Cum pot trăi atîţia oameni fără Iisus Christos ?

Dragii noştri,

iată-ne din nou, în Ajun de Paşte, în faţa dvs. la o nouă ediţie a „Cinei Creştine”, pe care eu nici nu mai ştiu s-o numerotez. Colegii din conducerea partidului îmi spun că este vorba de cea de-a 34-a ediţie. Astăzi avem în mijlocul nostru nişte oameni din străinătate, care au inimi de români şi care, la rîndul lor, iubesc foarte mult bătrînii. Este vorba despre un oaspete din Israel, născut în România, dl. Albert Poch. Este un om care, înainte de a-l cunoaşte personal, a avut mărinimia de a-mi dărui o Biblie lucrată artizanal, în Israel, cu coperţi de lemn, cu frumoase incizii florale, iar pe prima copertă se află un „ochi” de sticlă, în care clipoceşte apa sfîntă a Iordanului, iar pe ultima copertă, tot într-un „ochi” de sticlă frumos asamblat, există pămînt de la Mormîntul Sfînt. Păstrez cu evlavie acea Biblie, ca semn că acolo, în Israel, mai sînt oameni care iubesc legenda vie a Mîntuitorului Isus Christos şi s-au priceput să realizeze veritabile bijuterii din punct de vedere al aspectului exterior, dar, mai ales, din punct de vedere al miezului fierbinte, incandescent, pe care-l are Biblia. Dl. Albert Poch este, ca orice evreu care se respectă, o natură mai pasională, cîteodată se mai supără cînd mai apar lucruri mai dure în revistele noastre, mai trimite cîte-o scrisoare să mă muştruluiască, fiind un cenzor bun al activităţii noastre, pentru că ne arată atunci cînd sărim peste cal; în fuga condeiului, sîntem şi noi tentaţi să depăşim, uneori, măsura. Important este că noi recunoaştem asta. Faţă de insultele grave pe care le aduc unii şi alţii Poporului Român în diverse cărţi, în diverse reviste, ceea ce apare la noi este un exerciţiu metaforic, o revărsare a nădufului românesc, după care reintrăm în matca noastră firească, de oameni toleranţi, de oameni cu frica lui Dumnezeu, care ştiu să respecte toate religiile şi naţiunile lumii, cu o singură condiţie: şi Naţiunea Română, şi religia creştină să fie respectate, la rîndul lor. Un alt oaspete, care a venit fără să se anunţe, cum stă bine adevăraţilor vizitatori, este un membru marcant al Conducerii Frontului Naţional din Franţa. În luna martie a avut bucuria de a i se naşte aici, pe pămînt românesc, primul copil, un băieţel, pe nume Pierre, care înseamnă, de fapt, numele Apostolului Petre – piatra pe care Şi-a clădit Isus Biserica Creştină. Numele lui este Christian Bell.
Dar, fireşte, nu o reuniune politică am făcut şi nu vom face nici de-acum încolo, cu ocazia programului umanitar „Cina Creştină”. Acestuia, de altfel, i s-a dus buhul şi el s-a multiplicat ca făclia de Paşte, din oraş în oraş, din comună în comună, unde există gospodari ai Partidului România Mare. Aş dori să vă împărtăşesc cîteva dintre impresiile pe care le-am trăit pe meleagurile îndepărtate, pe unde m-am preumblat în ultimele zile, împreună cu trei dintre membrii conducerii P.R.M. Numai vouă, bătrînilor mei dragi, înţeleg să vă dau raportul. Aşa după cum probabil ştiţi, recent am participat la Festivalul Internaţional de Primăvară din Libia, ca invitat al unui Consiliu General Revoluţionar – nu pot spune exact care este titulatura, pentru că este o ţară destul de imprevizibilă, şi anume, de vreo 20 de ani, ea nu are nici Guvern, nici Parlament, nici ceea ce se cheamă, îndeobşte, un şef de Stat. Este vorba despre o revoluţie permanentă, care vrea să egalizeze nivelul de trai al oamenilor, destul de marcaţi de o perioadă anacronică şi – aş spune eu – injustă, cum anacronice şi injuste sînt situaţiile din toate acele ţări unde există o pătură de sute de mii de bogătaşi, care au tezaure inimaginabile, iar, pe de altă parte, sînt milioane sau zeci de milioane de oameni care abia îşi tîrăsc existenţa, de pe o zi pe alta. Fie din curtoazie, fie din curiozitatea de a trăi o altă experienţă de viaţă decît am trăit pînă acum, eu, împreună cu deputaţii Corneliu Ciontu, Anghel Stanciu şi Sever Meşca, dar şi alături de un deputat de la grupul P.N.Ţ.C.D.-P.E.R., Otto Weber, ne-am dus la acest Festival. A fost o experienţă, într-adevăr, unică şi imposibil de repetat, din foarte multe motive. Noi, cînd citim în presă sau auzim la Radio sau la Televiziune despre cuvîntul „embargo”, sau despre alte sancţiuni internaţionale, sîntem tentaţi să trecem uşor peste ele, pentru că, de regulă, durerea altuia nu te doare pe tine. Aşa cum auzim de moartea cuiva, din altă familie, din altă zonă de interese, zicem „Dumnezeu să-l ierte, să-i spele păcatele” – apoi trecem mai departe şi ne vedem de drumul nostru. Însă în clipa cînd un necaz ne atinge direct pe noi, cînd flamura doliului flutură pe catargul porţii noastre, vedem cît de greu este. Un asemenea necaz l-am luat noi în plin văzînd că nu se poate ajunge în acea ţară, care nici măcar nu este foarte îndepărtată de România, aflîndu-se în Nordul Africii. E vorba de traversarea, cu avionul, a Mediteranei, călătorie care, pînă nu demult, era posibilă: cursa aeriană Bucureşti-Tripoli se făcea doar în două ore şi jumătate. Acum, în loc de două ore şi jumătate am făcut două zile şi jumătate! Am întîlnit acolo o familie de australieni, John şi Lucia Meyer, nişte oameni cu totul şi cu totul minunaţi, care mi-au spus că din faţa casei lor din Sydney şi pînă la Tripoli, ei au făcut 66 de ore, aproape 3 zile. Asta înseamnă un embargo! Mai stai şi la vamă 4-5 ore, într-o căldură toridă, pentru că, în aprilie, acolo este ca la noi în iulie, şi te mai izbeşti şi de disconfortul pe care îl implică absenţa civilizaţiei europene. Libia este o ţară fabulos de mare. Eu însumi, care mă pretind relativ cunoscător al istoriei şi geografiei, nu-mi puteam imagina că are o suprafaţă de 3 ori mai mare decît a Franţei şi de aproape 7 ori mai întinsă decît cea a României. Dar populaţia este foarte redusă: sînt sub 5 milioane de locuitori. Restul suprafeţei este deşert. O mare parte a Saharei este în Libia, o parte şi mai mare este în Algeria. Dumnezeu (sau Allah, cum îi spun ei) le-a dat o bogăţie care le poate asigura prosperitatea pe încă vreo cîteva decenii bune de acum încolo. Le-a dat o mare de petrol în adîncuri. Şi, pentru că tot duceau lipsă de licoarea trebuincioasă vieţii, le-a dat şi o mare gigantică de apă sub deşert, în aşa fel încît s-a născut ideea unui fluviu uriaş, lung de 600 de km, un fluviu artificial, care deja a fost creat, va mai fi prelungit şi în felul acesta se asigură irigarea, menţinerea în viaţă a unor oaze de verdeaţă fără de care viaţa acolo ar fi un adevărat coşmar.
Am participat în ziua de miercuri, 16 aprilie a.c, la o întîlnire cu preşedintele Muammar Al Gaddafi. Fac parte dintre cei care nu se lasă induşi în eroare de bombardamentele presei. N-am prejudecăţi şi nu-mi poate dicta nimeni ce să gîndesc şi cum să acţionez. Presa poate să spună orice şi oricum, dar pînă nu mă conving eu, cu ochii mei, că este o realitate, nu am să cred. Şi astfel, în pofida tuturor acuzaţiilor aduse acestui personaj, cum că ar fi liderul mondial al terorismului, eu am întîlnit în realitate un om foarte liniştit, un om foarte calm şi cu un discurs extrem de ponderat, un discurs îndurerat pentru soarta ţării lui. El este, după cum ştiţi, acuzat de prăbuşirea în Scoţia, lîngă localitatea Lockerby, a unui avion cu pasageri, în urmă cu 11 ani. A fost o tragedie îngrozitoare şi numai cine nu a fost cu avionul, şi numai cine nu ştie ce înseamnă simplele trepidaţii provocate de nişte curenţi atmosferici, nu poate realiza ce reprezintă, cu adevărat, o prăbuşire în moarte, cu sute de victime. Dar nimeni n-a putut să producă probe, că e cineva implicat. Dacă existau probe, indubitabil că ele ar fi apărut. Pe bănuieli, pe supoziţii, pe dorinţa unora de a fi aşa şi nu altfel, nu se poate condamna un popor, nu se poate condamna o ţară. Eu, unul, am un respect deosebit pentru americani şi civilizaţia lor – noi nu vorbim aici de popoare, noi vorbim de guverne, de administraţii, care sînt pasagere şi supuse greşelii. Culmea este că americanii vorbesc de explozia unor avioane, cînd ei înşişi au fost capabili să-şi arunce în aer cu o rachetă, anul trecut, înaintea Olimpiadei de la Atlanta, un avion cu vreo 280 de pasageri. Este neîndoielnic că aşa a fost. Fie din greşeală, fie datorită unor raţiuni dubioase, ei înşişi şi-au pulverizat un avion în aer. Deci, din punctul acesta de vedere noi am avut suficiente motive întemeiate să credem că, pînă la proba contrarie, Libia trebuie să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie şi un Popor întreg nu poate să fie pedepsit. Am ţinut acolo un discurs şi nu m-am sfiit să amintesc şi de liderul Frontului Naţional Francez, Jean Marie Le Pen, ceea ce a dus, după manifestare, la unele nemulţumiri mocnite din partea unor arabi şi negri, care s-au simţit probabil lezaţi, pentru că n-au fost lăsaţi să-şi facă chiar toate mendrele pe malurile Senei şi să transforme Franţa într-o ţară islamică. Le Pen declara ieri, iar Radio Bucureşti comenta în dimineaţa acestei zile, ceva amuzant: „Ce ar trebui să fac eu pentru a vă dovedi că nu sînt rasist? Probabil să mă însor cu o negresă, eventual bolnavă de SIDA?!”. Aşa vom spune şi noi: ce ar trebui să facem pentru a dovedi (şi cui anume să dovedim?) că nu sîntem nici antisemiţi, nici antimaghiari, nu sîntem împotriva nici unei etnii?! Sau poate că deranjăm prin faptul că avem coloană vertebrală. Poate intrigă curajul nostru de a crede într-o Europă a Naţiunilor! Da, noi credem în rostul adevărat al popoarelor lăsate de Dumnezeu, nu întîmplător, pe pămînt. Eu nu cred în amestecul raselor, eu nu cred că Dumnezeu a dorit să se amestece negrii cu albii, galbenii cu pieile roşii ş.a.m.d. Există şi căsătorii de genul acesta, eu le doresc să fie binecuvîntate şi, dacă au copii, cu atît mai mult. Dar nu se poate face din asemenea întîmplări izolate principiul unei politici demografice. Nu se poate reveni la Turnul Babel. Din acest punct de vedere, sînt convins că a spune adevărul răspicat în chestiuni care ţin de viitorul popoarelor noastre, de viitorul umanităţii, este o datorie elementară, a fiecărui om cu capul pe umeri, este un act de curaj care, din păcate, uite ce oprobriu îţi atrage din partea acelora care consideră că numai ce spun ei este adevărat, că poziţia lor este situată întotdeauna de partea cea bună a baricadei.
Acum, să revenim la însemnătatea cu totul şi cu totul remarcabilă a experienţei de viaţă pe care am trăit-o acolo. Şi de ce vă spun dvs. asta, acum şi aici, la „Cina Creştină”, şi nu m-am rezervat pentru vinerea viitoare, la Conferinţa de Presă tradiţională a partidului nostru? Iată de ce: pentru că noi sîntem în Săptămîna Mare, zisă şi Săptămîna Patimilor, şi pentru că manifestarea noastră este o manifestare eminamente creştină. Or, noi, acolo, ne-am aflat în furnicarul unei civilizaţii musulmane. Mie îmi este foarte greu să înţeleg cum pot trăi miliarde de oameni, pe toată Planeta – budhişti, şintoişti, musulmani, mozaici – fără Isus Christos. Mintea mea încearcă să priceapă care sînt reperele morale supreme, care sînt valorile ce guvernează asemenea ţări şi Popoare, care e sistemul lor axiologic de a-L nega din start pe Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu. Este greu unui creştin să stea zile întregi în mijlocul unui popor arab, popor care nu pune nici un fel de picătură de alcool pe limbă – şi prin legile Statului, dar şi prin legea Coranului, ei nici măcar un strop de bere nu pot să bea. Pe undeva, abstinenţa asta are şi un aspect pozitiv, fiindcă pe canicula aceea exact alcoolul le mai lipsea, le-ar fi fiert creierii în cap. Au pătimit unii muncitori români (şi sînt destui muncitori acolo, alungaţi de mizeria de acasă, care cerşesc un fel de protecţie de la străini, pentru un pumn de dolari nenorociţi), au fost prinşi bînd şi ei o bere după o zi toridă, de muncă, şi au fost arestaţi, au fost ţinuţi cîteva săptămîni în puşcărie. Am auzit de doi tineri turişti care s-au sărutat pe stradă, tot români de-ai noştri, dar au fost şi ei luaţi cu duba Poliţiei şi închişi cîteva zile. Sînt întîmplări care, toate la un loc, configurează o stare de spirit şi o mentalitate cu care noi, creştinii europeni, nu cred că ne vom putea acomoda vreodată. Dar problema principală rămîne cea pe care v-am spus-o: absenţa lui Isus Christos de pretutindeni. Ei au profetul lor, Mahomed, care i-a învăţat şi lucruri foarte bune: i-a învăţat să nu fure, i-a învăţat să nu ucidă, i-a învăţat o igienă a trupului şi a spiritului cu totul remarcabilă. Totuşi, în comparaţie cu minunea dumnezeiască a Naşterii şi Învierii Mîntuitorului nostru Isus Christos, eu cred că toate religiile pălesc. Şi mai cred că de asta există nori negri ameninţători, care plutesc din loc în loc şi din epocă în epocă, tocmai pentru că această putere miraculoasă, generatoare de energii pozitive, care este Creştinismul, n-a cuprins întreaga Planetă. Nu vom putea face dragoste cu sila niciodată, nu vom creştina pe nimeni cu forţa, rămîne la latitudinea tuturor să descopere ce filon de aur reprezintă această religie magnifică a Umanităţii. Pentru noi, experienţa din Libia a fost memorabilă. Mi-a fost greu să-mi imaginez că atîtea milioane de oameni trăiesc fără raţiunea noastră de a fi. Pentru că raţiunea noastră de a fi este slujirea lui Isus Christos, iar întreaga noastră existenţă este cuprinsă de la Crăciun la Paşte şi de la Paşte la Crăciun. Învierea Domnului nostru Isus Christos este cea mai mare sărbătoare a Creştinătăţii pentru că, dacă n-ar fi fost Învierea, religia creştină nu exista! Dar Învierea s-a produs, cu adevărat. Vreţi dovada? Iată roadele ei: milioane şi milioane de bazilici, schituri, abaţii, catedrale, lăcaşuri ale Creştinismului presărate pe toate meridianele lumii. Acestea sînt fructele Învierii lui Isus Christos. Dacă El n-ar fi înviat, aşa ceva nu s-ar fi născut niciodată. Omenirea poate persevera în greşeală o săptămînă-două, un an-doi, un deceniu-două, un secol-două, dar nu două milenii. Acelora care au acuzat că nu există martori istorici, că nu există cronicari ai epocii care să relateze Învierea lui Isus Christos, noi le vom răspunde că au existat 4 mari istorici, care au atestat că s-a întîmplat exact aşa cum s-a relatat: că Isus a intrat în Ierusalim, că a fost întîmpinat cu ramuri de palmier şi cu sălcii înflorite, a înaintat călare pe o măgăriţă albă, alături de puişorul ei, că a urcat Dealul Golgotei sau al Căpăţînei, că S-a întîlnit cu o femeie milostivă, care i-a dat năframa pentru a-Şi şterge chipul asudat, iar chipul acela sfînt S-a întipărit pe năframă şi de acolo s-a născut ideea de icoană, ba chiar numele de Veronica, nume biblic, pentru că în greaca veche Vera Icon însemna Imagine Adevărată. Toate acestea au fost reale. Acesta e unul dintre misterele Creştinismului: la Naşterea lui Isus, în 25 decembrie, în plină noapte s-a ivit o stea miraculoasă care lumina bolta, iar la moartea Lui s-a cutremurat pămîntul şi s-a întunecat cerul, datorită unor fenomene ciudate, dar pe deplin explicabile în ordinea universală a lucrurilor, care sînt controlate de Demiurg. Acei 4 istorici sînt cei 4 evanghelişti. Acelea sînt cărţile de istorie despre viaţa, patimile, răstignirea şi Învierea Domnului nostru Isus Christos.
Acestea fiind spuse, vreau să vă asigur de toată dragostea noastră. Mă bucur că sîntem împreună şi la această mare sărbătoare. Vă făgăduiesc să lupt pentru drepturile voastre ca bătrîni, ca oameni şi cetăţeni demni ai acestui Popor, care aţi adus ţara pînă aici, iar acum vor unii să vă sacrifice şi să vă arunce ca dintr-o nacelă, unul după altul, ca pe un balast, doar-doar se mai menţin ei la Putere cîteva săptămîni. Nu le vom permite aşa ceva! Nimeni nu are dreptul să vă umilească în ţara clădită şi apărată de voi. Nu moare sămînţa românească şi n-o să moară niciodată, atîta timp cît avem pilde sfinte, cum sînt bătrînii noştri de azi. La Mulţi Ani! Christos a-nviat! (Aplauze însufleţite)

CORNELIU VADIM TUDOR

(21 aprilie 1997, sediul Fundaţiei „România Mare”; discurs rostit liber, la cea de-a 34-a ediţie a „Cinei Creştine”)

http://www.ziarultricolorul.ro/pentru-improspatarea-memoriei/cum-pot-tri-atia-oameni-fr-iisus-christos.html