Pentru împrospătarea memoriei - INAPT PENTRU POLITICĂ

INAPT PENTRU POLITICĂ


- nu ştiu să mint, nu ştiu să fur, nu ştiu să mă prefac, nu ştiu să trădez -

Asist şi eu, ca toată lumea, la batjocura aranjamentelor politice din această ultimă vară a secolului XX. Stau pe margine, privesc, ascult şi nu-mi vine să cred că e adevărat ceea ce se întîmplă. În fiecare zi este înjunghiat bunul-simţ, în public. În fiecare seară, posturile de Televiziune ne prezintă, ca fiind evenimente cardinale, tot felul de alianţe care se fac şi se desfac, dublate de sondaje de opinie scoase din burtă, de o neruşinare strigătoare la cer. Caut în Istorie să văd dacă a mai existat, vreodată, o asemenea fierbere, astfel de combinaţii de partide, preocupate numai de ele însele, nicidecum de soarta ţării. În a doua jumătate a veacului trecut erau două partide, mari şi late: liberalii (roşii) şi conservatorii (albii). Apoi, încet-încet, au apărut şi altele, de factură socialistă, în special. Începînd cu anul 1928, timp de 10 ani, scena politică a fost dominată de liberali şi ţărănişti. Aceştia n-au guvernat niciodată împreună, fiindcă aşa ceva ar fi însemnat o negare a doctrinei lor, a însăşi raţiunii de a exista a fiecăruia. Ar fi fost la fel de aberant ca un „mariaj“ între democraţii şi republicanii din SUA. Apoi, a venit războiul, care i-a potolit pe toţi. Imediat după război, şi ţărăniştii, şi liberalii, care îl trădaseră, „la vîrf“, pe Mareşalul Antonescu, au încercat iar să scoată capul, să agite din nou societatea românească, să o bage în trepidaţiile nebune ale scandalurilor interminabile, adică să facă ceea ce ştiau ei mai bine. Totul de la înălţimea unei autorităţi morale inventate de ei, fiindcă n-aveau absolut nici o legătură cu patrioţii de la 1848, 1859 şi 1877. Un Mihail Kogălniceanu nu s-ar fi pretat niciodată la astfel de mîrşăvii. Nici C. A. Rosetti, sau Ion C. Brătianu, sau Titu Maiorescu, sau Vasile Lucaciu. Abandonaţi, ba chiar vînduţi de anglo-americani, liberalii şi ţărăniştii au simţit, pe pielea lor, ce înseamnă geo-politica: România intrase în sfera de dominaţie a Rusiei Sovietice. Accident istoric major, ca o prăbuşire aviatică din care abia dacă scapă cîteva suflete. Eram prea mic să pricep, atunci, ce se petrece. Dar părinţii mei vorbeau, seara, la săraca noastră cină, şi, treptat, aveam să înţeleg. Tata era veteran de război, fusese rănit la Odessa. Mama era o naţionalistă înflăcărată, mereu ne spunea că Basarabia şi Bucovina sînt pămînturi româneşti. Am crezut şi atunci, cred şi astăzi, că ocupaţia sovietică a reprezentat o catastrofă pentru Poporul Român. Dar care ocupaţie a fost, de-a lungul Istoriei, altceva? Niciodată n-am să-i pot înţelege pe Petru Groza, Gheorghiu-Dej şi alţii (care erau oameni foarte inteligenţi) de ce au tolerat să zacă în temniţe oameni de mare valoare, ca poeţii creştini Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, ca istoricii Gh. Brătianu, C. C. Giurescu, Vasile Netea, ca politicienii Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi atîţia alţii. De ce au trebuit oamenii să-şi facă atîta rău, unii altora? La toate acestea se adăugau deportările tragice ale românilor din Basarabia şi Bucovina, veritabilă crimă împotriva umanităţii. Totuşi, viaţa a mers înainte. Românii au născut copii, au muncit, şi-au făcut case şi gospodării, pe scurt – au supravieţuit. Iar, începînd cu anul 1958, cînd au fost scoase trupele sovietice din ţară, se poate vorbi şi de o recăpătare a demnităţii la nivel de stat. Am crescut, fără voia mea, în acel regim. Am dus-o destul de rău, spre deosebire de imensa majoritate a acelora care şi-au descoperit, recent, vocaţie de dizidenţi. Dar am învăţat carte, am făcut sport, ca să mă dezvolt armonios, am fost educat în spiritul iubirii de ţară, al muncii, al cinstei. Am deprins toate aceste valori şi de la părinţi, şi de la dascăli, dar şi de la spiritul mahalalei noastre, al cartierului muncitoresc unde trăiam, populat de oameni cu frica lui Dumnezeu, unde femeile nici măcar o pasăre nu tăiau, ne rugau pe noi, copiii, care eram neprihăniţi şi ni se ierta păcatul. În imensa lor majoritate, aşa au crescut oamenii în regimul socialist. Ne ştiam apăraţi de Lege. Puteam merge ziua şi noaptea pe străzi, fără să ne atace nimeni. Existau fărădelegi şi atunci, dar erau pedepsite exemplar. La nivelul conducerii de partid şi de stat, frica păzea pepenii, aşa că rareori vedeai pe cîte unul că-şi mănîncă omenia sau, ferească Sfîntul, că depune bani în bănci străine. Demnitarii comunişti erau flancaţi de Serviciul de Cadre al CC al PMR (ulterior CC al PCR), de Securitate, de tot felul de comisii de control, uneori chiar de şoferi sau de menajere, care raportau cam tot ce se petrecea în acele case care nici măcar nu erau ale lor, ca dovadă că nu le-au lăsat moştenire la rubedenii, nici nu le-au dus cu ei în pămînt. Zilele trecute, am publicat în revista „Politica“ o informaţie rarissimă, despre sfîrşitul lui Gheorghiu-Dej: cu numai o săptămînă înainte de a intra în agonie, în primăvara lui 1965, acesta le-a chemat la el pe cele 5 gărzi care-l păzeau, i-a aşezat pe acei oameni tineri pe scaune, în semicerc, şi i-a invitat să scoată limba; după cîteva ezitări (fireşti, pentru că era ceva fără precedent), securiştii au executat ordinul. „Vedeţi? – le-a spus Dej, după ce s-a uitat, pe rînd, în gura fiecăruia. În timp ce voi aveţi limba normală, a mea a devenit moale ca o cîrpă. Înseamnă că m-au iradiat şi nu mai am scăpare.“ Tocmai se înapoiase din Polonia, unde avusese – pe tema Tratatului de la Varşovia şi a manevrelor militare comune – o ceartă de proporţii cu Leonid Brejnev (Hruşciov fusese debarcat de 1 an) şi cu Wladislaw Gomulka. Apoi, Dej a murit. Avea numai 64 de ani, vîrstă relativ tînără. Pe Dej l-a ucis Brejnev. Pe Ceauşescu l-a ucis Gorbaciov. Acestea sînt fapte reale, istorice, care nu se pot contesta. A venit decembrie 1989. Personal, mie nu-mi place deloc ce s-a întîmplat. De ce? Pentru că totul s-a făcut anapoda, cu picioarele, iar amestecul străin a fost de o brutalitate strigătoare la cer. Atunci cînd dai drumul unui întreg arsenal militar, să macine la moara morţii, totul devine posibil şi panica e regina Cetăţii. E ca şi cum atunci, în decembrie 1989, nişte moaşe nepricepute au adus pe lume un copil, dar, din greşeală, l-au scos cu forcepsul, de cap, şi nefericitul a ieşit handicapat. În primii 4-5 ani, boala lui nu s-a prea observat, dar, cu timpul, cînd a început să vorbească, să meargă, să pună mîna pe lucruri – aveam, cu toţii, să ne dăm seama că e vorba de un monstru. Iar el se face, de la an la an, mai rău, mai distrugător. I-aş sfătui pe cei care tot trîmbiţează că e mai bine acum ca înainte, că e libertate, că avem democraţie, că se poate voiaja în străinătate şi ţara se integrează în tot felul de structuri – să aibă minima decenţă de a spune că LOR le este mai bine, că EI au libertate, că EI şi FAMILIILE LOR circulă, în voie, pe toate meridianele lumii. Inegalitatea e prea mare. Sfidarea a devenit insuportabilă. O asemenea societate nu se mai poate numi creştină, ci satanistă. „Spuma murdară a Revoluţiei“ (Heinrich Mann) nu se mai satură, lăcomia ei este patologică şi nenoroceşte un Popor întreg. În absolut toate domeniile – Economie, Armată, Justiţie, Învăţămînt, Sănătate, Turism, Ştiinţă, Cultură – ceea ce ei numesc Reformă a eşuat lamentabil. Numai Jaful le-a reuşit de minune. În martie 1994, mă aflam într-o vizită senatorială la Cairo. Atunci, l-am cunoscut pe tînărul ambasador Radu Onofrei, arabist de profesie, protejat al altcuiva specializat în limba arabă, Mioara Roman. Din vorbă în vorbă, am ajuns şi la nenorocirile care se petreceau în ţară. „Domnule senator – mi-a spus, atunci, ambasadorul nostru – dacă România se va reîntoarce la regimul care a fost înainte de 1989, eu vă dau o puşcă şi vă rog să mă împuşcaţi!“ Am fost uimit de vehemenţa acestui om, improprie pentru un diplomat, mai ales că personajul e din specia delicaţilor. Culmea este că, tocmai atunci, în acele zile, Egiptul era zguduit de împuşcături şi explozii provocate de grupuri de terorişti (ziceau autorităţile), care făceau victime, în special, printre turiştii străini. Nu mai ţin minte cine avea să mă lămurească despre ce se petrece: „Aceştia nu sînt nişte terorişti, ci intelectuali patrioţi, care nu mai suportă mizeria cruntă a populaţiei şi au ales această cale de a îndepărta turiştii occidentali, de a atrage atenţia că Egiptul se scufundă“. Pînă la urmă, ca un adevărat urmaş de faraon, preşedintele Hosni Mubarak i-a lichidat pe toţi oponenţii săi. Fără milă. Cu sînge rece. Aşa cum se întîmplă în Orient. Acum, în Egipt e „pace sub măslini“. Dar e şi mare sărăcie, asta nu se poate contesta. Există cartiere şi aşezări întregi, din pămînt şi paie, care par teleportate din Antichitate. Nu din Antichitatea Piramidelor şi a Bibliotecii din Alexandria – ci din aceea abia desprinsă din preistorie. Am văzut, de la înălţimea hotelului luxos unde eram cazaţi, bărci care pluteau pe Nil de zeci de ani, cu familii care nici nu coborau pe ţărm, doar bărbatul se ducea, din cînd în cînd, să-şi vîndă peştele prins şi să cumpere cîte o lipie. Şi în Egipt, ca şi în Turcia şi prin alte ţări cu o glazură de bunăstare, există cca 100.000 de familii care au de toate – şi restul de milioane de familii sînt sărace, disperate. Aceasta e realitatea. Şi în situaţia asta a ajuns şi România. Aveam să-l revăd pe Radu Onofrei la Sala de Marmură a Senatului României, în urmă cu cîţiva ani. Îi ceruse lui Emil Constantinescu, instalat la Putere, să-l mute într-o ţară mai „bună“, aşa că fusese nominalizat pentru funcţia de ambasador la Londra. De ce lui Emil Constantinescu? Pentru că îl cunoscuse, ca şi pe mine, la Cairo, tot prin 1994, iar un diplomat abil ştie să se facă şi util. Atunci i-am dat votul meu, în calitate de membru al Comisiei de Politică Externă a Senatului. Aveam să mă întîlnesc, din nou, cu tînărul diplomat în noiembrie 1999, la meciul de fotbal West Ham United – Steaua Bucureşti. Efuziunea revederii a fost reciprocă. Nu ascund că-l preţuiesc pe Radu Onofrei, pentru seriozitatea lui, pentru osîrdia de a învăţa cît mai multe limbi. Dar nu-mi poate ieşi din minte propunerea lui, aproape sinucigaşă. Actualmente există cîteva mii de români, pe an, care se sinucid exact din alt motiv decît cel pentru care ar fi vrut ambasadorul să moară: pentru că nu mai este ca înainte de decembrie 1989. Indiferent ce scuze şi speculaţii mentale ar face unii (atunci magazinele erau goale, acum sînt pline, de pildă), realitatea este una singură, incontestabilă: populaţia trăieşte de cîteva ori mai prost decît înainte de decembrie 1989. Iar România a fost sărăcită în mod deliberat. NU se doreşte ca ţara să-şi revină. Îmi vine în minte un singur exemplu, din cîteva mii: în aprilie 2000, i-am propus noului premier, Mugur Isărescu, salvarea celor 130.000 de oameni care trăiesc în Valea Jiului, prin acordarea a cîte 50 de hectare de păduri pentru fiecare din cele 6 mine mari din zonă. Asta ar fi însemnat 300 de hectare – o cantitate infimă din totalul de 55.000 de hectare cît însumează Masivul Retezat şi Masivul Parîng-Straja. Toate problemele Văii Jiului s-ar fi rezolvat, în cîteva săptămîni, ca prin farmec, prin această soluţie. I-am argumentat lui Mugur Isărescu, de-a lungul a 3-4 întîlniri, că Legea permite, că minerii s-ar organiza în forme corporatiste, că ar înflori tot felul de industrii şi ocupaţii. Era încîntat! A promis că va analiza propunerea şi că nu vede ce l-ar împiedica să o transpună în viaţă. De atunci pînă acum au trecut 4 luni. Nici un răspuns. Nici o mişcare. Iar minerii se sting pe capete, ori ameninţă cu auto-incendierea, unii au luat, din nou, calea Bucureştilor. În noaptea de 24 spre 25 iulie, minerii de la Brad s-au baricadat în subteran. Pretutindeni, situaţia devine apocaliptică. Şi ar fi fost atît de uşor să li se atribuie minerilor cîţiva stînjeni de pădure, din nişte imensităţi care putrezesc şi cad, efectiv, pe gura minelor părăsite. Răspunsul e unul singur: NU se doreşte rezolvarea problemei minerilor, ei sînt folosiţi de forţele străine care ne guvernează, în chip de cobai ai unor experimente sociale. La fel ca negrii din cartierele americane Bronx şi Harlem; numai 2 săptămîni i-ar trebui civilizaţiei supersonice a SUA să cureţe păduchelniţele alea, să le deratizeze, să-i spele şi să-i îmbrace pe vagabonzi după ultima modă, să le asigure asistenţă socială permanentă, spectacole, serbări populare etc. Dar NU se vrea asta! Închise în propria lor crustă de mizerie, aceste comunităţi au rolul sperietorilor de ciori de pe cîmp, adică sînt un avertisment pentru cetăţenii SUA, dacă nu-şi văd de treabă pot ajunge şi ei aşa. „America totalitară“ – vorba titlului unei cărţi – lucrează inteligent pe scoarţa cerebrală a cetăţenilor săi. Aşa şi cu Valea Jiului. Aşa şi cu minele de aur de la Brad. Aşa şi cu alte zone ale României. Totul se înscrie într-un plan diabolic, de ruinare a unei ţări care a îndrăznit să se gîndească, pînă nu demult, că ar putea să se descurce şi singură, că ar putea fi independentă. Niciodată n-a fost mai valabilă gluma aceea cu U.S.A., care înseamnă Uniunea Sovietică Ailaltă. America nu suportă să fie contrazisă. America nu acceptă să ia cineva vreo iniţiativă fără acordul ei. Nu contează că, la nevoie, o ţară întreagă poate fi trecută prin foc şi sabie (Irakul, Iugoslavia), important este ca lumea să ştie de frica Americii. Iar America să ştie de frica Israelului, asta nici nu se mai discută. Am avut, zilele trecute, o senzaţie de vomă, văzînd cum un fiu al lui Israel ameninţă, pe faţă, Poporul Român. E vorba de o emisiune difuzată la TELE 7 abc (post pe care, de altfel, îl preţuiesc, deşi în ultima vreme a început să se vorbească sufocant de mult). Invitaţii – 2 reprezentanţi ai Băncii Naţionale a României, de o parte, şi 2 şarlatani, de cealaltă parte. Şi, cum numele celor şterşi, sau mediocri, nu se prea reţin, am să comunic numele şarlatanilor: Liviu Mandler şi Matei Brătianu. Primul a fost paraşutat din Israel să preia ceea ce a mai rămas din comorile Băncii Dacia Felix. Al doilea a primit, acum cîtva timp, vreo 4 miliarde de lei pentru a atrage Blocul Naţional Sindical în tentativa de a se da onorabilitate matrapazlîcurilor lui Mandler. L-am studiat cu atenţie pe evreu: tipul clasic al mercenarului fără ţară şi fără Dumnezeu, agresiv, certăreţ, obraznic, bălăngănind un cap de mistreţ umplut cu jir, frunte mică, guşi duble şi tremurînd ca piftia, urechi clăpăuge, mîini de cange rapace. El n-are un chior în buzunar, dar rulează, pe gură, miliarde de dolari. Ceea ce mi-a provocat voma a fost însă ameninţarea, făţişă, pe care aventurierul a lansat-o: Israelul are nu numai pîrghii financiare să forţeze România, ci şi… politice! Asta a zis, în linii mari. Adică, nu-i bagă lui BNR-ul cîteva zeci de milioane de dolari, ca să revigoreze o bancă spartă, atunci ne putem aştepta la sancţiuni politice la nivel de stat! Nu credeam să asist vreodată, pe un post de Televiziune din România, la o asemenea demonstraţie de tupeu mitocănesc şi, la urma urmei, de şantaj! Cine l-a pripăşit pe nenorocitul ăsta de Mandler pe meleaguri româneşti? Cine i-a dat pe mînă Banca Dacia Felix? Cine îl invită la emisiuni televizate, unde are neobrăzarea să ameninţe un Popor întreg? Cum cine? Copilul handicapat născut în decembrie 1989. Adică „democraţia“ noastră, cel mai odios instrument de tortură a Poporului Român. Şi ca acest Mandler sînt foarte mulţi, adevărate colonii de şobolani care mişună printre picioarele românilor, pentru a fura ce se mai poate fura. Din păcate, reprezentanţii BNR au fost foarte slabi, răspunsurile lor fiind palide. De ce? Pentru că ei înşişi se fac vinovaţi de prăbuşirea sistemului bancar românesc, în frunte cu cel care le-a fost guvernator, 9 ani de zile, Mugur Isărescu.

Astăzi, Mugur Isărescu e propulsat spre Preşedinţia României. Parcă asistăm la o joacă de copii oligofreni: care izbuteşte să aplaude fără să dea pe lîngă, primeşte o prăjitură. Aşa după cum se ştie, Emil Constantinescu a recunoscut, oficial, ceea ce noi spunem de cîţiva ani: e un cadavru politic. Rămîn la opinia mea, exprimată la cîteva minute după anunţul (teatral şi prost jucat) al chiriaşului de la Palatul Cotroceni, şi anume că el a primit sugestia din străinătate, mai exact de la Casa Albă. Aceeaşi opinie cu privire la amestecul străin în această decizie o are şi Virgil Măgureanu, ca semn că, probabil, numai noi doi avem (deocamdată) surse de informare atît de bune. Logica ne cere să gîndim că un om care a fost capabil să calce pe cadavre pentru a accede la Putere, nu o părăseşte atît de uşor, cu una, cu două, numai pentru că l-ar fi lăsat nervii, sau ar fi fost zgîlţîit de frisoanele unui acces de nobleţe sufletească. Emil Constantinescu este un animal de pradă. Simţurile lui sînt intacte. În răgazul de 2 zile – de sîmbătă pînă luni – el a cîntărit bine avantajele şi dezavantajele, a întors situaţia pe toate părţile şi, pînă la urmă, le-a combinat de aşa manieră, încît să pară tot el învingător moral. Aici, mai mult decît „Efectul Hagi“ („mă retrag, dar, după cîteva luni, o să mă roage o ţară întreagă să revin“) a acţionat „Efectul Elţîn“ („mă retrag, dar instalez în locul meu pe cineva care să-mi păstreze toate privilegiile şi să nu mă bage la puşcărie“). Iar cel ales a fost Mugur Isărescu. Personaj prea finuţ şi prea modest intelectual pentru a conduce o ţară, Mugur Isărescu a dovedit că n-are sînge-n puţă, cum se zice pe la noi, de parcă s-ar fi hrănit toată viaţa cu peştişorul pirpiriu numit gingirică. Niciodată România n-a fost condusă de un contabil. Dar nici de un geolog. Trăim vremea marilor uimiri. Ce ne facem, însă, că pe Mugur Isărescu nu-l vrea lumea ca preşedinte? Arată acest filfizon spilcuit a om capabil să dea piept cu furtuna? Ce le va vorbi el românilor, în discursul inaugural? Cum e cu rata de schimb şi cu arieratele? Hai să mergem la culcare, fraţilor! Dar, scenariul conceput în exterior merge înainte. Intuind el bine că Mugur Isărescu e Jumătate-De-Iepure-Şchiop (din basmele copilăriei), Guvernul Mondial i-a lipit, cu letconul, o altă jumătate, doar-doar, împreună, vor face un om întreg. E vorba de Theodor Stolojan. Amîndoi siamezii au fost şi au rămas nişte băieţi de mingi ai marii finanţe mondiale. Amîndoi sînt două caricaturi de politicieni, habar n-au de Istoria României, de tratatele ei diplomatice, de tradiţiile şi idealurile acestui Popor. Uitaţi-vă la limbajul lor: arid, sărăcăcios, de socotitor de CAP peste care a dat o bursă occidentală, dar el tot cu seminţele în buzunar umblă, 2 lei bascula. În ultima săptămînă, ţara întreagă a urmărit cu scîrbă spectacolul degradant al impunerii acestor două păpuşi de cîrpă: emisiuni televizate, reportaje şi anchete în presa plătită de Palatul Cotroceni (cum este campania iniţiată de „Evenimentul zilei“, menită nu să sondeze publicul, ci să dea direcţia!), sondaje gen INSOMAR – o ruşine inimaginabilă, o făcătură scoasă din burtă, realizată chiar în noaptea de 17 spre 18 iulie, deci la cîteva ore după anunţul de retragere făcut de Emil Constantinescu, o balegă trîntită pe masa românilor, din care trebuia să reiasă că Mugur Isărescu a fost acceptat, brusc (într-o noapte!), ca preşedinte de 18,5% dintre români, iar Theodor Stolojan de 16,2%, nici nu se mai discută, faceţi loc, faceţi loc, gaşca e pe primul loc! Aflu din presă („Jurnalul Naţional“, „Azi“) că INSOMAR e patronat de omul de afaceri Sorin Vântu, ceea ce clarifică totul: uriaşa potlogărie a sondajului e răsplata acestuia pentru că actuala Putere a închis ochii faţă de implicarea sa în frauda de la FNI. Îl sfătuiesc pe Sorin Vântu să-şi vadă de treaba lui şi să nu mai trăiască în iluzia bolnavă că aranjează el destinul României şi că face jocuri la scară planetară, fiindcă s-ar putea să piardă totul. Acum s-a depăşit orice măsură şi eu, unul, voi ţine minte batjocura asta! Eu ştiu că aşa-zisul sondaj e scos din maţele putrede ale godacului grăsun Bogdan Teodorescu, în biroul lui de la ziarul „Curentul“, dar totul s-a făcut cu acordul lui Sorin Vântu. Ca unul care a candidat la Preşedinţie, ştiu ce greu, uneori infernal, este să-ţi sporeşti zestrea cu 2-3 procente, aşa că să nu-mi spună mie nimeni că Lolek şi Bolek, extraşi din joben ca doi iepuroi, au adunat, dintr-un foc, 45% din preferinţele electoratului! Aşa ceva este o mîrşăvie fără margini şi, dacă ar avea vreo urmă de ruşine în obraz, atît Isărescu, cît şi Stolojan ar refuza să participe la această mascaradă stupidă. Aici nu e ca la tabla înmulţirii, domnilor! Se pare, însă, că ruşinea e o floare rară pentru cei doi contabili cu mînecuţe negre, Tanda şi Manda, Tusea şi Junghiul. Nu numai că ei se lasă gîdilaţi, în mod plăcut, în locul pe unde găina face ouă, dar uite-i cum dau ochii peste cap, uite-i cum se lasă rugaţi şi curtaţi, ca fetele mari la măritat! Desigur, „Comedia erorilor“ trebuie jucată pînă la capăt. Iar Poporul Român e blestemat să bea, pînă la fund, paharul cu otravă. Nu îndrăzneşte nimeni să apară pe un post de Televiziune şi să afirme că şi Isărescu, şi Stolojan sînt doi dintre cei mai mari răufăcători ai economiei naţionale – cu aerul lor paşnic, aşezat, finuţ, ei au fost uneltele prin care a început demolarea, din temelii, a industriei, agriculturii, finanţelor ţării. Aşa-zisele succese economice ale lui Isărescu, de 7 luni de cînd ocupă fotoliul pe care au stat Iorga, Brătianu, Averescu şi Maniu, sînt, de fapt, nişte explozii catastrofale ale preţurilor, care au dus pe noi culmi GENOCIDUL practicat de actuala Putere. Toată „păsăreasca“ financiară pe care o vorbeşte acest dandy de Vîlcea este o escrocherie jenantă, o salbă de baloane de săpun care se sparg la primul contact cu lumea reală. Lozinca scandată de demonstranţi – „Mugur, Mugur, Mugurel/ ai făcut din leu căţel“ – nu era o glumă, de gen „bîza“, pentru oameni care n-au cu ce să-şi omoare timpul. Iar eu n-am semnat Declaraţia Politică pentru Bruxelles ca să-i fac trambulină prezidenţială unui „yes-man“, care, dacă i s-ar cere mîine să aducă dolarul la 50.000 de lei, ar face-o fără să clipească. Destul! Acum asistăm la desăvîrşirea statutului de colonie al României. Doi popîndăi fierţi sînt impuşi, peste capul populaţiei, în cele mai înalte dregătorii. Întîi li s-a căutat cîte o funcţie, pe măsura gradului lor masonic. Pe urmă li s-a căutat şi o alianţă de partide, care să confere garanţia unui joc democratic în toată regula. Pînă acum, Mugur Isărescu se mulţumea doar să i se păstreze postul de guvernator al BNR (mină de aur, incontestabil!). Acum, şi-a depăşit net condiţia şi se visează pe jilţul lui Mihai Viteazul. Zi de zi, presa ticăloşită ne intoxică, în neştire, cu această pereche de cremvurşti, Stolojan-Isărescu, ca fiind providenţială pentru România. N-au putut salva ei ţara separat (1991-1992 şi, respectiv, 1999-2000), dar, musai, o vor salva împreună! De la ce s-o salveze? De la dezastrul organizat tot de ei şi de stăpînii lor! Noroc cu actorul tragi-comic Emil Constantinescu, care ne face să plîngem cu un ochi şi să rîdem cu altul. A doua zi după sceneta cu demisia, el s-a prefăcut că măreşte pensiile tuturor ţăranilor şi orăşenilor (ce farsă sinistră!), dar a deschis şi porţile Palatului Cotroceni, pentru a se serba pe sine (?!), cu prilejul unui sfînt de care n-a auzit nici măcar Călugărul Vasile – Sf. Emilian. Aşteptăm ca, în curînd, să fie celebraţi, cu tot fastul acestei epoci de decadenţă, şi ceilalţi membri ai camarilei: Sfîntul Degeratu, Sfînta Zoe Petre, Sfîntul Nini Săpunaru, Sfînta Sandra Pralong. Apoi „mortul viu din lada goală de sub scara fără trepte“ şi-a luat zborul spre zări mai calde. Acum, ţapul se dă huţa-huţa cu hotelul, în Me-me-mexic, unde petrece un voiaj de plăcere alături de nevastă, fiică, ginere şi alte rubedenii. Pe banii cui? Ai unui Popor înfometat. Atîta inconştienţă nu credeam că zace într-un om, fie el şi animal de pradă. Bine, oricum, că nu s-a dus în Be-be-belgia.

În paralel, alte structuri de Putere, susţinute tot de Mafia Transnaţională, ronţăie ca termitele. Am să dau un singur exemplu, din cîteva mii: sîmbătă seara (22 iulie 2000), în vreme ce Petre Roman petrecea pe marginea unei piscine, pe Litoral, în direct, la PRO TV (cu tot familionul, cu tortul preferat, coşuri cu trandafiri, echipe de aplaudaci, care juisau cînd odrasla de kominternist a anunţat că va candida la Preşedinţia României!) – subalternul lui pe linie de partid, Traian Băsescu, îi evacua, în forţă, pe nişte amărîţi de chioşcari şi buticari, care, culmea, aveau acte în regulă, dar nu „cotizaseră“ la el, la Matrozul Chior, păi unde ne trezim aici? Acest Băsescu nu construieşte, ci demolează. El nu creează locuri de muncă, ci le desfiinţează. Iar presa ticăloşită îi ţine isonul: „Pîinea chioşcarului cu icre negre la masă“, îşi intitulează un oarecare Eliade Bălan denunţul din „România liberă“. Aşa icre negre să le stea lor în gît, mafioţilor conduşi de traficantul de maşini P. M. Băcanu! Şi astfel zeci de mii de bucureşteni sînt azvîrliţi în ghearele disperării, fiindcă aşa vrea un derbedeu pe nume Băsescu, care a jefuit toate domeniile pe unde a trecut (aviaţie, flotă, transportul feroviar etc.). E drept asta, domnilor din Occident care îi ţineţi în braţe pe bandiţii ăştia?

Şi iată cum se scîrbeşte românul de politică! Dacă pînă acum absenteismul era de 40%, de acum înainte va fi de 50-60%. La ce să mai vină lumea la urne? Să-i aleagă pe unii, deşi, în final, vor ieşi tot cei care trebuie? Şi dacă va fi impus acest tandem mortuar, Isărescu-Stolojan, îi va fi României mai bine? Nici pomeneală. Totul va merge din rău în mai rău, pentru că aşa a fost trasat destinul României, de ţară ortodoxă, care îndrăzneşte să fie prea mare în raport cu protectoratele liliputane nou-create. Avem de-a face cu o criză gravă de sistem. Acest tip de „democraţie“ e mai rău ca anarhia, e, pur şi simplu, moarte. Da, da, România moare, dispare, uite-o cum se duce! Numai o mare revoltă populară o mai poate salva. Tot mai multă lume se întreabă: să ne vină lumina (pentru prima oară cu adevărat) de la Răsărit? Este evident că, o dată cu instalarea lui Vladimir Putin la Kremlin, vor avea loc mutaţii profunde în această zonă a lumii. La Bucureşti – ca şi la Moscova, ca pretutindeni unde suflă crivăţul devastator al „globalizării“ – este nevoie de o mînă de fier. Altminteri, dezastrul social care se prefigurează la orizont va afecta, grav, însăşi liniştea Occidentului. Agonia Regimului Constantinescu va face victime cu nemiluita, o să vedeţi val de arestări şi desfiinţări de partide! Nefericitul de la Plătăreşti este un om instabil psihic, ca să nu zic chiar dement, şi am trista satisfacţie de a constata că şi alţii au ajuns la vorba mea. Adevăratele răfuieli ale lui Emil Constantinescu abia acum se vor produce, aducînd societatea românească la paroxism. Emil Constantinescu, acest autostopist al Istoriei! Fiecare maşină care l-a luat, fie a făcut pană, fie a luat foc. Individul nu ştie decît să adune avere şi să se răzbune. Abia acum începe teroarea. În paralel, se vor căra, pe deşelate, afară din ţară, averi colosale. Cine-i controlează pe ei? Guvernanţii fură, cot la cot, cu Mafia. Iar Poporul Român doarme. El aşteaptă să facă Vadim o minune. Numai că Vadim nu e Dumnezeu - mai mult decît să demaşte, să aducă dovezi, să tragă alarma, el nu poate să facă. Şi aşa sînt vînat, şi tîrît prin tribunale, şi ameninţat cu moartea. Recent, în vacanţă fiind, s-a apropiat un om de mine, pe plaja Mării, şi mi-a spus: „De ce nu promiteţi şi dvs., ca ei? Încercaţi să vă prefaceţi, pînă luaţi Puterea!“ Am tăcut. Ce mi-era mie cald, dar să vedeţi ce ape m-au trecut! Dacă asta vor românii de la mine, atunci mai bine să ne despărţim de pe acum. Reperele mele morale sînt cu totul altele. Ele sînt cîţiva dintre pilaştrii Pantheonului Naţional: Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Nicolae Bălcescu, Mihai Eminescu, Mareşalul Antonescu. Nu ştiu să mint, nu ştiu să fur, nu ştiu să mă prefac, nu ştiu să trădez. Vai, cît de anacronic sînt! Şi inapt pentru acest fel de politică! Dacă Dumnezeu are un plan cu mine, va veni şi ziua mea. Dacă nu, degeaba m-aş frămînta, adio şi-un praz verde. Nu-mi doresc Puterea cu orice preţ. Spre deosebire de alţi lideri politici, eu chiar am ce să fac, trebuie să-mi desăvîrşesc opera literară şi doctrinară. Dar mi-e o milă sfîşietoare de Poporul Român, adus într-un hal de slăbiciune şi de ticăloşire fără precedent în întreaga lui Istorie. Tare mă tem că, în curînd, vulturul din Stema de Stat va fi înlocuit de o cioară jumulită… E bine asta, fraţilor? Nu mai aveţi nici un strop de demnitate? Nu vă gîndiţi măcar la copiii voştri? Atunci pieriţi din ochii mei, să nu vă mai aud că vă plîngeţi!

CORNELIU VADIM TUDOR,

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 28 iulie 2000)

http://ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=11033&format=html

Ziarul TRICOLORUL, nr 2069 / 21.01.2011