21 IANUARIE 1990. E duminică. Afară ninge uşor, e o fulguire ca de petale de ghiocei, vînturate de elicea unui soare cu dinţi. Nu mai am nici un cheag. Cred că o să-mi vînd maşina. Bine, cel puţin, că nu mai fumez. Acesta e darul cel mai de preţ pe care mi-1 face mama, de dincolo de mormînt. Fumam ca un bimpaşă, mă înecam tuşind, dimineaţa scuipam negru. Mă apucasem de tutun în joacă – fiindcă la noi în casă nimeni n-a fumat, mama şi tata erau nişte sfinţi – şi, tot amuzîndu-mă eu, n-am mai putut lăsa ţigara. Mai bine zis, eu o lăsam, dar nu mă mai lăsa ea pe mine, prinsese drag, afurisita. Am mai încercat, ce-i drept, să mă las, am rezistat cîteva luni, dar cîte o provocare a vieţii mă facea să mă agăţ iar de ţigară, ca de o cîrjă. Fac parte dintre acei oameni pe care numai o sperietură zdravănă îi vindecă de un astfel de viciu. Iar eu am avut două sperieturi. În mai 1989, cînd am însoţit echipa Steaua la acel dezastru de la Barcelona (0-4 cu AC Milan, în finala CCE), am fumat trei pachete de ţigări într-o zi: un pachet în avionul charter, care ne transporta în Spania chiar în ziua meciului, al doilea în timpul meciului propriu-zis, iar al treilea la tristul nostru banchet, împreună cu Marius Lăcătuş, Octavian Ştireanu, Constantin Alexe ş.a. Pe la 4 dimineaţa am ieşit în balconul camerei de hotel, ud leoarcă de o transpiraţie rece, nefirească, am tras adînc aer în piept, simţeam că mă sufoc. Cealaltă sperietură am trăit-o cu cîteva luni înainte, în decembrie 1988. Mama se lupta cu îngerul morţii, pe un pat de la Spitalul Fundeni. Celebrii medici Dan Setlacek şi Al. Oproiu greşiseră nu numai diagnosticul, ci şi... organul: primul zicea că are cancer la ficat (?!), iar al doilea că a făcut pancreatită (?!). Şi uite-aşa au tot bîjbîit ei, trimiţindu-mă la Elias după cele mai puternice antibiotice (ultima generaţie de cefalosporină) pe motiv că mama ar avea şi o groaznică infecţie a sîngelui. Îmi dădeam seama că doctorii sînt neputincioşi. Şi nici de operat nu putea fi vorba, pentru că la aproape 75 de ani, cu inima şubredă şi cu ficatul distrus în urma unei hepatite pe care o făcuse tot la Fundeni, în 1983, ca urmare a unor transfuzii cu sînge infectat, ea n-ar fi rezistat nici măcar la injecţia de anestezie. Şi atunci am hotărît să-1 vizitez pe cunoscutul Valeriu Popa. Eu, unul, nu-1 ştiam personal, dar auzisem de la Mircea Angelescu că e un diagnostician extraordinar. Am apelat la Ştefan Andrei. La treburi din astea, umanitare, şi el, şi soţia lui, Violeta, au fost întotdeauna foarte săritori, cu toată lumea. Am primit confirmarea că pot să mă duc la vraciul-inginer. Era aproape 10 noaptea. Am plecat cu o maşină, spre Bd. Muncii, pe aleea care duce la Stadionul „23 August“, însoţit de nevastă. Amîndoi eram livizi de nesomn, făceam cu schimbul la căpătîiul mamei. Valeriu Popa nu era acasă. Nişte vecini ne-au spus că e prin împrejurimi, îşi plimbă cîinele. L-am aşteptat. A sosit repede, învăluit de frigul nopţii de iarnă, ducînd în lesă un frumos exemplar de caniş, ca o uriaşă mură neagră. N-am mai urcat sus, am rămas în holul blocului. Mi-a cerut o fotografie a mamei. A pipăit-o cu degetele, a închis puţin ochii şi mi-a spus:
– Mama dvs. e în ultimul vagon al unui tren. Ea agonizează pe un pat de spital. E îmbrăcată într-o cămaşă de noapte din diftină. Medicii nu izbutesc să stabilească ce are. N-are nimic la pancreas. Are, în schimb, ceva la vezică.
Şi aşa era, într-adevăr: mama s-a prăpădit de la o banală piatră la vezică, ce i-a dat peste cap funcţionarea celorlalte organe. Dar aveam să aflu asta abia la autopsie. Din vorbă în vorbă, miraculosul Valeriu Popa mi-a luat mîna şi mi-a spas:
– Domnule Vadim, dacă nu vă lăsaţi de fumat, în 2 ani veţi da într-un pre-cancer pulmonar.
Ţin minte perfect aceste vorbe, fiindcă noţiunea de pre-cancer constituia o premieră pentru mine, nu credeam că există în limbajul medical, dar Popa o folosea pentru a exprima mai bine ceea ce simţea. M-a lămurit că el are acces la o Bancă de Date a Universului şi, pe plan mental, vizualizează persoane, obiecte, locuri. Puterea lui de a „cădea“ pe diagnosticul real era magnifică şi te cutremura. În tratamentul prescris de el n-am crezut, dar în însuşirile paranormale da, am crezut şi cred cu tărie. Ei, bine, acel om m-a speriat din cale afară. Să fac cancer la plămîni, pentru ce? Dintr-o fandoseală? Poate crede cineva că e mai bărbat sau mai stăpîn pe situaţie, ori mai puternic şi mai interesant dacă fumează? Aiurea, e exact invers: în loc să domini tu ţigara, te stăpîneşte ea pe tine! Mahalaua levantină a găsit o definiţie nostimă şi pentru asta: „Ce e ţigara? La un capăt iese fum, la altul trage un nebun!“. Şi a venit luna iunie a anului 1989. Am făcut o viroză, aşa cum se face, de obicei, tocmai vara. Îmi era rău, nu mai simţeam nici măcar gustul alimentelor, darmite al ţigării. Aşa că am renunţat la tutun vreo 7 zile. A 8-a zi era sîmbătă şi fusesem invitat la nunta medicului Puiu Drăghici, fostul director al Salvării. În mijlocul cîtorva zeci de oameni, care fumau cu nesaţ, la 4 mîini, am avut bucuria să constat că mă pot abţine. Asta m-a ambiţionat. Pe urmă, am început să număr zilele fară tutun, ca într-o competiţie sportivă cu mine însumi. Mă rugam la Dumnezeu să iau cît mai repede distanţă de ziua binecuvîntată în care abandonasem primejdiosul drog. Doream să-mi înmugurească plămînii, să-i am iarăşi curaţi şi puternici, să pot respira aerul tare al dimineţilor, fără să mă înţepe inima, sau să mă înec tuşind, sau să oftez din rărunchi, în căutarea unei respiraţii cît mai profunde. Încet-încet, spiritul raţional din mine a generat şi justificarea: în natură, singura vietate care îşi bagă de bunăvoie fum în plămîni este omul – celelalte făpturi, cum sînt iepurii, căprioarele, păsările, cînd văd fumul, în pădure, pe cîmp, fug mîncînd pămîntul, sau îşi iau zborul înnebunite, fiindcă asta înseamnă pericol de moarte; şi, în definitiv, de ce să fac eu singur carne afumată din trupul meu? Cei mai mari oameni ai Umanităţii n-au fumat, de la Isus Christos, pînă la Dante, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Newton, Mozart, Napoleon. Şi aşa am reuşit să mă las de tabac. Totuşi, cred că paza cerească a mamei m-a ajutat cel mai mult. Ce m-aş fi făcut acum de bani, pentru viciul ăsta? Aş fi ajuns ca ţigănuşul Nucă, în vîrstă de 10 ani, care venea zilnic la uşa mea, să ceară cîte 2-3 ţigări pentru maică-sa, eu, milostiv, îi dădeam, pînă am aflat că „genitoarea“ lui nici nu fuma, pungaşul cerşea papiroasele pentru el!
Şi mă mai uit o dată pe fereastră, mai văd fulgii de zăpadă ai acestei triste duminici şi un pustiu scitic pune stăpînire pe inima mea. „Serghei Esenin, mi-i urît cu tine / Şi silă mi-i privirea să-mi ridic“ - sînt versurile pe care le murmură uneori, după cîteva pahare de vin, Patronul, în amintirea genialului ştrengar care fusese bătut la Berlin de nişte nobili emigranţi ruşi. De ce-a trebuit să moară atîta lume? De ce la noi, românii, ca la nimenea? Aflu din mai multe surse că în noiembrie şi decembrie 1989 a fost mare afluenţă de turişti ruşi în România. Asta explică destule. De altfel, mai nimic din ce se întîmplă în spaţiul românesc, de vreo 200 de ani încoace, nu e străin de Moscova. Nu spunea oare Kutuzov, în debutul războiului ruso-turc de la 1806, că nu le va lăsa valahilor decît ochii ca să plîngă? Bine măcar că valahii aveau cîte doi ochi, pe cînd el era chior şi-şi trăgea dimineaţa o clapă neagră, de gropar, peste găvana goală. S-a încetăţenit ideea că numai Napoleon al III-lea i-ar fi ajutat pe români, nu şi unchiul lui, Napoleon I. Nimic mai fals. În 1808, în timpul unei partide de vînătoare la Grosbois, Bonaparte i-a spus ambasadorului Rusiei la Paris, Contele Tolstoi: „Domnule Tolstoi, v-aş ruga să mă ascultaţi, pentru că în momentul acesta nu vă vorbeşte Împăratul francezilor, ci un general de divizie care i se adresează unui alt general de divizie: aş fi ultimul dintre oameni dacă n-aş respecta pînă la cel mai mic detaliu înţelegerea de la Tilsit şi dacă n-aş evacua Prusia şi Ducatul Varşoviei atunci cînd veţi retrage trupele ruseşti din Moldova şi Valahia. Nu sînt nici nebun, nici copil ca să nu ştiu ce semnez şi voi respecta întotdeauna ce am semnat“. După cîteva luni a mai avut loc o scenă: Napoleon I a încercat să-i dea cafea viitorului Napoleon al III-lea, copilul a făcut o strîmbătură, iar Împăratul i-a spus: „Ah! Educaţia ta este încă departe de a fi încheiată, de vreme ce habar n-ai să te prefaci!“. După logica asta, nici educaţia mea nu s-a încheiat. Către ce se îndreaptă ţărişoara noastră? Întotdeauna mişcările extremiste – fie de dreapta, fie de stînga – se nasc din haos. Pe spinarea fiecărui mort vor să facă astăzi carieră şi avere cel puţin o sută de escroci. La televizor, apare lon Iliescu, la o întîlnire cu studenţii. „Însăşi (sic) Frontul s-a născut...“. Păcat de omul ăsta, că e inteligent, dar stă rău cu gramatica. Apare şi un tînăr pe nume Dan losif, care tot răguşit e, fiindcă într-o lună el a ţinut mai multe cuvîntări decît Ion Gheorghe Maurer într-o viaţă de 90 de ani. Adresîndu-se participanţilor la Mitingul Tineretului din Piaţa Universităţii, Dan Iosif, zis Ioşka, se laudă, ca de obicei: „Mulţi aţi fost alături de mine în luptă!“. În care luptă, în cea de la Rovine, sau în cea de la Călugăreni? Afirmă din nou că au murit 60.000 de tineri „în chinuri groaznice“! Ce mascaradă! Astăzi, se ştie cu precizie că la Timişoara n-au murit decît 100 de oameni. De unde au scos ăştia 60.000 de morţi? Am tot mai mult convingerea că România a devenit poligonul de încercare al mai multor agenturi secrete. Nu-mi ies din minte strigătele care se auzeau la televizor, în 22 decembrie: „Urgent! Urgent! Urgent! Pe stadionul Tractorul din Braşov au coborît paraşutişti, care trag în populaţie! Paraşutiştii sînt libieni sau irakieni!“. Acesta era conţinutul unui telex transmis de 4 ori la rînd. Cine avea interes să propage asemenea minciuni? Aceiaşi maeştri ai diversiunii, care acum îi plimbă iarăşi pe la televizor, cu cătuşe la mîini, pe membrii C.P.Ex., cum odinioară fusese plimbat în cuşcă, prin toată Asia, Baiazid Fulgerul, de către învingătorul lui, Timur Lenk, cel şchiop şi chior. Între atîtea veşti proaste, şi una bună: Nicu Vladimir a fost numit ministru adjunct la Externe. Am fost cu el la Tokyo, în decembrie 1986, şi pot să spun că m-a cucerit prin simplitatea lui, prin bunul-simţ şi patriotismul care îl animă. Dar nu vă zisei că la TVR transpiră pe post, cu Tricolorul găurit în spatele lui, însuşi Ion Budescu? Acum şi el a mare dizident, fireşte, doar a condus Redacţia Culturală timp de 10 ani, a fost şi secretar P.C.R. etc. Subalternii îşi recuperează şefii, se salvează unii pe alţii. Pe mine cine mă salvează? Şi ninge tot apăsat şi, vorba lui Bacovia: „Te uită cum ninge Decembre (...) Potop e-napoi şi-nainte“. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Explicaţie poză:
Depunere de coroane la Monumentul Eroului Francez, din Parcul Cişmigiu. Încă un prilej pentru întărirea relaţiilor dintre naţionaliştii români şi cei francezi.
Ziarul TRICOLORUL, nr 2332 / 30.11.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu