Revista ROMANIA MARE - NR. 1133 - ANUL XXIII - VINERI 13 APRILIE 2012

CHRISTOS A ÎNVIAT!

ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Lirică de PaŞte

OUĂ ROŞII

Pămîntul se cutremurase,

S-a-ntunecat în miezul zilei,

Iar sus pe Golgota murise

Isus, împărţitorul milei.

Apostoli şi mironosiţe

Erau cutremuraţi de-un dor

De-a mîntui sfintele moaşte

Şi-a le-ngropa în legea lor.

Pilat nu le-a-mplinit rugarea.

Cezarul poate se temea

Că luat de dînşii trupul rece

Cum prorocise –va-nvia.

Maria Magdalena însă,

Cea credincioasă lui Isus,

A înroşit un coş de ouă

Şi cinste lui Pilat le-a dus.

Pilat uimit de-aşa minune

Uitîndu-şi gîndurile grele

I-a zis Mariei Magdalena

Să ceară ceva pentru ele.

S-a înroşit mironosiţa

Şi-a îndrăznit să-l roage-ncet:

„Dă-mi mie trupul de pe cruce

Al lui Isus din Nazareth“...

Pilat s-a tulburat o clipă,

S-a hotărît apoi să-l deie.

A luat din mîna ei ploconul...

Ce să se teamă de-o femeie?

Mironosiţa-nvingătoare

Cu doi apostoli mai străini

Culcară-ntr-un mormînt

                        de piatră

Pe Cel încununat cu spini.

Şi-a străjuit apoi mormîntul

Şi piatra se pecetlui.

Dar Cel ce-a întrupat cuvîntul

A înviat a treia zi.

MARIA CUNŢAN

APEL UMANITAR PENTRU SALVAREA

CÎINILOR COMUNITARI DIN ROMÂNIA

Scrisoare Deschisă către:

* Membrii Corpului Diplomatic

   acreditaţi la Bucureşti

* Membrii Parlamentului European

* Comisarii Europeni

Doamnelor şi domnilor,

vă aduc la cunoştinţă, cu durere în suflet, că în Capitala României s-a declanşat un veritabil război împotriva cîinilor comunitari. Acest măcel în massă e ordonat şi condus de un bolnav psihic, pe nume Andrei Chiliman, primar al Sectorului 1, din Bucureşti, membru al Partidului Naţional Liberal (formaţiune afiliată, în Parlamentul European, grupului politic ALDE). La porunca acestui individ fără Dumnezeu, zi de zi se desfăşoară „spectacole” de groază, în faţa unei populaţii scandalizate: echipe complexe, de hingheri şi angajaţi ai Poliţiei Locale (condusă de un general de aviaţie la pensie, pe nume Iosif Bălan), îi împuşcă pe cîini cu tranchilizante (interzise prin Lege!), îi înghesuie în dube cu gratii şi îi transportă spre destinaţii necunoscute – de fapt, toată lumea ştie că îi ucid, fiindcă spaţii în adăposturi nu mai sînt. Toţi aceşti criminali sînt plătiţi din bani publici. Unde, oare, în lumea civilizată, se mai petrec asemenea atrocităţi? În România există o Lege, votată de Parlament, care interzice uciderea cîinilor, prevăzînd sterilizarea lor. În  proporţie de 90%, cîinii vînaţi de aşa-zisul primar „liberal” şi de acel aviator căzut în cap, fără paraşută, sînt castraţi şi inofensivi. Mai mult decît atît, dar ei aparţin unor cetăţeni, mai ales bătrîni, care au grijă de ei. Toate demersurile Asociaţiilor iubitorilor de animale s-au lovit de încăpăţînarea maladivă a acestui primar cu minţile rătăcite.

Evident, prezenţa pe străzi a cîinilor fără stăpîn este o problemă care trebuie soluţionată - dar asta se rezolvă în timp, cu răbdare şi omenie, cu Legea în mînă, nu prin ucidere în massă. Recent, cei 9 judecători ai Curţii Constituţionale a României au respins, cu unanimitate de voturi, propunerea altor politicieni, de a-i ucide pe cei cca. 200.000 de cîini fără stăpîn care se estimează că ar trăi în România.  Nu se poate tolera un „holocaust” al cîinilor, într-o ţară membră a Uniunii Europene, în anul 2012 după Christos. Nu sîntem barbari!

Fac apel la dvs. să convingeţi conducerea Partidului Naţional Liberal din România să-l oprească pe primarul descreierat Andrei Chiliman. În măsura în care acest partid nu poate, sau nu vrea, el compromite, grav, valorile liberalismului, de care face atîta caz, şi nu are ce căuta în familia politică liberală. Eventual, n-are decît să-şi întemeieze un nou grup politic: Internaţionala Ucigaşilor de Cîini. Asta, cu atît mai mult cu cît lichidarea cîinilor le aduce unora mari profituri financiare. Desigur, nu din pielea bietelor patrupede a făcut mafiotul Andrei Chiliman averea colosală pe care o are, din care menţionez, printre altele, sumele imense din băncile străine, conform Serviciilor Secrete: 200.000.000 de dolari şi 500.000.000 de euro. Halal liberal!

În speranţa că nu vă este indiferentă soarta atîtor inimi neprihănite, vă amintesc o vorbă de spirit, rostită de Madame Roland (cea care avea să fie ghilotinată în Revoluţia Franceză): „De cînd îi cunosc pe oameni, am început să iubesc cîinii”. Iar Lordul Byron spunea: „Cîinii au toate virtuţile omului, mai puţin defectele sale”. În fine, într-o carte de Aforisme pe care am publicat-o recent, eu afirmam: „Cine nu iubeşte animalele, nu iubeşte nici oamenii”.

Ştiu că, în marea dvs. majoritate, aveţi acasă unul sau mai mulţi cîini, pe care îi iubiţi şi îi trataţi ca pe nişte membri ai familiei. Atunci cînd îi dezmierdaţi, gîndiţi-vă şi la rudele lor sărace şi îndepărtate din România, care au supravieţuit unei ierni apocaliptice, dar cad pradă furiei sangvinare a unor bestii cu chip de om.

Paşte Fericit!

Dr. CORNELIU VADIM TUDOR,

Preşedintele Partidului România Mare,

Membru al Parlamentului European,

Membru al Academiei Mondiale

„Albert Schweitzer”,

Membru al Academiei Tiberine din Roma,

Membru al Academiei de Ştiinţe Politice

din New York,

Membru al Academiei de Ştiinţe ale Naturii

din Federaţia Rusă

5 aprilie 2012, Bucureşti

Cîinele

Întinde-mi-te, caldă, la picioare!

În jilţul ăsta strîmb şi zdrenţăros

Vreau să adorm, păzit cu-nverşunare

De tine, cîinele meu credincios...

Atît de bine dorm întotdeauna

Cînd ştiu că eşti la loc, că iar îmi stai

Încovoiată pe covor ca Luna

În nopţile fierbinţi şi lungi de mai.

Oricine mi-ar strica pacea tihnită

Ar fi de tine-ndată alungat,

Chiar Ea (persoana-aceea nedorită)

Ar renunţa să intre deocamdat...

Totul în jurul meu îmi e prielnic:

Conturul umbrei tale pe pereţi,

Calmul privirii, zîmbetu-ţi sfielnic,

Ghemul ce-l depeni, destrămînd tristeţi...

Nu-s ceasuri să se-asemene cu-acestea,

Încît aş vrea să ţină nesfîrşit,

Ţi-ascult, chiar dacă nu vorbeşti, povestea

Şi dorm... şi-s treaz... şi iar am aţipit...

Întinde-mi-te, caldă, la picioare!

În jilţul ăsta rupt şi zdrenţăros

Vreau să-mpietresc, păzit, fără-ncetare,

De tine, cîinele meu credincios...

Radu Stanca

14 octombrie 1962

Aşa a fost filmată capodopera

cinematografică Isus din Nazareth (1)

ÎNVIEREA

Am urmat îndeaproape lămuririle existente în Evanghelie cu privire la o scenă care, din punct de vedere cinematografic, mi se pare perfectă. Este vorba despre ceea ce li se întîmplă apostolilor după moartea lui Isus: de durerea lor de a-Şi fi pierdut prietenul, Maestrul, de teroarea de a se simţi veşnic ameninţaţi, căci fiecare putea fi bănuit de complicitate cu Isus, împărtăşind aceeaşi soartă cu a Lui. Iată-i pe apostoli adunaţi în acelaşi loc retras, înfricoşaţi, zbuciumaţi, dezorientaţi.

În vreme ce ei stăteau ascunşi, rupţi cu totul de ceea ce se petrecea în afară, are loc o scenă demnă de un film poliţist: sinedriul, temîndu-se de Isus chiar şi după moarte, porunceşte ca groapa să-I fie astupată cu o piatră de mormînt uriaşă, astfel încît proorocirile Lui şi ale Evangheliilor să nu se poată îndeplini: Christos moare, dar reînvie în toată puterea gloriei Sale, după 3 zile.

Înalta Adunare e fulgerată de un gînd: dacă, totuşi, cineva reuşeşte să facă să dispară trupul celui jertfit, proclamîndu-I Învierea? Şi, pentru a lua toate măsurile de precauţie cu putinţă, dă poruncă să fie zidit şi ferecat mormîntul.

Cu toate acestea, corpul dispare.

Membrii sinedriului ştiu bine că nici romanii, nici apostolii nu ar fi putut face asta. Aşadar, ce se petrecuse?

Vestea se răspîndeşte în tot Ierusalimul, iar realitatea Învierii este acceptată ca un fapt de netăgăduit.

În acel moment, spectatorul care vede şi aude acuzaţiile rostite şi transmise din gură în gură, spectatorul care cunoaşte deja toate personajele istoriei lui Christos, se întreabă cine a fost totuşi în stare să-I facă dispărut trupul; cum a fost cu putinţă, în ciuda pazei soldaţilor şi a preoţilor, să fie urnit acel colos de piatră? Şi, totuşi, aşa se întîmplase. Astfel, fiecare spectator este pus în situaţia de a se afla faţă în faţă cu taina Învierii lui Isus. Cine nu o poate primi în sufletul său, nu poate accepta nici creştinismul.

Misiunea lui Isus va fi fost, aşadar, să învingă moartea, în înţelesul cel mai adînc, să înfrîngă lumea cu legile ei, chiar şi cele mai nestrămutate, pentru a ne călăuzi spre o a doua naştere.

Pe cînd discipolii Săi se ascundeau, îngroziţi, nemaiavînd curajul să iasă la lumina zilei, Maria-Magdalena, însoţită de cîteva femei, se duce la mormînt şi îl află gol: corpul Mîntuitorului dispăruse; atunci, un grădinar o întreabă: de ce plîngi? Ea, zdrobită, cu ochii umflaţi de plîns, nu poate răspunde. Nu vrea să stea de vorbă cu nimeni. Dar, într-un sfîrşit, mişcată de bunăvoinţa omului de lîngă ea, i se adresează, implorîndu-l să-i spună dacă ştie ceva despre Isus. Atunci, un glas îi înfioară auzul. Maria! Maria! Şi femeia recunoaşte vocea Domnului: Grădinarul era chiar El!

„Nu mă opri, o imploră El. N-am ajuns încă la Tatăl Meu. Dar du-te şi spune-le discipolilor Mei că am înviat“.

Maria-Magdalena aleargă să-i caute pe apostoli, îi găseşte şi intră la ei, strigînd: „A înviat, L-am văzut, L-am văzut cu ochii mei!“.

Cei 11  bărbaţi sînt atît de îndureraţi, încît nu cred nici o vorbă de-a ei. Socotesc că femeia are vedenii, că a căzut pradă nălucirilor ei. Linişteşte-te, vino-ţi în fire, îi zic ei. Dar ea stăruie: spun adevărul adevărat, L-am văzut, a înviat. O scenă pe care actriţa Anne Bancroft o interpretează cu mult har.

Rătăcirile unei minţi de femeie, gîndeşte Toma cu dispreţ, cerîndu-le şi celorlalţi să-i împărtăşească gîndul. Iacob, tu crezi ce spune? Dar tu, Matei? Dar tu, Ioan?

Şi, deodată, se lasă tăcerea. O tăcere apăsătoare, în care se cufundă cu toţii, cumpănind. Atunci, Petru se ridică, spunînd: Eu cred, pentru că tot ce a prezis Isus s-a adeverit.

- Cum, tu, tocmai tu, care te-ai lepădat de El de 3 ori?!, îl ia în derîdere Toma.

- Da, sînt un laş, un trădător. Cu toţii L-am trădat, nu numai Iuda. Toţi L-am părăsit. Romanii nu L-au cunoscut, nici cei din sinedriu, fraţii noştri, care L-au condamnat, nu L-au cunoscut. Dar noi, cei care am trăit în preajma Lui, cu care El Şi-a împărţit bucatele, noi L-am cunoscut. Noi ştiam că este Fiul lui Dumnezeu, şi totuşi L-am trădat cu toţii.

În acea clipă, acela dintre apostoli care era cel mai înclinat spre disperare, dar care nutrea credinţa cea mai arzătoare, mărturiseşte cu toată tăria că Isus a înviat cu adevărat.

„Simt, în adîncul sufletului, că El m-a iertat. M-a iertat nu numai pe mine, ci şi pe voi, toţi ceilalţi“.

După scena mărturisirii lui Petru, ar fi trebuit să torn episodul întoarcerii lui Isus printre apostolii Săi.

Pregătisem regia în Maroc. Dar machiorii şi costumierii au fost primii care mi-au dat de înţeles că nu eram pe calea cea bună. Într-adevăr, Otello Fava, machiorul nostru, care, pînă atunci lucrase cu multă pasiune şi chiar devotament, aducîndu-şi partea lui de contribuţie la veridicitatea situaţiilor şi personajelor filmului, mi-a cerut, pentru prima oară, dezorientat, să-i dau indicaţii precise în privinţa machiajului lui Powell, deoarece, ca niciodată, se afla într-o stare de confuzie totală. În acelaşi timp, Escoffier şi Sabbatini mărturiseau că nu ştiau ce costum să-I aleagă lui Isus: să-L îmbrace în veşmintele sfîşiate din timpul judecăţii? În straiul purpuriu din timpul Calvarului? Giulgiul? O cămaşă nouă?

Nannuzzi, la rîndul său, el, căruia nu-i lipsiseră niciodată resursele, chiar şi în cele mai dificile situaţii, mi-a mărturisit cu o singură privire, care spunea totul despre lipsa lui de inspiraţie, că scena respectivă îi ridica probleme deosebite de ecleraj. În fine, însuşi Powell mi s-a părut complet lipsit de energie şi de puzderia de idei care îl ajutaseră de atîtea ori să iasă din încurcătură.

(va urma)

FRANCO ZEFFIRELLI

Săptămîna pe scurt

* Talk-show-uri din ce în ce mai tîmpite * Cînd apare Cozmin Guşă, lumea ia la palme televizorul * Arestaţi-l pe mafiotul arab Hassan Awdi! * Onanistul Onaniu * Tot mai enervant, armeanul parazit Varujan Vosganian * Nu mai ciocniţi ouă: s-ar putea să fie copiii făcuţi de Ion Cristoiu cu Găina Mărgeluşa...

* LA DESCHIDEREA EDIŢIEI. Iremediabil tîmpite emisiunile politice ale posturilor de Televiziune. Începînd cu cele ale slugoilor de la TVR şi continuînd cu cele ale clonelor lui Guşă, de la Realitatea TV (cînd apare cheliosul ăsta, lumea ia la palme televizorul), ca să nu mai vorbim de cele aparent savante şi problematice, făcute de gîdiliciosul Gâdea, la Antena 3 – toate sînt plictisitoare, previzibile, enervante, agramate, depravate, handicapate, marinate şi, evident, cotiledonate – într-un cuvînt, turbate. Pe cine interesează părerile debitate de idiotul congenital Cozmin Guşă, cu un aer superior şi cu o strungăreaţă ca un vagin de coropişniţă? Ce nevoie are societatea românească de opiniile falsificatorilor de sondaje Alin Teodorescu, Bogdan Teodorescu şi Vasile Dâncu, care stau cu curul pe milioane de euro şi se screm, la oliţă, să potrivească realitatea cu crucile din sîngele unor ţigani securişti, îmbătrîniţi în rele, pe nume Dan Voiculescu şi Dinu Patriciu? Toţi sînt o apă şi un pămînt. Nişte jeguri cu foamea-n gît, să le-o tragem în rît. Iar ţara moare. Asta e cruda realitate: ţara moare. * Uitaţi-vă la tupeul inimaginabil al unui arăboi, pe nume Hassan Awdi, groparul RODIPET, care a jefuit zeci de milioane de euro şi a distrus presa scrisă din România. Nu ştim prin ce văgăună a lumii l-a găsit ziarul ,,Bursa”, condus de Florian Goldstein (Make), dar ştim că i-a publicat un interviu de o abjecţie fără margini: ,,România a naţionalizat Rodipet în mod abuziv”. Aţi văzut ce tupeu? De ce-o fi făcut tovarăşul Make chestia asta? Se poate bănui că ,,Bursa” a primit banii pe care mafiotul îi datora – dar cu celelalte publicaţii cum rămîne? Principalul vinovat pentru privatizarea frauduloasă a RODIPET este Adrian Năstase – asta nici nu se discută. Dar sconcsul ăsta de Hassan Awdi, dispărut din ţară (ca şi Omar Hayssam) scuipă, înjură şi dă cu pietre din ascunzătoarea lui, pozînd în agent triplu: MOSSAD, CIA, SRI. În realitate, el e un TERORIST ordinar. Ruşine evreului Florian Goldstein, că-l pupă-n cur pe banditul arab. N-ai caracter, Goldsteine. Pentru noi, ai murit. * Titlul săptămînii a văzut lumina tiparului în „Cancan“: „Un angajat al Primăriei Slobozia, Argeş, a fost pedepsit pentru că a vrut să candideze contra şefului. MUTAT DISCIPLINAR ÎN COTEŢ“. Primarul abuziv are un nume predestinat: Funie. * Dar, există o ştire şi mai comică: un tîmpit cu un nume şi mai predestinat, Onaniu, practica onania în tramvaiul 41, din Capitală! Individul se numeşte Florin Onaniu, are 32 de ani şi a fost prins de nişte poliţişti în civil în timp ce şi-a scos „obiectul“ şi a început să se masturbeze lîngă o femeie. Bine că femeia aia nu era muista PSD Anna Birchall, care l-ar fi rezolvat pe loc pe exhibiţionist. * Noi o simpatizăm pe Ramona Feraru, de la „Cronica Română“, dar nu-i putem trece cu vederea suita de greşeli comise în reportajul „Palatul Regal, renovat şi redat publicului“. Iată cîteva dintre ele: sculptorul Corneliu Medrea e botezat... Constantin Medrea; ni se vorbeşte de „picturi şi sculpturi semnate de Rembrandt, Veneziano, Tizian, Tintoretto“, de parcă Veneziano ăsta ar fi vreun artist al Renaşterii italiene, cînd, de fapt, el e un pictor şi un gravor rus, şi îl cheamă Veneţianov; mai aflăm că „În 1948, după desfiinţarea monarhiei“ s-a întîmplat nu ştim ce chestie, numai că o monarhie nu se desfiinţează, ci se aboleşte; ni se mai spune că la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, „Steagurile RSR şi PCR au fost atunci arborate pe faţada Palatului“ – exclus, Ramona, ţara se numea RPR, iar partidul – PMR.

* Micul carierist cu coadă de femeie, Remus Cernea, atîta s-a agitat, s-a frăsuit şi a dat din clanţă încît s-a învîrtit de niscaiva locuri eligibile, în Consiliile Locale din Bucureşti, pentru gaşca lui de fripturişti, deghizaţi în ecologişti. Şmecheria e denunţată de ziarul FSN-ist „Azi“: „Mişcarea Verzilor-Democraţi Agrarieni, condusă de Remus Cernea, a semnat, sîmbătă, un protocol de colaborare cu USL pentru alegerile locale şi parlamentare, Cernea urmînd să primească un loc eligibil pe listele de la Consiliul General al Municipiului Bucureşti (CGMB)“. Ce farsă jenantă! În primul rînd că fătălăul nu arată a om – privit din spate pare bulangiu, iar privit din faţă e o paiaţă. În al doilea rînd, la cîţi Kavaleri de Kurlanda se agită prin USL-ul ăsta, totul se explică. * Încă o cugetare din bezna minţii armeanului Varujan Vosganian, apropo de pripăşirea lui Sorin Frunzăverde la PNL: „Există reguli clare în perioade de conflict: cei care au grad de ofiţeri sînt trataţi ca ofiţerii în orice condiţii, iar cei cu grad de general, ca generalii. Avem şi noi epoleţii noştri morali, cîştigaţi în numeroase bătălii“. Ce bătălii ai purtat tu, Sarsailă? Cu Mioara Mantale? Cu S.O. Vântu, cînd îi păzeai uşa, cu schimbul (o zi tu, o zi poponarul cu perucă, Adrian Iorgulescu) pentru un plic cu bani? Carevasăzică, asta era în capul tău zevzec: şi tu, şi traseistul Sorin Frunzăverde, sînteţi... generali (?!). Securişti aţi fost, amîndoi, dar vedem că vă daţi singuri gradele, dacă tot nu se mai respectă nici un regulament. * Umflarea de pipotă a acestui minoritar obraznic, Vosganian, se produce în ziarul ,,Azi”, pe ultima pagină. În aceeaşi publicaţie, pe pagina 1, Octavian Ştireanu publică editorialul ,,Pentru pauza dintre bătălii”. Ce-aveţi mă, aţi căpiat? Ce bătălii visaţi? Deocamdată, vedem că bulibaşa Dan Voiculescu îi bate cap în cap pe cei doi carierişti, care se votează, singuri, preşedinte de ţară (Crin Antonescu) şi prim-ministru (Victor Ponta). Pînă aici, totul e-n regulă, dar mai rămîne să-i voteze şi populaţia, care nu dă nici două parale pe ei. După făcăturile CDR, USD, Contractul cu România şi altele, de aceeaşi teapă, nu mai ţine figura, românii nu se mai lasă păcăliţi de o nouă gogoaşă. * Ajuns la vîrsta de 77 de ani, Alain Delon se plînge de băiatul lui mai mic, drogatul Alain-Fabien (18 ani): ,,Fiul meu mă bagă în mormînt!”. Este şi motivul pentru care celebrul actor a fost operat pe inimă. * La Digi Sport, un comentator a slobozit o ,,perlă” de zile mari: ,,Arena din Capitala Romei”. Care o fi Capitala Romei? Italia, normal. * Sîmbătă de sîmbătă, la TVR 1 e difuzată emisiunea ,,Pro Patria”. Aici, i se ridică osanale lui Gabriel Oprea, care e filmat în zeci de ipostaze: ţine discursuri şi se încruntă, cu ochii mici, ca două cicatrice; dă flori şi torturi; primeşte elogii ditirambice, ca mulţumire, pentru tot felul de realizări, pe care nu ştim cînd le făptuieşte (probabil şi în somn); trece în revistă; decorează; se deplasează pe la tot felul de obiective, cu viteza lui Poppeye Marinarul ş.a.m.d. Ce păzeşte CNA-ul ăsta? Nu e vorba numai de încălcarea Legii – ci de bun-simţ, de nevoia, elementară, de a feri de RIDICOL postul plătit din bani publici. * În curînd, vom publica un Armaghedon despre bişniţarul nr. 1 al MApN, Cătălin Zisu, un puşcăriabil care n-are scăpare. * Ion Cristoiu trăieşte, de ani de zile, în iluzia bolnavă că el reprezintă etalonul presei române, că tot ce zice şi scrie el e urmărit, studiat, ascultat cu sfinţenie. În realitate, scrisul lui Ardei Umplut seamănă cu el: e pitic, peltic, bijbiric, plin de acnee juvenilă (senilă). În compunerea şcolară intitulată ,,Efectul «Dan Diaconescu» asupra lui Victor Ponta”, trîntită, ca o balegă, pe o pagină întreagă a ,,Excrementului zilei”, Piticul Utecilă scrie o prostie mare cît capul lui rupt în fund: ,,PPDD îşi ia electoratul nu numai de la PRM (?!), dar şi de la PSD, mai precis din zona de graniţă (?!) dintre PRM şi PSD”. Să moară mă-ta, violatorule de găini? De unde ştii tu că partidul-tomberon al şantajistului din Caracal (care se zbate între 4 şi 5%) ia electoratul PRM? Cine ţi-a spus? Cine a stabilit asta? Aaa, sondajele scoase din burtă de golanii Alin Teodorescu, Bogdan Teodorescu, Mirel Palada, Vasile Dâncu, Dinu Patriciu şi Dan Voiculescu? Cît despre ,,fîşia de graniţă” dintre PRM şi PSD, ni-l şi imaginăm pe Ardei Umplut, patrulînd ca un grănicer cu pipa (paiul) în gură, adulmecînd urme, cercetînd cu lupa, înmuindu-şi deştiul în orificiul bucal şi constatînd de unde bate vîntul, după care trage o rafală de pîrţuri şi exclamă, precum Scherlock Holmes: ,,Aha!”. Dar, staţi să vedeţi, Monstrul din Găgeşti se luptă nu numai cu PRM, ci şi cu... naţional-comunismul (?!). Tocmai el, fostul membru al CC al UTC! Uitaţi-vă cum sună denunţul sîsîit pe care îl face această caricatură umană: ,,Prin concepţia tot mai apropiată de naţional-comunismul urduros, Victor Ponta aduce o noutate pe continentul UE (?!): Liderul principalului partid de Opoziţie, cu şanse de a deveni premier, susţine public teze aparţinînd Extremei Drepte”. Ce-i aia ,,naţional-comunism”, mă, prostule? Sînt două noţiuni care se exclud reciproc: naţionaliştii nu sînt comunişti şi comuniştii nu sînt naţionalişti. Cine n-a priceput asta e un imbecil. * Tot în ,,Evenimentul zilei”, Florian Bichir uită de la mînă pîn’ la gură ceea ce afirmă. În articolul ,,Cerbii lui Mavrogheni”, el reproduce un fragment din scrierile lui Ion Ghica: ,,După prînz, răsturnat într-o caleaşcă poleită, trasă de patru cerbi cu coarnele de aur, ieşea la plimbare”... Puţin mai la vale, el pierde pe drum doi cerbi: ,,Istoricul (Giurescu) confirmă că unele dintre poznele domnului erau reale, precum plimbarea în trăsura (?!) la care erau înhămaţi cei doi cerbi”... Alo, Bichire! Hotărăşte-te: erau doi, sau patru? Şi încă ceva: coarnele acelea nu erau ,,vopsite în aur”, fiindcă preţiosul metal nu e o vopsea. * Nu mai siluiţi, mă, limba română! Uitaţi-vă ce titlu stupid apare în ,,Evenimentul zilei”: ,,Justagram, record de download-uri în Play Store”. Ce-i asta, mă, aurolacilor? Vă credeţi dăştepţi? Nu sînteţi. * Ziarul ,,Click!” încearcă, în zadar, să o prezinte pe fosta nevastă a lui Pepe drept filantroapă: ,,Oana Zăvoranu îi ajută pe copiii de la ţară”. Cică într-un parc din Sectorul 4, alături de alte ,,vedete”, satanista a strîns ,,haine, jucării, alimente şi fonduri pentru micuţii defavorizaţi”. După care le-a dat Gongoiului, adică lui Dracul – aşa ar fi trebuit să continue notiţa. N-o mai crede nimeni pe nenorocita asta, poate să stea şi-n cap, şi-n curul ăla schilod, operat şi cu celulită, ceea ce a făcut ea e unic în toată Istoria României! Hai să vedem şi alte episoade din ,,filmul” tentativei de a-şi omorî mama, ca să-i moştenească... cimitirul (?!). În ziarul ,,Ring”, Christian Levant continuă serialul închinat acţiunilor demenţiale ale curvei de ţigani: ,,Dezvăluirile «procurorului vrăjitoarelor» despre: Diavolul, aurul şi aura Zăvorancei”. Fraţi români, citiţi şi vă cruciţi! Aşa ceva depăşeşte şi puterea de imaginaţie a acelui chitarist care a tras pe nas, ca pe un drog, cenuşa lui ta-su: „Cine este MISTERIOSUL «GONGOI» veţi afla din memoriul adresat judecătorilor de procurorul arestat Max Bălăşescu, dar şi direct, de la Oana Zăvoranu. Aur pentru a-i auri... aura. Două kilograme de aur! Atît i-a cerut Oanei Zăvoranu vrăjitoarea Melissa. Motivul? Pentru... «a-i auri aura»? A cui aură? A Oanei, se-nţelege. În memoriul său, ex-procurorul Bălăşescu arată: «Ulterior, tot în cursul lunii iunie 2011, Mincă Rada - zisă , i-a mai solicitat părţii vătămate cantitatea de 2 kg de aur pentru . Pe data de 9 iulie 2011, Ioana Zăvoranu s-a întîlnit cu numitul Păun Ion, concubinul lui Mincă Rada, şi s-au deplasat la o persoană pe nume Johnny, de la care au cumpărat 33 galbeni din aur. În context, trebuie precizat că banii obţinuţi de partea vătămată din aşa-numitul au fost permanent deţinuţi de Păun Ion. După cumpărarea acestor 33 de galbeni, în după-amiaza aceleiaşi zile de 9 iulie 2011, partea vătămată Zăvoranu Ioana, împreună cu Păun Ion, s-a deplasat în localitatea Alexandria, unde au cumpărat încă 33 de galbeni. Toţi cei 66 de galbeni au fost duşi la - care . De la acel moment, Mincă Rada a refuzat să mai discute cu partea vătămată, i-a evitat telefoanele». În numele lui Gongoi, Diavolul... «După relaţiilor dintre partea vătămată şi Mincă Rada, în relaţia cu Ioana Zăvoranu a intrat, din nou, numita Lider Roxana - zisă . Sub pretextul că ar mai exista un singur ritual de făcut, , părţii vătămate i-a fost solicitată de către Lider Roxana suma de 99.000 de euro în numele lui (argoul folosit pentru a fi denumit , spune Max Bălăşescu, arătînd judecătorilor ce ascunde întregul joc al cifrelor şi al sumelor cu 4 zerouri, vehiculate într-o pseudotranzacţie imobiliară demnă de Evul Mediu. Pînă la urmă, Oana a făcut rost şi de cei 99.000 de euro... SUMA lui GONGOI. Dar, cu ce preţ?“. Şi jigodia asta zice că-i ajută pe copii... Ce bestie! Ce gunoi!

* Cică ,,prin subscripţie publică, Radu Moraru a strîns peste 900.000 de euro”. Aşa zice ,,Adevărul”. Ca să facă ce? Postul Naşul TV. Dacă va fi ca postul 10 TV, slabă speranţă. * Actorul Mircea Albulescu ori e lichea, ori s-a sclerozat la bătrîneţe. În ,,Adevărul”, el debitează o mare minciună: ,,Am văzut cu ochii mei evrei agăţaţi în cîrlige la abator!”. N-ai văzut aşa ceva, maistre, totul a fost o invenţie bolnavă a unor propagandişti neruşinaţi. Noi înţelegem că eşti evreu, te apreciem, dar cine te sileşte să devii odios în faţa Poporului Român? Adică noi, românii, am fi fost nişte criminali, care spînzurau oameni, ca pe vite, în cîrlige? Aşteptăm o replică din partea profesorului Ion Coja. Pentru noi, Mircea Albulescu s-a descalificat, definitiv. * Un alt evreu, care falsifică realitatea (dar, măcar, ăsta n-are nici o valoare, de nici o culoare) este Vladimir Tismăneanu. În ,,Evenimentul zilei”, handicapatul ăsta cu privire bovină neagă orice valoare scriitorilor Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu, Dinu Săraru, Paul Anghel, Paul Everac, Aurel Baranga – pe cînd, ehei, ăia lăudaţi de ,,Europa liberă” erau doldora de valoare. Vorba manelei: „Toţi duşmanii moare/ Că ei are valoare/ Şi fac pipi din picioare!“. Idiotul îi deplînge pe cei care ,,au trebuit să plece din ţară” (deşi pe unii nu i-a silit nimeni!), ei fiind mari ,,valori”: Toma Pavel (?!), Cornelia Comorovski (?!), Mihnea Berindei (?!), Norman Manea (?!), Ileana Vrancea (?!), Leon Volovici (?!), George Bălan (?!), Victor Ieronim Stoichiţă (?!), Devis Grebu (cine-i ăsta, băiatul lu’ Cupa Davis?), Gelu Ionescu (?!), Maria Mailat (?!), Liviu Cangeopol (?!), Radu Stern (?!), Călin Andrei Mihăilescu (?!), Gaspar Miklos Tamaş (emigrat în... Ungaria!). Şi să nu rîzi? Şi să nu te ţii de burtă? Comparaţi şi dvs.: autori care au scris, împreună, cîteva rafturi de bibliotecă, după operele unora realizîndu-se filme antologice (Eugen Barbu, Dinu Săraru, Paul Anghel), sînt nişte neica-nimeni, după mintea sărăntoacă a acestui troglodit, odraslă de agent NKVD, fiind pedepsiţi pentru că au rămas în ţară şi n-au lătrat la ,,Europa liberă” – pe cînd marile valori ar fi nişte pederaşti dezgustători (Ion Negoiţescu, George Banu), cîţiva trădători de ţară (Mihnea Berindei, semnatar al infamei Declaraţii de la Budapesta, din 16 iunie 1989) şi niscaiva minoritari de duzină, despre care nu se ştie ce fac, cine sînt, ce profesie au (Comorovski, Volovici, Cangeopol, Stern), ca să nu mai vorbim de staliniştii infecţi, toţi evrei, năpîrliţi în... democraţi (Ileana Vrancea, N. Tertulian, Georgeta Horodincă). Nimeni, de la ,,Evenimentul zilei”, nu sesizează în ce hazna ridicolă tîrăşte acest ziar retardatul mintal Vladimir Tismăneanu? Patronul fiţuicii, George Păunescu, a riscat ani grei de puşcărie pe vremea Ţapului, pentru că a făcut o mare avere – iar acum, de averea lui se alege praful, fiindcă i-o risipeşte fiul Bobby, pe ziare şi filme cretine. * Radu Berceanu îl dă de gol pe masonul fără caracter Sorin Frunzăverde, care în 2002 a vrut să se pripăşească la PSD. Alcoolicul a negociat atunci cu Adrian Năstase, cerînd funcţia de ministru al Apărării – dar s-a opus Ion Iliescu, care îi dăduse funcţia aceea lui Ioan Mircea Paşcu. * Ne-a fost dor de Luiza Lupu, măritată cu Dragoş Moldovan. Amîndoi, nişte nebuni – dar din categoria ,,Frumoşilor nebuni ai marilor oraşe” (Fănuş Neagu). Foarte talentaţi, şi unul, şi altul. După o absenţă de cîteva luni, am remarcat reapariţia Luizei, în ,,Jurnalul Naţional”, cu pamfletul ,,Daţi-i «save» lu’ Irinel!”. Merită să-l reproducem integral: „Am auzit, de fapt, ştiu sigur că Irinel Columbeanu îşi face d-aia cum îi zice... ăăă... campanie pe iu tiub. E foarte bine să se întîmple aşa. Foarte bine, e foarte bine aşa, că adică să iasă domnu’ Columbeanu primar în Bucureşti. Cred în puterea domnului Columbeanu de a face bine la Capitală, cred, de asemenea, că avem nevoie de oameni de anvergura domnului Columbeanu, care să pună umărul la astupat găuri în asfalt, la făcut spaţii de joacă printre blocuri, care să dea ajutoare la căldură, să facă pasarele, să planteze floricele, mă rog, ce ştiu eu... în fine, cam tot ce trebuie să facă un primar adevărat, care se respectă. Domnului Iri îi şade bine la Capitală, tot aşa cum călătorului îi şade bine cu drumul, acvila non capit muscas, cine rîde la urmă rîde mai bine ş.a. L-am văzut în cîteva rînduri îmbrăcat cu un tricou personalizat, în care zicea că el merită să fie primarul Bucureştiului şi că să facem bine să-l votăm, că el nu e terfelit de mocirla politicii, n-are partipriuri şi e pus pe treabă. Aşa prichindel cum e el, Columbeanu Irinel se urcă pe scăunel şi, ca s-o ţinem langa cu rima asta întortocheată, dictează cum ştie el mai bine. Domnul Iri va scoate Capitala la liman. Pe sub costumul său Armani, o să aibă întotdeauna mantia de Supărmen. În maşina lui foarte complicată o să-şi ţină mîinile aşa cum şi le ţinea domnu’ Supărmen, o să facă vrum-vrum şi o să ajungă la centru, de unde va lua întotdeauna cele mai bune decizii, va salva cei mai mulţi oameni şi n-o să-i şutuiască p-ăia care or să-l sune personal ca să-i ceară o audienţă, să-şi rezolve ce problemă au ei acolo. Nu degeaba are domnu’ Iri o maşină de salvare drept simbol electoral. Eu îl şi văd punîndu-i masca de oxigen Capitalei, gata să sucombe sub gazele de eşapament (Capitala, nu el), făcîndu-i masaj cardiac, masînd-o peste tot prin punctele ei esenţiale, făcîndu-i numai bine. Cine nu crede în abilitatea lui de a salva Capitale cu cî mare să se gîndească bine şi de două ori înainte s-arunce cu pietre. Să se gîndească «pot eu oare, mă, să salvez ceva pe lumea asta? Nu, nu pot. E, uite, d-aia el e acolo, iar eu – aici, ce vreau mai mult decît atît?». Salvarea lui Irinel vine cum nu se poate mai bine pe străzile blocate ale Capitalei. Să-l votăm, dar, pe Irinel, că ştie el ce e de salvat şi ce nu. Salvîndu-l pe el, salvăm cluburi de la faliment în asemenea vremuri de criză, salvăm fete de la coada vacii, salvăm aparenţe, documente word, să salvăm nume în telefon, profile pe feisbuc, să salvăm, în fine, tot ce trebuie salvat. Căci de salvat, e întotdeauna cineva de salvat, nimeni nu scapă de la salvare şi, dacă mă gîndesc puţin, cred că fiecare dintre noi e puţin salvat, în fiecare zi. D-aia zic, ca nişte cetăţeni responsabili ce sîntem, ca oameni de omenie, ca bucureşteni de calitate superioară ce ne dăm şi noi, să facem un pustiu de bine şi să-i dăm un save lu’ Irinel în folderul numit Capitală, nu de alta, da’ ca să-i facă-n sîc lu’ Moni, că, uite, el a reuşit în spaţiile înalte ale politicii, acolo unde ea nu are acces decît... dar mai bine mă opresc aici“.* Un alt pamflet memorabil apare în „Naţional“: „Baronul Căncescu“, de prozatorul Nicolae Iliescu. În finalul textului, autorul se leagă de Viermele cu ochelari de bufniţă: „Cristian Preda, ăla cu figură acră de bolnav de ficat şi cu mintea la fel de îmbîcsită, de mi se pare că a răspuns cîndva obraznic în legătură cu Domnul Eminescu! Un imbecil adormit şi scornit din nevoia de umplutură de către ei, gaşca de derbedei culturnici de la Grupul şcolar de monolog antisocial!“. * Ziarul „Tricolorul“ se apropie de nr. 2.450. Filialele PRM ar putea face mai multe abonamente, mai ales înaintea campaniei electorale. Dar, dragoste cu sila nu se poate, ori se cheamă viol. Bine, în schimb, că toţi vor să fie consilieri, primari, viceprimari. Asta-i situaţia. Important e – nu trandafirul – Internetul. Acolo e afluenţă colosală de cititori. Iată sumarul ultimelor numere. JOI, 5 aprilie: „Hingherul PNL Andrei Chiliman măcelăreşte cîinii în Postul Mare al Paştelui“ (SMS pe care i l-a trimis Tribunul acestui nemernic); „Doi borfaşi ordinari: Andrei Chiliman şi Iosif Bălan“; „Averea colosală a lui Andrei Chiliman: Mafiotul PNL are în băncile străine 500.000.000 de euro şi 200.000.000 de dolari!“; „Frecţie la un picior de lemn… Traian Băsescu vrea să facă blat cu Mircea Geoană“; „Elefantul cu Breton a bătut palma (laba) cu Nimfa din Pleşcoi“; „Şantaj «Marca Băsescu» – Pentru că refuză să dea avizul de mediu la Roşia Montană, lui Laszlo Borbely i s-a fabricat un Dosar Penal (?!)“; „La Mulţi Ani, Romulus Vulpescu!“; „Prostituţia Politică“ (editorial de Ruxandra Lungu); „Aburii de palinkă nu mai ies din Vila Lac 2“; „Primarul PRM Ion Rotaru (comuna Alexandru cel Bun, jud. Neamţ) a fost exclus din partid!“; „Feldman joacă la două capete“ (text reprodus din „Jurnalul Naţional“); „Păduchelniţa lui Dan Diaconescu şi trădătorii cu şcoală“ (Răzvan Ioan Boanchiş, „Naţional“); „Fabula broscoiului PDL şi morala: «Cristi Preda, nici nu ştii cît de mic începi să fii!»“ (Victor Roncea). VINERI: „Ziua Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă se apropie cu paşi repezi“ (discursul rostit de preşedintele PRM la Piteşti, în 27 martie 2012); „În ciuda sondajelor mincinoase cu care derbedeii Alin Teodorescu, Bogdan Teodorescu, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Mirel Palada, Vasile Dâncu şi Dan Diaconescu se screm să intoxice populaţia – PRM + PNG: 31%; VADIM: 40%“; „Gazele de şist şi genocidul din România“ (editorial de Gh. Funar); „SCUIPAŢI AICI! Protejat de mafiotul Andrei Chiliman, aviatorul hingher Iosif Bălan a cîştigat, ilegal, peste 12.000 de euro“; „Şi alte publicaţii ne dau dreptate. Nazistul Iosif Bălan, de la Primăria Sectorului 1“ (Alex Puiu, „Ziua News“); „ULTIMA ORĂ. Virgil Măgureanu i-a adus lui Traian Băsescu veşti proaste din America“; „Hai să (ne) rîdem cu inculţii de la tembelizor…“; „Traseiştii din Banat – Mircea Purceld“; „Misterul OZN-ului din Siberia“. SÎMBĂTĂ: „Măcar acest demers legitim să nu-l arunce la coş bachetbalista de la Parchetul General – Bogăţiile şi sănătatea Poporului Român trebuie apărate!“ (Denunţ Penal, formulat de Gh. Funar); „Jale mare în bîrlogul PDL: FMI îl retrage pe evreul cu pantofi găuriţi şi îl trimite pe un olandez f.f. rău“; „Tot mai mulţi români se pronunţă pentru reintroducerea pedepsei cu moartea“ (editorial de colonel Dan Zamfirescu); „Escrocheria USL nu poate să mai dureze…“; „Hai să (ne) rîdem cu păcătosul Mircea N. Stoian“; „Antologia pamfletului românesc“ (Păstorel Teodoreanu, 1924); „Am descoperit un articol fascist al eminentului gînditor Petre Ţuţea. Negociatorul Legionar“ (1940); „Anonymous România a spart un nou site guvernamental. «Băsescu e însărcinat»“; „Polonia confirmă existenţa închisorilor CIA. Pe cînd şi România?“. LUNI: „Înmormîntare clasa I la Romexpo. U.S.L. = Uniunea Sodomist-Labagistă“; „Confuzie generală“ (editorial de Dumitru Avram); „SCUIPAŢi AICI! Primarul PNL al Sectorului 1, Andrei Chiliman, are în băncile străine 200.000.000 de dolari şi 500.000.000 de euro! Cine o să-i voteze pe liberali (ascunşi în USL) e un dobitoc sinistru!“; „Peste 300 de tineri liberali din Brăila au trecut la PRM“; „Traian Băsescu le-a chemat pe fostele sale amante să le împace“; „15 ani de la sfîrşitul unui mare artist. Doamne, primeşte sufletul menestrelului Tău, Ion Voicu“ (Corneliu Vadim Tudor, 28 februarie 1997); „Astăzi se sărbătoreşte Cuviosul Vadim“; „Vrăjitoarea Cati, de la Mărăcineni, şi-a primit înapoi bunurile confiscate de DIICOT“; „România capturată“ (Silviu Crăescu); „A înnebunit Guvernul!“ (prof. univ. dr. ing. Al. Măruţă); „Linie telefonică specială pentru cei răpiţi de extratereştri“; „Cine l-a omorît pe Alexandru cel Mare?“ (Irina-Maria Manea). MARŢI: „Cimpanzeul Victor Ponta – noua atracţie a Grădinii Zoologice din Dubai. El e însoţit de dresorul Sebastian Ghiţă“; „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti... Nu Gigi Becali a rupt Alianţa cu PRM, ci Vadim a rupt Alianţa cu PNG!“; „Perfuzii false şi şobolani“ (editorial de Maria Diana Popescu, Stuttgart, Germania); „Afacerile murdare ale sindicalistului Bogdan Hossu“; „ULTIMA ORĂ. Porcul Andrei Chiliman şi-a dat arama pe faţă“; „Falsificatorii de sondaje ar trebui călcaţi în picioare“; „SCUIPAŢI AICI! Fripturiştii lui Pazvante Chiorul: Mircea Mihăeş şi H. R. Patapievici“; „Soţia lui M. R. Ungureanu administrează sute de spaţii ale Petrom“; „Matrapazlîcurile de la Primăria Sectorului 1“; „Şi alte publicaţii ne dau dreptate. Aşii grătarelor şi aşii Serviciilor“ (Răzvan Ioan Boanchiş, „Naţional“); „Günter Grass a fost declarat «persona non grata» în Israel“ (Ionela Samuilă); „Soldaţii telepatici, proiectul SF finanţat de Pentagon, ar putea exista în realitate peste 5 ani“. * Şi un aforism de nota 10, al lui Al. Dumas-Fiul: „Banul este o slugă bună, dar un stăpîn rău“. * În sfîrşit, Andrei Chiliman s-a cărat din PNL! Pagubă-n ciuperci. N-are decît să-şi facă un Partid al Hingherilor. Un bandit ca ăsta se naşte o dată la 100 de ani. Bravo lui Crin Antonescu! * LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Nu credeam că oierul Gigi Becali poate fi atît de ordinar! Auzi la el: a rupt Alianţa cu Vadim (?!). În realitate, Tribunul i-a dat cu flit, atunci cînd Boier Căcărează a încercat să pună laba pe PRM aşa cum a pus pe Steaua: prin iuţeală de mînă şi nebăgare de seamă, ca la alba-neagra. Acest PNG nu poate candida la alegerile din 2012 pentru simplul motiv că nu s-a înscris la Tribunal, conform Legii – aşadar, NU există din punct de vedere juridic. Dacă PRM făcea vreo Alianţă scrisă cu un partid care, repetăm, NU există, risca să fie eliminat din cursa electorală. Asta, pe lîngă faptul că ţucălarii lui Gigi Becali au vrut locuri eligibile (1 la 1!) în sectoare ale Capitalei şi în judeţe unde nu au filiale deloc (Sectoarele 1,3,4 şi judeţele Hunedoara, Vrancea, Satu Mare, Sălaj, Caraş-Severin, Galaţi, Brăila). Pe cine credea urlătorul Gigi că păcăleşte? Ăsta-i individul: un primitiv incult şi hoţ, disperat că poate fi, din nou, condamnat penal. Nu merită nici o atenţie.

ALCIBIADE

Polemici « Controverse

Un volum remarcabil:

,,Ioan Bohciu – regăsirea unui muzician”, de prof. Adina Şuşnea

Adina Şuşnea este profesoară de muzică la Galaţi, oraşul de care este legată activitatea muzicală a multor compozitori români, afirmaţi după anul 1900, iar în acest context, plin de seninătate, nu pot să nu-l citez pe Dimitrie Cuclin, cu care am purtat o vastă corespondenţă, ale cărei mai bine de 400 de pagini au fost incluse într-un volum editat la Iaşi.

Despre doamna Adina Şuşnea, care face parte din categoria celor mai valoroşi muzicologi din ţara noastră, dr. Grigore Constantinescu a consemnat, în postfaţa cărţii închinate lui Ioan Bohciu, următoarele: ,,După o completă edificare a subiectului, cartea dedicată acestui artist a ajuns la etapele definitivării pe calea tiparului. Pentru fiecare muzicolog înzestrat cu talentul scrisului şi pasiunea cercetării, acest moment devine o victorie meritată, o răsplată a orelor de muncă şi împlinirea unor idealuri. Drumul pare anevoios, dar el cere de la cel care îl parcurge credinţă, speranţă, înzestrare. Adina Şuşnea îşi pune semnătura pe această carte-portret, ceea ce nu este o încheiere, ci începutul unui alt destin. Ca profesor al începutului de carieră, sînt îndreptăţit să cred în acest viitor, care este şi al nostru, al tuturor celor dornici să lumineze, cu fiecare faptă, peisajul culturii şi al spiritualităţii româneşti de azi”. În prefaţa volumului, autoarea prezintă cîteva dintre motivele care au determinat-o să evoce personalitatea acestui muzician: ,,Contribuţia gălăţeanului Ioan C. Bohciu, în peisajul acestei acţiuni colective, de cristalizare a creaţiei naţionale, se înscrie, asemenea altora, prin datele personale, prin pregătirea şi sensibilitatea proprie. Făcînd parte, aşadar, din generaţia compozitorilor a căror afirmare s-a produs după 1900, Bohciu, format la şcoala germană de compoziţie, exprimă, ca trăsătură dominantă a stilului său, un anumit echilibru între naţional şi universal. Desigur, rigoarea scriiturii occidentale este precumpănitoare. Dar, în general, sesizăm şi preocuparea pentru evidenţierea specificului autohton. Chiar dacă, în perspectiva timpului, aportul său ne apare estompat, poate şi datorită izolării geografice în care şi-a desfăşurat activitatea, un aspect credem că poate fi reţinut. Ne gîndim la faptul că şi contribuţia sa se integrează îndelungatului proces creator de care aminteam, un proces al cărui produs reflectă, de fapt, participarea comună a multor compozitori, cu rezultate modeste sau convingătoare, fiecare din ei, însă, reprezentînd verigi importante, fără de care nu ar fi fost posibilă constituirea şcolii naţionale de compoziţie”.

* * *

Opusul creat de prof. Adina Şuşnea este structurat pe următoarele capitole: ,,Precuvîntare la o carte de debut”; ,,Preambul”; ,,Argument”; ,,Partea I: O viaţă în slujba muzicii – profesor, dirijor, animator al vieţii artistice gălăţene”; ,,Partea a II-a: Opera Componistică. Creaţia corală şi contribuţii folcloristice. Creaţia simfonică. Creaţia vocal-simfonică. Creaţia camerală. Teoretician şi publicist”; ,,Epilog”; ,,Anexe: Studiile şi articolele lui Ioan C. Bohciu, apărute în revista «Gazeta Artelor»”; ,,Bibliografie”.

Din acest excelent volum, mi-au atras atenţia în mod deosebit capitolele referitoare la creaţia corală, la muzica de cameră, simfonică şi vocal-simfonică aparţinînd compozitorului Ioan Bohciu, fiind evident faptul că ele sînt realizate de o muziciană care cunoaşte formele artei sonore şi ştie foarte bine ce înseamnă armonia, contrapunctul şi compoziţia. Prin aceasta, prof. Adina Şuşnea îi continuă, în mod creator, pe Viorel Cosma, Ştefan Niculescu şi Wilhelm Berger. Stilul ei literar este unul foarte expresiv, marcat, uneori, de o delicată polifonie, care nu face distincţia ,,între muzică şi lacrimi...”.

De o mare importanţă pentru Istoria muzicii româneşti sînt acele secţiuni ale opusului dedicat lui Ioan Bohciu, înscrise sub titlul ,,Teoretician şi publicist”, care culminează cu eseul despre Johann Sebastian Bach. Alături de lucrarea lui Sigismund Toduţă închinată marelui compozitor german, consideraţiile lui Ioan Bohciu despre cel mai profund exponent al barocului sonor, cu acea ,,explozie de linii melodice, neregulate, care rod conţinuturile respective, în scopul uimirii”, sînt cele mai valoroase.

Iată de ce apreciez, în mod deosebit, cartea doamnei profesoare Adina Şuşnea, o autoare care ne dovedeşte că există, în ,,noul val”, muzicologi de mare valoare. Formaţi în ultimele decenii, ei nu au, însă, nimic în comun cu acei – prea mulţi – penibili gazetari muzicali, care sînt promovaţi în ,,Era Băsescu”. E regretabil faptul că actualul preşedinte al ţării, în numeroasele lui discursuri, nu a pronunţat niciodată cuvîntul ,,Cultură”! Cu atît mai mult se cuvine să-i adresăm Adinei Şuşnea un sincer ,,Laus tibi”…

DORU POPOVICI

Iubirile

Augustei Dumitraşcu Lazarov

Regretatul bogătaş Iosif Constantin Drăgan, printre altele, a avut o dorinţă arzătoare: a vrut să aibă o televiziune. Şi a avut-o. Cu un colectiv de tineri pricepuţi, cu programe frumoase, de calitate, ce aminteau, prin aspectul şi conţinutul lor, de măiestria unui gigant al TVR-ului, Tudor Vornicu. Erau prezentate emisiuni atractive, fără urmă de vulgaritate, avînd ca invitaţi mari actori şi oameni de valoare, nicidecum ţigani şi tot soiul de nulităţi, pe care, astăzi, sîntem nevoiţi să-i urmărim, seară de seară. Păi, nu? De-aia plătim, să vedem Clejanii lui Măruţă, Catanga lui Brancu ş.a. Printre acei tineri pricepuţi în ale televiziunii, lucra şi Cătălin Măruţă. Între el şi timida frumuşică Augusta Dumitraşcu s-a legat o mai lungă idilă, fiindcă cei doi se potriveau de minune. Augusta nu ne impresiona prin coeficientul de inteligenţă, care era unul destul de modest. Ei bine, televiziunea aceea a fost desfiinţată de două persoane, al căror interes n-am reuşit să-l înţeleg. Augusta a rupt legătura cu Măruţă (nu se cunoaşte motivul) şi s-a angajat corectoare la un ziar care, de bun ce era, se distribuia gratuit pe piaţă. Tînăra jurnalistă habar n-avea ce înseamnă ,,cap limpede” şi nici nu auzise de vorbele marelui scriitor francez Gustave Flaubert: ,,Arta scrisului înseamnă arta de a descoperi ceea ce crezi”. Augustei i-a mers bine după despărţirea de Măruţă: după episodul de la ziar, s-a angajat la TVR şi, în scurt timp, a devenit soţia marelui om de televiziune Valeriu Lazarov. El a fost acela care a ajutat-o să se emancipeze şi care a iniţiat-o în tainele televiziunii. Iar Măruţă a ajuns, între timp, prietenul ţiganilor. Reuşitele Augustei Lazarov – averea pe care a moştenit-o, firmele pe care le conduce, cu pricepere şi mînă de fier – o plasează pe aceasta mult deasupra Andrei, cu tot talentul şi vocea ei remarcabile. Desigur, de acest lucru e conştient şi Cătălin Măruţă. Augusta Lazarov a cunoscut fericirea şi se va bucura de ea şi în continuare, aşa cum se prefigurează viitorul ei. În presă se vehiculează zvonul – eu ştiu, însă, că e vorba de o informaţie reală – că între Augusta Lazarov şi tînărul Vladimir Drăghia, încet-încet, s-a înfiripat o frumoasă poveste de dragoste, pe care ei nu o ascund. Mai mult decît atît, dar Augusta nu se sfieşte să-i facă o serie de favoruri profesionale lui Vladimir, cel care, acum, este eroul principal al emisiunii ,,Burlacul”. M-aş bucura ca Augusta să-şi refacă viaţa alături de un bărbat asemenea lui Valeriu Lazarov, un adevărat domn, care punea mare preţ pe cultură şi valoare profesională. Ea merită din plin acest lucru. De asemenea, aş dori ca relaţiile dintre Augusta şi omul ales de ea să fie dominate numai de adevăr. Fiindcă, după cum spunea Albert Einstein, ,,Adevărul este acela care rezistă la testul experienţei”.

SOFIA BRÂNDUŞ-ITTESCU

Microsioane istorice

,,Politică şi delicateţuri”

cu Mircea Dinescu

Pe 1 aprilie 2012, la emisiunea TV ,,Politică şi

delicateţuri” a apărut Mircea Dinescu, pus pe glume şi pe păcăleli clasa întîi – parcă ameţit, parcă treaz – la o masă de bucătărie, cu o tigaie obişnuită în faţă, în care trona ditamai ficatul de curcan, asezonat cu tot soiul de mirodenii, ce-ar fi stîrnit pofta oricărui om, mai cu seamă a unuia nemîncat. El conversa cu o

doamnă nici prea-prea, nici foarte-foarte, pe tema aleselor organe de pasăre, fripte în ulei de floarea-soarelui, singurul care le păstrează gustul intact, şi a unor versuri la modă, făcute chiar de el, în care spunea că e mai bine ca, la prepararea ficatului, uleiul să nu fie de măsline, fiindcă acesta îi anulează tocmai

gustul dulce, căpătat de la rumenit. Versurile acelea le-ar fi scris într-o după-amiză cînd, tot aşa, spunea el, a avut poftă de ficat de curcan. Atunci i-a venit lui ideea să facă o poezie, că poetul scrie oricînd, el e poet tot timpul, nimic nu-l poate opri. Mai acum o lună cică a scris, în bucătărie, vreo 20 de poezii, că aşa-i este lui dat: să-şi aştearnă gîndurile pe hîrtie, în versuri.

După această primă parte a emisiunii ,,Politică

şi delicateţuri”, în care a dezbătut cu colega lui de bucătărie pe tema gătitului, Mircea Dinescu,

înconjurat de un taraf de lăutari, cu o cană de vin în faţă, s-a năpustit asupra ficatului, devorîndu-l cu o poftă demnă de un adevărat haplea. Cînd şi cînd, el a mai discutat, chiar şi cu lăutarii, cu faţa spre publicul de dincolo de sticla micului ecran, despre talentul de poet, care-i vine de la sine, atunci cînd nici el nu se aşteaptă, zicînd că ăsta-i un dar divin, căruia nu i se poate opune. Aşa îi vin în minte versurile despre femeie, care, fie ea şi bătrînă, e o zînă bună, cum a scris el cîndva, gîndindu-se, cu tot respectul, la soacră-sa, o doamnă de o frumuseţe rară, chiar şi la venerabila vîrstă de 80 de ani, şi de care, nu cu mult timp în urmă, s-a îndrăgostit academicianul Iorgu Iordan, fără ca nimeni să se fi mirat de acest lucru. Taraful a tăcut, apoi a luat-o de la capăt, dîndu-i patronului răgazul necesar pentru a trece, cu gura plină, de la ficatul de curcan la alte subiecte, iar colegei care juca rolul de bucătăreasă, să pună alte întrebări care o chinuiau şi pe care – negreşit -

telespectatorii le aşteptau cu multă nerăbdare.

În fine, Mircea s-a apucat de cîntat. Dolofan cum era, cu ceafa tremurîndă, abia dacă-l distingeai dintre lăutari. Se vedea clar că făcea toate acestea din

pricina plictisului care îl încerca şi că nu-şi găsea nicicum locul dorit. Dar care era acest loc? Ce nu îi convenea? Cu poezia, se înţelegea numaidecît, a

terminat-o, absenţa unei asemenea preocupări

întorcîndu-l în rîndul primatelor. Ce l-a adus în starea asta? Desigur, lăcomia. Goana după avere. Hoţia. Un om-maimuţă care, aflat pe cale să devină om, şi încă unul superior, a fost lovit de cea mai cruntă boală - maladia morală Gobseck - devenind astfel, îngrăşat şi desfigurat, tipul Avarului, trecut prin toate stările degradante ale hapsînului mitologic. A fost dizident; s-a revoltat împotriva vechii societăţi; s-a dezbărat de Iliescu, ajungînd proprietarul unor mari averi obşteşti din Cîmpia Română, de pe malul Dunării, ca rod al privatizării mafiote. Acum e moşier la Cetate, patron de restaurante, vinde

produse agricole şi butoaie cu vin. Face petreceri cu profit. E cufundat, pînă peste urechi, în afaceri în care se străduieşte să nu se înece. Grija lui cea mare e să-şi ţină capul deasupra valurilor de mizerie mafiotă în care înoată… În aceste condiţii, cum să rezişti, cum să mai fii om? În ce mediu îşi duce el viaţa? Ce fel de poet mai poate fi el? Ce fel de

prieten? Ce fel de om? Cu ce gînduri, cu ce

comportament? La emisiunea de televiziune

amintită am văzut un Dinescu străduindu-se

să iasă dintr-o imensă cloacă morală. Un bîtlan, vieţuind printre şerpi şi broaşte!

Îl ştiam pe Mircea Dinescu din adolescenţă. Era curat, frumos şi sincer. Văzîndu-l acum, personal,

m-am înfiorat: unde e poetul de altădată?

VASILE BĂRAN

Atitudini « Polemici

Tabletă

Radu Dănăilă – poetul-trubadur

al lacrimilor de-amară despărţire

Radu Dănăilă (din Tazlău-Neamţ) ne-a trimis mai multe volume de poezii pe care le-a publicat în decursul timpului, ceea ce ne face să afirmăm că acest autor, de la un volum la altul, se dovedeşte a fi consecvent cu sine; el a parcurs mai multe etape, trecînd de la banalul catren la poemul amplu, de cîteva pagini. Din setul de cărţi pe care Radu Dănăilă ni l-a trimis, am găsit de cuviinţă să o analizăm pe aceea intitulată ,,Printre stele şi luceferi” (2009), nu pentru că ar fi reprezentativă pentru cariera poetului, ci pentru că ea transmite o stare aparte, născută în sufletul autorului după pierderea soţiei, alături de care trăise o viaţă întreagă, timp în care el avea să creeze o considerabilă operă literară. În zbuciumul său sufletesc, poetul s-a aplecat cu durere către scris, încercînd, prin poezie, să umple golul pricinuit de moartea persoanei dragi. A găsit alinare în lumina infinită a stelelor, de unde se zice că toţi cei plecaţi la ceruri îi veghează pe cei rămaşi pe pămînt. Numai că Radu Dănăilă nu se limitează doar la aceasta. El este un neliniştit, care caută să afle cît mai multe despre ceea ce se întîmplă după dispariţia noastră fizică, gîndul lui fiind îndreptat, desigur, către soţia lui, Petronela, o persoană admirabilă, pe care, într-un moment de sărbătoare a poetului, la Tazlău, am cunoscut-o şi noi. Iată cum autorul îşi deplînge tovarăşa de viaţă, în poezia ,,Tu” (pag. 13), pe care o reproducem integral: ,,Tu ţi-ai întins covor de flori/ Şi ai plecat spre nemurire/ Lăsîndu-ne într-o uimire/ Şi traversezi eterne zori/ Călătorind printre comori/ Prin spaţiul cu nemărginire// Tu ai întins covor de flori/ Şi ai plecat spre nemurire// Te-ai dus să cauţi vii comori/ Ori să alergi spre mîntuire/ Să fugi de greaua amăgire/ Ca-n răsărituri să cobori.// Tu ţi-ai întins covor de flori”.

Toată această suferinţă se revarsă ca un torent în mai toate scrierile din volum. Şi e lăudabil gestul autorului, pentru că, în astfel de situaţii, nu ai cum să te comporţi altfel. Poetul vrea, în semn de răsplată faţă de tot ceea ce i-a oferit soţia lui, să-i consacre acest potpuriu liric, asigurînd-o pe aceea plecată pe drumul neîntoarcerii la viaţa pămînteană, că el îi stă în preajmă: ,,Încă sînt cu tine/ pînă vor răsări zile senine” (pag. 15). Acest mesaj depăşeşte, prin spontaneitate, dar şi prin tonul ceremonios, orice moment liric al sensibilului poet, care face, din zbuciumul său, opere lirice emoţionante. Poemul ,,Cunoaşte” – care este un discurs liric filozofic – arată că viaţa noastră este indisolubil legată de soartă: ea este aceea care dă deznodămînt firului vieţii, trecînd de la lumina zilei şi odihna prin somnul cu vise la momentul morţii pămînteşti, însoţit de picături de ploaie şi croncănit de păsări înspăimîntătoare. Poemul ,,Gîndeşte” (pag. 47) este revelator pentru o asemenea teză lirică – indiferent, însă, de ceea ce numim viaţă: materie, mişcare, opinie… Nu numai în această poezie, ci în majoritatea poeziilor cuprinse în volum, poetul încearcă să filozofeze, cum am mai spus, trecînd de la o stare la alta, pentru a ajunge, mereu, la ceea ce se cheamă poezie de tradiţie populară, unde elementul-cheie îl reprezintă virtuozitatea mesajului. Iată poezia amintită mai sus, în integralitatea ei: ,,De stai la firul ierbii/ Şi de asculţi pămîntul,/ Ecourile lui doresc/ Ca să te cheme./ Tu să veghezi adîncuri,/ Să luminezi ţărîna/ Tăcutului mormînt./ Tu să ridici palate/ Ori să zideşti noi temple/ Ce vor ca să arate/ Al lumii viitor./ De stai la firul ierbii/ Şi iar săruţi pămîntul,/ Îngenunchind în faţa/ Trecutului ce-a fost,/ Să ştii că adevărul/ E în adîncul sorţii,/ Şi să te-arunci/ În luptă n-are rost./ De stai la firul ierbii/ Rămasă fără glas/ Şi tot filtrezi parfumul/ Tămîiei ce s-a ars,/ Să ştii că nu departe/ Tot orizontul plînge/ Cînd mii de preoţi cîntă/ Cîntînd cu al tău glas./ De stai la firul ierbii/ Cu un buchet de flori/ Gîndeşti la nemurire,/ Gîndeşti că n-ai să mori”.

Prin acest volum, Radu Dănăilă îşi manifestă, încă o dată, dragostea faţă de soţia sa, Petronela, pe care, după cum se vede, o păstrează în suflet şi la modul poetic. Iată de ce autorul acestei cărţi şi-a cîştigat dreptul de a fi numit trubadur al lacrimilor de-amară despărţire.

Ion Machidon

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Români, treziţi-vă la realitate: Şi Alianţa PSD-PNL-PC va lua

la guvernare organizaţia teroristă UDMR! Nu fiţi proşti!

PSD vrea alianţă cu UDMR

În toamna anului 2011, Tribunalul Covasna a dispus anularea a 3 hotărîri adoptate de Consiliul Local al Municipiului Sf. Gheorghe (UDMR – PCM) privind schimbarea denumirilor româneşti a peste 35 de străzi cu numele unor aşa-zise personalităţi maghiare de pe timpul Revoluţiei de la 1848-1849 şi ale unor criminali de război care au săvîrşit atrocităţi împotriva românilor.

Sesizarea a fost făcută de Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş. Nici pînă în momentul de faţă, hotărîrea Tribunalului nu a fost pusă în aplicare, din contră, conducerea UDMR a Primăriei a afirmat că nu va ţine cont de această hotărîre şi că „aici, în Ţinutul Secuiesc, noi decidem ce este bine pentru maghiari“. După aprobarea hotărîrii de guvern în ce priveşte Universitatea de Medicină şi Farmacie din Tg. Mureş privind separarea pe criterii etnice, conducerea administrativă a Consiliului Judeţean Covasna (UDMR) a declarat: „La spitalele din judeţele Covasna şi Harghita vor fi angajaţi medicii care absolvă Universitatea noastră maghiară din Tg. Mureş. Nu trebuie să mai vină medici, aici, la spitalele noastre, care nu ştiu maghiara“.

Recent, reprezentantul PSD Covasna, deputatul Horia Grama, a declarat, într-o conferinţă de presă: „Atît eu, cît şi preşedintele PSD, Victor Ponta, ne-am dori foarte mult să avem ca partener UDMR-ul, decît partidul lui Tökeş sau PCM. Considerăm că UDMR are experienţă politică şi pe viitor vom deveni mai ponderaţi faţă de PPMT (Tökeş) şi PCM, care îndeamnă la separatism“.

Începînd cu 1990, cînd preşedinte era Ion Iliescu, UDMR a dus şi duce o politică de eliminare a tot ce este românesc în Covasna şi Harghita, pentru crearea unei enclave în aceste judeţe cu denumirea „Ţinutul Secuiesc Independent“. Toate acţiunile lor au fost şi sînt pentru separatism teritorial.

Conducătorii PSD sînt siguri că vor cîştiga alegerile parlamentare din toamnă, luîndu-i la guvernare pe aceşti duşmani ai Neamului Românesc. Atunci, ce diferenţă mai există între PDL, PSD, PNL şi Traian Băsescu? Nici una, toţi au fost şi sînt hoţi, mafioţi şi trădători.

Cu alte cuvinte, pleacă hoţii, mafioţii şi trădătorii din PDL şi vin cei din PSD, PNL (USL), care probabil vor ţine şedinţele de guvern la Budapesta, cum a procedat şi fostul prim-ministru PNL Tăriceanu, 2005-2008. Şi atunci UDMR participa la guvernare.

La viitoarele alegeri, românii nu trebuie să îi mai aleagă pe foştii şi actualii trădători, care au adus România în această situaţie.

Jurist Gică Agrigoroaie

„România Mare“ pe meridianele lumii

Greco-ortodocşii în Europa

De 1.000 de ani se străduiesc occidentalii să-i salveze pe ortodocşi de primejdia turco-musulmană. Cruciaţii au fost primii. A urmat unirea creştinilor la Conciliul de la Florenţa. Constantinopolul cade şi ei devin sclavii Sultanului, pînă cînd naţionalismul din Vest permite expulzarea turcilor în Asia şi emanciparea popoarelor din Balcani.

Acum, fără să mai aştepte refacerea unităţii creştine, occidentalii refac Imperiul Roman (UE, NATO), integrînd şi Balcanii. La scurt timp, apar însă surprize. Greco-ortodocşii nu sînt în stare să asigure graniţele Europei, nu reuşesc să trateze corect refugiaţii, nu pot asigura un buget echilibrat, sărăcia, corupţia şi datoria externă fiind mereu în creştere. Chiar şi cele 100 miliarde euro făcute cadou Greciei nu sînt de bun augur. Această situaţie, nefericirea de a fi grec, l-au determinat pe Nico Dimou să scrie o carte. Ortodoxul nu cunoaşte decît raiul şi iadul, aşa că el, fericit, nefericit, face orice ca să rămînă în afara realităţii. Autocunoaşterea şi autocritica, aşa, sînt excluse.

„Noi sîntem altfel, constată Dimou, noi încercăm disperaţi să aparţinem de cineva. De ce oare percepem specificul nostru ca pe un defect? De ce ne e ruşine de el? Din cauză că nu sîntem suficient de numeroşi sau de puternici, pentru a ne folosi de specificul nostru ca de un mîndru drapel, pe care să-l urmăm? Sau poate pentru că nu sîntem siguri pe noi? (Lipsa de siguranţă de sine şi nu micimea ne face să dorim pe cineva care să ne apere. Şi alte popoare sînt mici, dar nu acceptă să fie dependente.)“

Cine sînt greco-ortodocşii? Europenii din Orient sau orientalii Europei? Ei se străduiesc să demonstreze, cu îndîrjire, continuitatea glorioasă, greacă şi romană. Dar chiar şi limba este discutabilă, română sau modovenească? Şi pentru că e greu să te uiţi într-o oglindă, cînd nu vrei să vezi adevărul, greco-ortodocşii au deprins să joace diferite roluri, cînd sînt urmaşii antichităţii, cînd europeni moderni. Cum poate un popor fără identitate să nu aibe complexe de inferioritate? Lui nu i se permite să fie ceea ce este, mai tot timpul se confruntă cu o măsură străină. Acum măsura e UE.

Cît de europeni sîntem? Multe ne separă de Europa, probabil mai multe decît ne unesc. Curentele culturale care formează civilizaţia europeană, n-au ajuns la ortodocşi decît ca ecou. (Nu mă refer aici la bonjurişti!) Nici scolastica medievală, nici renaşterea, nici secolul luminilor, nici revoluţia industrială n-au ajuns în lumea greco-ortodoxă.

Dictatura de dezvoltare a forţat o modernizare şi o industrializare a României, acum, însă, renunţîndu-se la ele. Ortodocşii se simt mai aproape de Rusia pravoslavnică şi de slavofili, decît de Europa raţionalismului. Acad. Florin Constantiniu constată, pe bună dreptate, că, azi, situaţia din România este mai lipsită de perspective decît sub Stalin. Orice s-ar spune, greco-ortodocşii nu se simt europeni. Ei sînt eternii jucători de pe banca de rezervă, toleraţi pe stadion. Şi ceea ce este mai grav, asta-i deranjează, la fel şi revolta.

Cine-i vinovat? Aici apare complexul de superioritate al greco-ortodocşilor. Ei sînt aleşii lui Dumnezeu, superiori faţă de roboţeii primitivi din Occident. Responsabilitatea eşecului lor o poartă alţii, UE, CIA, NATO, la fel şi pe plan personal. Cine n-a luat un examen, n-a promovat în carieră, înseamnă că n-a avut relaţii, bani. Desigur, sînt influenţe străine şi relaţii, dar poate fi şi o responsabilitate personală. Cînd Karl Marx s-a referit la religie ca opium pentru popor, s-a inspirat probabil din istoria greco-ortodocşilor.

Prof. dr. Viorel Roman,

Consilier academic la Universitatea din Bremen

Limitele resurselor naturale de materii prime minerale şi energetice primare – una din problemele mari ale lumii contemporane (5)

5) Ca premiză fundamentală de sporire şi de desfăşurare a activităţilor economice la nivelul întregii ţări, dezvoltarea puternică a bazei de materii prime minerale şi energetice naţionale a asigurat condiţiile necesare extinderii, diversificării şi creşterii în ritm accelerat a producţiei materiale în toate ramurile, cu deosebire în cele industriale. Comparativ cu 1938, producţia industrială pe ramuri a crescut, pînă în 1989, astfel: chimică de 379 de ori; construcţiilor de maşini şi prelucrarea metalelor de 282 ori; extracţiei mineralelor metalifere şi produse din substanţe abrazive de 225 ori; materialelor de construcţii de 169 ori; confecţiilor de 132 ori; sticlei, porţelanului şi faianţei de 115 ori; metalurgiei neferoase (inclusiv extracţia minereurilor neferoase) de 70 ori. Pe ansamblu, în perioada 1945-1989, producţia industrială a crescut de 135 ori, cea a construcţiilor (exprimată în fonduri fixe şi luînd ca bază anul 1950) de 99 ori, şi cea a agriculturii de 10 ori.

6) Ca efect propagat, direct şi indirect, şi ca rezultat al politicii economice generale a Statului, dezvoltarea susţinută a industriei şi a celorlalte ramuri ale producţiei materiale a condus, la rîndul ei, la o creştere importantă a eficienţei întregii economii naţionale şi la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale întregii societăţi româneşti. Valoarea produsului social şi a venitului naţional, indicatori de sinteză care reflectă cel mai fidel şi mai complet dimensiunile şi ritmul de creştere economică ale oricărei ţări, era, în 1989, de 38 şi, respectiv, de 43 de ori mai mare decît în 1945. Volumul comerţului exterior a crescut în 1989, faţă de 1945, de 45 ori. În 1989, exportul avea o pondere de 55,5%, iar importul de 45,5%. Soldul comerţului exterior, numai în anul 1989, avea un excedent de 32,8 miliarde lei valută (echivalent cu 2,05 miliarde dolari SUA). În aceeaşi perioadă, 1945-1989, volumul desfacerii de mărfuri cu amănuntul, care reflectă nemijlocit şi nivelul material de trai al întregii naţiuni, a crescut de 18 ori, iar cheltuielile social – culturale (pentru învăţămînt, cultură, sănătate, pensii...) finanţate de la bugetul de stat, de 32 ori.

7) Odată cu dezvoltarea economică şi socială a României, în perioada analizată, s-a amplificat şi s-a îmbunătăţit activitatea financiară a ţării. Concomitent, ca urmare, s-a consolidat şi a crescut valoarea monedei naţionale (în 1989 cursurile oficiale utilizate pentru transformarea în lei au fost: rubla 15,50 lei şi dolarul SUA – 16 lei). Ansamblul realizărilor obţinute, în condiţiile politicii clare şi ferme a Statului Român de a-şi întări durabil suveranitatea şi independenţa sa în lume, au creat posibilitatea reală ca, în martie 1989, România să achite ultimele datorii externe, contractate în diverse momente şi în diverse locuri, şi să pună capăt dependenţei îndelungate a ţării faţă de monopolurile şi capitalul financiar străin. Pentru prima dată în istoria sa, România nu mai plătea nici tribut, nici dobîzi şi era pentru prima oară cu adevărat independentă, şi economic, şi politic, caz unic în viaţa statelor de pe glob.

(va urma)

Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea

STATELE UNITE ALE EUROPEI –

„ACEEAŞI MĂRIE CU ALTĂ PĂLĂRIE” (1)

Într-un material anterior – „A sunat ceasul? Uniunea Europeană – Marea Amăgire“ – am arătat cum avertismentul dat în 2003, într-o carte ştiinţifică, semnată de doi autori englezi, avînd la bază o analiză profesionistă şi responsabilă, prin care se prefigura eşuarea acestei „mari amăgiri”, comparabilă doar cu „visele de autoamăgire ale comunismului” (op. cit., p. 314), s-a adeverit. În studiul amintit reiteram şi soluţia corectă de ieşire din situaţia explozivă în care UE se află azi: revenirea la o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor naţionale independente – dar cu adevărat independente, iar nu obediente „Centrelor de Putere” (cum se autointitulează azi noile imperii) –, State suverane care pot angaja între ele relaţii complexe – Tratate, Convenţii –, reciproc avantajoase, astfel putînd să răspundă, prompt şi eficient, exigenţelor şi provocărilor actuale şi viitoare. Avertismentul dat în 2003 s-a adeverit după numai 8 ani!

După mai multe întruniri, precipitate, la nivelul „cel mai înalt”, determinate de pericolul „exploziei” iminente, favorizată de megacriza provocată de „superelitele” care-şi arogă dreptul de a conduce şi, mai mult, de a domina lumea, tocmai cu scopul de a grăbi „globalizarea”, liderii UE au lansat, de fapt, au relansat, poate la o „sugestie” mai înaltă, soluţia „Statelor Unite ale Europei”. Comandantul nostru de „navă” a preluat, imediat şi cu convingere (?), soluţia, aducîndu-i chiar şi un minielogiu.

Pentru cei neavizaţi, care ştiu prea puţină istorie, iar ştiinţei politice nu i-au putut desluşi încă definiţia, obiectul – soluţia liderilor UE pare credibilă. Unii lideri naţionali vremelnici, cu siguranţă nemulţumiţi de vasalitatea sub care şi-au împins Statele naţionale prin „aderare” şi le-au angajat în perspectiva „integrării” – în fapt aceste eufemisme nu sînt altceva decît etapele constituirii „Imperiului global”! –, au putut gîndi că, iată, „umaniştii” din anturajul  „Marelui Arhitect”, prin acea soluţie, relansată, au în vedere, cu adevărat, o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor naţionale independente şi, ca atare, s-ar putea conforma şi ei.

Or, istoria a reţinut lecţia imperiilor „istorice”, începînd din Antichitate şi pînă la începutul Secolului XX, cînd s-au constituit neo-imperiile: Imperiul comunist (URSS), noul Reich al lui Hitler, ulterior, noul Imperiul chinez, tot comunist.

Naţiunile încarcerate în imperiile „istorice” îşi pierduseră suveranitatea, erau oprimate de imperiul absolutist şi, ca finalitate, supuse lichidării ca naţiuni etnice, urmînd să fie „amalgamate” în imensul spaţiu al imperiului. Cînd a apărut primul imperiu comunist, naţiunile ţinute prizoniere, pînă atunci, în imperiul autocrat ţarist, întîi au fost minţite – pur şi simplu! – de bolşevici, de Lenin, în persoană, cu promisiunea autonomiei pînă la despărţirea de Statul sovietelor. La scurt timp, însă, în perspectiva proclamării URSS, Lenin şi „ai lui” s-au rotit la 180 grade şi, cu o logică răsturnată, dar credibilă atît pentru mujicul uşor de manipulat, cît şi pentru alte categorii, mai elevate, ale populaţiei, naţiunilor li s-a argumentat că „în fond, în condiţiile imperialismului oprimator”, interesul lor este să rămînă în „Statul sovietic al muncitorilor şi ţăranilor”, care, printr-o „revoluţie mondială”, va aduce fericirea în lume. Bolşevicii – cei mai mulţi dintre cei aflaţi la conducere, acum, se ştie bine, erau „elite” evreieşti – au găsit sau li s-a „sugerat”, mai „de sus”, titulatura Statului „de tip nou”: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Evident – dar asta puţini o ştiau pe atunci – era vorba de socialismul inventat şi infectat de marxism, totalitar în esenţa lui, căci socialismul corect, adevărat, vizează ansamblul societăţii, nu dictatura unora asupra marii majorităţi a populaţiei. „Proletarii”, ca „forţă conducătoare”, şi „ţăranii”, aliaţii lor, erau lansaţi, propagandistic, ca paravan pentru acoperirea/justificarea dictaturii. După moartea lui Lenin, în 1924, şi acapararea conducerii supreme de către Stalin – un obsedat de mirajul Puterii, dar dotat cu o inteligenţă diabolică –, marea massă a „popoarelor sovietice” a cunoscut cea mai cumplită teroare. În acelaşi timp, în lume au proliferat partidele comuniste, subordonate (ca secţii) partidului din URSS (PCUS), prin reţeaua Cominternului – principalul său sprijin în vederea extinderii, în lume, a acelui „socialism” inventat şi infectat de marxism, care a reuşit să pătrundă – paradoxal! – şi în mediile multor „telectuali” şi „politicieni subţiri”. El a făcut şi cîteva victime „ideologice”: intelectuali rătăciţi vremelnic, aşa cum a fost cazul lui Panait Istrati.

Astfel, sprijinit de fraţii comunişti şi masoni, în Europa şi dincolo de oceane, Imperiul comunist – cel mai primejdios „distrugător”, lansat contra lumii de Forţele oculte –, călcînd pe munţi de cadavre şi răspîndind teroare în lume, a ajuns la rangul de mare Putere. După care, sprijinit de aliaţii „democraţi” ai Occidentului neoimperialist, penetrat, însă, de „socialismul” marxist-leninist, Imperiul comunist a devenit „salvatorul” Europei împotriva „ciumei brune” – al doilea „distrugător”, lansat de aceleaşi Forţe oculte! Pe această „platformă”, Imperiul comunist a rezistat în continuare, pînă cînd marile contradicţii din interiorul său s-au acutizat, lăsînd să se întrevadă tot mai clar pericolul unei uriaşe explozii, cu consecinţe planetare imprevizibile.

(va urma)

Conf. univ, dr. G.D. ISCRU

Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei

Învierea Domnului în lagărul

de la Iavas (1)

Sfintele Sărbători de Paşti se desfăşoară în plin sezon al florilor de primăvară: ghiocei, brebenei, zambile, lalele etc. Avem parte de o mulţime de flori, care încîntă, fără nici o discriminare, ochii şi sufletul oamenilor. După iarna recentă, scurtă, dar grea, avem acum motive să ne bucurăm de venirea primăverii şi a Paştelui. Românii, popor creştin şi plin de evlavie, întotdeauna cu gîndul la Dumnezeu şi cu speranţa că Acesta îi va ajuta să treacă cu bine peste greutăţile vieţii de zi cu zi, se pregătesc din timp pentru Marea Sărbătoare. Din nefericire, criza economică în care ne zbatem, precum şi derapajele sociale şi morale pe care le întîlnim tot mai des, au ca rezultat faptul că nu toţi conaţionalii noştri se vor bucura pe deplin de sărbătoarea Paştelui. Să sperăm că, treptat-treptat, lucrurile se vor îndrepta. De-a lungul timpului, românii au trecut prin momente mult mai dificile. În îndelungata noastră istorie au fost perioade, mai lungi sau mai scurte, în care am avut de înfruntat diverse probleme, conjuncturi social-politice total nefavorabile, războaie. Avînd vocaţia muncii şi fiind dotaţi de Dumnezeu cu calităţi de-a dreptul excepţionale, românii au reuşit de fiecare dată să găsească soluţii pentru toate problemele existente. Spunem toate acestea gîndindu-ne la îndelungatele încercări la care au fost supuşi românii din Basarabia şi Nordul Bucovinei. Cu toate acestea, ei nu au cedat, nu s-au împăcat niciodată cu ideea că străinii, care au pus stăpînire asupra lor, vor putea să o facă un timp îndelungat. Dumnezeu i-a ajutat. Să ne amintim de miile de români arestaţi şi deportaţi, precum şi de cei trimişi în lagăre, în care erau obligaţi să muncească pînă la epuizare.

Existau adevărate reţele de închisori şi lagăre pe tot teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Cele mai multe se aflau în zona de nord a colosului imperiu bolşevic, în Siberia, aproape de Polul Nord. Dintr-o statistică, încă incompletă, rezultă faptul că mulţi români basarabeni, bucovineni şi din Ţinutul Herţa, au petrecut ani întregi prin aproximativ 20 de lagăre, în fiecare dintre acestea fiind internaţi 4.000 -–5.000 de deţinuţi.

Dumitru Crihan, basarabean condamnat la 25 de ani de detenţie în lagăre cu regim deosebit de sever, s-a numărat printre norocoşii scăpaţi cu viaţă din închisorile staliniste. El a scris, în 1998, o carte tipărită la Întreprinderea editorial-poligrafică „Ştiinţa“ din Chişinău, intitulată „Invitaţie în Iad“. În această carte, autorul relatează o mulţime de lucruri cutremurătoare, ce au avut loc în perioada pe care a petrecut-o prin diverse închisori şi lagăre bolşevice.

Este de prisos să menţionăm maltratările fizice şi psihice la care erau supuşi cei aflaţi acolo, umilinţele de zi cu zi pe care erau nevoiţi să le suporte. Aceştia erau ţinuţi permanent sub supravegherea şi ameninţarea cu arma de către NKVD-işti. Pentru paznici, condamnaţii nu mai aveau nume, ci numere, care erau aplicate cu diverse şabloane pe nişte dreptunghiuri de pînză albă, cusute pe spatele pufoaicei, pe „buşlat“ (un fel de scurtă căptuşită cu vată, mai mare şi mai lungă decît o pufoaică), pe căciulă şi, orizontal, pe genunchiul pantalonilor vătuiţi. Eroul nostru, pe care-l vom prezenta, foarte pe  scurt, mai tîrziu, purta numărul T-345.

În cele ce urmează, ne propunem să amintim, în special tinerilor de astăzi, dorinţa fierbinte şi hotărîrea de neclintit a românilor basarabeni şi bucovineni din lagăre, de a întîmpina Sfintele Paşti aşa cum se cuvine, conform obiceiurilor şi tradiţiilor noastre creştine. Deşi aflaţi într-un mediu ostil şi ameninţaţi permanent de administraţia lagărelor că vor avea parte de pedepse grele dacă vor încerca să sărbătorească Învierea Domnului, românii n-au ezitat nici o clipă să facă tot ce le-a stat în putere pentru a marca Marea Sărbătoare. Orice avertizare venită în acest sens din partea paznicilor civili sau militari, toţi aflaţi sub comanda NKVD (ulterior KGB), nu a avut nici un efect asupra creştinilor din lagăre. Majoritatea deţinuţilor erau creştini, în proporţie de aproape sută la sută. Nu numai români, ci şi de alte naţionalităţi, precum nemţi, cehi, unguri, ucrainieni, ruşi.

(va urma)

Vasile Ion Dumitru

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Spaimele Limbii Române

Cea dintîi gramatică românească, datată 1757, îi aparţine braşoveanului Dimitrie Eustatievici. A urmat gramatica iluministului Gheorghe Lazăr, apărută la Viena în 1780 (?!) şi intitulată, latineşte, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae“. La rîndu-i, cărturarul muntean Ienăchiţă Văcărescu nu se lasă nici el mai prejos şi, la 1787, tipăreşte, în două ediţii, la Vîlcea şi la Viena, „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduielelor asupra gramaticii româneşti“. Prin 1791, preotul Radu Tempea, din Şcheii Braşovului, dă şi el la iveală o „Gramatică Românească“. În secolul următor, Ion Eliade Rădulescu scoate, la Sibiu, celebra lui gramatică (1828). Îl urmează, în 1854, Timotei Cipariu, cu prima Gramatică istorică românească. În epoca modernă, redactarea şi tipărirea de gramatici se intensifică. Printre atîtea ediţii, amintim gramatica lui Iorgu Iordan din 1937 şi „Gramatica Academiei“, ediţia a doua, 1966, alcătuită de un colectiv condus de Alexandru Graur. Să nu uităm gramaticile altor universitari, precum Mioara Avram sau Theodor Hristea, plus cele, de uz intern, semnate de mai mulţi inspectori şi profesori de curs secundar. Ultima gramatică românească a apărut în anul 2005, la Editura Academiei. Orice român trebuie să aibă în bibliotecă măcar o gramatică şi un îndreptar ortografic şi ortoepic, pe care să le consulte ori de cîte ori iese în public, la Radio, la TV sau la cine ştie ce manifestări cultural-politice. Numai aşa s-ar putea pune stavilă greşelilor incredibile de exprimare. Desigur, şcoala, cu puterile ei de persuasiune din ce în ce mai mici, nu mai e ce-a fost odată, asta e clar. Dar nimeni nu ne împiedică să devenim autodidacţi şi să avem încredere  în orice manual de gramatică, măcar de ciclu gimnazial. Oricît de simplu ar părea acest manual, el ne oferă tot ce ne-ar trebui într-o conversaţie – morfologie, sintaxă şi puţină stilistică – şi ne fereşte de gafe. Din 1990 parcă s-a dat slobod generalizat, şi, permanent, la Radio şi la TV se perindă tot felul de indivizi care se preocupă de maltratarea Limbii Române, activitate pentru care lasă impresia că sînt plătiţi regeşte. Să fi ajuns prostia la un preţ atît de mare? De aceea, nu ne-a fost greu să adunăm cîteva specimene de greşeli dintr-atîtea altele. „Cartea nu-i pentru oricine!“, se spunea pe la începutul Secolului XX. Şi referirea se făcea, în primul rînd, la faptul că trebuiau tot mai mulţi bani ca să depăşeşti pragul celor 4 clase primare, obligatorii şi gratuite. Abia după aceea venea inteligenţa obligatorie. Acelaşi lucru se poate spune şi astăzi, chiar dacă, paradoxal, trei sferturi din populaţia României au făcut una sau mai multe facultăţi. Dar să lăsăm considerentele de ordin socio-moral şi să discutăm despre unele greşeli frecvente de exprimare. w Bunăoară, să abordăm neconcordanţa dintre genul gramatical şi sensul lexical. Lucrul acesta se observă şi în cazul unor substantive care denumesc o ocupaţie, o funcţie, un titlu. Substantive precum beizadea, călăuză, calfă, ordonanţă, santinelă sînt de genul feminin, deşi fiinţele respective sînt de genul masculin. Prin urmare, este greşită formularea „Ioana şi Elena, beizadelele lui Băsescu“. Corect ar fi fost „fiicele de bani-gata“. w La televizor, un politician s-a exprimat astfel: „Doamna ministră Udrea...“, iar colegii de platou, nesatisfăcuţi de formulare, i-au cerut părerea jurnalistului Cornel Nistorescu, absolvent de Filologie. Dar şi el a scăldat-o. Unde e greşeala? În neconcordanţa dintre gen şi sex, la numele de persoană. Cum se ştie, genul substantivelor e legat de sex: cal-iapă, bărbat-femeie, cocoş-găină, Ion-Ioana. De la unele substantive masculine s-au format femininele: profesor-profesoară, bucătar-bucătăreasă etc. Dar, există situaţii cînd concordanţa dintre gen şi sex nu s-a realizat. De aceea, forma feminină apelează tot la cea masculină: doamna ministru, doamna decan. Cîteodată, în mod forţat, se încalcă această neconcordanţă şi se creează o nuanţă afectivă cu ajutorul sufixelor: papagaliţă, elefantină, balenoi, fătălău. Dar aceste forme sînt valabile doar în limba populară. w O doamnă ministru, abia instalată în funcţie, s-a şi repezit cu o greşeală: „Vom aplica soluţia cea mai optimă“. Spre binele ei, o informăm, gratuit: adjectivul optim nu are grade de comparaţie, întrucît în limba latină, de unde provine, era deja un superlativ absolut de la bonus. Corect este: soluţia optimă (cea mai bună). w Tot aud pronunţîndu-se compánie, în loc de companíe, în contextul „Compánia de gaz «Gazprom»a majorat tarifele la export“. Aici este vorba de omografe, cuvinte identice ca formă, dar diferite ca înţeles, dacă se mută accentul de la o silabă la alta. În cazul nostru, compánia (pronunţat uneori ’páinie) e un termen militar şi înseamnă un grup de 100-150 de ostaşi (vezi filmul franţuzesc „Unde a dispărut compánia a 7-a?“). Mutînd accentul pe penultima silabă, companíe înseamnă tovărăşie sau firmă, societate. Deci, forma corectă era: „Companía de gaz...“. w Fiindcă tot am ajuns la accentul pus aiurea, să semnalăm şi intervenţia unui ofiţer MAI în legătură cu ninsorile recente: „Vom lua toate măsurile cu carácter general“. Corect este caractér, cu accent oxiton, adică pe ultima silabă. w Săracii reporteri de teren! Ei sînt predispuşi la cele mai multe greşeli de exprimare, în direct. Astfel, o tînără zice: „Aici, la Buzău, datorită viscolului puternic, s-au rupt firele electrice!“. Corect ar fi fost „Din cauza...“. Pentru cine nu ştie, locuţiunea conjucţională din cauza anunţă numai cauze ori situaţii rele („A murit din cauza foamei“), pe cînd prepoziţia datorită e numai de bine („Datorită familiei, mi-am atins scopul în viaţă“). w O siliconată cam urîţică se distrează într-un club de noapte şi cade pe spate de fericire: „E super OK aici!“. OK-ul ăsta, încă un americanism, e o izmeneală de toată băşcălia! În primul rînd, supără uzul şi abuzul acestui cuvînt: „O îngheţată OK“, „O vară OK“. Apoi, adverbul ante-pus super, care marchează superlativul absolut. Per total, o formulare enervantă, prin repetiţie, mai ceva ca expresiile ruseşti de acum 60 de ani, care marcau, şi lingvistic, efectele dureroase ale ocupaţiei sovietice. w Dintre atîtea pleonasme, care se aud şi la radio, şi la televizor, cel mai frecvent este „foarte complet“. Cuvîntul complet nu are grad de comparaţie, întrucît conţine deja un sens superlativ, o formă pozitivă, aidoma altor forme: maxim, perfect, definitiv, unic, veşnic. w Mădălin Voicu zice la „Antena 3“: „Cei doi erau doar amici, nu prieteni“, crezînd că face o diferenţiere de nuanţe între sentimentele a două persoane. În realitate, prieten şi amic sînt sinonime, adică au acelaşi înţeles. Numai că primul vine din slavă – priateli, iar celălalt din latină – amicus. w În sfîrşit, a venit şi rîndul spaimelor. Românii se nasc şi mor fatalişti şi resemnaţi. Spaimele lor au un caracter anticipativ şi cuprind mai multe domenii. Nu erau suficiente bolile, războaiele, sărăcia şi bătrîneţea. Nu, acum s-a mai adăugat una: cacofonia (< gr. Kakos) sau disonanţa, opusă eufoniei, o adevărată modă (de fapt, nebunie). Adică formarea unei construcţii urîte, prin alăturarea a două cuvinte: munca care, vezi că cazi, capul la stînga, „Sebastian Lăzăroiu, omu’ negru ca Catranu’“ (Vadim), mama m-a chemat, sora sa s-a dus etc. După părerea multora, cacofoniile sînt doar inestetice, nu greşeli. E bine să fie evitate, însă cu măsură, altfel cădem în exagerări şi, mai apoi, în ipohondrie. Retorica respinge cacofoniile, dar, uneori, le admite intenţionat (vezi Caragiale: „Ca Caracala, ca Catone“), din raţiuni artistice, precum anacolutul, pleonasmul sau dezacordurile. Unele alăturări de cuvinte nu sînt considerate pleonasme: cacao, plec acasă, „Partidul-Ceauşescu-România“, epoca capitalistă, Iliescu care, muzică clasică, Banca Comercială Română etc. Pînă prin Secolul al XIX-lea scriitorii nu ştiau ce e aceea o cacofonie. Nebunia asta a început în secolul următor şi s-a agravat după 1989, odată cu înmulţirea posturilor de Radio şi de Televiziune, unde angajarea nu se mai face în urma unui examen la Limba Română, ci pe alte criterii. Obsedaţi să nu comită greşeli de exprimare, aceşti cacologi de ocazie au rezolvat problema cacofoniilor după ureche, precum nişte diletanţi, în loc să consulte o carte de gramatică. Dacă ar fi făcut-o, n-ar fi ajuns la aberaţiile: „Munca virgulă care onorează“ sau „Am participat acolo ca şi concurent“. Mai mult, s-a ajuns în situaţia ilară ca acelaşi şi să apară în construcţii unde nu există nici o cacofonie: „Ca şi ministru“, sau „Ca şi student“. Nu zăbovim prea mult asupra acestui aspect, care poate fi rezolvat foarte simplu: fie folosind adverbul de comparaţie precum („Aleargă precum calul“), fie recurgînd la articolul nehotărît o sau un: („Aleargă ca un cal“). Mai rămîne de lămurit ce e cu acest şi, care se numeşte adverb de întărire. El se foloseşte pentru a realiza comparaţii între fiinţe sau obiecte: „Băiatul avea ochii verzi ca şi tatăl său“. Ce comparaţii şi cacofonii există în formulări de tipul: „Ca şi persoană“, „Ca şi femeie“, „Ca şi tînăr“, cu care ne tot asasinează Niculina Stoican, în emisiunea ei, intitulată „Te vreau lîngă mine“?

Paul Suditu

Nota redacţiei: e regretabil că acest colaborator n-a sesizat nuanţa ironică din acea formulare a pamfletarului Vadim, care l-a poreclit pe teoreticianul „Albei ca Zăpada“ – „Negru ca Catranul“. Avînd în vedere tupeul incredibil al celui care îi corectează pe alţii, dar el însuşi face greşeli mari – cum e scrierea unei cărţi de gramatică de către Gh. Lazăr pe cînd omul avea vîrsta de... 1 an (?!) – ne vedem nevoiţi să-i dăm o pauză de 3 luni.

Gauss – „principele

matematicienilor“ (3)

Gauss a fost timp de 20 de ani director al Observatorului astronomic din Göttingen şi, apoi, profesor la Universitatea din acelaşi oraş, unde îşi făcuse studiile superioare cu sprijinul material al ducelui Ferdinand de Braunschweig (1721-1792), care admira precocitatea şi talentul celui ce va fi numit de contemporanii săi „princeps mathematicorum“ (principele matematicienilor). Ca astronom, el a descoperit în 1800, prin calcul, planetele Ceres, Pallas, apoi Vesta şi Iunona, şi a determinat, între anii 1821-1825, diferenţa de latitudine dintre Göttingen şi Altona. Gauss a realizat prima măsurare absolută a momentului magnetic al unui magnet şi a intensităţii cîmpului magnetic terestru, elaborînd, în 1839, teoria matematică a acestui cîmp. Tot atunci, el a denumit unitatea de măsură a inducţiei magnetice cu numele său, „Gauss“ (Gs). Fire puţin comunicativă, savantul german obişnuia să-şi noteze, foarte pe scurt, toate rezultatele pe care le obţinea, într-un caiet, numit „Tagebuch“ – un fel de jurnal şi un itinerar al gîndurilor sale.

Gauss era deosebit de priceput în literaturile clasice, în special în greacă şi latină. De asemenea, a studiat sanscrita şi citea curent în toate limbile europene. Era mare iubitor de muzică şi poseda o bibliotecă bogată, ce număra mai mult de 11.000 de volume.

Gauss nu era o persoană distrată, aşa cum pare să fi fost Newton, dar i se întîmpla şi lui ca, în timpul unei conversaţii cu prietenii, să rămînă la un moment dat mut, fiindcă spiritul lui era absorbit de gînduri legate de preocupările sale matematice.

O altă curiozitate referitoare la Gauss ne dezvăluie faptul că, odată stabilit la Göttingen, el nu a mai ieşit din acest oraş decît o singură dată, pentru a se duce la un congres internaţional la care Alexander von Humboldt îl invitase spre a-l prezenta ca pe cel mai mare matematician al lumii din acel moment. Gauss ducea o viaţă destul de retrasă, rareori ieşea în lume. De aceea, despre el nu au circulat anecdote, deşi era înzestrat cu simţul umorului, savantul spunînd despre un confrate, Abraham Gotthelf Köstner, care cocheta cu matematica, dar şi cu literatura, însă nu excela în nici unul dintre aceste domenii, că era „cel mai bun poet dintre matematicieni şi cel mai bun matematician dintre poeţi“. Sigiliul personal al lui Gauss avea reprezentat un pom cu cîteva roade, iar, dedesubt, era gravată maxima sa preferată: „Pauca sed matura“ – „(Fructe) puţine, dar mature“. Această inscripţie se regăseşte şi pe monumentul său funerar din Göttingen, oraşul unde savantul s-a stins din viaţă, la 23 februarie 1855.

Sfîrşit

Gheorghe BraŞoveanu

BIBLIOTECA NAŢIONALĂ

AVRAM IANCU (3)

Tot astfel, războiul mondial contra dictaturii de rasă a fost condus, în cea mai mare parte, de avocaţi precum Poincaré, Millerand, Viviani, iar dreptul la viitor al omenirii a fost proclamat de marele jurist Woodrow Wilson.

În procesul Memorandumului de la Cluj, din 16 inculpaţi români, 8 erau avocaţi. În Parlamentul ungar, din 15 deputaţi români, 10 erau avocaţi. În anul 1848, omenirea se ridica împotriva ultimei dictaturi - dictatura de rasă - cu o nouă religie, religia naţionalismului:

,,Nici om pe om stăpînitor,

Şi nici popor peste popor”.

Horea făcuse o mişcare de clasă care lupta doar împotriva iobăgiei, deşi se spune că, atunci cînd era frînt pe roată, el a strigat: „Mor pentru naţiune”.

Dacă Revoluţia de la 1848 era o revoluţie contra dictaturii de rasă, în ea trebuia să-i aflăm pe avocaţi. Din 5 conducători ai Revoluţiei de la 1848, 3 erau avocaţi: Avram Iancu, Buteanu şi Dobra. Avocatul Avram Iancu punea naţionalismul pe terenul dreptului; pentru el, naţionalismul nu mai era un sentiment, ci un drept, bazat pe simţul dreptăţii. În testamentul său, Avram Iancu îşi lasă toată averea în folosul naţiunii, ,,pentru înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezînd că luptătorii cu arma Legii vor putea obţine drepturile naţiunii mele”.

Sînt două moduri deosebite de a căpăta un drept, şi anume: prin dreptul forţei şi prin forţa dreptului. În dictatura de rasă şi de castă, cînd între cuceritor şi cucerit domneşte morala faţă de străin, dreptul nu se poate cuceri decît prin forţă, prin luptă, prin revoluţie. În faza luptei pentru drept, se aplică versurile poetului:

,,Drepturile nu se cer,

Nici la oameni, nici la cer;

Dreptul tău, să lupţi să-l iei,

Chiar de-ar fi furat de zei.

Ia-l tu şi ţi se va da,

De nu-l iei, ţi-l va prăda;

Sparge şi se va deschide,

Decît victimă, fii gîde”.

Avocatul Avram Iancu vrea să facă o revoluţie de jurist, cavaler, idealist şi umanist. De aceea, el încerca o înţelegere cavalerească cu vrăjmaşii săi şi, chiar şi după trădarea de la Zlatna, revoluţia avocatului cavaler cruţase femeile şi copiii. Tot atunci, un revoluţionar român a salvat, ţinîndu-l ascuns sub cojocul său, un copil ungur, acesta fiind viitorul ministru Lukacs Bela. Citiţi cu cîtă indignare respinge Avram Iancu acuzaţia că românii ar fi comis atrocităţile de la Aiud şi de la Vinţul de Sus şi cu cîtă mîndrie spune, în memoriile sale, că românii au dat dovadă de atîta umanitate, încît nu a existat nici un singur cetăţean care să se fi plîns. Tot din această bunătate de inimă, Avram Iancu deplînge moartea trădătorului Dragoş, ucis de români, după înscenarea de la Zlatna.

La moartea lui Avram Iancu, fostul ministru ungur Lukacs Bela scria despre acesta în termeni pe care noi îi invocăm cu mîndrie: „Acest spirit care locuia odinioară în acea figură frumoasă, care s-a împerecheat cu sine însuşi şi acum decade, se însufleţea, odată, pentru cele mai nobile idei”. Sau: „Năzuinţele lui Iancu nu se pot şi nu este iertat să le condamnăm, pentru că scopul lui a fost curat şi dezinteresat”. Fostul inspector şcolar din Deva, Retky Lajos, scria, de asemenea, că „familiile ungare care au ajuns la mîna lui Iancu au fost fericite. Viaţa bărbaţilor şi onoarea femeilor au fost cruţate şi respectate” ş.a.m.d.

Numai atunci cînd s-a convins că dărîmarea unei dictaturi de rasă nu se poate face printr-o revoluţie paşnică, Avram Iancu declară, aproape cu regret, că ,,acum numai sabia va mai hotărî între români şi unguri”.

Şi atunci, urmă furia revoluţiilor pentru dreptate. Deoarece şi dreptul este o forţă şi, ca orice forţă, el poate fi învins, dar nu distrus. Învins într-o anumită parte, dreptul, ca orice energie a naturii, apare în altă parte, sub formă de lumină, de fulger sau de trăznet. Şi Revoluţia română de la 1848 apărea sub formă de trăznet revoluţionar. Dacă revoluţia dreptului din 1848 a fost învinsă, dreptul naţiunilor se ascundea precum sămînţa, pregătită să germineze. El apărea, din nou, în procesul Memorandumului din Cluj, în care eroii principali erau toţi avocaţi. Din rodirea acelei sămînţe, noi, astăzi, putem culege patriotismul, naţionalismul şi umanitarismul semănat la 1848.

Domnilor, orice revoluţie ar rămîne numai o vărsare de sînge inutilă, dacă ea n-ar da lumii învăţăminte folositoare; orice erou naţional ar rămîne o jertfă inutilă, dacă sufletul lui nu pătrunde sufletul naţiunii care l-a produs.

(va urma)

DEM DOBRESCU (Fost primar al Capitalei)

AŞa vă place Istoria?

Moartea marelui poet rus Puşkin (4)

Duelul

Secolul al XIX-lea abundă în opere închinate duelului, în special în literatura rusă. În ,,Evgheni Oneghin”, Puşkin îl lasă pe eroul său, Lenski, ucis în duel, fără să bănuiască atunci că propria sa moarte va avea aceeaşi cauză. După tribulaţii de tinereţe, la Chişinău, unde, începuse să se bată în duel, Puşkin rămîne cu meteahna provocării la astfel de înfruntări, ori de cîte ori se enerva peste măsură. Gelos pe d’Anthčs, Puşkin îl provoacă la duel. Locul ales de martori era o poiană troienită, situată pe una din insulele Petersburgului. 27 ianuarie 1837. Puşkin îşi face apariţia încotoşmănat într-o şubă de urs. Adversarilor li s-au înmînat pistoalele, iar ei s-au postat la 10 paşi de bariera fixată. Unul din martori a dat semnalul, fluturînd pălăria. Dar în timp ce poetul începu să ţintească, adversarul său a şi tras. Bun ochitor, şi-a nimerit în abdomen potrivnicul. Puşkin a căzut, dar şi-a revenit, a ridicat capul şi i-a avertizat pe martorii care se grăbeau să-i sară în ajutor:

– Aşteptaţi. Simt în mine destulă putere ca să trag.

D’Anthčs statea într-o parte, acoperindu-şi pieptul cu mîna dreaptă. Puşkin, ridicat în genunchi şi sprijinit cu mîna stîngă de o creangă aplecată, începu să ţintească. Apoi se auzi o detunătură. D’Anthčs căzu. Puşkin aruncă pistolul în sus şi strigă:

– Bravo!

Pasiunea pentru dueluri i-a smuls acest strigăt. Dar glonţul său izbise într-unul din nasturii metalici ai mantalei, ceea ce-l salvă pe d’Anthčs. Puşkin, însă, va plăti cu viaţa din cauza neînfricatei lui pasiuni. Peste numai două zile, la 29 ianuarie, ora 14,45, el se stinge din viaţă, în chinuri groaznice, ca urmare a unei peritonite. Din ordinul autorităţilor ţariste, corpul său neînsufleţit este transportat, în taină, la Petersburg. Guvernului îi e teamă de manifestaţii populare ostile şi, de aceea, Puşkin este înmormîntat, în mare discreţie, la Mînăstirea Sveatogorsk, din apropierea satului Mihailovskoie, unde şi-a scris drama istorică ,,Boris Godunov”. Ce se ascunde în spatele acestui tragic episod?

Puşkin nu a fost altceva decît victima unor persecuţii declanşate de clica dirijată de sferele oculte ale Curţii ţarului. Totul fusese regizat astfel încît incidentul să apară ca ,,o dramă a onoarei jignite”, soldată cu moartea poetului, ştiindu-se înclinaţia lui spre duel, dar şi faptul că era un slab ochitor, spre deosebire de d’Anthčs, care era un profesionist al armelor, dată fiind profesia lui de ofiţer.

Cercetările întreprinse în ultimii ani în legătură cu sfîrşitului poetului rus au adus aspecte inedite despre duelul Puşkin-d’Anthčs. Referindu-se la articolul apărut postum, ,,Ultimul descendent al familiei Ioanei d’Arc”, sub semnătura lui Puşkin, academicianul rus Blagoi descoperă că textul respectiv ascunde o enigmă. În acel articol, poetul relata povestea unui oarecare Jean François d’ Arc, ultimul descendent al fratelui Ioanei d’ Arc, şi prezenta corespondenţa acestuia cu Voltaire, în 1767, după apariţia ,,Fercioarei din Orléans”, pretinzînd că schimbul de scrisori ar fi fost o traducere din ziarul londonez ,,Morning Chronicle”. Blagoi stabileşte, acum, că ,,Morning Chronicle” n-a publicat, de fapt, niciodată corespondenţa domnului d’ Arc, care, de altfel, este un personaj imaginat de poet. Prin intermediul eroilor săi, Frederic al II-lea, Voltaire şi Ioana d’ Arc, Puşkin zugrăvea portretul real al lui Nicolae I, şi pe cel al ambasadorului Olandei, Heckeren, tatăl adoptiv al lui d’ Anthčs – care încuraja avansurile fiului său faţă de Ekaterina Puşkin şi faţă de soţia poetului, Natalia. La curtea Rusiei nu se putea vorbi, însă, deschis. Prea mulţi agenţi ai lui Benkendorf stăteau la pîndă. De altfel, încă din 1937, cu prilejul centenarului morţii sale, cercetătorii făceau descoperiri interesante. În ,,Gazeta Moscovei”, din 20 şi 27 octombrie 1937, V. Veresaev arată că, începînd din 1825, după eşecul mişcărilor decembriştilor, marele poet fusese aspru prigonit de Poliţie. În anul 1825, Puşkin scrisese poezia ,,André Chénier” în care, prin relatarea execuţiei poetului Chénier, în timpul Revoluţiei franceze, aducea un omagiu prietenilor săi revoluţionari. După publicarea acestei scrieri, Puşkin a fost interogat în repetate rînduri. Vestitul Departament III, în frunte cu generalul Benkendorf, omul cel mai apropiat al ţarului, se afla deja pe urmele poetului.

Cine au fost autorii pamfletului anonim?

Date de ultimă oră, furnizate de descendenţii celor doi adversari de duel, vin să confirme ipoteza că moartea lui Puşkin a fost consecinţa intrigilor ţesute în mediile apropiate ţarului Nicolae I. Alexandre Pouchkine, stră-strănepotul poetului, născut în 1942, locuieşte la Bruxelles şi este căsătorit cu o urmaşă a lui Gogol şi a Mariei Puşkin, nepoata poetului.

După consumarea dramei, d’Anthčs a părăsit Rusia, împreună cu soţia sa, Ekaterina, întorcîndu-se în Franţa, unde s-a stabilit în oraşul natal, Soultz, din Alsacia. La scurt timp, în 1844, Ekaterina, însărcinată fiind, a murit în chinurile facerii, iar d’Anthčs nu s-a mai recăsătorit. Îl aştepta o strălucită carieră politică. Primar la Soultz, apoi consilier general al Districtului Haut-Rhin, el a fost ales, ulterior, deputat în perioada 1848-1852 şi senator, între anii 1852 şi 1870. Avea să-şi sfîrşească zilele în 1895. Despre tatăl său, baronul Heckeren, ambasadorul Olandei la Petersburg, se ştie că, după plecarea fiului său în Franţa, a cerut să fie rechemat de la post, stabilindu-se la Viena, unde a rămas pînă în anul morţii sale (1870). În deceniile din urmă, G. M. şi C. de Heckeren d’Anthčs, descendenţii lui Georges d’Anthčs, păstrînd legătura cu urmaşii lui Puşkin, au ajuns la o serie de noi concluzii, care vin să întărească opiniile istoriografilor ruşi. Dragostea lui d’ Anthčs pentru doamna Puşkin a fost una pur platonică; poetul nu s-a îndoit nici o clipă de fidelitatea soţiei lui. Numai înjositoarele scrisori anonime l-au determinat să-şi provoace cumnatul la duel. S-a stabilit, de asemenea, că nici Georges d’Anthčs, nici baronul Heckeren n-au fost autorii pamfletului anonim, prin care Puşkin era... decorat cu „Ordinul încornoraţilor“. Duelul a constituit, desigur, finalul unui complot, ai cărui instigatori rămîn în continuare necunoscuţi. „Este vorba – scria Alexandre Pouchkine lui Georges d’Anthčs, al treilea urmaş al familiei cu acest nume – de o tragică şi nedesluşită poveste care, vreme de un secol, a dezbinat familiile noastre şi căreia, după, cum am constatat din convingerile noastre comune, i-au căzut victime stră-străbunicii noştri“.

 Sfîrşit

PAUL ŞTEFĂNESCU

Cum pot trăi atîţia oameni

fără Isus Christos?

Dragii noştri,

iată-ne din nou, în Ajun de Paşte, în faţa dvs., la o nouă ediţie a „Cinei Creştine”, pe care eu nici nu mai ştiu s-o numerotez. Colegii din conducerea partidului îmi spun că este vorba de cea de-a 34-a ediţie. Astăzi avem în mijlocul nostru nişte oameni din străinătate, care au inimi de români şi care, la rîndul lor, iubesc foarte mult bătrînii. Este vorba despre un oaspete din Israel, născut în România, dl. Albert Poch. Este un om care, înainte de a-l cunoaşte personal, a avut mărinimia de a-mi dărui o Biblie lucrată artizanal, în Israel, cu coperţi de lemn, cu frumoase încrustaţii florale, iar pe prima copertă se află un „ochi” de sticlă, în care clipoceşte apa sfîntă a Iordanului, iar pe ultima copertă, tot într-un „ochi” de sticlă frumos asamblat, există pămînt de la Mormîntul Sfînt. Păstrez cu evlavie acea Biblie, ca semn că acolo, în Israel, mai sînt oameni care iubesc legenda vie a Mîntuitorului Isus Christos şi s-au priceput să realizeze veritabile bijuterii din punct de vedere al aspectului exterior, dar, mai ales, din punct de vedere al miezului fierbinte, incandescent, pe care-l are Biblia.

Dl. Albert Poch este, ca orice evreu care se respectă, o natură mai pasională, cîteodată se mai supără cînd mai apar lucruri mai dure în revistele noastre, mai trimite cîte-o scrisoare să mă muştruluiască, fiind un cenzor bun al activităţii noastre, pentru că ne arată atunci cînd sărim peste cal; în fuga condeiului, sîntem şi noi tentaţi să depăşim, uneori, măsura. Important este că noi recunoaştem asta.

Faţă de insultele grave pe care le aduc unii şi alţii Poporului Român în diverse cărţi, în diverse reviste, ceea ce apare la noi este un exerciţiu metaforic, o revărsare a nădufului românesc, după care reintrăm în matca noastră firească, de oameni toleranţi, de oameni cu frica lui Dumnezeu, care ştiu să respecte toate religiile şi naţiunile lumii, cu o singură condiţie: şi Naţiunea Română, şi religia creştină să fie respectate, la rîndul lor.

 Un alt oaspete, care a venit fără să se anunţe, cum stă bine adevăraţilor vizitatori, este un membru marcant al Conducerii Frontului Naţional din Franţa. În luna martie a avut bucuria de a i se naşte aici, pe pămînt românesc, primul copil, un băieţel, pe nume Pierre, care înseamnă, de fapt, numele Apostolului Petre – piatra pe care Şi-a clădit Isus Biserica Creştină. Numele lui este Christian Bell.

Dar, fireşte, nu o reuniune politică am făcut şi nu vom face nici de-acum încolo, cu ocazia programului umanitar „Cina Creştină”. Acestuia, de altfel, i s-a dus buhul şi el s-a multiplicat ca făclia de Paşte, din oraş în oraş, din comună în comună, unde există gospodari ai Partidului România Mare. Aş dori să vă împărtăşesc cîteva dintre impresiile pe care le-am trăit pe meleagurile îndepărtate, pe unde m-am preumblat în ultimele zile, împreună cu trei dintre membrii conducerii P.R.M. Numai vouă, bătrînilor mei dragi, înţeleg să vă dau raportul. Aşa după cum probabil ştiţi, recent am participat la Festivalul Internaţional de Primăvară din Libia, ca invitat al unui Consiliu General Revoluţionar – nu pot spune exact care este titulatura, pentru că este o ţară destul de imprevizibilă, şi anume, de vreo 20 de ani, ea nu are nici Guvern, nici Parlament, nici ceea ce se cheamă, îndeobşte, un şef de Stat. Este vorba despre o revoluţie permanentă, care vrea să egalizeze nivelul de trai al oamenilor, destul de marcaţi de o perioadă anacronică şi – aş spune eu – injustă, cum anacronice şi injuste sînt situaţiile din toate acele ţări unde există o pătură de sute de mii de bogătaşi, care au tezaure inimaginabile, iar, pe de altă parte, sînt milioane sau zeci de milioane de oameni care abia îşi tîrăsc existenţa, de pe o zi pe alta. Fie din curtoazie, fie din curiozitatea de a trăi o altă experienţă de viaţă decît am trăit pînă acum, eu, împreună cu deputaţii Corneliu Ciontu, Anghel Stanciu şi Sever Meşca, dar şi alături de un deputat de la grupul P.N.Ţ.C.D.-P.E.R., Otto Weber, ne-am dus la acest Festival. A fost o experienţă, într-adevăr, unică şi imposibil de repetat, din foarte multe motive. Noi, cînd citim în presă sau auzim la Radio sau la Televiziune despre cuvîntul „embargo”, sau despre alte sancţiuni internaţionale, sîntem tentaţi să trecem uşor peste ele, pentru că, de regulă, durerea altuia nu te doare pe tine. Aşa cum auzim de moartea cuiva, din altă familie, din altă zonă de interese, zicem „Dumnezeu să-l ierte, să-i spele păcatele” – apoi trecem mai departe şi ne vedem de drumul nostru. Însă, în clipa în care un necaz ne atinge direct pe noi, cînd flamura doliului flutură pe catargul porţii noastre, vedem cît de greu este. Un asemenea necaz l-am luat noi în plin văzînd că nu se poate ajunge în acea ţară, care nici măcar nu este foarte îndepărtată de România, aflîndu-se în Nordul Africii. E vorba de traversarea, cu avionul, a Mediteranei, călătorie care, pînă nu demult, era posibilă: cursa aeriană Bucureşti-Tripoli se făcea doar în două ore şi jumătate. Acum, în loc de două ore şi jumătate, am făcut două zile şi jumătate! Am întîlnit acolo o familie de australieni, John şi Lucia Meyer, nişte oameni cu totul şi cu totul minunaţi, care mi-au spus că, din faţa casei lor din Sydney şi pînă la Tripoli, ei au făcut 66 de ore, aproape 3 zile. Asta înseamnă un embargo! Mai stai şi la vamă 4-5 ore, într-o căldură toridă, pentru că, în aprilie, acolo este ca la noi în iulie, şi te mai izbeşti şi de disconfortul pe care îl implică absenţa civilizaţiei europene. Libia este o ţară fabulos de mare. Eu însumi, care mă pretind relativ cunoscător al istoriei şi geografiei, nu-mi puteam imagina că are o suprafaţă de 3 ori mai mare decît a Franţei şi de aproape 7 ori mai întinsă decît cea a României. Dar populaţia este foarte redusă: sînt sub 5 milioane de locuitori. Restul suprafeţei este deşert. O mare parte a Saharei este în Libia, o parte şi mai mare este în Algeria. Dumnezeu (sau Allah, cum îi spun ei) le-a dat o bogăţie care le poate asigura prosperitatea pe încă vreo cîteva decenii bune de acum încolo. Le-a dat o mare de petrol în adîncuri. Şi, pentru că tot duceau lipsă de licoarea trebuincioasă vieţii, le-a dat şi o mare gigantică de apă sub deşert, în aşa fel încît s-a născut ideea unui fluviu uriaş, lung de 600 de km, un fluviu artificial, care deja a fost creat, va mai fi prelungit şi în felul acesta se asigură irigarea, menţinerea în viaţă a unor oaze de verdeaţă fără de care viaţa acolo ar fi un adevărat coşmar.

Am participat în ziua de miercuri, 16 aprilie, la o întîlnire cu Muammar Al Gaddafi. Fac parte dintre cei care nu se lasă induşi în eroare de bombardamentele presei. N-am prejudecăţi şi nu-mi poate dicta nimeni ce să gîndesc şi cum să acţionez. Presa poate să spună orice şi oricum, dar pînă nu mă conving eu, cu ochii mei, că este o realitate, nu am să cred. Şi astfel, în pofida tuturor acuzaţiilor aduse acestui personaj, cum că ar fi liderul mondial al terorismului, eu am întîlnit în realitate un om foarte liniştit, un om foarte calm şi cu un discurs extrem de ponderat, un discurs îndurerat pentru soarta ţării lui. El este, după cum ştiţi, acuzat de prăbuşirea în Scoţia, lîngă localitatea Lockerby, a unui avion cu pasageri, în urmă cu 11 ani. A fost o tragedie îngrozitoare şi numai cine nu a fost cu avionul, şi numai cine nu ştie ce înseamnă simplele trepidaţii provocate de nişte curenţi atmosferici, nu poate realiza ce reprezintă, cu adevărat, o prăbuşire în moarte, cu sute de victime. Dar nimeni n-a putut să producă probe, că e cineva implicat. Dacă existau probe, indubitabil că ele ar fi apărut. Pe bănuieli, pe supoziţii, pe dorinţa unora de a fi aşa şi nu altfel, nu se poate condamna un popor, nu se poate condamna o ţară. Eu, unul, am un respect deosebit pentru americani şi civilizaţia lor – noi nu vorbim aici de popoare, noi vorbim de guverne, de administraţii, care sînt pasagere şi supuse greşelii. Culmea este că americanii vorbesc de explozia unor avioane, cînd ei înşişi au fost capabili să-şi arunce în aer cu o rachetă, anul trecut, înaintea Olimpiadei de la Atlanta, un avion cu vreo 280 de pasageri. Este neîndoielnic că aşa a fost. Fie din greşeală, fie datorită unor raţiuni dubioase, ei înşişi şi-au pulverizat un avion în aer. Deci, din punctul acesta de vedere noi am avut suficiente motive întemeiate să credem că, pînă la proba contrarie, Libia trebuie să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie şi un Popor întreg nu poate să fie pedepsit. Am ţinut acolo un discurs şi nu m-am sfiit să amintesc şi de liderul Frontului Naţional Francez, Jean Marie Le Pen, ceea ce a dus, după manifestare, la unele nemulţumiri mocnite din partea unor arabi şi negri, care s-au simţit probabil lezaţi, pentru că n-au fost lăsaţi să-şi facă chiar toate mendrele pe malurile Senei şi să transforme Franţa într-o ţară islamică. Le Pen declara ieri, iar Radio Bucureşti comenta în dimineaţa acestei zile, ceva amuzant: „Ce ar trebui să fac eu pentru a vă dovedi că nu sînt rasist? Probabil să mă însor cu o negresă, eventual bolnavă de SIDA?!”. Aşa vom spune şi noi: ce ar trebui să facem pentru a dovedi (şi cui anume să dovedim?) că nu sîntem nici antisemiţi, nici antimaghiari, că nu sîntem împotriva nici unei etnii?! Sau poate că deranjăm prin faptul că avem coloană vertebrală. Poate intrigă curajul nostru de a crede într-o Europă a Naţiunilor! Da, noi credem în rostul adevărat al popoarelor lăsate de Dumnezeu, nu întîmplător, pe pămînt. Eu nu cred în amestecul raselor, eu nu cred că Dumnezeu a dorit să se amestece negrii cu albii, galbenii cu pieile roşii ş.a.m.d. Există şi căsătorii de genul acesta, eu le doresc să fie binecuvîntate şi, dacă au copii, cu atît mai mult. Dar nu se poate face din asemenea întîmplări izolate principiul unei politici demografice. Nu se poate reveni la Turnul Babel. Din acest punct de vedere, sînt convins că a spune adevărul răspicat în chestiuni care ţin de viitorul popoarelor noastre, de viitorul umanităţii, este o datorie elementară, a fiecărui om cu capul pe umeri, este un act de curaj care, din păcate, uite ce oprobriu îţi atrage din partea acelora care consideră că numai ce spun ei este adevărat, că poziţia lor este situată întotdeauna de partea cea bună a baricadei.

Acum, să revenim la însemnătatea cu totul şi cu totul remarcabilă a experienţei de viaţă pe care am trăit-o acolo. Şi de ce vă spun dvs. asta, acum şi aici, la „Cina Creştină”, şi nu m-am rezervat pentru vinerea viitoare, la Conferinţa de Presă tradiţională a partidului nostru? Iată de ce: pentru că noi sîntem în Săptămîna Mare, zisă şi Săptămîna Patimilor, şi pentru că manifestarea noastră este o manifestare eminamente creştină. Or, noi, acolo, ne-am aflat în furnicarul unei civilizaţii musulmane. Mie îmi este foarte greu să înţeleg cum pot trăi miliarde de oameni, pe toată Planeta – budhişti, şintoişti, musulmani, mozaici – fără Isus Christos. Mintea mea încearcă să priceapă care sînt reperele morale supreme, care sînt valorile ce guvernează asemenea ţări şi popoare, care e sistemul lor axiologic de a-L nega din start pe Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu. Îi este greu unui creştin să stea zile întregi în mijlocul unui popor arab, popor care nu pune nici un fel de picătură de alcool pe limbă – şi prin legile Statului, dar şi prin legea Coranului, ei nici măcar un strop de bere nu pot să bea. Pe undeva, abstinenţa asta are şi un aspect pozitiv, fiindcă pe canicula aceea exact alcoolul le mai lipsea, le-ar fi fiert creierii în cap. Au pătimit unii muncitori români (şi sînt destui muncitori acolo, alungaţi de mizeria de acasă, care cerşesc un fel de protecţie de la străini, pentru un pumn de dolari nenorociţi), au fost prinşi bînd şi ei o bere după o zi toridă, de muncă, şi au fost arestaţi, au fost ţinuţi cîteva săptămîni în puşcărie. Am auzit de doi tineri turişti care s-au sărutat pe stradă, tot români de-ai noştri, dar au fost şi ei luaţi cu duba Poliţiei şi închişi cîteva zile. Sînt întîmplări care, toate la un loc, configurează o stare de spirit şi o mentalitate cu care noi, creştinii europeni, nu cred că ne vom putea acomoda vreodată. Dar problema principală rămîne cea pe care v-am spus-o: absenţa lui Isus Christos de pretutindeni. Ei au profetul lor, Mahomed, care i-a învăţat şi lucruri foarte bune: i-a învăţat să nu fure, i-a învăţat să nu ucidă, i-a învăţat o igienă a trupului şi a spiritului cu totul remarcabilă. Totuşi, în comparaţie cu minunea dumnezeiască a Naşterii şi Învierii Mîntuitorului nostru Isus Christos, eu cred că toate religiile pălesc. Şi mai cred că de asta există nori negri ameninţători, care plutesc din loc în loc şi din epocă în epocă, tocmai pentru că această putere miraculoasă, generatoare de energii pozitive, care este Creştinismul, n-a cuprins întreaga Planetă. Nu vom putea face dragoste cu sila niciodată, nu vom creştina pe nimeni cu forţa, rămîne la latitudinea tuturor să descopere ce filon de aur reprezintă această religie magnifică a Umanităţii. Pentru noi, experienţa din Libia a fost memorabilă. Mi-a fost greu să constat că atîtea milioane de oameni trăiesc fără raţiunea noastră de a fi. Pentru că raţiunea noastră de a fi este slujirea lui Isus Christos, iar întreaga noastră existenţă este cuprinsă de la Crăciun la Paşte şi de la Paşte la Crăciun. Învierea Domnului nostru Isus Christos este cea mai mare sărbătoare a Creştinătăţii pentru că, dacă n-ar fi fost Învierea, religia creştină nu exista! Dar Învierea s-a produs, cu adevărat. Vreţi dovada? Iată roadele ei: milioane şi milioane de bazilici, schituri, abaţii, catedrale, lăcaşuri ale Creştinismului presărate pe toate meridianele lumii. Acestea sînt fructele Învierii lui Isus Christos. Dacă El n-ar fi înviat, aşa ceva nu s-ar fi născut niciodată. Omenirea poate persevera în greşeală o săptămînă-două, un an-doi, un deceniu-două, un secol-două, dar nu două milenii. Acelora care au acuzat că nu există martori istorici, că nu există cronicari ai epocii care să relateze Învierea lui Isus Christos, noi le vom răspunde că au existat 4 mari istorici, care au atestat că s-a întîmplat exact aşa cum s-a relatat: că Isus a intrat în Ierusalim, că a fost întîmpinat cu ramuri de palmier şi cu sălcii înflorite, a înaintat călare pe o măgăriţă albă, alături de puişorul ei, că a urcat Dealul Golgotei, sau al Căpăţînei, că S-a întîlnit cu o femeie milostivă, care I-a dat năframa pentru a-Şi şterge chipul asudat, iar chipul acela sfînt S-a întipărit pe năframă şi de acolo s-a născut ideea de icoană, ba chiar numele de Veronica, nume biblic, pentru că în greaca veche Vera Icon însemna Imagine Adevărată. Toate acestea au fost reale. Acesta e unul dintre misterele Creştinismului: la Naşterea lui Isus, în 25 decembrie, în plină noapte s-a ivit o stea miraculoasă care lumina bolta, iar la moartea Lui s-a cutremurat pămîntul şi s-a întunecat cerul, datorită unor fenomene ciudate, dar pe deplin explicabile în ordinea universală a lucrurilor, care sînt controlate de Demiurg. Acei 4 istorici sînt cei 4 evanghelişti. Acelea sînt cărţile de istorie despre viaţa, patimile, răstignirea şi Învierea Domnului nostru Isus Christos.

Acestea fiind spuse, vreau să vă asigur de toată dragostea noastră. Mă bucur că sîntem împreună şi la această mare sărbătoare. Vă făgăduiesc să lupt pentru drepturile voastre ca bătrîni, ca oameni şi cetăţeni demni ai acestui Popor, care aţi adus ţara pînă aici, iar acum vor unii să vă sacrifice şi să vă arunce ca dintr-o nacelă, unul după altul, ca pe un balast, doar-doar se mai menţin ei la Putere cîteva săptămîni. Nu le vom permite aşa ceva! Nimeni nu are dreptul să vă umilească în ţara clădită şi apărată de voi. Nu moare sămînţa românească şi n-o să moară niciodată, atîta timp cît avem pilde sfinte, cum sînt bătrînii noştri de azi. La Mulţi Ani! Christos a-nviat! (Aplauze însufleţite)

CORNELIU VADIM TUDOR

(21 aprilie 1997,  sediul Fundaţiei „România Mare”; discurs rostit liber, la cea de-a 34-a ediţie a „Cinei Creştine”)

Christos a Înviat!

Se-nvolbură pămîntul în sfîntă bucurie,

Se-nalţă izbăvirea în imnu-ncununat

De zori neprihănite – spre dalba veşnicie –

Căci astăzi în mărire – Christos a Înviat!

Cu moartea grea pre moarte nemuritor călcînd

Spre biruinţa mare de veci, a rugăciunii,

Din morţi izbăvitorul preasfînt în trup şi-n gînd

A înviat – Osana – Mîntuitorul lumii.

Şi celor din morminte viaţă dăruind

A destrămat din inimi povara învrăjbirii

Isus învingătorul – pămîntul mîntuind.

Dezlănţuiţi, popoare, cîntări dumnezeirii.

Cu gînduri preacurate în imnuri de slăvire

Să vă-nchinaţi Luminii, în dangăt înălţat

Din răbufniri de clopot, acum, cînd în mărire

Christos a Înviat!

Radu Stanca (1935)

Război corupţiei

O Putere coruptă, coruptă, coruptă!

Cei care îşi închipuiau că PSD-ul lui Adrian Năstase reuşise să atingă cei mai „negri“ parametri ai corupţiei se înşelau. Toate recordurile în acest domeniu au fost depăşite în aceşti ultimi ani, de cînd PDL-ul şi Traian Băsescu conduc România. Persoanele naive, care au votat în favoarea partidului condus de celebrul marinar devenit preşedinte de ţară, au toate motivele să-şi regrete alegerea făcută. Părerile de rău sînt tardive, nu au nici o importanţă în situaţia actuală. În prezent, cînd încep să apară tot mai multe informaţii despre fraudele făcute de către cei aflaţi la Putere, oamenii se îngrozesc de proporţiile jafului. Ni se tot spune, ni se repetă, cu o insistenţă suspectă, că nu sînt fonduri suficiente pentru profesori, pentru medici, pentru poliţişti, pentru pensionari. În general, nu mai sînt bani pentru nimeni, exceptînd, bineînţeles, persoanele care gravitează (cu folos!) în jurul puterii portocalii. Dar, unde sînt banii? Este mai mult decît evident faptul că nu s-au evaporat, ci au ajuns în conturile  pedeliştilor şi ale apropiaţilor acestora. Ni se aminteşte, tot timpul, de ravagiile cauzate de criza financiară, care nu au ocolit ţara noastră, dar care ar fi putut fi diminuate printr-o mai justă administrare a banului public. Aflăm că tot felul de persoane apropiate Puterii s-au înfruptat din banii care ar fi trebuit să contribuie la regenerarea economiei naţionale. Sintagma „băieţii deştepţi“ a făcut, deja, carieră. Mai miră, oare, pe cineva faptul că aceşti „băieţi deştepţi“ se regăsesc, mereu şi mereu, în rîndul prietenilor lui Videanu and comp.? Cazul Boldea, recent dezbătut în presă şi în spaţiul public, este reprezentativ pentru nivelul corupţiei, care şi-a făcut loc în cadrul Puterii, precum şi pentru complicitatea „organelor abilitate“ cu mafioţii care fac parte din cercul acestei puteri. Se pare că Statul Român a devenit „sclavul“ acestor adevărate clanuri, care nu se dau în lături de la nimic, atunci cînd vor să îşi realizeze scopurile. Vorbele goale despre independenţa şi eficienţa justiţiei române nu mai conving pe nimeni, mai ales fiind ştiut faptul că infractorii cu carnet de partid primesc binecuvîntarea anchetatorilor şi, cu complicitatea acestora, părăsesc ţara (a se vedea şi cazul Hayssam). Aşa încît Adrian Năstase poate fi invidios pe partidul domnului Băsescu: acesta l-a întrecut în toate, începînd cu nivelul corupţiei şi cu metodele prin care aceasta a fost ridicată la rangul de politică de stat!

Geo Galetaru

Doar o lacrimă

Putin a ieşit din nou preşedinte al Rusiei, obţinînd 64% din voturile alegătorilor. Era un fapt anticipat de majoritatea opiniei publice. Fostul kaghebist, un conducător autoritar, reuşeşte să inspire încredere unui popor numeros, învăţat să domine lumea. Se spune că, la auzul veştii legate de victoria sa, din ochiul agil al ţarului de la Moscova ar fi izvorît o lacrimă. Să fi fost cauzată de emoţie, absolut firească în astfel de împrejurări? Putin, însă, acel conducător puternic, tare, deprins a se lupta cu tigri, a declarat că toată întîmplarea a fost cauzată de vîntul din stepele ruseşti.

Aşadar, Putin se pregăteşte pentru o domnie de cel puţin 6 ani. Noi, românii, trebuie să fim foarte atenţi, deoarece depindem prea mult de gazele existente în marele imperiu, astfel încît va trebui să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ne îmbunătăţi relaţiile. Oricum, plătim un preţ destul de mare pentru a importa acest combustibil vital.

Am fost avertizaţi, nu o dată, de faptul că existenţa scutului antirachetă de la Deveselu nu îi este pe plac „ursului“ de la Moscova. Rusia se simte într-un fel ameninţată de acest scut, prin urmare, ţara noastră poate deveni uşor o ţintă.

America e prea departe pentru a ne apăra, într-o astfel de situaţie, iar Rusia e prea aproape, încît ne poate spulbera.

Se impune deci o politică externă prudentă, chibzuită, plină de tact, aşa cum o făceau marii noştri voievozi, care au ştiut să-şi apere, cu demnitate şi vitejie, „sărăcia, şi nevoile, şi neamul“. Astfel am reuşit să rezistăm, de-a lungul timpului ca popor, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Astfel am reuşit să realizăm fapte la care doar visam şi pe care, uneori, credeam că nu le vom realiza

Pe parcursul alegerilor din Rusia au avut loc, bineînţeles, şi fraude. Dar nu atît de mari, încît Putin să obţină victoria mult dorită. Să sperăm că, la noi, următoarele alegeri vor avea loc fără asemenea incidente, deşi mulţi analişti îndeamnă la vigilenţă maximă. Ţara noastră a devenit un stat nesigur, în care democraţia se pare că nu şi-a intrat în drepturi. De aceea răsună tot mai puternic glasul nemulţumiţilor, al oamenilor care vor ca lucrurile să se schimbe în bine.

Să ieşim odată din iarna nemiloasă în care am intrat fără voia noastră.

Gh. Militaru

Miroase a praf de ... Revoluţie (7)

Din cauza modului revoltător în care gestionează criza, şi confruntat cu previzibilele mişcări de protest, care vor scoate în stradă milioane de oameni care se zbat într-o sărăcie fără precedent, nici măcar frauda electorală nu va mai ajuta PDL să se salveze şi să mai joace, în viitor, vreun rol cît de cît important pe scena vieţii noastre politice. Proiectul alegerilor comasate s-a topit sub verdictul Curţii Constituţionale, votul prin corespondenţă a primit un sever avertisment în cadrul manifestărilor de protest, organizate cu puţin timp în urmă în diverse capitale occidentale, de către mulţi dintre românii care au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara ca să-şi cîştige pîinea, din greu, departe de ţara lor.

Pe de altă parte, demisia Guvernului Boc, desemnarea unui premier din afara PDL şi absenţa foştilor miniştri democrat-liberali din noul Cabinet au amplificat tensiunile apărute, în ultimele luni, în rîndul portocaliilor. Există toate şansele ca în perioada propunerilor de candidaţi, divergenţele dintre veteranii conservatori şi aripa aşa-zis tînără a reformatorilor să capete amploare, în aşa măsură, încît PDL să se dezintegreze din interior. Învestirea noului Cabinet de către parlamentarii Puterii nu rezolvă criza politică din România. Imensa majoritate a oamenilor speră ca, în 2012, codul portocaliu, care ţine sub presiune, de atîta vreme,viaţa politică, economică şi socială a ţării, să ia sfîrşit. Protestatarii din Piaţa Universităţii şi din celelalte mari oraşe ale României au aprins flacăra acestei speranţe. Mesajele transmise din Piaţa Universităţii au fost edificatoare: „Tineretul n-a murit e în Piaţă pregătit!“, „De la 8 la 10 seara, sînt aici să-mi apăr ţara!“. Deocamdată, nimeni nu ştie cum va reacţiona Puterea în faţa valului de nemulţumiri. Dar, şi în această privinţă, Piaţa Universităţii transmitea un drastic avertisment: „De nu rezolvaţi problema, Bucureşti va fi Atena!“.

Ferească Dumnezeu de aşa ceva! Dacă ne gîndim, însă, că toate revoltele, răscoalele şi revoluţiile care au zguduit lumea, de-a lungul timpului, au fost declanşate de scînteia scăpărată din amarul sărăciei şi al umilinţei, n-ar fi exclus ca mînia românilor să o egaleze pe cea a urmaşilor lui Ahile. Preşedintele Băsescu este singurul care poate detensiona o asemenea situaţie. Domnia-sa trebuie să dea dovadă de raţiune, renunţînd la orgoliile Puterii, întrucît ţara îi cere imperios acest lucru. Dacă Nicolae Ceauşescu s-ar fi retras de la conducerea PCR şi a statului la sfîrşitul anului 1968, după gestul curajos pe care-l făcuse împotriva intervenţiei, în fosta Cehoslovacie, a trupelor Tratatului de la Varşovia (cu excepţia Armatei Române), probabil că multă lume l-ar fi considerat un erou. Orbit, însă, de putere, el a sfîrşit ca un cîine, aşa cum au pierit Hitler, Mussolini, Saddam Hussein, Gaddafi şi atîţia alţi dictatori. Nu vă cramponaţi de Putere, domnule preşedinte, fiindcă în ţară a început să miroasă a praf de... revoluţie, ca în urmă cu 22 de ani.

Sfîrşit

Nicolae Dăscălescu

România nu mai este a norodului, ci a tagmei jefuitorilor! (7)

Dar mai este un aspect care trebuie relevat cu multă atenţie. Da, nu contestă nimeni criza aceasta, care s-a abătut peste cea mai mare parte din omenire, deci, şi asupra ţării noastre. Numai că într-o astfel de conjunctură nefavorabilă, în ţările cu regimuri totalitare, sau în statele în care regimurile politice sînt complet rupte de nevoile şi aspiraţiile reale ale societăţii, îşi fac apariţia cohorte întregi de indivizi care, precum jivinele necrofage, atacă şi prăduiesc tot ce a mai rămas viabil din avuţia naţională, în scopul obţinerii unor foloase fabuloase. Ei bine, este ceea ce se întîmplă la noi, în prezent. Bogatele zăcămintele aurifere, precum şi multitudinea de minereuri complexe, în care se găsesc mari cantităţi de aur, argint, cupru şi alte metale valoroase, au stat acolo, în măruntaiele pămîntului, ca o inestimabilă zestre cu care Dumnezeu ne-a dăruit pe noi, românii, pînă acum, cînd, dintr-o dată, Traian Băsescu şi Guvernul majoritar pedelist şi-au amintit de existenţa lor. Aşa că s-au gîndit să le vîndă, la repezeală şi pe mai nimic, unor investitori străini. Bineînţeles, fără a ne întreba, şi pe noi, dacă sîntem cumva de acord. Cu alte cuvinte, ROMÂNIA va fi văduvită şi de ultimele bogăţii pe care le are, iar pămîntul ţării va fi sfîrtecat şi otrăvit iremediabil, doar pentru ca nişte indivizi veniţi de aiurea să se îmbogăţească, iar Poporul Român să se trezească tot mai sărac. De aceea, fiecare dintre noi are dreptul să-şi pună întrebarea: oare cine se cred aceşti aşa-zişi conducători ai ţării, de-şi permit să-şi facă mendrele atît cu averea ţării, cît şi cu destinele milioanelor de romîni - copii, tineri, sau bătrîni? Răspunsul este unul singur şi, din păcate, pe cît este de adevărat, pe atît este de năucitor. Atît de năucitor, încît mulţi dintre noi, încă nedebarasaţi de frica instaurată în suflet din vremea regimului comunist, nu îndrăznesc să se exprime în mod curajos. Ei bine, mie nu-mi mai este teamă, decît de mînia lui DUMNEZEU şi, de aceea, spun răspicat: toţi aceşti indivizi care s-au succedat la Putere după aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989 pot fi numiţi adevăraţi criminali şi hoţi patentaţi. Prin tot ceea ce au săvîrşit, propovăduind – în mod fals - democraţia, ei au adus ţara la sapă de lemn. Iar conducătorii actuali ai României n-au făcut altceva decît să adîncească şi mai mult sărăcia, aruncînd ţara într-un haos economic şi social fără precedent. Şi de parcă toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, prin măsurile incoerente şi aplicate pompieristic, aceşti indivizi au instaurat un regim draconic, pornit parcă să supună populaţia la un adevărat genocid. În plus, hoţia, nepotismul, traficul de influenţă, dispreţul faţă de poporul suveran sînt, datorită acestor guvernanţi, la ordinea zilei.

Îi tot aud cum se laudă cu realizări fantomatice, fără să-şi dea seama cît sînt de penibili. În fond, ce altceva s-au priceput să facă, timp de mai bine de 2 ani, decît să taie masiv din veniturile oamenilor, îngreunîndu-le şi mai mult viaţa?

Au investit în producţie, au crescut numărul locurilor de muncă, au realizat unele modernizări în agricultură, au reuşit să facă ceva benefic pentru ocrotirea sănătăţii populaţiei, pentru siguranţa cetăţeanului, pentru cultură, pentru învăţămînt? Nimic, absolut nimic. Din contră, în toate aceste domenii îşi fac simţită prezenţa, din ce în ce mai puternic, haosul şi arbitrariul. Pămîntul acestei ţării este vîndut, în schimbul unor sume derizorii, către străini, deşi acest fapt este deosebit de grav, în special acum, cînd s-au ivit zorile sumbre ale unei noi crize mondiale de alimente, criză care nu va trece uşor, fiind posibil ca aceasta să se instaureze permanent.

(va urma)

Niculae Ghiţă

Măcar acest demers legitim să nu-l arunce

la coş baschetbalista de la Parchetul General

BOGĂŢIILE ŞI SĂNĂTATEA POPORULUI ROMÂN TREBUIE APĂRATE!

CĂTRE

PARCHETUL DE PE LÎNGĂ

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

Bucureşti, B-dul Libertăţii nr. 12-14, Sector 5

În atenţia doamnei Procuror General

LAURA CODRUŢA KÖVESI

Subsemnatul dr. Gheorghe Funar, domiciliat în Municipiul Cluj-Napoca, Str. Parîng nr.8, ap.14, judeţul Cluj, am avut şansa şi onoarea de a fi ales primar al Municipiului Cluj-Napoca în trei mandate consecutive, în perioada 1992-2004, iar apoi senator de Cluj, în Legislatura 2004-2008. În Senatul României am fost ales, pe rînd, lider al Grupului Parlamentar P.R.M., secretar al Senatului, chestor şi preşedinte al Comisiei de Privatizare. Am fost membru al Comisiei de administraţie publică şi al Comisiei de finanţe-bănci.

Avînd o bogată experienţă acumulată în învăţămîntul superior (în perioada 1977-1992), în administraţia publică şi în Parlamentul României, fiind  un bun român şi aflînd despre numeroasele fapte penale săvîrşite în legătură cu genocidul împotriva poporului nostru, urmaş al Poporului Primordial în Dacia Mare, al Adevăratului Popor ales, care a dat omenirii cea mai veche şi avansată civilizaţie, cu mai bine de 10.000 de ani înainte de Christos, precum şi faptul că dvs. nu v-aţi autosesizat, sînt nevoit să recurg la un Denunţ Penal.

DENUNŢ PENAL

formulat în temeiul dispoziţiilor Codului de Procedură Penală, pe tema Acordurilor petroliere de concesiune pentru explorare-dezvoltare-exploatare în perimetrele Bîrlad, Vama Veche, Adamclisi şi Costineşti, precum şi în numeroase alte localităţi din judeţele Timiş, Arad, Bihor, Cluj, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Mureş, Covasna, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Caraş-Severin, Satu Mare, Neamţ, Botoşani, Suceava, Teleorman, Ialomiţa, Hunedoara, Bacău şi Galaţi, unde angajaţii din conducerea Agenţiei Naţionale de Resurse Minerale (A.N.R.M.) şi ai mai multor ministere au negociat, fără ştiinţa şi aprobarea Poporului Român, a autorităţilor locale şi a proprietarilor de terenuri, să fie concesionate uriaşe suprafeţe de teren ale persoanelor fizice unor firme străine care să exploateze gazele de şist prin fracturare hidraulică, solicitîndu-vă să identificaţi persoanele vinovate de săvîrşirea următoarelor infracţiuni: genocid; trădare; trădare prin transmitere de secrete; atentat contra unei colectivităţi; divulgare a secretului care periclitează siguranţa Statului; abuz în serviciu în formă calificată; asociere în vederea  comiterii de infracţiuni; trafic de influenţă; dare de mită; luare de mită; primire de foloase necuvenite; constituire a unui grup infracţional; cumpărare de influenţă; fals în declaraţii de avere în formă continuată.

Pentru aflarea adevărului şi stabilirea persoanelor vinovate de săvîrşirea unora dintre aceste infracţiuni, vă solicit să dispuneţi ca în timpul cercetărilor penale să fie audiaţi, cel puţin, următorii martori:

- Emil Constantinescu, fost preşedinte al României şi specialist în geologie, în mandatul căruia s-a dat Acordul petrolier pentru zona Bîrlad;

- Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu şi Emil Boc, foşti prim-miniştri;

- Mihai Răzvan Ungureanu, prim-ministru al României;

-Viceprim-miniştrii din perioada 2005-2012;

-Miniştrii şi secretarii de Stat din perioada 2005-2012, de la Ministerul Economiei şi Comerţului, Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Ministerul Mediului, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Culturii şi Cultelor, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Sănătăţii Publice, Ministerul Turismului, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii;

 - Preşedinţii, vicepreşedinţii şi directorii generali de la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.) din perioada 2005-2012;

-Membrii echipelor de la A.N.R.M. care au negociat încheierea acordurilor petroliere, avînd clauze secrete (impuse de partea română) îndreptate împotriva Poporului Român şi a Interesului Naţional;

 -Consilierii primului-ministru şi miniştrilor din perioada 2005-2012;

-Secretarii generali ai Guvernului României din perioada 2005-2012;

- Directorii Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) şi Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.) din perioada 2005-2012;

- Directorii sau preşedinţii firmelor care au negociat cu A.N.R.M. încheierea unor acorduri petroliere, în perioada 2005-2012, vizînd explorarea, dezvoltarea şi exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică;

- Realizatorii şi invitaţii lor la emisiunile posturilor de televiziune Antena 3, România TV şi Realitatea TV, începînd cu ultima decadă a lunii martie a.c., consacrate gazelor de şist şi pericolelor ce decurg din exploatarea lor prin fracturare hidraulică;

- Primarii din Bîrlad, Adamclisi, Costineşti, Vama Veche şi din alte localităţi unde, fără ştirea lor şi fără aprobarea Consiliilor locale, A.N.R.M. a negociat, a încheiat acorduri petroliere cu clauze secrete şi împotriva locuitorilor proprietari ai terenurilor;

- Preşedinţii Consiliilor Judeţene din Vaslui, Constanţa şi multe alte judeţe unde, fără aprobarea acestora, A.N.R.M. a negociat sau a încheiat acorduri petroliere, cu clauze secrete şi împotriva populaţiei;

- Organizatorii manifestaţiilor publice de protest din Bîrlad, Bucureşti, Constanţa, Costineşti şi alte localităţi împotriva exploatării gazelor de şist prin fracturare hidraulică;

- Senatorii Toni Greblă (P.S.D.) şi Ion Ruşeţ (P.D.L.), care au semnat o propunere legislativă, în martie 2009, de modificare şi completare a Legii minelor, Legea nr.85/2003, prin care, cu încălcarea Constituţiei României şi a încă 7 acte normative (Legea nr. 24/2000, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 46/2008, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 59/1991, Legea nr. 350/2001 şi O.G. nr. 43/2000) au căutat să pregătească un cadru legal pentru exproprierea specială şi rapidă a proprietarilor români de către titularii de licenţe de exploatare minieră şi acorduri petroliere obţinute de la A.N.R.M.. Punctul de vedere al Guvernului României, semnat de primul-ministru Emil Boc, este împotriva acestei propuneri legislative şi este foarte bine motivat;

- Persoanele din Guvern care au blocat ilegal, de la sfîrşitul lunii decembrie 2011, publicarea unei Ordonaţe de Urgenţă în Monitorul Oficial al României, prin care au fost majorate redevenţele pentru exploatarea resurselor naturale. Ca urmare, A.N.R.M. a încheiat contracte de concesionare în acest an pe baza vechilor redevenţe, producîndu-se mari prejudicii Bugetului de Stat.

- Membrii Guvernului României care au aprobat Hotărîrile vizînd acordurile petroliere de concesionare pentru explorare-dezvoltare-exploatare în perimetrele Bîrlad, Vama Veche, Adamclisi, Costineşti, probabil şi altele;

- Senatorii şi deputaţii din colegiile electorale unde s-au negociat ori se negociază acorduri petroliere cu firma Chevron sau alte firme pentru exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică;

- Directorii de la Garda de Mediu din judeţele unde firma Chevron a făcut prospecţiuni fără a deţine acorduri de mediu;

- Directorii firmei Prospecţiuni S.A., care a fost angajată de compania americană Chevron pentru a efectua lucrări în perimetrele din acordurile petroliere;

- Primarii din localităţile unde au fost realizate depozite de explozibil, care va fi folosit la foraje;

- Deocamdată, ultimul pe listă, preşedintele României, Traian Băsescu, un susţinător al acordurilor petroliere pentru exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică şi care manifestă un interes deosebit pentru afacerile firmei Chevron în ţara noatră, precum şi pentru jefuirea de către străini a zăcămintelor extrem de bogate şi valoroase de la Roşia Montană şi Roşia Poieni, din Munţii Apuseni.

Dintre martorii propuşi, am convingerea că, în timpul cercetării penale, multora dintre ei le va fi schimbată încadrarea juridică, le va fi pus sechestru pe avere şi vor primi interdicţia de a părăsi România. Cei care vor fi găsiţi vinovaţi în legătură cu acordurile petroliere vizînd exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică, inclusiv pentru tentativa de genocid, riscă să fie condamnaţi la detenţie pe viaţă sau la închisoare de pînă la 25 de ani şi confiscarea averilor.

Vă învederez faptul că la baza acestui denunţ penal stau următoarele

MOTIVE

În fapt, România este o ţară bogată în numeroase resurse naturale, iar Statul Român, conform Constituţiei (art.135, alin.2), are obligaţia să le valorifice exploatarea, în concordanţă cu Interesul Naţional. Pe teritoriul României şi în platoul continental al Mării Negre există bogate zăcăminte de ţiţei şi gaze naturale. Pînă în acest an, în ţara noastră au fost şi sînt exploatate gazele naturale obişnuite sau convenţionale, care se găsesc în „pungi”, de regulă împreună cu zăcămintele de ţiţei. În timpul preşedintelui Băsescu şi Guvernelor Tăriceanu, Boc şi Ungureanu, a fost concesionată exploatarea gazelor naturale convenţionale unor firme străine, care plătesc Statului Român cea mai mică redevenţă din lume, de circa 5 dolari

U.S.A/1.000 metri cubi. Pe cale de consecinţă, în fiecare an, Bugetul de Stat este prejudiciat cu peste 5 miliarde lei. O bună parte din cantitatea de gaze naturale extrasă din România este exportată în Austria şi Ungaria, iar firmele care extrag şi exportă din ţara noastră ţiţei şi gaze naturale sînt scutite de impozite către Bugetul de Stat. În acelaşi timp, Guvernul României importă din Federaţia Rusă gaze naturale la un preţ de peste 500 dolari U.S.A. şi la acest preţ le facturează pentru populaţie şi majoritatea agenţilor economici. Şi în acest domeniu există firme privilegiate şi „băieţi deştepţi”, de care Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie (D.N.A.) nu se ocupă, deşi probele sînt evidente. Ca urmare a scurgerii de informaţii de la A.N.R.M. şi unele ministere referitoare la gazele de şist şi profitînd de lipsa cadrului legislativ, mai multe firme străine au reuşit să înceapă negocierile de la Bucureşti pentru a obţine acorduri petroliere care să le permită exploatarea gazelor naturale neconvenţionale sau a gazelor de şist, care se găsesc la mari adîncimi, între straturile de rocă. România este una dintre cele mai bogate ţări din Europa în gaze de şist, iar directorul Chevron a declarat public că a obţinut acorduri petroliere pentru 25-30 de ani spre a exploata gaze neconvenţionale prin fracturare hidraulică. Intuind reacţia populaţiei şi a autorităţilor locale faţă de genocidul şi dezastrul ecologic provocate prin această  metodă de extracţie a gazelor de şist, reprezentanţii A.N.R.M. şi ai Guvernului României au cerut firmelor străine să accepte secretizarea acordurilor petroliere şi a anexelor acestora. După protestele cetăţenilor din Bîrlad şi Constanţa, directorul Chevron România a declarat că firma americană este de acord cu desecretizarea documentelor referitoare la perimetrele concesionate. Guvernul României şi A.N.R.M. se opun desecretizării documentelor convenite cu firmele străine pentru exploatarea gazelor de şist. Se ştie că nu există temei legal pentru astfel de secretizare. Pe surse, s-a aflat că în aceste contracte Guvernul României s-a angajat faţă de firma Chevron că o va despăgubi pentru toate cheltuielile făcute în ţara noastră, în cazul în care va fi interzisă de Parlament exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică. Fracturarea hidraulică înseamnă că pentru fiecare sondă se face un foraj vertical, la o adîncime de peste 3.000 de metri, urmat de o forare orizontală. Urmează producerea unor explozii, pentru a sparge rocile şi a elibera gazul, care este adus la suprafaţă prin pomparea unor cantităţi uriaşe de apă (10-32 milioane litri pentru o extracţie), amestecată cu nisip şi 500-600 substanţe chimice periculoase pentru oameni şi mediul înconjurător. Se păstrează de către A.N.R.M. secretul asupra acestor otrăvuri şi a cantităţilor folosite de fiecare extracţie. S-ar putea ca Guvernul României şi A.N.R.M. să le spună cetăţenilor români, cu cinismul specific alogenilor, că morţii vor afla adevărul. Acest amestec de apă, nisip şi substanţe toxice este injectat în pămînt sub o presiune uriaşă, de 600-1.000 atmosfere. La o singură sondă, această procedură se repetă de 18-30 de ori. Din cantităţile de lichide injectate la fiecare sondă revine la suprafaţă, împreună cu gazul de şist, numai jumătate. Cealaltă jumătate rămîne în pămînt şi ajunge în pînza freatică. În puţinele ţări unde a început exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică, în zonele afectate nu mai există apă potabilă. Lichidul toxic ajuns la suprafaţă, după captarea gazelor naturale, este depozitat în bazine de evaporare, care devin adevărate bombe chimice.

În Proclamaţia de la Bîrlad, din ziua de 22 martie 2012, citită în faţa a peste 5.000 de protestatari, au fost menţionate multe pericole majore pentru sănătatea oamenilor şi pentru mediul înconjurător, ca urmare a utilizării metodei fracturării hidraulice în exploatarea gazelor de şist, respectiv: contaminarea pînzei freatice şi a surselor de apă potabilă; epuizarea resurselor de apă din zonă; contaminarea terenurilor agricole şi forestiere; apariţia galopantă a bolilor specifice sistemului nervos, a bolilor de piele şi a cancerului; risc seismic asociat cu antrenarea unor substanţe radioactive; scoaterea terenurilor din circuitul agricol. La toate acestea se adaugă migraţia masivă a multor comunităţi locale, deşertificarea, alunecările de teren şi favorizarea cutremurelor de pămînt. Preşedintele A.N.R.M., Alexandru Pătruţi, a declarat că „extracţia nu este o activitate prietenoasă pentru mediul înconjurător”. Avînd în vedere aceste pericole, a fost interzisă exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică în Franţa, Anglia, Irlanda şi Bulgaria. În Statele Unite şi în Germania au apărut solicitări pentru a se interzice prin lege această metodă de extragere a gazelor de şist. La începutul lunii aprilie a.c., în Brazilia s-a produs un dezastru ecologic la o sondă care extrăgea gazele de şist. Parchetul din Brazilia a cerut firmei Chevron despăgubiri de 1 miliard dolari S.U.A. În România, fără să existe cadrul legal pentru prospecţiuni, explorare şi exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică şi fără ştiinţa şi aprobarea autorităţilor locale şi a proprietarilor de terenuri, A.N.R.M. a negociat şi negociază acorduri petroliere de explorare-dezvoltare-exploatare a gazelor de şist cu firma americană Chevron şi multe alte firme, pentru perimetre de zeci de mii sau sute de mii hectare de teren din numeroase localităţi aflate în majoritatea judeţelor din România. Clauzele acordurilor petroliere negociate, în genunchi, pe mari sume în euro sau dolari, sînt secretizate pentru Poporul Român, proprietarul gazelor naturale, precum şi pentru autorităţile locale şi proprietarii terenurilor cărora li se aplică politica faptului împlinit. A.N.R.M. şi Guvernul României au negociat cu firme străine şi au aprobat acorduri petroliere pentru explorarea şi exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică fără să se fi făcut nici un studiu de mediu, fără a se fi solicitat opinia specialiştilor, fără dezbateri publice, fără să se ţină seama că terenurile din perimetrele concesionate sînt proprietate privată, fără a şti şi fără a obţine acordul primarilor, Consiliilor locale şi Consiliilor judeţene. A.N.R.M. şi Guvernul României au tratat ţara noastră ca pe propria moşie, iar pe locuitorii săi ca pe nişte sclavi, cărora li se poate lua totul, inclusiv viaţa. Poporul Român, prin Referendum Naţional, nu a mandatat A.N.R.M. şi Guvernul României să concesioneze exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică. Cetăţenii din comunele, oraşele, municipiile şi judeţele unde A.N.R.M. a negociat acorduri petroliere pentru extragerea gazelor de şist au aflat de la televiziune şi din presa centrală şi locală că vor avea parte de un genocid, de cutremure, de alunecări de teren şi că vor rămîne fără apă potabilă, iar culturile agricole vor fi otrăvite. Tot de la televizor au aflat locuitorii României că reprezentanţii firmei Chevron au fost primiţi şi au obţinut asigurări de sprijin de la preşedintele Traian Băsescu, premierul Mihai Răzvan Ungureanu, precum şi de la cîţiva miniştri, pentru urgentarea semnării acordurilor petroliere şi începerea prospecţiunilor în judeţele Vaslui, Constanţa şi Timiş. În urma acestor întîlniri, şi nu numai, în Monitorul Oficial al României nr. 205, din 28 martie 2012, au fost publicate Hotărîrile Guvernului Ungureanu cu nr. 188/2012, nr. 189/2012 şi nr. 190/2012 privind aprobarea acordurilor petroliere în perimetrele Vama Veche, Adamclisi şi Costineşti. Alte numeroase proiecte de H.G. pentru alte perimetre din multe judeţe aşteaptă să fie introduse în următoarele şedinţe de Guvern. Primarii şi cetăţenii din numeroase localităţi nu au fost înştiinţaţi de A.N.R.M. în legătură cu negocierile în curs pentru concesionarea exploatării gazelor de şist pe proprietăţile lor prin fracturare  hidraulică. A.N.R.M. lucrează în secret împotriva Poporului Român şi în favoarea firmelor străine.

Guvernul României şi A.N.R.M. au încălcat şi Legea mediului care, la art. 5 lit. c, precizează: „Statul garantează dreptul tuturor persoanelor de a fi informate privind deciziile în domeniul mediului care ar putea să-i afecteze”. Persoane iresponsabile din Guvernul României şi de la A.N.R.M., în urma unor acte de corupţie şi prin săvîrşirea multor infracţiuni, împreună cu asasinii economici străini, au pus la cale un genocid împotriva populaţiei  din localităţile şi judeţele unde s-au negociat ori se negociază acorduri petroliere vizînd extragerea gazelor de şist prin fracturare hidraulică.

Rezultă, aşadar, că o parte din martorii propuşi se fac vinovaţi de săvîrşirea infracţiunilor mai sus arătate, infracţiuni ce întrunesc, în speţă, toate elementele constitutive. 

Infracţiunile au fost comise cu intenţie directă, avînd în vedere că persoanele respective aveau ştiinţă că încalcă prevederile legale, urmărind şi dorind realizarea acţiunii lor (latura subiectivă).

De asemenea, urmările socialmente periculoase sînt de necontestat, iar raportul de cauzalitate se deduce din însăşi materialitatea faptelor, nefiind necesar a fi dovedit.

Luînd în considerare cele prezentate, vă rog ca la soluţionarea prezentului denunţ penal să aveţi în vedere toate considerentele menţionate mai sus şi, pe cale de consecinţă, să demaraţi cercetările în vederea elucidării tuturor aspectelor, pentru tragerea la răspundere a celor vinovaţi, conform dispoziţiilor Codului de Procedură Penală.

În drept, solicit aplicarea prevederilor Codului Penal, iar cercetarea penală să fie efectuată de procuror.

Dr. GHEORGHE FUNAR

Cluj-Napoca, 5 aprilie 2012

Mică enciclopedie

Mistere de nepătruns (4)

Misticii

Progresul ştiinţei şi al tehnicii, mai ales în ultima jumătate de veac, a fost uluitor. Ne-a oferit confort şi modalităţi de comunicare şi de transport, care acum un secol ar fi fost considerate fenomene paranormale. Universul a binevoit să ne dezvăluie cîte ceva din tainele sale, ceea ce i-a făcut pe oamenii de ştiinţă să adopte o atitudine marcată de un orgoliu nelimitat, uitînd că misterul vieţii şi al morţii se adînceşte pe măsură ce ştiinţa înaintează. S-a ajuns pînă într-acolo încît, stabilindu-se elementele chimice aflate la baza sentimentelor omeneşti, inclusiv cele mai înălţătoare, să se afirme că „totul este chimie”, din dorinţa disperată de a nega latura spirituală a fiinţei umane. Nu putem afirma că oamenii de ştiinţă nu au dreptate să ne atragă atenţia asupra legăturii dintre sentimente şi anumite elemente chimice, dar ei comit o eroare grosieră atunci cînd reduc simţirea umană la aceste elemente, ignorînd cu obstinaţie existenţa acelui inefabil de dincolo de chimie, care guvernează ceea ce noi numim materie, după legi precise, necunoscute nouă. Le reamintim cititorilor acestei reviste vindecările inexplicabile de la Lourdes, locul în care Fecioara Maria le-a apărut unor copii, cărora le-a transmis mesaje. Acolo se află un mare complex mînăstiresc, precum şi o clinică, în care medicii examinează pacienţii şi atestă cazurile de vindecări miraculoase. Bolnavii care-şi caută acolo sănătatea trebuie să intre într-o piscină, înveliţi într-o pînză albă, sub supravegherea personalului mînăstirii. Se ştie foarte bine că nu toţi cei ce intră în acea piscină se vindecă. În urmă cu ceva timp, s-a făcut o anchetă sub egida unui institut. Un grup de cercetători a chestionat un număr mare de suferinzi, înainte ca ei să intre în piscină. Întrebările vizau afecţiunile de care sufereau şi, mai ales, sentimentele resimţite de ei: credinţă fermă în obţinerea vindecării, sau scepticism. Rezultatele au dovedit că şi-au redobîndit sănătatea doar cei care intrau în bazin animaţi de o credinţă fermă că se vor vindeca, ceea ce dovedeşte că spiritul poate modela materia după voie. Aproape zilnic vedem şi auzim pe ecran medici sau nutriţionişti care ne dau sfaturi cu privire la o alimentaţie sănătoasă. Cei mai mulţi dintre ei sînt oameni învăţaţi, care vorbesc pe baza unor studii serioase. Din păcate, însă, există  o politică, la nivel mondial, care vizează trezirea fricii în sufletele oamenilor, căreia i se aliniază, poate fără a-şi da seama de consecinţe, mulţi specialişti. Cum se face că nici unul dintre medicii sau nutriţioniştii care se prezintă pe micul ecran nu fac nici cea mai mică aluzie la influenţa stării psihice asupra sănătăţii. Experienţa de viaţă i-a învăţat pe oamenii simpli că ne putem îmbolnăvi de ceea ce ei numeau „inimă rea”. Extrem de dăunătoare sînt nu numai necazurile prin care trecem, ci mai cu seamă gîndurile şi sentimentele negative: ură, invidie, răutate, aroganţă, orgoliu. Indienii au scris cărţi pe această temă, în care stabileau o legătură între sentimentele negative resimţite de noi şi anumite boli. Poate că nu tot ceea ce se susţine în acele cărţi este adevărat, dar este cert că se pleacă de la o bază solidă

(va urma)

MARGARETA CHETREANU

Navele extraterestre

s-ar putea să fie... intraterestre! (7)

OZN-urile

subterane

Acum, după ce că am dat de urma cea mai rezonabilă a originii farfuriilor zburătoare, faptul că acestea vin de pe Pămînt trebuie să fie dovedit sau infirmat. De ce? Pentru că, dacă interiorul Pămîntului este populat de o rasă extrem de avansată din punct de vedere ştiinţific, sîntem obligaţi, moralmente, să o contactăm şi, dacă aceasta este atît de puternică în domeniul ştiinţei, inclusiv în arta războiului, nu trebuie să ne-o facem duşmană. Iar despre intenţiile guvernelor noastre în ce priveşte interiorul Pămîntului, văzut ca teritoriu „virgin“, comparabil cu „teritoriul indian“ din America de Nord, unde noii veniţi l-au luat din posesia îndrituiţilor proprietari, este corect ca publicul să cunoască aceste intenţii şi să-şi exprime părerea şi dorinţa asupra lor.

Farfuriile zburătoare au devenit cel mai important fapt în istorie. Răspunsurile întrebărilor ridicate de prezentul articol trebuie să fie primite. Amiralul Byrd a descoperit un nou şi misterios ţinut, „Centrul Marelui Necunoscut“ fiind cea mai importantă descoperire a tuturor timpurilor. Aceasta am auzit-o de pe propriile lui buze, un om a cărui integritate a fost întotdeauna nepătată şi a cărui minte a fost una dintre cele mai briliante din timpurile noastre moderne.

Să-i lăsăm pe cei care vor să-l numească pe acest om mincinos să facă un pas înainte şi să-şi dovedească afirmaţiile. Revista „Farfurii zburătoare“ arată că acestea vin de pe Pămînt.

Conform celor scrise de dr. Raymond Bernard în cartea sa „Pămîntul gol“, editorialul lui Palmer a produs senzaţie şi a făcut ca anumite agenţii secrete guvernamentale să stopeze difuzarea revistei, oprindu-i distribuirea, ea neajungînd la cei 5.000 de abonaţi. Bernard declară că, în mod sigur, Guvernul Statelor Unite a fost convins că un teritoriu, precum acela nerevendicat şi necunoscut, de o vastă întindere, mai mare decît toată suprafaţa de pămînt cunoscută la suprafaţa planetei, există şi dorea ca existenţa lui să fie ascunsă, astfel încît nici o altă naţiune să nu ajungă acolo, revendicîndu-l în propriul nume. Era important ca ruşii să nu afle despre el. Din acest motiv s-a decis să se oprească distribuţia numărului din decembrie 1959 al revistei „Farfurii zburătoare“. Bineînţeles că informaţia aceasta, a originii farfuriilor zburătoare, mai exact a celor din interiorul Pămîntului, asemenea ştirii privitoare la zborul amiralului Byrd dincolo de Poli, a fost considerată prea „periculoasă“ pentru a fi adusă la cunoştinţa publicului larg, fiind oprită de autorităţile guvernamentale.

(va urma)

TIM R. SWARZ

Poze => https://www.facebook.com/media/set/?set=a.384519998245944.92821.242817732416172&type=3


Revista ROMANIA MARE - NR. 1133 - ANUL XXIII - VINERI 13 APRILIE 2012