„Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim“. „Noi ne
facem că muncim, ei se fac că ne plătesc“. Iată două „zicale“ de pe vremea
fostului regim. Nu ştim cît adevăr conţin ele, dar ştim ce bază economică
solidă în industrie, agricultură, construcţii, turism etc. aveam la dispoziţie
în 1990 şi ştim, de asemenea, cum a fost distrusă în mod deliberat.
Valorificată cu cap, pentru că românul este inventiv şi motivat cînd crede că
este cazul, acea bază economică putea fi modernizată, retehnologizată şi adusă
la standarde europene, indiferent dacă făceam sau nu parte din UE. Problema
este că nu s-a urmărit acest lucru, ci, dimpotrivă, România trebuia
transformată în piaţă de desfacere pentru alte ţări, sursă de materii prime şi
forţă de muncă ieftină. Capitalul românesc nu a fost lăsat să se dezvolte,
investiţiile au fost blocate, iar costurile unui loc de muncă sînt
descurajatoare pentru orice angajator. Cei cîţiva „afacerişti de succes“ s-au
îmbogăţit fie pe spinarea statului, fie din evaziune fiscală.
Iar banii obţinuţi astfel au fost aruncaţi pe
proprietăţi şi achiziţii de lux, sau investiţii în trusturi de presă, care s-au
dovedit a avea un rol crucial în manipularea populaţiei, a sondajelor şi, în
final, a alegerilor din România. Strivit de taxe şi impozite imposibil de
plătit, capitalul românesc trage să moară, zeci de mii de întreprinderi
intrînd, în continuare, în insolvenţă. Aşa încît, orice om cu „mintea întreagă“
a fugit să lucreze la… stat (la propriu şi la figurat). Unde dacă nu curge, tot
pică şi unde, dacă ai şi ceva relaţii, nu rişti să fii dat afară la prima
restructurare. În timp, însă, partidele şi-au format o clientelă politică
fidelă, nuclee dure, care trebuiau răsplătite pe măsură. Şi cum la masa celor
abonaţi la contractele bănoase cu Statul Român şi la licitaţiile trucate nu se
putea aşeza orişicine, o mulţime de clienţi politici rămîneau pe dinafară.
Başca rubedeniile, amantele şi alţi cumetri. Aşa încît, „forţat de
împrejurări“, Statul şi-a creat un aparat bugetivor, inutil, dar retribuit cu
salarii pe măsură, de mii de euro. Pe care noi le considerăm nesimţite în
condiţiile economice ale ţării noastre şi, mai ales, în condiţiile în care
salariul minim nu trece de 200 de euro. Deunăzi, un liberal cu mofturi a avut
tupeul să afirme că aşa-zisele salarii nesimţite sînt în regulă, ba chiar prea
mici în raport cu retribuţiile unor posturi similare din instituţiile europene.
Măi, stimate domnule europarlamentar Buşoi, mata ai toţi boii acasă? Sau ţi-a
luat minţile funcţia de europarlamentar, de care nu vom înţelege niciodată cum
te-ai agăţat? Cum adică, salariile de mii de euro sînt normale, aici ne
comparăm cu europenii? Dar salariul mediu şi minim pe economie este comparabil?
Nici vorbă. Dar puterea de cumpărare, aflată în permanentă scădere, este
comparabilă? Nici vorbă. Şi atunci, de ce dăm din gură în atîtea emisiuni
delirante? De ce ne cramponăm de cota unică de 16%, cea mai aberantă invenţie a
Alianţei DA? Cotă care a pus egal între veniturile impozabile (declarate) ale
unui Dinu Patriciu şi veniturile unei mici afaceri de familie cu 2-3 angajaţi
care muncesc de dimineaţă pînă seara, se confruntă cu adevărata economie de
piaţă, cu o concurenţă neloială şi cu abuzurile autorităţilor. Deşi Victor
Ponta nu deţine cunoştinţe în domeniul economic, domnia-sa fiind bugetar toată
viaţa, un lucru, însă, l-a mirosit din timp. Vine un
alt an electoral, cu alegeri europarlamentare şi prezidenţiale. E nevoie de
bani la buget. Marile companii multinaţionale nu pot fi jefuite cu neruşinare,
precum IMM-urile româneşti. Care, între noi fie vorba, în condiţii excepţionale
de fiscalitate au luat măsuri excepţionale: unele îşi externalizează
profiturile către companiile mamă din străinătate, altele se folosesc de munca
la negru, sau la „gri“. Aşadar, surse pentru bugetul de stat,
investiţii haotice gestionate de prieteni politici şi surse pentru salarii
nesimţite, ioc! Sau în vertiginoasă scădere. Prin urmare, Victor Ponta a
aruncat bomba: salariile care depăşesc 1.000 de euro vor fi supraimpozitate. Un soi de impozit progresiv, zicem noi. Un soi de taxă Robin Hood, zic cei
vizaţi. Un soi de taxă de solidaritate socială zic nişte neisprăviţi. Adică,
dacă un salariu de 150 de milioane de lei vechi se diminuează la 135 de
milioane de lei, respectivul beneficiar cu salariul „diminuat“ devine solidar
cu cel care este retribuit cu 10 milioane de lei vechi? Să fim serioşi.
Înţelegem că măsura anunţată de primul-ministru nu le-a căzut bine liberalilor,
principali artizani ai aparatului de stat supradimensionat şi ai salariilor
nemeritate în raport cu munca prestată. Graţie Guvernului Tăriceanu, în goana
după voturi şi procente pentru partid, uitînd complet de doctrina de care
liberalii pretind că sînt legaţi. Cea mai amuzantă ni s-a părut prestaţia unor
moderatori de la Antenele
voiculesciene, care încercau să ne explice că supraimpozitarea salariilor mari
nu ar duce la venituri consistente la
Buget, că este inutilă, creează tensiuni sociale etc. De ce?
Pentru că Victor Ponta umblă cu jumătăţi de măsură de teama reacţiilor
liberalilor şi de teama ruperii USL. De aici „curtea“ pe care o
face PP-DD-ului, care i-ar asigura o altă majoritate confortabilă. Avem un sfat
pentru primul-ministru: tăiaţi în carne vie, fiţi bărbat! În condiţiile
economice ale României, nici un salariu plătit de la Buget nu trebuie să
depăşească salariul preşedintelui României, maximum 1.500 de euro, asta, ca să
fim, totuşi, generoşi. Şi lăsaţi-le, atunci, şi cota unică, jucăria preferată.
Nu mai umblaţi cu jumătăţi de măsură, cu procente, cu discuţii inutile, care nu
fac bine nimănui. Tăiaţi-le accesul la banul public nemuncit. Veţi pierde mulţi
prieteni, dar veţi cîştiga capital politic. Uite că iar facem consiliere
gratuită! Dar dacă este spre binele majorităţii cetăţenilor României, chiar
merită!
RUXANDRA LUNGU,
Preşedinta Organizaţiei de Femei România Mare
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu