschin şi pizmaş, se pierdea în anonimat acelaşi Valeriu Tabără. Ce-o fi fost în sufletul lui de slugă, încerc să-mi imaginez. Fiecare scandare a mulţimii pentru Vadim şi Funar reprezenta o picătură de apă pe inima lui de carbid, care sfîrîia şi scotea un fumuleţ astmatic, cu miros pe cît de sulfuros, pe atît de înecăcios. Tocmai el să păţească una ca asta, în fieful partidului al cărui preşedinte este! Să nu se găsească nimeni care să strige, măcar de două ori, simbolic, numele lui?! Nu s-a găsit. Păcat. La cina oferită de primarul Municipiului, în frumoasa Grădină de Vară a Casei Universitarilor, a venit toată lumea, inclusiv consilierii liberali şi ţărănişti, care nu ne prea agreau - numai Valeriu Tabără n-a venit. Cine ştie prin ce şopron îşi lingea rănile. Evenimentele au evoluat, după cum se ştie. La stăruinţa Sabinei Funar, în aceeaşi noapte aveam să mă duc pe Dealul Cetăţuie, unde m-am împăcat şi m-am îmbrăţişat cu Adrian Păunescu, iar amîndoi am hotărît, împreună cu Gh. Funar, să răspundem chemărilor tot mai insistente ale milioanelor de români, să trecem peste orice supărare veche şi neimportantă, pentru a sluji degrabă Interesul Naţional. Dl. Valeriu Tabără îi reproşează d-lui Gh. Funar că nu s-a consultat cu conducerea partidului, dar vin şi îl întreb: unde era conducerea partidului în acea seară? De ce nu ni s-a alăturat în acel moment înălţător, cînd corul bărbaţilor falnici, din Finteuşul Mare, în saricile lor miţoase, maramureşene, şi cu portretul lui Avram Iancu prins în panglică Tricoloră, la piept, a revărsat peste străbuna vatră a Clujului acordurile unei orgi dumnezeieşti, de imnuri creştine şi muzici naţionale? Din Tabăra noastră românească, aţi ghicit, lipsea tocmai Tabără! E cea mai imprevizibilă şi mai nestatornică Tabără pe care am văzut-o în viaţa mea. Şi acum vin declaraţiile, răbufnirea trufiei rănite a filfizonului de provincie, care nu mai e vioara-ntîi la balul comunal! Mamă-mamă, ce focuri încrucişate! Ce clocotire de salivă, luată drept lavă vulcanică! În mai multe rînduri dl. Valeriu Tabără afirmă despre mine: „Liderul P.R.M. este în eroare cu anumite lucruri”, şi că „face politica Ardealului de dragul politicii”. Aşa e, dragă Tabără, sînt în eroare, de pildă, cu tine - fiindcă eşti un lucru insignifiant şi am avut naivitatea să cred că cel care a devenit preşedintele Partidului UNITĂŢII Naţionale Române se poate uni cu românii, pe cînd tu, în realitate, eşti un factor dizolvant. Cît despre „politica Ardealului”, pe care o fac „de dragul politicii”, eşti cel puţin dereglat psihic, sau ticălos - pe vremea cînd eu scriam mii de pagini închinate Ardealului şi mă băteam cu cenzura, alături de Eugen Barbu şi Mircea Muşat, expediind documentare traduse în engleză şi germană, la publicaţiile din Occident, dintre care unul a fost oprit de Securitate în vara anului 1989 - tu mulgeai vaca electric, pe la vreun C.A.P. din Banat, şi făceai pe propagandistul politruk. Îndrăzneşti să bălăcăreşti lupta susţinută, pe care am dus-o vreme de peste 25 de ani, în condiţii de cenzură draconică, pentru publicarea unor cărţi fundamentale, cum sînt, de pildă, Tratatul „1848 la români”, de Cornelia Bodea, şi „Dacia Preistorică” de Nicolae Densuşianu? Ele au apărut datorită mie, d-le Tabără, aşa să ştii! Intrigant şi pizmaş, Tabără mai declară presei că el „cunoaşte necazul unor deputaţi P.R.M.“, în sensul că nu toţi parlamentarii P.R.M. sînt de acord cu iniţiativele propriului lider. După care scapă rău caii şi mă acuză că aş vrea să intru în P.U.N.R. pe uşa din spate! De fapt, cel care a sărit pîrleazul şi s-a amestecat în partidul celălalt este chiar Tabără, care vrea să bage zîzanie între mine şi parlamentarii P.R.M. Nu ascund că eu sînt un om mai dur, că aplic o disciplină de fier şi am exigenţe extrem de mari faţă de oamenii cu care lucrez şi eu însumi nu mă cruţ deloc, dar poate că tocmai acesta e secretul omogenităţii şi ascensiunii partidului pe care îl conduc. I se plîng lui Tabără unii deputaţi ai noştri? De ce oare? Că au intrat în Parlament în primul rînd datorită muncii şi luptei mele dramatice, care îmi ruinează sănătatea şi m-a pricopsit cu un diabet din ce în ce mai supărător ? Atunci n-au decît să plece unde vor vedea cu ochii, eu n-am nici o obligaţie faţă de nimeni, decît faţă de Poporul meu. Vorba lui Nicolae Iorga, despre Partidul Naţional Democrat, pe care îl înfiinţase: „Pe mine partidul mai mult mă încurcă!”. Îşi dă seama acest Tabără cum ar arăta P.R.M. dacă eu l-aş conduce aşa cum conduce el P.U.N.R., ca „şarpele monetar”, trecînd de pe stìnga pe dreapta şi anunţînd alianţe cu forţe care au decedat deja, dar şi cu altele care fac, pe faţă, o politică antinaţională? Şi aici, ajungem la a doua chestiune: intrarea prin spate în P.U.N.R. Măi, Tabără, eu te-am ştiut numai lichea, dar nu şi idiot. Pentru că idiot se cheamă cineva care poate afirma că liderul unui partid de 10%, aflat în plină ascensiune, n-are altă treabă decît să intre (pe scara de serviciu, nu-i aşa?) într-un partid pe care tu şi Gavra l-aţi fi prăbuşit sub pragul de 3% şi care, în mod sigur, nu are cum să mai intre în viitorul Parlament! În loc să-mi mulţumeşti pentru numeroasele texte ale parlamentarilor P.U.N.R. (Petre Ţurlea, Costică Ciurtin, Justin Tambozi ş.a.) pe care le-am publicat, absolut dezinteresat şi din solidaritate românească, matale vii cu insulta asta stupidă, care arată ce-ţi poate pielea. „Problemele Ardealului nu pot fi rezolvate numai din gură” - mai debitează modestul intelect al lui Tabără, ceea ce sună ridicol şi mă trimite cu gîndul la acea faimoasă lozincă publicată de „Scînteia“, prin anii ’70, pentru creşterea productivităţii muncii: „Mai încet cu gura, mai iute cu mîna!“ Într-o altă declaraţie, ex-ministrul Agriculturii zice că el promovează un „naţionalism de calitate”. Aici, n-avem cum să-l ajutăm: dacă n-are şi cantitate, n-a făcut nici o brînză, fiindcă politica se face pe voturi, aşa cum fotbalul e pe goluri. O altă bazaconie a slobozit sîmbătă, la Tîrgu-Mureş: cică dacă ar veni forţele de stìnga la Putere, atunci s-ar produce... bulgarizarea României! Evident că e o inepţie, dar de ce nu zice el nimic despre... albanizarea către care îndreaptă ţara „monstruoasa coaliţie“?! Am să închei aici „capitolul Tabără“. Omul e abisal, ar vrea să fie şi el naţionalist, aşa cum sînt milioane şi milioane de români, mai ales în Ardeal, dar adevărata lui vocaţie e de carierist. Poate el să uite ce bine trăia, ca un paşă, cu maşină la scară, cu aghiotant S.P.P., cu mese-ntinse şi făclii aprinse, cu voiajuri prin străinătate?! Normal că îl trage aţa să ajungă din nou ministru, indiferent în ce formulă politică. Aş vrea să fiu bine înţeles de către cititorii mei, dintre care mulţi sînt membri sau simpatizanţi ai P.U.N.R.: nu m-am amestecat niciodată în viaţa altui partid, n-am încurajat evadarea nici unui parlamentar de la alte formaţiuni către P.R.M., am dat tuturor respectul cuvenit, pe acest Tabără chiar l-am lăudat la Antena 1 pentru unele lucruri bune pe care se aude că le-ar fi făcut pe cînd era membru al Guvernului Văcăroiu - dar de data asta s-a depăşit măsura. Teleghidat să-l înlăture pe Funar, s-a întins mai mult decît îi este plapuma şi a crezut că mă poate înlătura şi pe mine. E cam mult pentru un pigmeu politic. Populaţia are acum datele problemei - cine vrea, cu adevărat, alianţa tuturor forţelor naţionale şi cine se opune. Asta e ecuaţia. Pentru poziţia lui trădătoare, nu mă sfiesc să-l numesc pe Valeriu Tabără nemernic. Pentru mine, între el şi Tökeş Laszlo nu mai e nici o deosebire. Amîndoi se luptă din răsputeri pentru amplificarea „războiului româno-român”. Din păcate, situaţia cea mai delicată o are Gh. Funar. Tocmai pentru că ţin enorm la acest om curat şi cinstit, voi încheia polemica aici. I-am dat însă cîteva „subţirele” la fund acestui Tabără, fiindcă nu-mi place să rămîn dator. Să-l ferească însă Dumnezeu să-i dedic eu un pamflet, că n-o să mai ştie unde să se ascundă, de ruşinea lumii, probabil o să-şi pună pălăria verde a lui Attila Veresztoy, o să înhaţe şi mătura pe care călăreşte Alina Mungiu-Pippidi şi se va pitula într-un lan de rapiţă, ca orice japiţă, pe post de sperietoare de ciori. N-ai ştiut să fii om, Tabără, ai scuipat mîna care ţi s-a întins. Pentru mine, eşti la fel de mort ca şi celălalt trădător infiltrat în conducerea P.U.N.R., Radu Ciontea. N-aveţi decît să vă luaţi de mînă şi să vă aruncaţi în prăpastie. Este, într-adevăr, o artă să fii nemernic. Cînd toată lumea vede ceva, tu să o minţi în faţă, cum că e altceva. Cînd toată lumea cere înfrăţirea românilor, tu să-i dezbini şi să fii zguduit de ifose bolnave. Dacă n-ar fi Interesul Naţional în joc, n-aş fi stricat cerneala pe acest Tabără, care e un individ insipid, inodor şi incolor. Dar, în faţa ofensivei hungariste fără precedent, încurajată de ţărăniştii şi liberalii căpiaţi de pofta de a-şi păstra privilegiile Puterii, eu nu mă mai împiedic de cioturi. În clipa în care mă pregăteam să pun punct acestei filipice, mai exact joi seara, Antena 1 a difuzat, parcă în replică, o emisiune avîndu-i ca invitaţi pe Valeriu Tabără şi Teodor Meleşcanu. Adică pe cei care fug ca dracul de tămîie de Partidul România Mare, se feresc pînă să-mi şi pronunţe numele. Ei se cred mari politicieni, diplomaţi, echilibraţi, care vor fi imediat îmbrăţişaţi de Europa, pupaţi pe frunte şi daţi ca exemplu. Inepţiile şi platitudinile pe care le-au debitat ei, cu aerul că suferă adînc pentru soarta ţării, n-au reuşit să păcălească pe nimeni. Vreo 5-6 dintre telespectatorii care nu reuşiseră să adoarmă - deşi de-a lungul şi de-a latul ţării se auzea un troznet prelung de maxilare care cască şi de oase care se întind a lehamite - au dat telefon şi i-au cam băgat în corzi. Dacă aş fi fost un simplu cetăţean, le-aş fi pus o singură întrebare: cum se face că, de 7 ani, de cînd se află-n treabă prin politică şi consumă miliarde de lei de căciulă, niciodată, dar niciodată, nici o mulţime de oameni nu i-a aclamat, nicăieri, să auzim şi noi că se strigă „Ta-bă-ră! Ta-bă-ră!” (cu accentul pe ultimul ă, normal) sau „Me-leş-ca-nu ! Me-leş-ca-nu!“?! Au ei vreo popularitate printre oameni? Sau consideră că aşa ceva n-ar fi un indicator al valorii unui om politic? Referitor la emisiune, ţin să remarc prezenţa îmbîcsită a acestui Tabără: cu faţa lui pergamentoasă, de bătrînă din fundul Asiei, cu epoleţi eterni de păr şi mătreaţă pe umeri, cu bravada că şi el e moţ (mai ştim noi pe unul), dar e şi bănăţean, şi ardelean, şi european etc., acest sărman „rătăcit” prin politică a dat măsura luptei cîinoase care se dă în el. Mai exact spus, el ar vrea să fie naţionalist şi ferm, dar trage cu coada vicleană a ochiului şi spre ce zic alţii, ca nu care cumva să i se închidă uşa în nas la intrarea în viitorul Parlament şi în viitorul Guvern. Am reţinut şi o expresie antologică, de Gîgă: „În Bucureşti, limba ţigănească e cea mai numeroasă” (?!). Încă nu-mi este clar dacă pe acest mărunt vorbete de provincie îl cheamă Tabără sau Tarabă. Fiindcă mintea lui funcţionează după principiul „trocului în natură” - distruge P.U.N.R.-ul, capătă şi el ceva, vreun os de ros. Alături de el a stat cel pe care nu mă sfiesc să-l numesc nemernicul nr. 1 al politicii româneşti actuale, Teodor Meleşcanu. „Jurnalul Naţional”, de sîmbătă, relatează că, la sosirea în studioul Antenei 1, acest „spărgător” de profesie, cu urechile lui ca nişte căşti de cosmonaut, a întrebat, febril: „Ei, ce mai scrie presa despre mine?”. În zilele din urmă, deşi nu-l bagă nimeni în seamă, s-a lansat şi el în tot felul de declaraţii belicoase, în sensul că venirea la Putere a P.D.S.R.-P.R.M.-P.S.M.-P.U.N.R. (Funar) ar împinge România la periferia Europei etc. Cîtă vreme aceleaşi forţe şi aceiaşi oameni l-au sprijinit pe el să fie ministru de Externe al României, ajutîndu-l să nu cadă, la vreo 10 Moţiuni ale Opoziţiei de atunci, în vreme ce el colinda toată lumea, fuma trabucuri de 6 dolari bucata (cca 50.000 de lei, o jumătate de pensie!) şi bişniţărea posturile Ministerului de Externe, împreună cu nevastă-sa, ei, da, era bine, nu mai eram la periferia Europei! Imediat cum n-a mai fost la Putere, fostul colonel Meleşcanu a primit ordin să spargă P.D.S.R.-ul în două, ceea ce nu i-a prea reuşit (nu l-au urmat decît vreo 5% din oamenii acestei formaţiuni). Dar, gestul contează! Şi gîdilarea prostatei! Mai pe înţelesul tuturor, nnişte ţigănci cu ghioc şi cu cositor pe plita încinsă i-au băgat lui Meleşcanu, în capul ăla minuscul, de clovn bătrîn, înfipt în vîrful unei prăjini de trup disproporţionat, cum că el va fi viitorul preşedinte al României. Şi de-atunci, nu se mai înţelege nimeni cu el, de inimă rea i-a sucombat şi căţeaua prin cele străinătăţi. Drama acestui Meleşcanu e alta: toată bruma lui de reclamă, acumulată pe vremea cînd era şef al diplomaţiei, zîmbea şi strîngea mîini, se risipeşte ca spuma berii Azuga atunci cînd deschide gura şi încearcă să vorbească. Am zis că „încearcă“, fiindcă el nu vorbeşte, ci se poticneşte, se screme, semnalizează din capul ăla ca o castană coaptă-n sobă, sau mai degrabă ca un sufertaş, cum că se uită în stînga, dar gura i-o apucă, şmechereşte, spre dreapta, iar atunci cînd izbuteşte să aşeze, în şir indian (aoleo, n-o fi ţigan?) cîteva fraze, ele fac parte din clişeele „limbii de plexiglas” a diplomaţiei din anii ’60. Meleşcanu este un „Haplea în chiloţi“ al politicii româneşti. Eu, cînd îl văd, rîd ca un cocoşat. Dragă Meleşcanu, ai putea să înflăcărezi un stadion de 30.000 de oameni, să-i aduci pe spectatori pe culmile entuziasmului şi ale iubirii? Fireşte că n-ai putea, tu nu eşti un om de ieşit la aer liber, la serbări populare - tu eşti fiul intrigii şi al şuşotelii prin unghere. Numai în aparenţă stilat şi diplomatic, acest Meo Teleşcanu e plin de venin şi pîndeşte momentul cînd poate plăti o poliţă. Ce şi cît înţelege el din problema reală a Ardealului (pe care n-am inventat-o eu!) reiese şi din acuzaţia că aş fi scos de la naftalină (?!) proiectul de autonomie elaborat de Csapo Jozsef. De la naftalină a ieşit însă chiar el, Meleşcanu. Documentul cu pricina eu abia acum două săptămîni l-am aflat, ca dovadă că U.D.M.R.-ul îl ţinea bine ascuns, la păstrare, pentru vreo conjunctură ceva mai favorabilă. Dar, vedeţi canalia? Nu îl judecă pe Csapo, ci pe mine! Pentru acest politician stupid şi necinstit, pe nume Meleşcanu (se dă şi ăsta ardelean), importantă nu e crima de lez-naţiune a U.D.M.R.-ului, ci demascarea ei de către mine, care, cică, vin cu o vechitură. Dar tu ştiai de „bomba“ asta cu explozie întîrziată, Meleşcane? Ea a fost făcută pe vremea cînd te lăfăiai în fotoliul de ministru de Externe şi încercai să mă convingi, telefonic, ce minunat ar fi dacă aş accepta introducerea Recomandării 1201 (integrală!) în Tratatul dintre România şi Ungaria. Acelaşi caraghios mai zice că „problema naţională distrage atenţia de la chestiunile de fond“ (?!) Ăsta ori e imbecil, ori e vînzător. Dacă nici problema naţională nu e o „chestiune de fond“, atunci ce mai e important într-o ţară unde se încearcă ruperea unei provincii istorice? Acest Meleşcanu se crede echilibrat nevoie mare, raţional, cu discernămînt, dar e prostuţ ca noaptea, toată activitatea lui de-o viaţă nu face cît un pamflet al meu. Ce jocuri faci tu, maratonist african, şi cine te plăteşte? Nu-mi iese din cap aberaţia pe care a rostit-o el, cu acelaşi aer căznit, de om care se bălăngăne de 7 ori pe zi pînă zice „Păi“: cică el cînd spune naţionalism se gîndeşte la capitalul autohton (?!). Bravo, Teo, treci în banca ta, e suficient pentru azi, ai nota 2. Pentru mîine să faci o compunere pe tema dată de Gh. Funar, telefonic: n-ai mustrări de conştiinţă pentru faptul că ai fost artizanul principal al ruşinosului Tratat cu Ungaria, din vintrele căruia ţîşneşc acum toate mizeriile paranoiei udemeriste? Şi de ce oare n-ai mai participat la nici o şedinţă a Senatului, de 3 luni? Şi încă ceva: pe cine mai reprezinţi matale în delegaţia permanentă a României, la Strasbourg? Ori poate, alături de Laszlo Tökeş, faci parte dintre cei doi şefi de partide care sînt spioni, după cum l-a luat gura pe dinainte pe Adrian Severin? În orice caz, lumea a tras o concluzie, privindu-i pe cei doi foşti miniştri plini ai Guvernului Văcăroiu: aşa cum stăteau alături, şireţi şi cu zîmbete false, încercînd să pară altceva decît au fost vreme de 4 ani, păreau nişte martori mincinoşi într-un proces de viol. Mie, unul, mi-a fost milă de ei. Amîndoi sînt nişte trădători ai partidelor care i-au făcut miniştri şi i-au adus în situaţia de a fi luaţi în seamă. Amîndoi se gratulau cu tituratura de „dom’ preşedinte”, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la „scărpinarea porcului pe burtă” de care scria Tudor Arghezi. Nu îmi este însă prea clar ce vor face ei dacă voi ajunge eu preşedintele ţării - vor rămîne în România sau vor emigra? Pentru astăzi, cam atît despre nemernici. De care nu duc lipsă nici Puterea, nici Opoziţia. Şi nemernicii lor, şi nemernicii noştri vor fi daţi la o parte şi prăvăliţi în şanţ fără milă. Pentru că nu vreau ca ungurii să facă în România ceea ce făceau egiptenii antici cu duşmanii lor, după cum povesteşte o inscripţie de pe vremea regelui Pepi Miriri I: „Această oştire merse în pace - intră nesupărată în Ţara Hirishaiţilor. Această oştire merse în pace; pradă Ţara Hirishaiţilor. Această oştire merse în pace: le tăie toate livezile de smochini şi toate viile. Această oştire merse în pace: puse foc la toate casele lor. Această oştire merse în pace: le măcelări soldaţii, puzderie. Această oştire merse în pace: le luă bărbaţii, femeile şi copiii, cu nemiluita. Iar de acest lucru, mai mult ca de oricare altul, foarte mult se bucură Măria Sa“. Cine e Măria Sa, în cazul României pîrjolite, îngenuncheate şi înfometate? Conspiraţia asta diabolică, a C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., biciuită de la spate de F.M.I. şi Banca Mondială. Ajunge!

CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 26 septembrie 1997 )

http://www.ziarultricolorul.ro/pentru-improspatarea-memoriei/arta-de-a-fi-nemernic.html