7 APRILIE 1990. „Pentru popa ungurescu’/ L-am ucis pe Ceauşescu!” Mă obsedează distihul acesta. Cine 1-a făcut? Eu l-am făcut, deşi e naiv şi şchiop, dar exprimă un adevăr gîndit de tot mai mulţi români. În definitiv, orice luptă se poate reduce şi la opţiunea dintre simboluri. Pe cine îl alegeţi? Pe Baraba sau pe Isus? Pe Toökeş sau pe un român chinuit, care a făcut ceva pentru ţara aceasta? Numai că, dacă Tökeş se apropie binişor de Baraba, Ceauşescu e departe de Isus Christos. N-a fost un om educat. Sau, şi mai rău, a primit o educaţie greşită, printre ateii Kominternului. Ce păcat! Dacă ar fi crezut în Dumnezeu, multe din greşelile lui n-ar mai fi fost posibile. Ultima ispravă a dubiosului popă unguresc: articolul „Represiunile antietnice periclitează alegerile. Tumult în România!”, publicat în ziarul britanic „The Globe and Mail”. Reproduc un fragment, stăpînindu-mi cu greu revolta: „Ungurii demonstrau paşnic pentru drepturile lor ca minoritate şi au fost atacaţi de criminali naţionalişti români. (...) Organizaţii de tipul «Vetrei Româneşti» creează o reacţie paranoică în privinţa Transilvaniei, manipulînd populaţia prin fanatizarea sentimentelor antiungureşti şi antidemocratice. Cele 3 milioane de membri ai «Vetrei Româneşti» au declarat război celor 14 minorităţi naţionale diferite, care reprezintă 5 pînă la 6 milioane de oameni!”. Cum te mai rabdă, drace, bunul Dumnezeu? Deci, noi nici n-am mai avea Popor: 1 din 4 cetăţeni ai României ar fi... minoritar! N-a avut Ceauşescu legătură cu Dumnezeu, e drept, şi nici nu şi-a propus aşa ceva, dar cazul lui Tökeş e mult mai grav, fiindcă el se pretinde faţă bisericească, intermediarul dintre Dumnezeu şi oameni. Ce mincinos! Ce japiţă! Ungurii lui omoară la români, şi tot ei sar cu gura, de la un capăt la altul al Globului! În continuare, ne înjură „Europa liberă”. Non-stop. Zi şi noapte. Ne acuză că am fi fost colaboraţionişti, că n-am fi avut ruşine. Ei, care au colaborat cu un descreierat şi duşman al românilor, ca acest Tökeş, au avut mare ruşine, ce-i drept! Se minte în presă şi pe toate undele, ca la Balamuc! Al. Stark se trezeşte vorbind la „Teleenciclopedia” că Muzeul Satului urma să fie mutat la periferia Bucureştilor „chiar în ultimele zile ale anului 1989” (?!). „Act de un rar barbarism” - bravează „patriotul” Stark. Ca unul care s-a interesat tot timpul de soarta acestui tezaur gîndit de Dimitrie Gusti şi făurit de Victor Ion Popa, Constantin Brăiloiu, Gh.Focşa şi H.H. Stahl, pot să declar, cu mîna pe inimă, că n-a fost vorba, nici măcar o clipă, să se mute Muzeul în altă parte. Ar fi fost şi foarte greu, din punct de vedere tehnic. Ridicolul în care se plasează Stark e total: între 22 decembrie şi 31 decembrie 1989 erau 10 zile, cine e atît de idiot să creadă că, într-un răstimp atît de scurt, pe vreme de iarnă, la cumpăna dintre ani, s-ar fi încumetat cineva să ia în spinare sute de case, mori, biserici, acareturi, garduri, fîntîni şi să le mute, unde?! Televiziunea infuzează masiv minciună şi incultură în auzul milioanelor de români. După emisiunea „Teleenciclopedia”, odinioară glorioasă (ilustrată muzical de Tarantela pianistică a lui Nicolae Kirculescu), este prezentat un documentar consacrat Mareşalului Ion Antonescu. „Fostul şef de promoţie de la Saint Cyr”... - afirmă un sfertodoct. Adevărul e că Antonescu n-a învăţat niciodată la Saint Cyr. Un crainic mă face să şi rîd: vorbeşte despre marea bătălie de tancuri de la Kursk-Otel (?!), ceea ce e de tot hazul, nu mi-ar fi trecut prin cap că din Orei se poate naşte un fel de Hotel de provincie. Necazurile presei sînt tot mai mari: „Dreptatea”, „România liberă”, „Dimineaţa”, „România muncitoare” sînt returnate cu maldărele la Oficiul Poştal din Galaţi. Care o fi explicaţia? Primele două sînt Anti-Iliescu, ultimele două sînt Pro-Iliescu. Nu văd logica. Ori, poate, lumea s-a săturat de politica asta sectantă, şi de-o culoare, şi de alta? Numai revistuţa noastră nu poate să apară. N-avem de nici unele, nici măcar o cămăruţă, drept sediu. Alţii au pus mîna pe cele mai somptuoase vile, ba chiar pe nişte palate, cum e G.D.S.-ul, cu fiţuica lui toxică, „22”. Noul şef al Gospodăriei de Partid, Mihai Cuţuhan, ne presară în cale nişte oprelişti inimaginabile. Am o altă strìngere de inimă în faţa micului ecran: e prezentat primul număr al revistei „Neamul Românesc”. Ce bine, totuşi, că am optat pentru o altă denumire. Dar unii au crezut că e vorba de gazeta noastră, aşa că am primit telefoane de felicitare de la unele cunoştinţe din Brăila. Le-am explicat că, dacă ar fi fost mai cu băgare de seamă, ar fi văzut că e vorba de organul F.S.N. din judeţul Iaşi.
8 APRILIE 1990. Duminica Floriilor. Intrarea lui Isus în Ierusalim, pe o măgăriţă albă, urmată de puiul ei. La televizor, urmăresc cu emoţie slujba de la Biserica Silvestru. Într-o casă din vecinătate, pe cînd eram tînăr şi drept ca o spadă, am trăit o iarnă de dragoste furtunoasă, în ianuarie-februarie 1973, cu o doamnă frumoasă, cu ochii verzi, bucle negre şi ondulate, cu o piele de marmură fierbinte şi nişte nuri ca eroinele lui Boticelli sau Rubens. Ce timpuri lipsite de griji! Aş putea să mă încumet să scriu o replică la „Ars amandi” a lui Ovidiu, fiindcă aş avea ce povesti. „Imens convoi de lebede-n lagună/Aşa-mi apare tinereţea mea... “. Bine că am avut starea sufletească să scriu „Recviem pentru toate iubirile apuse”. Dar, isprăveşte odată cu ispitele carnale! Asta e partea sălbatică din mine, conform Zodiei Săgetătorului. Nici măcar într-o zi de înălţare sufletească nu mă pot împiedica să gîndesc rău. Îmi găsesc refugiul şi alinarea în Biblie. Citesc, rînd pe rînd, toate referirile celor 4 Evanghelii la intrarea Mîntuitorului în Ierusalim. Matei scrie, la Capitolul 21, că atunci cînd a intrat în Templul Domnului, Isus „a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei”, reproşîndu-le că au făcut din Casa Domnului „o peşteră de tìlhari”. Evenimentul e istorisit de Luca în Capitolul 29. Dar, poate cea mai emoţionantă relatare i-o datorăm lui Ioan, la Capitolul 12 al Evangheliei sale. Isus le-a spus lui Filip şi Andrei o frază de profet: „Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde” . Îmi reţine atenţia un cuvînt cu o densă încărcătură poetică, aşa cum e Armaghedonul, pe care l-am introdus în urmă cu vreo 7 ani într-o poezie şi Barbu a rămas impresionat: Acheldama, ceea ce înseamnă, în traducere, Ogorul Sîngelui. Mulţimea L-a întîmpinat pe Fiul lui Dumnezeu cu ramuri de finic. „Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde...” Pare simplă propoziţia asta, şi totuşi a răsturnat întreaga Tablă de Valori a lumii. Atît înainte, cît şi după viaţa pămînteană a lui Christos, au existat genii care au plăsmuit cugetări mai spectaculoase, ca Platon, Aristotel, Dante, Shakespeare, Erasmus, Pascal, Goethe, Kant... Şi totuşi, Umanitatea a vibrat la rostirea Lui atît de simplă, în aparenţă, dar atît de profundă pentru ciclul vieţii şi al morţii. Fără să vreau, mă gîndesc la Chamfort, care a scris un aforism viclean: „Hazardul este porecla dată, de fapt, providenţei”. Nu-i departe de adevăr.
Nu pot pricepe ce-i în capul unora care se încumetă să candideze la Preşedinţia României. Chiar cred oamenii aceştia că reprezintă ceva, că îi va urma cineva? Nu candidează ei oameni de mare valoare, ca George Emil Palade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Vintilă Horia, George Uscătescu, Ştefan Baciu, Sergiu Celibidache şi atîţia alţi români iluştri. Urmărindu-1 astăzi, la televizor, pe Vintilă Horia mi-a venit o idee: ce-ar fi să fac undeva o Dioramă, întinsă pe vreo 2 hectare de pămînt, care să reprezinte harta României, în miniatură, cu principalele biserici, monumente, castre, dar şi cu marcarea locurilor celor mai importante bătălii, prin jocuri de sunet şi lumină? Dioramă destinată, în special, tinerei generaţii, care aici ar putea primi autentice lecţii de religie a iubirii de Neam! Ar costa ceva parale, ce-i drept, dar ar merita efortul. Fac ce fac şi rămîn legat de televizor. De fapt, noi nu ne dăm seama: televizorul e ca o celulă miniaturală, care ne ţine prizonieri pe viaţă. Iar apare P.M. Băcanu, cu aerul lui de martir politic, care a preluat păcatele întregului Popor Român. Ca dovadă că nu e ziarist e prezentarea, la rubrica „Faptul divers”, a documentarului „Noaptea generalilor”, realizat în zilele sîngeroase ale lui decembrie 1989. Aşa ceva e un „fapt divers”, cînd au murit sute de oameni? În sfîrşit, o clipă de amuzament: e popularizat primul Congres al Partidului Liber-Schimbist, singurul relaxat, neîncrîncenat, care te trimite cu gîndul la Caragiale. Deşi par neserioşi, eu îi prefer pe liber-schimbiştii ăştia de o mie de ori mai îndreptăţit decît pe taurii furioşi care dau năvală în arena politicii. Rîd din nou de Al. Stark, care nu lipseşte nici măcar o zi din programele Televiziunii Române, parcă e lipit cu aracet. A trebuit să facă un voiaj îndelungat şi costisitor prin Ungaria, Austria şi R.F.G. pentru a ne ferici cu opinia că tramvaiul, în Wuperthall, este o „rara avis”, adică, ne traduce tot el, probabil din idiş, „o floare rară” (corect „pasăre rară”). Trec „pe bulgari” dintr-un reflex vechi de vreo 7 ani. Se difuzează secvenţe dintr-un miting desfăşurat în Piaţa Unirii din Bucureşti, comentatorul afirmînd că s-a strigat că „Iliescu e omul Moscovei”. Cine e atît de infantil să creadă că un om şcolit la Moscova, provenind dintr-o familie cu legături staliniste, ar fi putut lua Puterea într-o ţară ca România, fără ştirea şi acordul Kremlinului. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2446 / 23.04.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu