Nu mi-au plăcut, niciodată, laudele. „Pe copii
să-i săruţi numai în somn" - sună o zicală românească, pe care, într-un
fel sau altul, o au şi alte popoare. Toată viaţa am fost exigent, în primul
rînd cu mine. Cei care mă cunosc ştiu că am fost şi am rămas un perfecţionist. Acesta e unul dintre motivele pentru care m-a legat o prietenie atît de
strînsă - şi de lungă durată - de Eugen Barbu. De nenumărate ori,
marele scriitor mi-a povestit despre odiseea primei sale capodopere,
„Groapa". Pe scurt, el îmi spunea aşa: „Manuscrisul mi-a
fost dat înapoi, de editură, de nu mai puţin de 12 ori. A 13-a oară mi-a fost
acceptat, dar nu mai eram eu mulţumit. Aşa că l-am retras şi am lucrat la el
pînă cînd am considerat că e cea mai bună variantă". Era în 1957.
Rezultatul s-a văzut: o bijuterie. În 1982, cînd eu însumi am contribuit,
decisiv, la tipărirea ediţiei jubiliare a „Gropii", cu prilejul împlinirii
a 25 de ani de la ediţia princeps (Editura Eminescu, Ion Cristoiu realizînd un
interviu cu mine, publicat la finalul cărţii) destinul a făcut să scriu, şi eu,
un roman. Aveam un loc în planul Editurii Militare, ceea ce era o
performanţă pentru acea vreme. Mă incita „Dulce ca mierea e glonţul
patriei", de Petru Popescu. Mai ales că ambii făcuserăm armata la aceeaşi
Şcoală de Ofiţeri din Drumul Taberei (unde trăsese chiulul, ca un ticălos,
circarul Mircea Diaconu). Am lucrat cam 1 an la roman. Aveam ce scrie, fiindcă
trăisem experienţe bogate, mai ales erotice. Într-o zi, i-am predat manuscrisul
dactilo lui Eugen Barbu. Trece o zi. Trec două zile. După aproape o săptămînă,
aflîndu-mă în biroul Patronului, de la „Săptămîna", acesta îmi spune:
„Vadime, dacă ai nevoie de 30.000 de lei, poţi să puiblici cartea. Dar nu e de
nivelul tău". Atunci, pur şi simplu, am luat manuscrisul de pe birou, l-am
rupt şi l-am aruncat la coş! Nea Jean a rămas ca la dentist: „Mă, băiete, aşa
tare eşti tu? Nu mă aşteptam la reacţia asta! Hai să ne-mbătăm!". Şi ne-am
dus, mi se pare că la Mărul
de Aur (local pe care eu aveam să-l salvez de la demolare, pe relaţia
generalului Gh. Găinuşă - soţia sa, viceprim-ministru al Guvernului,
Alexandrina Găinuşă).
Aşa era Eugen Barbu şi în ceea ce priveşte presa. El a
debutat în „Fapta", ziar al lui Mircea Damian. Prima publicaţie pe care a
condus-o a fost „Luceafărul", în 1962. Ulterior, a fost dat afară, dar
apucase să înfiinţeze şi să conducă cel mai mare cenaclu literar, după Junimea
- Nicolae Labiş. Acolo l-am cunoscut, în 1964. Plecam, seara, pe jos, de la
liceul Sf. Sava (Nicolae Bălcescu) cu mai mulţi colegi: Sorin Roşca Stănescu,
Carol Mălinescu, apoi Mircea Ciobanul (pictorul) şi Adrian Năstase. Acolo i-am
văzut, pentru prima oară, pe Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana,
Ioan Alexandru, Vintilă Ivănceanu, M.P. Paraschivescu, Al. Oprea, Ion Dodu
Bălan, Constanţa Buzea, Dinu Săraru ş.a.
Ce focar cultural extraordinar a fost Cenaclul Labiş!
Într-o epocă (1964-1968) în care plutea în văzduh un tonifiant aer de dezgheţ!
Şi acolo, la prezidiul acelui club atît de select, Eugen Barbu era un
profesionist desăvîrşit, nu făcea rabat.
Anii au trecut. În 1970, acel om hăituit, prigonit,
vînat a primit revista „Săptămîna", pe care a dus-o pe culmi nebănuite.
Acolo mi-am făcut intrarea în presa, cu adevărat, mare. Cîte polemici literare!
Ce studii de Istorie! Cîte cronici sportive! Am publicat, între 1976 şi 1989,
mii de pagini, unele de un curaj nebun pentru acea epocă (de altfel, am şi fost
interzis, de mai multe ori, de către cenzură). Pot spune că anii de colaborare
cu Eugen Barbu au reprezentat o şcoală fantastică. Aşa că nu e de mirare că, în
8 iunie 1990, amîndoi am înfiinţat „România Mare". Ulterior, la mulţi ani
de la dispariţia, prematură, a lui Eugen Barbu (măcinat de toţi pigmeii fără
operă, de teapa lui Nicolae Manolescu), am înfiinţat şi un cotidian,
„Tricolorul". Acesta era, de altfel, visul amicului meu: un ziar, cu o
cadenţă zilnică. Nu s-a putut atunci. Dar am putut eu, ulterior. Astăzi, acest
ziar cu nume magnific a ajuns la
Nr. 3.000, în al X-lea an de existenţă. Ce-aş putea să spun?
Doar atît: mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat forţa să-l editez, într-o vreme
în care dispar publicaţiile, una după alta. Unde sînt „Expres",
„Baricada", „Cronica Română", „Europa“, „Expres Magazin“, „Scînteia
Tineretului", „Ziua", „Gîndul", „Cotidianul",
„Curentul", „Can-Can" şi atîtea altele? Pierdute sînt, în neagra veşnicie.
Dar „Tricolorul" flutură falnic, pe cupola presei române, de un deceniu
întreg. Apare tot mai greu, fac sacrificii imense pentru a-l edita, pentru a
plăti hîrtia, tipografia, salariile, utilităţile - dar merită! Rezultatul e
glorios. Numai asta dacă ar fi - tenacitatea mea de a scoate două publicaţii pe
aceste vremuri de criză - şi toţi ar trebui să priceapă cîtă seriozitate pun în
tot ceea ce fac. Mai mult ca sigur că, în bibliotecile viitorului, colecţiile
de „România Mare" şi „Tricolorul" vor reprezenta cele mai fidele
mărturii ale acestei epoci...
CORNELIU VADIM TUDOR
16 iunie 2014
Postări
Felicitari si ...La Multi Ani !
RăspundețiȘtergereDe vrei lumina nu lasa sa se stinga flacara !