A trecut în lumea celor drepţi cel mai de seamă violonist din Istoria muzicii româneşti, Ion Voicu. S-a prăpădit pe un pat de spital, în ziua de luni, 24 februarie 1997. Avea 73 de ani. In ultima vreme, suferise cîteva mici atacuri cerebrale, care prevesteau teribila explozie de la începutul acestui an.
Primul şoc 1-a resimţit în 1994, cînd o bandă de ticăloşi i-a spart locuinţa şi i-a furat lucruri şi amintiri de preţ - din fericire, vioara Stradivarius (făurită în 1702) şi micul tablou de Brueghel cel Bătrîn au scăpat de privirile hoţilor. Atunci, meşterul s-a frămîntat foarte mult şi nu şi-a revenit decît după ce, la insistenţele mele, generalul de Poliţie Niculae Niţu i-a prins pe infractori. Am convingerea că, aidoma lui Eugen Barbu, un galopant proces de scleroză i-a accelerat degradarea ţesăturii nervoase şi 1-a apropiat de moarte mai repede decît se putea bănui. Prea mari emoţii cunoscuse în viaţă! Ultima oară am vorbit cu el la sfîrşitul lunii ianuarie – mă aflam la Şura Dacilor, din Poiana Braşov, şi am sporovăit la telefon, peste munţi, dar el, bunul şi minunatul meu amic, nu mai era de recunoscut, emisia lui verbală devenise greoaie şi incoerentă. Şi a urmat hemoragia cerebrală! A fost operat, era singura lui şansă. In repetate rînduri, am vorbit cu directorul Spitalului Elias, Alexandru Leu, cu profesorul Constantin Popa, dar s-a implicat şi colonelul dr. Ioan Cârciumaru, care este preşedintele Comisiei de Sănătate din Senat. Operaţia reuşise! Numai că, după două săptămîni, oboseala unui organism uzat şi-a spus cuvîntul. „Boală lungă, moarte sigură” - spun românii, de sute de ani. Şi ireparabilul s-a produs. Ion Voicu s-a dus la Dumnezeu, într-o zi cu soare, cînd la fereastra salonului de spital forfoteau vrăbiile gureşe, iar ghioceii proaspeţi filtrau lumina ca nişte vitralii miniaturale.
Neîndoielnic, Ion Voicu a fost unul dintre cei mai străluciţi muzicieni ai Secolului XX, din întreaga lume. A studiat cu George Enescu, David Oistrah şi Yehudi Menuhin. A adus glorie României, pe toate meridianele lumii. Prin geniul lui muzical, prin degetele sale translucide, au renăscut la viaţă „monştrii sacri” ai muzicii universale: Paganini, Mozart, Beethoven, Kreisler, Enescu, Ciprian Porumbescu. Astăzi, un cor de îngeri cîntă la porţile Raiului „Balada” cea suavă, urîndu-i „Bun Venit” ilustrului oaspete. A părăsit această lume nemîngîiat. Prin 1993 m-a rugat să intervin pentru a nu fi scos din „priză”, fiindcă se simţea încă folositor societăţii româneşti. Atunci, mi-a venit ideea că n-ar fi rău să ocupe fotoliul de rector al Conservatorului Ciprian Porumbescu din Bucureşti, locul fiind, oricum, gol. L-am rugat pe preşedintele de atunci al ţării, Ion lliescu, să se implice şi el, mai ales că îl cunoştea pe Ion Voicu de 40 de ani. A promis, dar, de rezolvat, n-a rezolvat nimic. Păcat.
Astăzi, Poporul Român îl petrece pe ultimul drum pe unul dintre nepieritorii slujitori ai Culturii Naţionale. Ion Voicu a fost un gigant, harul lui venea de la Dumnezeu. L-am iubit enorm, l-am respectat, m-am mîndrit cu prietenia lui.
Ţin minte o scenă de film: în aprilie 1989, însoţeam echipa de fotbal Steaua în Turcia. Acolo, la Conservatorul din Izmir, preda Ion Voicu. M-a rugat să-l iau şi pe el la meciul din semifinala Cupei Campionilor Europeni, cu Galatasaray Istanbul. Era cu soţia. Apoi, ne-am dus împreună la Efes, pentru a vedea locul unde Fecioara Maria, însoţită de Apostolul Ioan, a peregrinat. În sfîrşit, maestrul a dorit să se întoarcă în ţară în avionul echipei. Zis şi făcut. Deodată, pe cînd ne aflam la 10.000 metri înălţime, el a scos vioara Stradivarius şi, postat în faţa sportivilor, ca pe scena Athenelui, a cîntat Balada lui Ciprian Porumbescu. Cît de aproape eram de Dumenezu...
Înainte de 1989 l-am convins pe Eugen Barbu să-i decerneze premiul „Săptămîna”. În 1991 i-am decernat eu însumi Premiul „România Mare”. Pentru că a fost un patriot minunat şi lui i se cuvenea totul. Dacă n-aş şti că Dumnezeu salvează sufletele celor aleşi şi credincioşi, astăzi aş fi disperat. Dar eu ştiu că există viaţă veşnică şi Ion Voicu o merită din belşug. Pentru că a adus lumină şi bucurie la zeci de milioane de oameni din întreaga lume, înfrăţindu-i prin această artă cosmică şi triumfală, care e muzica. El a fost un Arhanghel al Păcii, profilîndu-se ca an remarcabil ambasador al României eterne. Adio, Nea Ioane! Îţi sărut mîna cu care ai plimbat arcuşul de-a lungul şi de-a latul acestui gît de vioară care e Calea Lactee...
CORNELIU VADIM TUDOR
28 febr. 1997
Explicaţie poză:
Aprilie 1989. Maestrul Ion Voicu în vizită la Efes (Turcia), alături de Corneliu Vadim Tudor, Valentin Ceauşescu, Horia Alexandrescu, Dumitru Graur, Gh. Nicolaescu şi alţi ziarişti români
Ziarul TRICOLORUL, nr 2437 / 09.04.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu