VEDETA

Probabil că, încă de la cele mai fragede vîrste, lui Crin Antonescu i s-a băgat în cap că el e cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai talentat. Încă de pe vremea cînd nu-i era prea clar ce este - băiat sau fată? - odrasla găgăuzului Antonov, din bălţile survolate de ţînţari ale Deltei, îşi admira profilul în vitrinele magazinelor, îşi umezea buzele şi îşi flutura părul. Năravuri de care n-a scăpat nici acum. Noi, toţi, am întîlnit personaje din astea, în şcoală, prin vecini, prin tabere. Tipologia cu pricina are un nume: VEDETĂ. Persoana respectivă e plină de sine, e încrezută, debordează de hormonii credinţei patologice că nimeni nu-i ca ea, că i se cuvine totul. Psihologii au studiat această tipologie, au încercat să o încadreze în parametrii ştiinţifici, dar n-au reuşit să fie mai sugestivi şi mai grăitori decît oamenii simpli, care au ştampilat, dintotdeauna, omul-vedetă cu cîteva formulări plastice: „îşi dă aere", „e plin de ifose", „e înţepat", „nu-i ajungi nici cu prăjina la nas", „ce-i de curul lui", „înfumurat", „face pe nebunul" etc. Folclorul ceva mai recent a născocit şi un catren potrivit: „Ce te ţii aşa măreaţă/ Parcă nu ştim cine eşti:/ Mă-ta vinde flori în piaţă/ Tac'tu-nchis la Văcăreşti".

Se poate broda mult pe marginea acestei boli. Fiindcă, neîndoielnic, vedetismul e o boală. În copilărie, ne amuză. Dar, cînd un astfel de personaj creşte şi capătă o oarecare putere, poate deveni monstruos. Cultul personalităţii apare şi se dezvoltă pe un asemenea „pat germinativ“. Toţi dictatorii lumii - fie cei autentici, fie cei de carton - s-au visat „cineva“ în pruncie, mai ales dacă aveau parte de frustrări, bătăi, umilinţe. O voce lăuntrică le spunea să strîngă din dinţi şi să reziste, pentru că va veni, ea, şi ziua răzbunării. Era vocea Vedetei. Adică a acelui alter-ego care îi domina şi îi dirija. În cele mai multe cazuri, astfel de fiinţe au un dublu comportament. Ele pretind că sînt „atipice“. În realitate, aceşti oameni au o personalitate de împrumut. Parcă într-o viaţă anterioară au fost şefi de trib, sau maimuţe alfa, iar acum se miră că nu le recunoaşte, nimeni, autoritatea, supremaţia. Cum, nu vă daţi seama că sînt cel mai frumos? Hmm, mă rog, atunci sînt cel mai deştept. Nici asta n-aţi priceput? În acest caz, sînt cel mai puternic. Dacă nici asta nu vreţi, am să vă dau în cap, ca să vă convingeţi. Cam astfel de „raţionamente“ prind contur în mintea înfierbîntată a unei vedete. Ea trebuie, mereu, să iasă, ca păduchele, în faţă. Într-un grup de persoane, vedeta face ce face şi aduce vorba, inevitabil, despre propria sa persoană. Totul se raportează la ea. O actriţă pleacă de la o masă, ori se supără, dacă în două minute nu se vorbeşte despre ea. Un politician adulmecă în aer, cu nările fremătînd, orice boare care i-ar putea aduce niscaiva popularitate.

Aici am vrut să ajung. La Crin. Începînd cu numele şi continuînd cu fluturarea de păr (uşor vopsit, ca dovadă sprîncele spălăcite) - totul trădează existenţa unei glande care arată vedetism. Fireşte, nu este el de vină că îl cheamă aşa, dar un bărbat cu nume de floare, sau de copac (Bujorel, Stejărel, Codruţ) e puţin cam ridicol, în comparaţie cu o femeie (Violeta, Narcisa, Margareta). Omul nostru e un Crin care, acum, se visează Gura Leului. O gură vînătă de tutunul pe care îl soarbe („Bei tutun, Spiridoane!“) în nopţile pătimaşe pe care le pierde la poker. O gură vicioasă, care poate scuipa şi jeturi de venin - nu e crinul o floare carnivoră? Scriu aceste rînduri cu părere de rău. Faţă de mine, Crin Antonescu s-a purtat civilizat şi respectuos. Însă, vorba lui Aristotel: „Îmi e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul“. Nu e pălăria prea mare, dragă tinere? Aşa crezi că face un şef de stat? Se bagă argat la ţigan? Pînă acum, timp de sute de ani, ţiganii intrau slugi la români, nu viceversa. Pentru a-ţi satisface poftele de mărire, te-ai băgat slugă la Dan Voiculescu. Care, întîi, încercase cu mine, dar nu i-a ţinut figura. Aşa că te-a găsit pe tine, un om slab, uşor de manevrat şi de şantajat. Nu-ţi dai seama cît de ridicolă e tripleta asta: Dan Voiculescu - Crin Antonescu - Victor Ponta? Pe legea mea, tripleţii Nicoletei Luciu au mai multă legitimitate decît voi! Eu, unul, dacă aş fi rămas repetent o dată, în facultate, m-aş fi ocupat cu orice altceva în afară de politică. Dar tu ai rămas repetent nu o dată, ci de două ori. Lacom băiat. La loz în plic stă scris: „Mai trage o dată!“. Aşa e şi la poker? Prin tot felul de concursuri de împrejurări şi scamatorii, un fost profesoraş de socialism ştiinţific dintr-o comună a Brăilei (sau a Tulcei), cu o coafură imitînd-o pe cea a lui Mireille Mathieu, a ajuns în vîrful Partidului Naţional Liberal! Adică în poziţia în care au fost, cîndva, marii patrioţi Ion C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, dar şi alţi corifei. Ce treabă ai, tu, cu PNL? Cine ţi-a auzit vocea, pe tema asta? Eu am fost suspendat (mai rău ca Băsescu!) în 1980 din cauza celor doi mari Brătieni, a lui Iuliu Maniu, a lui Aurel C. Popovici, a lui Take Ionescu şi Octavian Goga - e vorba de celebrul articol „Idealuri“, apărut, la 5 sept. 1980, ca editorial al revistei „Săptămîna“, în care propuneam înfiinţarea unei colecţii cu titlul „Biblioteca Naţională“, în care să fie tipărite cuvîntările acestor mari patrioţi. Îmi spunea primarul general al Capitalei, Gh. Pană, că Nicolae Ceauşescu s-a făcut foc şi pară. Mi s-a luat dreptul de semnătură pe timp de 4 luni, asta şi din pricina unui scandal teribil, provocat de sionismul mondial în „Washington Post“, la Radio Kohl Israel, la Europa liberă, la Vocea Americii ş.a.m.d. Dar i-am răcorit pe mulţi! Era prima încercare de reabilitare, publică, a Brătienilor şi a lui Iuliu Maniu! Apoi, în Almanahurile „Săptămîna“, pe anii 1986, 1987, 1988 şi 1989, am scris, pe larg, despre cei trei Tribuni, dar şi despre Regii Carol I şi Ferdinand, ce-i drept, ajutat şi de istoricul Mircea Muşat, de la CC al PCR, care s-a luptat cu cenzura vremii. Unde erai tu, Crinule? În ce glastră? La ce fereastră? În timp ce eu făceam cărţi de răsunet („Saturnalii“, „Istorie şi Civilizaţie“, „Mîndria de a fi români“ ş.a.), tu făceai altfel de cărţi, la poker, în fum de ţigară, să-l tai cu cuţitul.

Dar, nu vreau să fiu patetic, fiindcă nici nu pricep şi nici nu merită. La urma urmei, eu n-am nici o rivalitate cu Crin Antonescu. „Fiecare cu serviciul lui“ - vorba amicului meu din Braşov, avocatul Titus Spânu. Dar nici nu-mi place impostura. Iar Crin Antonescu joacă rolul unui impostor: nu numai că s-a căţărat pe fotoliul Brătienilor, ca şef de Partid - acum s-a căţărat şi pe fotoliul lui Al.I. Cuza, ca şef de Stat! Tupeul e prea mare. Fireşte, oamenii de spirit mă pot întreba: care Partid şi care Stat? Aşa e: PNL nu mai este, de mult, un partid, ci o bandă de interlopi, care profită de părul alb al unor oameni ce au zăcut prin închisori, iar România nu mai e un stat, ci iarmaroc nenorocit, în care totul e de vînzare. Acum, Crin Antonescu încearcă să ia, din mers, „trenul“ unui eveniment sportiv: vizita, la Bucureşti, a marii echipe spaniole de fotbal F.C. Barcelona! Nu mi-a venit să cred cînd am aflat, din presă, că Mireille Mathieu i-a invitat pe spanioli la Palatul Cotroceni! Aşa ceva e de neimaginat! Mi-am adus aminte că aceeaşi vedetă încercase să anexeze şi gloria participanţilor români la Olimpiada de la Sidney, din 2000, cînd el era ministrul Tineretului şi Sportului: pupături, medalii, poze etc. Ce legătură avea, el, cu succesele acelor tineri? Nici una. El stătuse la televizor şi mustăcise: „Ia să găsesc eu un pretext, să mă lipesc, să mă vadă lumea!“. Aşa şi acum: Crin şi Messi, bot în bot! Cîteva secvenţe, pe toate televiziunile, şi nu mă mai scoate nimeni de la Palatul Cotroceni! Măi, măi, măi... Dacă ridicolul ar putea ucide... Uite că n-a ţinut figura. Spaniolii l-au refuzat, răspunzînd că ei nu fac politică, ci sport. Scurt. Dacă vrea să-i vadă, n-are decît să vină la stadion. Credeţi-mă că am scris peste 1.000 de cronici de fotbal la viaţa mea, am fost şi la Sevilla, în mai 1986, la finala de vis Steaua - Barcelona, şi la Tokyo, şi la Monte Carlo - dar nu mi-ar fi trecut prin minte o asemenea şmecherie. Lui Crin Antonescu, însă, i-a trecut. Pentru că aşa s-a strecurat el prin viaţă tot timpul. La cacealma (din recuzita pokerului). Mai nou, a făcut nu o nuntă, ci două nunţi, precum dubla lui repetenţie, cu o femeie care e la fel de vedetă ca şi el: nu bagă pe nimeni în seamă, e ţanţoşă şi se crede foarte importantă. Ne putem imagina cum ar tăia şi ar spînzura această consoartă dacă ar deveni „prima doamnă a ţării“. Măcar nevasta lui Băsescu e la locul ei, nu a făcut altceva decît să călărească pe calul Hoţul (între noi fie vorba, la hipodrom ea îl călărea pe Hoţul, iar acasă o călărea Hoţul pe ea, hai să fie fericiţi şi să aibă parte de o nuntă frumoasă a mezinei EBA!).

Am spus tot, sau aproape tot ce aveam pe suflet. Nu-mi plac „vedetele“. Nici „vedeţii“. Ceva mai multă smerenie, copii ai durerii. Cu cît se ridică maimuţa mai sus, în copaci, cu atît mai mult îşi arată fundul. Poporul geme. Voi jucaţi roluri enervante, în vodevilul „Motanul încălţat“ (înarmat). Izolaţi-l pe Dan Voiculescu, cu Antena 3 cu tot. Fiindcă de-aia staţi capră la motanul Felix: să apăreţi la televizor 24 de ore din 24, e drogul vostru, nu mai puteţi de plăcere. Iar bătrîna caiafă securistă vă gîdilă glanda orgoliului cu emisiuni idioate (Mihai Gâdea, Radu Tudor) şi cu sondaje mincinoase (Mirel Palada, Marius Pieleanu). Totul e fals, de la un capăt la altul. Nimic nu se aseamănă mai bine cu un balon de săpun decît vedeta: la cea mai mică înţepătură pocneşte, uşor, şi dispare.

CORNELIU VADIM TUDOR

8 august 2012, Bran

Ziarul TRICOLORUL, nr 2536 / 09.08.2012