De ce ne-a fost frică, nu am scăpat! Dispariţia
îndrăgitului regizor şi actor Sergiu Nicolaescu naşte scandal după scandal. În
lumea tabloidizată în care ne complacem să trăim, să zicem că nimic nu ne mai
miră. Ceea ce ne-a enervat peste măsură este lipsa de cultură şi reaua-credinţă
a unor jurnalişti care ne falsifică istoria şi cultura, acum, cu noi de faţă.
Cu „supravieţuitorii“! Aşteptaţi, domnilor, să treacă vreo 40 de ani ca toţi
cei care au mai apucat cîţiva ani sub regimul trecut să se ducă şi ei pe lumea
cealaltă. Ştim că istoria este scrisă de învingători şi este falsificată de pe
vremea cronicarilor. Dar unii dintre voi întrec orice măsură. Pe un post de
televiziune de la care chiar aveam pretenţii, un jurnalist, trecut de prima tinereţe, deci nu
putem să-l acuzăm decît de prostie şi rea-credinţă, a afirmat ceva de genul
(cităm din memorie): „În acele vremuri, cînd programul de televiziune ţinea 2
ore, pînă să apară casetele video, ce era să facă lumea, se ducea la filmele
lui Nicolaescu, în lipsă de altceva...“
Omule, du-te şi te caută, îţi vrem binele. E adevărat,
în ultimii 4-5 ani ai regimului toate o luaseră razna. E adevărat, filmele lui
Sergiu Nicolaescu se află în topul celor mai vizionate filme româneşti, unul
dintre motive fiind că redeşteptau în noi mîndria naţională. Ce este rău în
asta? Nu văd legătura cu „propaganda comunistă“. Filmele americane sau ruseşti
nu-şi elogiază trecutul? E adevărat, unele aveau o notă comercială, în sensul
că erau destinate marelui public, consumator şi de comedie şi de filme
poliţiste. Şi? Cinematografia mondială cu ce se ocupa în acest timp? Cu acelaşi
lucru. Televiziunile comerciale nu se calcă în picioare pentru audienţă cu
orice preţ, promovînd emisiuni şi personaje de tot felul? Dar să revenim la
regimul trecut şi la cinematografie. S-au vehiculat numele unor regizori care
şi-au rupt carnetul de partid, s-au dat dizidenţi etc. Pînă una, alta, este
absolut necesar să readucem în memoria publicului, şi mai ales să arătam celor
mai tineri că o sumedenie de filme româneşti, majoritatea istorice, s-au
bucurat, şi ele, în uriaşă măsură, de simpatia publicului şi sînt vizionate şi
azi cu mare plăcere. Filme care au fost regizate de alte nume mari ale culturii
române şi nu de Sergiu Nicolaescu. Enumerăm, absolut la întîmplare: „Pintea“,
seria „Haiducii“, seria „Trandafirul galben“, „Păcală“, „Neamul Şoimăreştilor“,
„Tudor“, „Actorul şi sălbaticii“, „Ion“, „Columna“, „Ştefan cel Mare“,
„Profetul, aurul şi ardelenii“, „B.D. în alertă“, „Toamna bobocilor“, „Ciprian
Porumbescu“, „Ilustrate cu flori de cîmp“, „Buletin de Bucureşti“,
„Mastodontul“, „Liceenii“, „Moromeţii“, „Veronica“ şi multe altele. Aşadar, aveam
de unde alege pentru toate gusturile, pentru toate generaţiile. Se produceau
20-25 de filme pe an, dar românii ştiau să extragă şi să primească în sufletul
lor mesajul artistic şi jocul inegalabil al marilor noştri actori, dincolo de
propaganda care se strecura pe ici, pe colo.
Dar, ne întoarcem la amicul nostru care se plictisea
din cauza programului de 2 ore de la televiziune. I-am fi sugerat să pună mîna
pe o carte, să meargă la teatru sau la operă sau la o bere cu amicii, dacă
filmele româneşti i se păreau atît de insuportabile. Mai trăiesc încă generaţii
de români care au apucat şi alte vremuri ale Televiziunii Române. Cine poate
uita „Telecinemateca“, serialele de sîmbătă, duminică şi luni, din care unele
cu iz comercial, menite să atragă publicul: „Sfîntul“, „Brett şi Danny“,
„Planeta giganţilor“, „Norii negri“, „Arthur“, „Poldark“, „Bonanza“,
„Rădăcini“, „Misiune imposibilă“, „Kojak“, celebrul „Dallas“, „Linia maritimă
Onedin“, „Om bogat, om sărac“, „Cele 17
clipe ale unei primăveri“, „Colombo“,
„Ce vrăji a mai făcut nevasta mea?“, „Jane Eyre“, „Un şerif la New York“ sau serialele
pentru copii: „Omul din Atlantis“, „Daktari“, „Tarzan“, „Cireşarii“ etc.? Din
nou, pentru toate gusturile, pentru toate vîrstele. Cine credeţi că ne-a făcut
cunoştinţă cu pleiada de aur a actorilor din anii '60-'70? Cu ciné-verite-ul
italian, cu spumoasele comedii franţuzeşti, cu profunzimea producţiilor
poloneze şi ruseşti? Cu Alain Delon, Burt Lancaster, Paul Newman, John Wayne,
Richard Burton, Peter O'Toole, Laurence Olivier, Ingrid Bergman, Audrey
Hepburn, Marcello Mastroianni, Anthony Quinn, Spencer Tracy, Sidney Poitier,
Elizabeth Taylor, Monica Vitti, Catherine Deneuve, Sophia Loren, Gene Hackman,
Toshiro Mifune? Am spicuit doar cîteva nume şi ne oprim aici, altminteri ocupăm
toate paginile ziarului. De unde îi ştim noi pe ei? Din sordidele casete video
îmbîcsite cu scene de violenţă extremă şi sex explicit în exces, care circulau
prin anii '80? Nu că n-ar fi fost
printre ele şi filme premiate cu Oscar, am comite o nedreptate, evident. Dar cu
marile producţii ale cinematografiei „capitaliste“ ne-a familiarizat
mult-hulita Televiziune Română de atunci. De aceea, ne înţelegeţi, sperăm, de
ce e nevoie de o altă enumerare care să-i aducă pe uituci cu picioarele pe pămînt
şi să nu lase în memoria tinerilor numai lipsurile, cozile, frigul şi
întunericul ultimilor ani dinainte de 1989 în care Nicolae Ceauşescu ţinuse
musai să plătească datoria externă. Cu filmele lui Sergiu Nicolaescu am crescut
şi ne-am delectat. Pe unele le-am revăzut de 10-15 ori, fără exagerare. Dar nu
numai cu ele am „crescut“. Cinefilii veritabili aveau posibilitatea să se
aboneze la
Cinemateca Română. Alţii se puteau mulţumi cu producţiile
difuzate de TVR sau în cinematografe. Merită să amintim numai cîteva, cu
valoare incontestabilă: „Naşterea unei Naţiuni“ (1915), „Vrăjitorul din Oz“
(1939), „Pe aripile vîntului“ (1939), „La răscruce de vînturi“ (1939),
„Casablanca“ (1942), „Poştasul sună întotdeauna de două ori“ (1946), „Rio
Grande“ (1950), „Regina africană“ (1951), „12 oameni furioşi“ (1957), „Cei 7
samurai“ (1957), „La dolce vita“ (1960), „Spartacus“ (1960), „Splendoare în
iarbă“ (1961), „Tunurile din Navarone“ (1961) „Procesul de la Nürenberg“ (1961),
„Eclipsa“ (1962), „Cleopatra“ (1963), „Marea evadare“ (1963), „Ghepardul“
(1963), „My fair lady“ (1964), „Zorba Grecul“ (1964), „În arşiţa nopţii“
(1967), „Planeta maimuţelor“ (1968), „Andrei Rubliov“ (1969), „Solaris“ (1972),
„Papillon“ (1973), „Filiera franceză“ (1971), „Toţi oamenii preşedintelui“
(1976). Am putea continua pe zeci de pagini, dar cred că oamenii de
bună-credinţă s-au convins că generaţiile care au crescut şi cu filmele lui
Sergiu Nicolaescu nu au crescut şi cu capul în sac. Dimpotrivă. Faptul că
„revoluţia“ a scos la lumină şi a trimis la conducerea României o pleavă
murdară, parvenită, incultă şi coruptă asta este altceva. Un alt subiect care
merită atenţia noastră permanentă. Pînă una alta, această pleavă şi-a angajat
propagandişti şi a pus mîna pe mass-media pentru a falsifica istoria recentă
chiar sub ochii noştri. Luaţi-o mai încet, că nu ne-am stins toţi, încă, şi
avem copii şi nepoţi care vor dezgropa adevărul istoric, cu bune şi rele.
RUXANDRA LUNGU,
Preşedinta Organizaţiei de Femei România Mare
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu