Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXIII)

24 IANUARIE 1990. Nu ştiu ce alchimii interioare lucrează în timpul somnului, sau poate atracţii stelare, dar un lucru e sigur: există dimineţi cînd te trezeşti cu o stare de spirit catastrofală şi cu un „cap de mort“, dar există şi dimineţi uşoare ca zorelele multicolore pe gard, cînd ai o dispoziţie bună, eşti îmbătat de dragoste şi de imbolduri eroice. Un astfel de început de zi am şi eu, acum. Pentru că nu e orice fel de zi. E Ziua Unirii Principatelor. Ce minunăţie! Cît de mult îl pot iubi pe Cuza! Ce emoţionat am fost cînd, prin 1972, am făcut o vizită la Palatul Şuţu, unde era (şi mai este) Muzeul de Istorie a Bucureştilor, şi am văzut lumînarea impunătoare, din ceară albă de albine harnice, cu încrustaţii Tricolore, pe care o ţinuseră ţăranii îngenuncheaţi în pulberea drumului, cînd au venit acasă osemintele aceluia care le-a dat pămînt. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă un om iubit de cei simpli. Carol I, cu toate marile lui merite, nu a fost şi nu va fi niciodată iubit de ţărani. Chiar şi numai pentru înăbuşirea în sînge a răscoalelor de la 1888 şi 1907. Îmi aduc aminte şi de centenarul Unirii Principatelor, în 1959. Eram copil, cred că prin clasa a III-a. Ascultam, la difuzorul din peretele casei noastre de paiantă, Hora Unirii. Melodie simplă, glorioasă. Aici, ca şi în cazul cîntecelor pe versurile lui Eminescu, Coşbuc, Goga, primează poetul. Prea puţină lume ştie numele compozitorilor. Copilul unor armeni înstăriţi, care stăteau într-o casă boierească pe Str. Cristineşti (aşa se numea comuna basarabeană în care se născuse Haşdeu), batjocorea versurile lui Alecsandri: „Hai să dăm labă cu labă / Şi să ne pupăm sub coadă“. Deh, el avea bicicletă, îşi permitea orice. Nu puteam pricepe de ce armenii aceştia, pe nume Bedros, erau atît de tuciurii la faţă, cu negi vineţi, şi de ce în casa lor stăruia un miros greu, de transpiraţie ciudată, persistentă, înecăcioasă, aşa cum se întîmplă la mai toate rasele orientale. Ulterior, la mulţi ani după acel centenar, aveam să văd la Viena placa de marmură amplasată pe locul unde a trăit, o parte a exilului său, Prinţul Unirii. Ca un făcut, la nici 100 de metri era Sanatoriul de la Ober-Döbbling, unde se încercase, zadarnic, vindecarea lui Eminescu. Cercetînd o parte din Arhivele Societăţii România Jună, la Parohia Ortodoxă de pe Löwenstrasse 9 (Strada Leului), am aflat un document tulburător: în noaptea Anului Nou 1869/1870, tinerii studenţi români, printre care Eminescu, Slavici, fraţii Bumbac, s-au dus la Cuza să-l colinde. Altceva, nimic nu se spune. Dar fantezia poate zburda slobodă. O întîlnire între Cuza şi Eminescu? Ce regizor de film ar putea să o eternizeze?

Mă trezeşte din reveria asta historistă presa de dimineaţă. Citesc că preşedintele Frantei, François Mitterand, a declarat la Budapesta că Ungaria a plătit un preţ prea mare după primul război mondial. Cam în aceiaşi termeni s-a exprimat şi Mussolini la Milano, în 1936. Mussolini rostise întîiul discurs revizionist al unui şef de stat după primul război mondial. Mitterand a rostit întîiul discurs revizionist după al doilea război mondial. „Il Duce“ (care nu înseamnă Ducele, ci Conducătorul, în italiană) avea să-şi găsească umilinţa finală, culmea ironiei, tot la Milano: izgonit după debarcarea din Sicilia, în 1943, chiar şi de ginerele său, contele Galeazzo Ciano (printre alţii), Mussolini e recuperat de nemţi şi instalat în fruntea unui guvern-marionetă, aşa-numita Republică de la Salo, care a durat în perioada 1943-1945, după care e prins de partizani şi executat scurt de un oarecare „colonel“ Valerio, împreună cu faimoasa lui iubită, Clara Petacci; ei bine, cadavrele lor au fost spînzurate cu capul în jos de un garaj din Milano. Am avut ocazia de a vedea acea streaşină de garaj, din goana unei maşini, în drum spre Domul din Milano, într-o însorită zi de februarie a anului 1988. Nu-l pot ierta niciodată pe Mussolini. Tocmai pentru acel discurs pro-hungarist şi antiromânesc, dar mai ales pentru Diktatul de la Viena, impus de Mussolini şi de Hitler. Mai mult ca sigur că, la 1940, dictatorul italian se răzbuna pe România pentru demascarea de către Nicolae Titulescu, de la înălţimea funcţiei de preşedinte al Ligii Naţiunilor, a agresiunii împotriva Abisiniei, din 1936. De altfel, nici Ciano, care „supraveghease“ săvîrşirea fărădelegii de la Palatul Belvedere, alături de Ribbentrop, n-a avut o soartă mai bună, fiind executat de... nemţi, pentru că-l trădase pe socru-său, adică Axa. Interesant este că, în „Jurnalul Politic“ al său, Ciano scria pe fila zilei de 22 decembrie 1941: „Ducele s-a înfuriat pe sărbătoarea de Crăciun. El e surprins că germanii n-au desfiinţat încă această sărbătoare, «care nu reaminteşte decît naşterea unui evreu, ce a dat lumii nişte teorii care debilitează şi anemiază şi care i-a făcut rău, îndeosebi, Italiei, prin opera de dezagregare înfăptuită de Papalitate». În ceea cel priveşte, a interzis ziarelor să vorbească de Crăciun“. Nu s-ar zice că nu l-a bătut Dumnezeu. Ce soartă va avea celălalt M, mă refer la Mitterand? După împuşcarea lui Ceauşescu, acest Mitterand, cu figura lui pergamentoasă şi cu guriţa aia ţuguiată, de homosexual bătrîn, a făcut nişte declaraţii oribile, dezavuîndu-l pe cel care îl omenise pe vremea cînd colinda, ca un milog, de la o Capitală la alta. Întîmplarea face că eram de serviciu la Agerpres, în acea seară a anului 1981, cînd trebuia să se anunţe rezultatele votului din Franţa. Ştiu de la directorul de atunci al Agenţiei Române de Presă, Ion Cumpănaşu, că Ceauşescu se interesa din oră în oră de rezultatul scrutinului prezidenţial, iar pe la ora 21, cînd se conturase victoria socialistului Mitterand, şeful statului român s-a bucurat enorm: ieşise harmăsarul pe care pariase el! Iar acum, după mai puţin de zece ani, harmăsarul s-a făcut mîrţoagă şi retrage, post-mortem, decoraţiile pe care i le decernase protectorului său. Formidabilă capacitate de reacţie a românului! Nici nu şi-a sfîrşit bine Mitterand declaraţiile iresponsabile, că se zvoneşte că nevasta lui e unguroaică! Dar asta n-ar fi nimic: mai multe sute de cetăţeni se adună spontan în faţa Ambasadei Franţei din Bucureşti şi încing o demonstraţie de protest. Nu e singura demonstraţie a zilei. În Piaţa Victoriei îşi exersează vocea şi muşchii, ridicînd pancarte, cîteva mii de oameni, împotriva hotărîrii F.S.N.-ului de a candida în alegeri. Nu se ştie cum au reuşit unii îndrăzneţi să facă rost de „material didactic“, dar sînt arborate fotografii ale lui Ceauşescu pupîndu-se cu... Iliescu! Şi nu-s trucaje! Totuşi, Iliescu face un lucru bun: dă un Decret de schimbare a Imnului de Stat, în „Deşteaptă-te, române!“. Nu că precedentul, „Trei Culori“, nu ar fi fost frumos – ci pentru că Imnul lui Andrei Mureşanu şi Anton Pann are o încărcătură istorică şi emoţională mai mare. Îl cîntaseră ardelenii, oltenii, bucureştenii şi moldovenii la 1848. Îl auzea Eminescu tînăr, pe străzile Cernăuţilor, stătea la fereastră şi plîngea – după cum mărturisea Theodor Stefanelli. Trupele româneşti conduse de tînărul Iuliu Maniu, în toamna anului 1918, asiguraseră pacea şi ordinea Vienei tot cu Imnul acesta pe buze, timp de 3 săptămîni. Nu-mi pot reprima un sentiment de mîhnire: România e singura ţară din lume care, în numai 43 de ani, a avut nu mai puţin de 5 Imnuri de Stat. Să o luăm în ordine: 1) Imnul Regal, pînă în 30 decembrie 1947; 2) „Zdrobite cătuşe în urmă rămîn“; 3) Cantata Sovietică a lui Dan Deşliu („Te slăvim, Românie, pămînt strămoşesc...“); 4) „Trei Culori“ (sau „Tricolorul“), de Ciprian Porumbescu; 5) „Deşteaptă-te, române!“. Şi nu zic că, prin 1973, se lansase o propunere de concurs naţional pentru un nou Imn de Stat, iar Adrian Păunescu scrisese şi publicase pe pagina I a „României libere“ un text de vreo 15 strofe, în versuri lungi, alexandrine? Nimic de zis, poezia era săltăreaţă, dar cine să cînte la o ceremonie 15 strofe? Las’ că nici cu „Deşteaptă-te, române!“ nu mi-e ruşine, cam tot atîtea catrene are, cred că trebuie făcut ceva. Şi cînd te gîndeşti că noi, românii, am mai furnizat Imnul de Stat pentru două ţări: Israelul (imnul său provine dintr-o veche horă moldovenească, din zona Bacăului – „Cucuruz cu frunza-n sus“ – dusă acolo de cei care au „aliat“ la sfîrşitul secolului trecut) şi Albania („Pe-al nostru steag e scris Unire“, vîndut de Victor Eftimiu albanezilor; sonetistul provenea din rîndurile lor, la vîrsta de 11 ani, în 1900, venind desculţ şi bragagiu în România, pentru ca la 21 de ani să fie jucat pe scena Teatrului Naţional şi, ulterior, să se culce cu Regina Maria). Ah, can-canuri! Nu se mai vindecă nimeni de bîrfe şi anecdote!

Înapoi, la televizor. Iar apare Loredana Groza, amanta lui Caramitru, şi iar cîntă „Bună seara, iubite“, cred că de 7 ori pe zi, pe Posturile Naţionale de Radio şi Televiziune. Asta se cheamă „intoxicare“. Pînă şi divina „Odă a Bucuriei“ dacă o asculţi de 7 ori pe zi, înmulţit cu 7 zile ale săptămînii, înmulţit cu 52 de săptămîni, poţi să înnebuneşti. Pentru că asta nu mai e cultură, ci tortură. „Un curcubeu care stă un sfert de oră pe cer nu mai e privit de nimeni“ – scria Goethe. Avem parte, în compensaţie, şi de o emisiune comică: interviul luat de Emanuel Valeriu, tocmai la Aarhus, în Danemarca, lui Victor Frunză. Îl cunosc bine pe acest Frunză: evreu rusificat, însurat cu o rusoaică, un dogmatic stalinist total lipsit de scrupule şi de talent. Recunosc cinstit că m-a ajutat la debut, în 1965, cînd, în calitate de membru al Cenaclului „George Călinescu“, condus de el, am citit prima mea poezie la Radio, într-o dimineaţă. Pentru mine, a fost o zi mare. Dar cînd am deschis mai bine ochii şi am început suita unor lecturi necesare, mi-am dat seama cam cum era cu staliniştii, ce scriseseră ei despre Basarabia şi Bucovina, despre Istoria Naţională, despre Ulianov şi Djugaşvili, aşa că m-am lămurit şi ce era cu acest Frunză – pur şi simplu încerca să-şi spele păcatele prin puritatea unor copii de români. Pe urmă, el a trecut de la Radio la „Ştefan Gheorghiu“. Apoi, s-a jucat de-a dizidenţa. Pe la începutul anilor ’80, aflîndu-mă pe scările clădirii „Universului“ (sediul „Săptămînii“, de pe Strada Brezoianu) şi aşteptîndu-l pe Eugen Barbu, l-am văzut pe acest Frunză urmărit de un filator; ţopăiau de pe un trotuar pe altul, ca doi ciocîrlani pe baltă, iar se-ntorceau, iar se fugăreau, totul era de un amatorism care m-a făcut să rîd cu poftă. Deci, el devenise anticeauşist, dar statutul de stalinist şi-l păstrase cu cinste, nu l-a dezavuat niciodată. Acum, în cadrul interviului ciudat pe care i-l ia Emanuel Valeriu (ce jocuri necinstite mai face şi ăsta, e de-a dreptul agasant!), Victoraş îi ironizează pe toţi staliniştii mai vechi şi mai noi, transformaţi în ceauşişti! El vorbeşte! Îmi vine să-i trag două palme prin televizor. Dar nu vă spun că ne fericeşte şi cu produsele lui „poetice“? Am notat o strofă: „Glodul n-atingă genuncii / Să nu ne blesteme pruncii / Glodul n-atingă genuncii / Să nu ne blesteme munţii“ (?!). Rar am întîlnit o asemenea siluire a limbii române, un asemenea vid de idei şi de chemare poetică! Nu-mi rămîne să-i spun acestui politruk de Victor Frunză, cu faţa lui spînă, de caşcaval poros, decît refrenul unui cîntec cunoscut: „Adio, pică Frunza...“. Mă pomenesc sunat de Ion Nicolescu. Îmi spune că Dan Deşliu („Naş Eminescu“, adică „Eminescu al nostru“, cum era alintat de A. Toma şi Iosif Kişinevski) l-ar fi bătut în curtea Uniunii Scriitorilor pe George Macovescu. În altercaţia creată, Piticul Sovietic i-ar fi lovit pe Cezar Ivănescu şi Al. Protopopescu. „Acest comando israelian nu poate dura în cultura română“ – încheie Nicolescu, profetic. Prea puţină lume ştie că acea iniţială A., de la numele lui Toma, nu vine de la Alexandru, cum au crezut mai toţi, ci de la Avramovici ... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză: 

Această frumoasă fotografie îl reprezintă pe liderul PRM la Casa Memorială Goethe, din Frankfurt pe Main. Aşa după cum mărturisea marele poet german, în cartea „Poezie şi Adevăr“, el s-a născut la 28 august 1749, exact cînd pendula (cea din imagine) bătea orele 12 la prînz...