Lupta cu raul

Motto: „Război palatelor, pace colibelor!"
 (NICOLAS CHAMFORT, Revoluţia Franceză din 1789)

De cînd mă ştiu, am luptat cu răul. Răul din mine (ispitele, gîndurile urîte), răul din casa copilăriei (sărăcia care naşte, uneori, vrajbă între părinţii disperaţi), răul din lume (Era noastră stă sub semnul lui Satana). A constata existenţa răului, a-ţi da seama că toate nenorocirile oamenilor şi ale vietăţilor firii provin de aici – iată luciditatea dramei! „Frica e aşteptarea răului“ – îmi spunea, uneori, Eugen Barbu, care din pricina acestui aforism monumental (al cărui autor nu-l ştia nici unul dintre noi) îşi propusese să scrie un roman intitulat chiar aşa, „Frica“. Şi ne mai plăcea un aforism, de fapt un verset din Biblie: „Ajungă zilei răutatea ei“. Răul şi răutatea, urîtul şi urîciunea, nenorocul şi nenorocirea, dar şi atîtea alte perechi-perechi de stele negre, care ne înnegurează bolta sufletului şi ne absorb energiile! Îngerul bun din noi se răfuieşte cu diavolul din alţii, în virtutea aspiraţiei noastre de a face bine, de a curma nelegiuirile, de a aduce fericire şi concordie între oameni. Există, neîndoielnic, oameni posedaţi de draci, pe care nu mi-i imaginez, cîtuşi de puţin, ca în gravurile Evului Mediu, cu coarne şi coadă, ci ca pe nişte entităţi malefice, care întunecă judecata celor captivi, le împietresc inima, îi provoacă să-i domine şi să-i batjocorească pe semenii lor prin trufie, cruzime, preacurvie, lăcomie de avere. Omul rău rîde rar, şi atunci o face scrîşnit, ca o balastieră de nisip. Omul rău nu vede în semenul său o creaţie a lui Dumnezeu, ci un duşman care trebuie timorat, urmărit sau pedepsit încă de la început, pentru a fi redus la dimensiuni de sclav. În tot ceea ce face, omul rău manifestă un instinct de conservare de-a dreptul bestial, fiindcă el e centrul propriului său univers. Rob al pîntecului şi al altor plăceri, omul rău mai pozează, cîteodată, şi în credincios, dar reprezentarea lui despre divinitate este atît de confuză, totul se pierde într-o perdea de fum usturător, prin care el îşi creează justificări de genul „Dumnezeu ţine cu cei îndrăzneţi“ sau „Existenţa e o luptă pentru supravieţuire“. Averea corupe sufletele, iar perseverarea în răutate le prăvăleşte în iad, pentru veşnicie. Există viaţă de apoi şi eu sînt convins că toţi vom plăti după faptele noastre. Dar am eu, oare, dreptul să judec pe cineva? Nu am, bineînţeles, nici un drept. Dar faptele oamenilor pot să fie filtrate prin mecanismele simple ale înţelegerii, în raport cu etalonul moral al Noului Testament. În Istoria României au existat cîteva momente de răscruce, cînd unii s-au acoperit de ruşine, ei şi tot neamul lor, iar alţii s-au poleit cu aurul gloriei. Aceia care, de pildă, au renunţat la credinţa creştină şi au trecut la mahomedanism – gen Radu cel Frumos, Mihnea Vodă Turcitul – sau aceia care au trădat şi şi-au mînjit mîinile cu sînge nevinovat – de tipul lui Ieremia Golia, ori al familiei Trif, care l-a vîndut pe Horea şi de atunci toţi Trifii din Munţii Apuseni se zice că se nasc cu o pată de păr cafeniu pe tîmplă, ca un blestem – ori aceia care au hulit împotriva Neamului şi a Bisericii Străbune, ei bine, toţi au rămas în memoria colectivă ca nişte epave, ca pilde negative de dat copiilor. Românii nu-l vor ierta, niciodată, pe Al. Macedonski pentru barbara „epigramă“ pe care a scris-o la vestea înnebunirii lui Mihai Eminescu (care se pare că nici n-a fost aşa ceva, ci un plan sinistru de lichidare a poetului şi doctrinarului naţional): „Un X, pretins poet acum/ A luat pe cel mai fi mai bun/ Căci pînă ieri era năuc/ Iar azi nu e decît nebun“… (am reprodus din memorie infamul text al unui poet şi mentor foarte valoros, totuşi). Timp de 110 ani s-a tot spus că Eminescu a murit de sifilis, dar vin astăzi şi întreb, public: cum a putut Casanova (1725-1798) să se trateze, cu succes, de 4 sifilisuri, cu mai bine de un secol înaintea lui Eminescu, iar poetul nostru să fie răpus de această boală? Nu cumva băile cu mercur (total contraindicate), prescrise de un medic evreu, i-au grăbit sfîrşitul? Tot astfel, românii nu vor ierta, niciodată, răul imens pe care legionarii l-au făcut Ţării şi Umanităţii prin asasinarea lui Nicolae Iorga, şi nici prigoana barbară dezlănţuită de stalinişti, în primii ani după cel de-al II-lea război mondial, împotriva unor valori fundamentale ale civilizaţiei noastre, fie ele în închisoare sau în libertate: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, G. Călinescu, Tudor Arghezi. A nu se uita că din cauza unor alogeni sangvinari, ca Mihail Roller, Mihai Novicov, Paul Cornea, Ştefan Voicu, Leonte Răutu şi Iosif Kisinevski, au trăit şi au murit departe de vatra ţării genii ca George Enescu, Constantin Brâncuşi, Aron Cotruş, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran… Am luptat, din răsputeri, şi împotriva răului din cultură. Şi, ca dovadă că eu am avut dreptate în anii ’70-’80, prin materialele publicate, îndeosebi, în brava revistă de atitudine naţională care a fost „Săptămîna“, este maniera scandaloasă şi antiromânească în care se poartă şi astăzi „clienţii“ mei de atunci: Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu. Nu-mi dicta mie nici o Securitate (?!) să-i critic – pur şi simplu i-am simţit că sînt specimene fără caracter, rupte de drama ţării, ca să nu mai vorbim că nici talentul literar nu-i prea dădea afară din casă. Pamfletele mele de atunci (atît cît putea permite cenzura epocii) au mers drept la ţintă, şi cel mai bun indiciu este că prima măsură „culturală“ pe care a luat-o noul regim politic instalat la Putere pe 1.000 de cadavre a fost desfiinţarea, la 4 ianuarie 1990, de către un alt evreu „uitat“ ca sămînţă pe la noi, Silviu Brucan, a revistei „Săptămîna“. Dar, orice rău e spre bine, fiindcă mi s-a luat un pistol şi am făcut rost de un tun – „România Mare“ – cu care am ars tarele, şi racilele, şi epidemiile de mizerie morală ale Erei Anarhice în care am intrat. Privesc astăzi, retrospectiv, la cei 10 ani împliniţi de la întemeierea tribunei naţionale care e „România Mare“ (în paranteză fie spus, n-am organizat nici un fel de petrecere, nici chiar o mică agapă, fiindcă sărăcia e prea mare în Ţară şi ne-a fost ruşine de oameni, n-am fi putut închina un pahar de vin, cu inima împăcată, ştiind că tot mai mulţi români n-au nici măcar apă de băut). „Tot ce-aţi scris voi s-a adeverit!“ – îmi spunea serile trecute, la telefon, fosta mea colegă de facultate Aurelia Anderson, stabilită de 20 de ani în SUA. „Tot, tot, tot! Fiul meu, care e cetăţean american şi nu-l interesează politica din România, îmi zicea deunăzi: – Mamă, numai Vadim are dreptate, el pune diagnosticul cel mai precis, tu să crezi în el!“ De altfel, revista „România Mare“ ajunge, în cîteva minute, la românii din întreaga lume, pe INTERNET, iar cei din Los Angeles, cel puţin (după cum îmi mărturisea amica mea), scot printuri şi le multiplică la xerox. Eu nu primesc nici un ban de aici, nici n-am cerut aşa ceva, niciodată, fiindcă fac parte din specia aceea rară de oameni pe care nu-i interesează banii, ci înfăptuirea binelui, micşorarea suferinţei, înrădăcinarea pildelor morale. Efuziunea de dată recentă a prietenei mele din Los Angeles avea şi o motivaţie precisă: dovedirea, de către Justiţie, a implicării lui Virgil Măgureanu în contrabanda cu petrol pe Clisura Dunării. E vorba, în special, de declaraţiile zdrobitoare, făcute la Parchetul General, de generalul (r) Ion Pitulescu, fost şef al IGP. Acesta a avansat şi o cifră: fostul director al SRI ar fi cîştigat din aceste acţiuni ILEGALE cca 500.000.000 de mărci. A spus el mult mai multe, dar, în esenţă, totul se reduce la folosirea scandaloasă de către V. Măgureanu a instituţiilor statului pentru a realiza o avere fabuloasă. Imediat, presa a explodat, reproducînd dezvăluirile generalului de Poliţie. Aşa după cum era de aşteptat, ca orice Şarpe cu Ochelari care se respectă (da, eu i-am dat porecla asta, să rămînă şi el cu o amintire de la fostul lui coleg de facultate), Asztalos a reacţionat violent, făcîndu-l pe Pitulescu iresponsabil şi ameninţînd că-l va da în judecată. Aici „tertium non datur“, cum zice logica formală: nu există o a treia variantă, ci doar una din două, adică minte ori Pitulescu, ori Măgureanu. Dar ce interes ar avea un general de Poliţie, aflat la pensie, să mintă? N-am cele mai bune relaţii cu Pitulescu, din motive independente de noi doi, dar în acest caz trebuie să-i dau dreptate. El mai susţine că, la vremea respectivă, i-a informat şi pe Ion Iliescu, şi pe Emil Constantinescu (unul la sfîrşit de mandat, celălalt la început), dar cei doi n-au luat nici o măsură. Au tăcut ca peştele, hipnotizaţi, parcă, de Şarpele cu Ochelari. Aş vrea să fiu bine înţeles: eu nu condamn ajutorarea fraţilor noştri sîrbi, pentru care mi-am pus pielea în saramură, apărîndu-i sistematic şi stricîndu-mi „imaginea externă“, ba chiar le-am trimis în dar un camion cu medicamente, cumpărate din banii mei, în toiul bombardamentelor barbare din aprilie 1999. E foarte bine că au primit carburanţi, pe toate căile posibile, dar banii, banii ăştia (de ordinul mai multor miliarde de mărci, după calculul meu) ar fi trebuit să ajungă la Bugetul Statului, sau la învăţămînt, sănătate, pensii, ajutoare de somaj etc., nu în buzunarele cîtorva mafioţi. Pe undeva, totul seamănă cu sutele de „operaţiuni strategice“ de pe Aeroportul Otopeni, unde soseau avioanele pline cu ţigări şi de unde plecau pline cu arme. Eu, unul, nu sînt de acord cu astfel de îndeletniciri, dar dacă tot se pretinde că toate Ţările se ocupă cu aşa ceva, atunci măcar veniturile realizate să mai cîrpească puţin din zdrenţele sărăciei noastre. Am convingerea că generalul Pitulescu i-a informat, într-adevăr, pe cei doi preşedinţi. Numai că opinia publică află asta abia acum, la 4-5 ani. E ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Am să fac şi eu ca Adrian Păunescu, care deschide cîte un volum de-al său şi, cu ochelarii pe nas, anunţă: „Iată ce scriam eu în anul cutare!“ Şi chiar scrisese, asta nu se poate contesta. Iată, aşadar, ce publicam eu în nr. 288 al „României Mari“, din 12 ianuarie 1996, la apogeul puterii directorului SRI: „Vrea Măgureanu să zdrobească soarta unor patrioţi români? N-apucă şi nici n-are cum. Dar echipa noastră de incoruptibili va avea grijă să-l aducă înapoi, acolo de unde şi-a luat zborul în urmă cu 35 de ani: pe capra căruţei de la Colectivă! Pînă atunci, să ne mai jucăm puţin cu nervii lui, aşa cum şi el se joacă cu nervii a mii de ofiţeri umiliţi şi batjocoriţi. Aşadar, elevul Măgureanu e poftit la tablă să răspundă: care e amestecul lui în încălcarea embargoului de pe Dunăre? Ce s-a petrecut, în 1994, cu garnitura aia de tren, plină ochi cu cisterne de benzină, care trebuia să figureze că a ieşit pe la Episcopia Bihorului? Cum s-a pus la cale afacerea (la Timişoara) şi ce rol au avut colonelul de SRI Dumitru Ogăşan, apoi şeful gării de la Episcopia Bihorului (Judea), fostul deputat FSN Vasile Blaga (care fusese şi prefect), actualmente şeful inspecţiei vamale în zonă, precum şi Sime, şeful gării din Oradea? Şi de ce au fost pensionaţi cei doi şefi de gară de către şeful Regionalei CFR Cluj, Groza, care, la rîndul lui, a fost debarcat imediat de ministrul Transporturilor, Aurel Novac, la ordinul lui Măgureanu, care îl are şi pe el la mînă? Deocamdată atît. Dacă preşedintele Iliescu nu-l destituie imediat pe Măgureanu, regimul lui nu va mai supravieţui nici măcar două luni.“ A supravieţuit nouă luni, ce-i drept, după care a sucombat. În acelaşi număr de revistă, mai putea fi întîlnită o interogaţie: „Cine va face un control la sînge în actele Băncii Columna, pentru a vedea implicaţiile nababului Virgil Măgureanu, care are acolo (prin intermediari, desigur) sume extraordinar de mari, dar încasează şi dobînzi?“ Repet data: 12 ianuarie 1996. Au trecut 4 ani şi 7 luni. N-ar fi fost mai bine, pentru Ţară, să fie luate măsuri încă de atunci? Nu s-au luat, pentru că Ion Iliescu a fost un om de paie în mîna aceluia care îl şantaja cu lucruri foarte grave. Bine, în schimb, că au fost luate măsuri împotriva… mea. Imediat, directorul SRI şi-a comandat singur o emisiune murdară la TVR, în care, în compania unui „reporter“ pe nume Ştefan Ciochinaru, pe care îl ştia de la Academia „Ştefan Gheorghiu“, mă făcea albie de porci. Apoi, a dat poruncă unor ţucălari de elită să organizeze o masă rotundă la TVR, în care să mă desfiinţeze. Amintesc numele acestor „avocaţi ai diavolului“, care s-au pretat la un asemenea joc mîrşav: Vartan Arachelian (moderator), Octavian Paler, Nicolae Manolescu şi Andrei Pleşu. Aceştia 4 au fost apărătorii contrabandistului şi acuzatorii senatorului, incredibil, nu-i aşa? Aveam să cer şi eu un Drept la Replică, dar directorul TVR, Dumitru Titus Popa, mi l-a refuzat. M-am consolat cu gîndul că am o revistă puternică, unde pot continua bătălia pentru oprirea acestui gangster de a mai face rău. Din sutele de anchete, pamflete, articole, sinteze, note şi informaţii apărute în „România Mare“, reamintesc doar cîteva titluri: „Şarpele cu Ochelari“ (pamflet scris de mine şi publicat la 26 ianuarie 1996, la nevoie pot să-l mai public o dată); „Întreaga presă îl face zob pe Şarpele cu Ochelari“ (30 mai 1996); „Apăraţi-l pe căpitanul Bucur!“, precum şi „Scrisoare Deschisă către preşedintele Senatului, Oliviu Gherman, şi preşedintele Camerei Deputaţilor, Adrian Năstase“ (trimisă de mine, la 21 iunie 1996, o radiografie a fărădelegilor lui Măgureanu, dar cei doi au tăcut şi ei, ca mortu-n păpuşoi); Discursul rostit de mine în Parlament şi publicat la 28 iunie 1996 (în care îl acuzam de contrabandă cu ţigări Bastos şi cu maşini Mazda); „În orice Ţară din lume, locul unui gangster ca Virgil Asztalos Măgureanu este după gratii!“ (30 august 1996 – în acelaşi număr al „României Mari“ am reprodus şi un text din „Ziua“, scris de Emil Berdeli şi intitulat „Mugur Isărescu l-a preferat la Schorsch, deşi avea şi alte oferte“, din care reproduc: „Nu este mai puţin lipsit de interes modul în care s-au desfăsurat livrările de monedă către Banca Naţională. Acestea au fost făcute în exclusivitate de către una din firmele lui Schorsch în Germania, chiar dacă existau mai mulţi ofertanţi care erau gata să livreze aceeaşi marfă, dar mai ieftin cu 30-40%. Guvernatorul Mugur Isărescu l-a preferat pe Scorsch. Timp de doi ani, neamţul a fost singurul furnizor de monedă al BNR“) etc., etc. Atunci, SRI-ul a declanşat o înfiorătoare „poliţie politică“ împotriva mea, a familiei mele, a colaboratorilor mei. A fost ceva infernal, nu se poate descrie în cuvinte. Mărturie stau casetele audio înregistrate de căpitanul SRI Constantin Bucur, pe care acesta le-a prezentat la o fulminantă Conferinţă de Presă a PRM, în primăvara lui 1996. După care, Şarpele a turbat! A început teroarea! A fost „recuperat“ din cădere liberă un ex-procuror, D. I. Mirescu, care, dirijat direct de un general de SRI, m-a bălăcărit într-un mod inuman şi mincinos, în „Evenimentul zilei“, condus de o unealtă docilă a directorului SRI, Ion Cristoiu. Am fost atacat de „Adevărul“, al cărui director, Dumitru Tinu, a minţit cu neruşinare la Comisia Parlamentară de Control al Activităţii SRI (între timp am aflat şi de ce, Şarpele îl avea la… mînă, fiindcă D.T. a fost informator al Securităţii, cu numele de cod „CORNEL“). Mi s-a ridicat imunitatea parlamentară şi, pentru început, am fost trimis în judecată pentru „insultă“ adusă lui Virgil Măgureanu şi Ion Iliescu. Am pierdut, printr-un abuz incalificabil săvîrşit de Oliviu Gherman şi Vasile Văcaru (la ordinul lui Ion Iliescu), funcţia de secretar al Senatului, dar şi biroul, de unde Valer Suian mi-a furat, efectiv, un tablou în ulei al lui Avram Iancu, pe care mi-l dăruise generalul de Poliţie Iulian Medrea. Devenisem un paria. Un ciumat. Tot ce făcea sau declara directorul SRI era sacrosanct. Tot ce făceam sau declaram eu era ridiculizat, ştampilat ca extremism al unui om, nu-i aşa, care are nevoie de rudotel, fiindcă stă prost cu nervii. Am trăit un calvar îngrozitor. Între timp, doi dintre deputaţii PRM care fuseseră implicaţi în dezvăluirile căpitanului Bucur – Toma Năstase şi Toader Constantinescu – au murit de inimă, mai mult ca sigur datorită proceselor şi şicanelor la care erau supuşi. Şarpele rînjea, satisfăcut, şi şuiera: „În Ţara asta, mai presus de mine nu e decît Dumnezeu!“ Încet-încet, însă, puterea lui a pălit. Regimul politic s-a schimbat. Nu înainte de două întrevederi (în noiembrie 1996) ale lui Emil Constantinescu cu Virgil Măgureanu, la una dintre vilele de taină ale SRI-ului, prilejuri cu care candidatul CDR la Preşedinţia României venise după ajutor, dar Asztalos a făcut ce ştia el mai bine: l-a filmat cu o cameră ascunsă, ca să-l şantajeze ulterior. În august 1997, aflîndu-mă în Valea Jiului, i-am relatat lui Emil Constantinescu această ticăloşie a lui Măgureanu. Mai erau martori 3 deputaţi ai PRM. După cîteva zile, ţapul i-a rupt gîtul Şarpelui, dîndu-l afară. E cel mai bun lucru pe care Emil Constantinescu l-a făcut pe durata mandatului său. Astăzi, acelaşi Emil Constantinescu descoperă, cu uimire, după atîta amar de ani, că Regimul Iliescu a încălcat embargoul cu Iugoslavia. Da, l-a încălcat. Eu scriu asta de aproape 5 ani, cu preţul ruinării sănătăţii mele şi al hărţuirii bezmetice a partidului pe care îl conduc. Întrebarea care se pune este aceasta: are Emil Constantinescu dreptul moral să demaşte pe cineva pentru ilegalităţi sau legături cu Mafia? Nu, nu are acest drept. Pentru că el însuşi a preluat aceste structuri de tip mafiot, le-a perfecţionat, le-a ramificat şi le-a folosit din plin. Nimic din ce-a făcut Regimul Iliescu nu este străin Regimului Constantinescu. Ambele regimuri au deşelat Ţara asta, au hărtănit-o, i-au secat izvoarele sufletului. De mai bine de 10 ani, aproape toţi cei care s-au perindat la Putere n-au avut altă grijă decît să se pună la adăpost, ei şi neamurile lor, să-si dea copiii la studii în Occident, să-şi ridice vile după vile, să-şi umfle conturile bancare, să-şi creeze „reţele“ care să pompeze pentru ei – pe scurt, să-şi trăiască viaţa, din plin, să-şi asigure familionul pe 2-3 generaţii. În special în judeţe e un jaf fenomenal, la care nu s-au dedat, de-a lungul Istoriei, nici turcii, nici tătarii, nici ruşii. Absolut toate instituţiile şi domeniile sînt atinse de „buba neagră“ a corupţiei: Preşedinţia, Guvernul, Parlamentul, Armata, Poliţia, Serviciile Secrete, Justiţia, Agricultura, Sănătatea, Învăţămîntul, Primăriile, Prefecturile, Vama, Transporturile, Cultura, Sportul. (N-am făcut nici o referire la Biserică, fiindcă ea este altceva şi, chiar dacă nici acolo nu merge totul ca la carte, are cine să cîntărească faptele, mă refer la judecătorul suprem, Dumnezeu.) Nu vreau să spun prin asta că TOATĂ lumea din instituţiile menţionate fură, dar „animalele de pradă“ care o fac au reuşit să creeze o privelişte de Apocalipsă, printr-o ferocitate ieşită din comun. În labirintul acestor nelegiuiri, rătăceşte, buimacă, populaţia României. N-are unde să se mai ducă. Parcă nişte valuri uriaşe, ale unei mări în furtună, o împing, mereu, înapoi. Nici o instanţă n-o ascultă. Iar haitele de ţigani îi distrug echilibrul psihic. Societatea românească este ca un bolnav de cancer generalizat. Arareori mai cere apă – dar se pomeneşte, parcă în batjocură, cu un potop din cer. Dacă se plînge că-i e frig – are parte, imediat, de o caniculă de peste 40 de grade. Priveliştea e dezolantă, parcă asistăm la ediţia revăzută şi adăugită a cîmpului de luptă de la Borodino, ori de la Plevna, sau de la Verdun, unde se înalţă munţi de leşuri, răniţii gem şi imploră surorile de caritate să le şteargă fruntea cu un tifon umed, furgoanele cară, de zor, către hambarele morţii, păsările ţipă lugubru prin tranşee, bîntuie tot felul de miasme aducătoare de epidemii, fumul gazelor de luptă îneacă totul în norii panicii, şi-au făcut apariţia şi jefuitorii de cadavre, care buzunăresc fără alegere şi fură cruciuliţele, ceasurile şi chiar dinţii din gură, iar peste întreagă această stampă de prăpăd îşi fîlfîie aripile şi hohoteşte monstruos Lucifer. Aşa arată România anului 2000: tîlhărită, rănită, scuipată, umilită, violată, scoasă la mezat, fără un elementar strop de vlagă de a se tîrî afară din tranşeele morţii, de a se ridica în capul oaselor, de a se scutura de păduchi, de lipitori şi de şobolani. Niciodată n-am întîlnit, în nici o epocă istorică a ţării, atîtea mulţimi de oameni care să tragă targa pe uscat, sub pragul mormîntului, nu al sărăciei. Niciodată nu s-au înregistrat atîtea fenomene extreme, ale unor gesturi de kamikadze, ca sinuciderea în grup, autoincendierea, greva foamei, blocarea drumurilor, atacarea prefecturilor cu sticle incendiare. România parcă a ieşit de pe orbita Istoriei sale. Nu mai sîntem un Popor, ci un cortegiu de prizonieri, purtaţi de colo-colo de ordinele unor comandanţi descreieraţi. Zilnic, ceea ce vedem la posturile de Televiziune şi în ziare, dar şi cu ochii noştri, întrece chiar şi cele mai cumplite grozăvii imaginate de regizorii filmelor „horror“. Mamele îşi ucid pruncii fiindcă n-au cu ce să-i întreţină. Bătrînii se aruncă de pe acoperişul blocurilor, ţinîndu-se de mînă, de parcă ar sărbători „Nunta de Cenuşă“. Şomerii, mai nou şi chiriaşii, se transformă în torţe vii. Minerii se blochează în subteran şi refuză hrana. În Armată a crescut numărul sinuciderilor, dar unii ofiţeri şi-au rupt şi epoleţii, în semn de protest fiindcă nu şi-au primit salariile. Tot mai multă lume îşi pierde, efectiv, minţile. Nici nu-i de mirare, într-o Ţară condusă de nişte nebuni. Lucian Blaga scria că, timp de 1000 de ani, românii au boicotat Istoria. Astăzi, roata s-a întors şi Istoria îi boicotează pe români. E un ciclu blestemat. În vremea asta, demnitarii petrec! Ce dulce e viaţa! Ei fac şi desfac alianţe politice, voiajează pe la Înalta Poartă pentru a-şi mai cumpăra o „dezlegare la jaf“, iar odraslele lor chefuiesc organizate în bande, ţinînd sub teroare staţiunile de la Munte şi Mare, dar şi cartiere întregi ale unor oraşe. Asta, în cel mai bun caz, fiindcă, uneori, „copiii de bani gata“ mai şi ucid. Şi nu ucid orice, ci numai prunci de ţărani români! Parcă avem de-a face cu un ritual valpurgic. Am crezut că după ce deputatul PNŢCD Cornel Sturdza Popovici a băgat în pămînt o fetiţă de 8 ani şi apoi a fugit, ca o bestie, de orice răspundere – parlamentarii ăştia care se pretind „creştini“ nu vor mai ajunge pe prima pagină a ziarelor. M-am înşelat. În ziua de sîmbătă, 5 august a.c., fiica deputatului PNŢCD de Călăraşi, Claudiu Pavelescu, lua viraje, cu aproape 150 km la oră, la volanul limuzinei Volkswagen Passat, într-un fel de cursă de Formula 1, la întrecere cu o altă maşină de lux, Mercedes, pe nişte drumuri de ţară din comuna Breaza, judeţul Buzău. Atunci s-a întîmplat tragedia: îmbuibata asta a făcut terci o fetiţă de 6 ani. A ucis-o pe loc. Abia a scăpat de linşajul ţăranilor, graţie bandei de huligani care o însoţea. I-am văzut, cu toţii, la televizor, ştim specia de tîrîtoare: cu maieuri anti-jeg, fără mîneci, tatuaţi, cu ochelari negri, cercei în urechi, lanţuri şi brăţări de aur, telemobile încinse, raşi în cap, obraznici şi agresivi, vorbind, obligatoriu, stricat româneşte, ca negrii din filmele americane, abrupt, stil „hip-hop“. De unde au apărut gunoaiele astea, ce paralizie a societăţii româneşti a născut asemenea mutanţi, ca şi „arta“ lor, care a erupt în ultimii ani „după blocuri“? Şi cînd, oare, a mai avut junimea României asemenea exemplare primitive, gata oricînd să înjure şi să sară la bătaie, cu justificarea că aşa e lupta pentru supravieţuire? Am aflat şi cine e tatăl ucigaşei de copii: un mafiot sadea, care a pus gheara pe aproape toate lacurile şi bălţile judeţului Călăraşi, bătîndu-i la sînge pe ţăranii care îndrăznesc să prindă un peşte, de foame (cum s-a întîmplat, recent, la Valea Argovei), un chiombălău ţîfnos şi arogant, care s-a metamorfozat, peste noapte, în gîndac ţărănist, ca în Kafka, şi ale cărui unice contribuţii în Parlament sînt urletele guturale împotriva reprezentanţilor Opoziţiei, care îndrăznesc să se apropie de microfon. Ştiu totul despre infractorul ăsta, dar mă opresc aici. Cum să nu-şi trăiască viaţa din plin odrasla lui, cu aproape 150 km la oră, strivind copiii de ţărani ca pe bobocii de raţă, cînd ştie că „papa“ e omnipotent şi face parte din acelaşi partid cu ministrul de Interne? În aceeaşi seară, pe un post de Televiziune a apărut o canalie pe nume Gh. Râpeanu, care cică e colonel şi comandant adjunct al Inspectoratului de Poliţie Buzău, anunţînd Naţiunea, ca o piază rea, că de vină a fost… victima! Inimaginabil! Tare sînt curios dacă acest individ, care face de rîs haina militară, s-ar fi grăbit să aibă aceeaşi părere şi dacă era el în locul părinţilor înnebuniţi ai fetiţei, aşadar dacă propriul său copil ar fi fost pulverizat. Carevasăzică, o putoare iresponsabilă goneşte cu bolidul ca un avion cu reacţie, aşa cum nu s-a mai întîmplat niciodată pe un drum de ţară în România, şi tot copilul mort e de vină! Am făcut propriile investigaţii şi iată ce-am aflat: în acea sîmbătă, 3 fete şi 3 băieţi goneau nebuneşte, pentru a-şi petrece week-end-ul (de fapt, o orgie în toată regula, aşa cum mai făcuseră) la vila din comuna Breaza, care aparţine unui mafiot şi proxenet pe nume Cornel Dinicu, care mai fusese condamnat la puşcărie, dar scăpase cu suspendare. Acest nemernic torturează sutele de familii ale comunei cu nişte scandaluri de neimaginat. El este protejat, realmente, de Poliţie în acest context: în ultimul timp s-a declanşat o bătălie între mafia turcească şi mafia ţigănească a prostituţiei, Ministerul de Interne încercînd să ofere traficul de carne vie în exploatarea mafiei turceşti (susţinută de amantul „şoferiţei iadului“, Dinicu) pe considerentul că turcii ar fi mai umani decît ţiganii. Putregaiul ăsta de Cornel Dinicu a fost amestecat şi în furtul celor 500.000 de dolari din portbagajul unui oarecare Bucurenciu. La scurtă vreme după accident, Dinicu a anunţat că e în stare să dea orice sumă de bani ca să o scoată vinovată pe fetiţa moartă, iar muşamalizarea a şi început: imediat după terciuirea copilului, Volkswagenul a fost dus în curtea Poliţiei Municipiului Buzău, dar luni a dipărut fără urmă, pentru a nu fi recoltate probele necesare. Şi încă ceva: şi cu această nefericită ocazie, ca şi cu alte prilejuri, huliganul de Dinicu a ameninţat lumea că el este consilier pentru pază şi securitate la Camera Deputaţilor. Pe ce punem pariu că, pînă la urmă, tot îngeraşul acela spulberat cu maşina va fi scos vinovat de o Poliţie coruptă? Aşa cum de vină a fost şi fata ucisă, tot cu limuzina, de deputatul PNŢCD Gh. Cristea. Aşa cum de vină au fost şi cei 5 morţi cu care colonelul Cristian Bernevig (agent CIA) a sporit zestrea de cadavre a României, fără a face nici măcar o zi de închisoare. Şi aşa cum de vină au fost şi cei 2 ţărani omorîţi de un alt vitezoman din „echipa de zgomote“ a lui Emil Constantinescu, ţambalagiul Vali Sterian. Aproape toţi „copiii de bani gata“ pe care i-am cunoscut (fie direct, fie prin mijlocirea cărţilor de Istorie sau a colecţiilor publicaţiilor) au creat probleme grave părinţilor şi lumii înconjurătoare. Îmi vine în minte cazul lui Carol al II-lea, pe care nici propria sa mamă, Regina Maria, nu-l mai suporta, încă din vremea tinereţii acestuia. După ce s-a împuşcat în picior, în 1919, ca să nu plece într-un turneu politic în Extremul Orient, după ce a vrut să-l împuşte şi pe fratele lui, Nicolae (la Castelul Bran), dar a nimerit-o pe maică-sa, după ce a dezertat din Armată şi şi-a făcut familia de rîs, aducîndu-l pe Regele Ferdinand (părintele său) în situaţia de a plînge în hohote la Consiliul de Coroană din 31 decembrie 1925, Carol a devenit urît de toată lumea. Regina Maria îl caracteriza astfel: „Era imprevizibil în actele sale cotidiene, capricios şi irascibil. Carol a repetat prima dezertare“. Mă gîndesc şi la Nicu Ceauşescu, care i-a creat necazuri mari tatălui său, printre altele omorînd şi el o fată cu maşina, dar şi acel accident s-a muşamalizat. Odată, la Barul „Athénée Palace“, a dirijat orchestra şi corpul de balet cu… pistolul. Fugeau bieţii oameni ca potîrnichile. Altă dată, a împuşcat muflonii albi din Rezervaţia de la Snagov. Dar hai să ne destindem puţin şi să reproducem o Notă pe care am primit-o chiar în aceste zile de la un fost colonel de Securitate: „Într-o bună zi, Nicu Ceauşescu a plecat, însoţit de suita sa, spre Braşov. La destinaţie, plictisit de un anturaj unsuros, a dispărut cu o blondă apetisantă spre Bran, iar suita a rămas de izbelişte. Conform unei tradiţii nescrise, colonelul Şt. J., şeful Inspectoratului Judeţean de Miliţie, a rămas peste noapte la sediu. Avea un personaj important pe teritoriul din jurisdicţie şi trebuia să fie pregătit pentru orice eveniment probabil. N-au fost evenimente. Abia pe la miezul nopţii, Şt. J. a primit un telefon de la poartă, unde un ziarist dorea neapărat să stea de vorbă cu el. Colonelul nu şi-a mai tras vestonul şi a coborît doar în pantalonii de uniformă şi într-un jerseu. Îl aştepta un pitic negricios, şi bîlbîit pe deasupra, care pretindea că avea dezlegare de la Nicu Ceauşescu să doarmă într-un apartament prezidenţial, pregătit pentru tatăl său (preşedintele) într-o vilă de protocol. – Ai vreo hîrtie la mînă? – a întrebat colonelul. – N-am – a răspuns ziaristul, bîlbîit şi peltic – dar aşa mi-a promis tovarăşul Nicu… – Dacă n-ai nici o hîrtie la mînă, atunci vezi-ţi de drum… – a mai spus colonelul, dînd să rupă discuţia. Însă ziaristul a insistat, bîlbîindu-se şi mai tare, din cauza surescitării provocate de faptul că în noaptea aceea era pe cale de a pierde o ocazie unică: – Soldat, dacă nu execuţi ordinul tovarăşului Nicu, mîine ai s-o păţeşti! Surprins că era coborît atît de drastic în grad, colonelul Şt. J. i-a răspuns bîlbîitului, calm, cu un tact dublat de o mare blîndeţe: – Ia mai du-te, mă, în p… mă-tii… Ziaristul era Ion Cristoiu.“ Nostimă scenă! Dar nu e Ion Cristoiu omul să renunţe şi să aibă greţuri, după 1990 el şi-a schimbat mai mulţi stăpîni, devenind şi „ţine cal“ pe lîngă vizitiul maghiar Asztalos, cu care avea întîlniri secrete. Să trecem la Dragoş Constantinescu – neîndoielnic, un specimen rar, din stirpea handicapaţilor periculoşi, cărora Puterea le ia şi ultima brumă de judecată, Iedul Prezidenţial avînd un organ special de aspirat milioanele de dolari. Aşa cum l-au crescut părinţii, aşa îl au: gîngav, viclean, hoţ, criminal. Tot ce am afirmat eu despre acest electrocutat (a căzut în cap de pe un vagon, în copilărie, are o placă metalică intracraniană) începe să iasă la lumină şi să se adeverească. La fel se întîmplă şi cu ortacul lui de tîlhării, Dorin Marian, fostul amant al soră-sii dat în gît, serile trecute, la Tele 7 abc, de căpitanul SPP Cătălin Tănase, drept staroste al Afacerilor Ţigareta. Lume bună! Şi urmaşii lui Virgil Măgureanu şi-au făcut (şi încă îşi mai fac) de cap. Nici acum opinia publică n-a aflat cine şi de ce a plătit cîte 10.000 de dolari pe lună pentru „studiile“ fiului şi fiicei lui Măgureanu în SUA, dar roadele „învăţăturii“ lor nu se văd nicăieri. Cu ce s-or fi îndeletnicit pe-acolo? E plină Ţara de găşti de băieţi şi fete ale politicienilor ghiftuiţi, care fac orgii inimaginabile, sub protecţia Poliţiei şi a SPP – în timp ce Jandarmeria îi bate la sînge pe… savanţii de la Institutul de Fizică Atomică! Habar n-au cei de la Putere cum îi judecă lumea şi ce-ar vrea să le facă! Toate crimele astea comise din inconştienţa pe care ţi-o dă lăfăirea în huzur au un efect incendiar pentru starea de spirit a populaţiei. Aduceţi-vă aminte de „Răscoala“ lui Liviu Rebreanu, unde unul dintre motivele ridicării la răzmeriţă a fost călcarea, cu automobilul, a unui simplu porc. Or, aici avem de-a face cu oameni! Şi uite cum „Lupta de clasă“ a lui Karl Marx şi „Lupta cu inerţia“ a lui Nicolae Labiş au devenit, în România sfîrşitului de mileniu, „Lupta cu răul“. Pentru că drojdia Secolului XX s-a transformat, pentru români, în otravă. Şi nici măcar nu trebuie s-o bem – o respirăm.
Iată de ce Emil Constantinescu n-are dreptul moral să se lamenteze că nu-l lasă Mafia să lupte împotriva… Mafiei! În el se dă o luptă teribilă, ca în filmul mut: în acelaşi timp, fostul secretar PCR şi informator al Securităţii este şi şeful Mafiei (capo di tutti capi), şi duşmanul neîmpăcat al Mafiei. Numai că nu-l crede nimeni. Aşa-zisele lui reforme sînt fanteziile unui schizofrenic. Iar cei 15.000 de specialişti ai lui sînt fie bandiţi, fie criminali, fie ambele la un loc. Parafrazîndu-l pe Marcel Brion, Emil Constantinescu poartă acum suprema cunună: aceea pe care ţi-o dă dizgraţia generală. Acelora care îmi reproşează, uneori, vehemenţa tonului, le recomand să încerce să se pună în locul meu, nu pentru 10 secunde, ci pentru 10 ani. E o povară insuportabilă să ai darul clarviziunii, să simţi, cu toată fiinţa ta, că Ţara merge spre prăpastie, dar să nu reuşeşti să opreşti acest curs al prăbuşirii. Lupta cu răul îmi face, paradoxal, bine. Ea mă ţine în viaţă. Erupţia acestui vulcan al nenorocirilor se apropie de sfîrşit. E vremea să trec de la vorbe, la fapte. Am, acum, un culoar excelent către Palatul Cotroceni şi vă asigur că nici o forţă din lume nu mă va opri. „Epoca Vadim“ va fi o vreme de pace, de belşug şi de demnitate naţională. Cutremuraţi-vă, ticăloşi! Bucuraţi-vă, români! Am să vă scap, foarte curînd, de pedofilii şi necrofilii care v-au adus pe culmile disperării!

CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din „România Mare“, nr. din 11 august 2000) 

http://www.ziarultricolorul.ro/pentru-improspatarea-memoriei/lupta-cu-rul.html