Zeii şi Pigmeii

MOTTO 1 , „Cîntă, zeiţă, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul. HOMER („Iliada“)
MOTTO 2 : „Un singur om, Sire, se poate face vinovat pentru nenorocirile atîtor milioane de oameni?!“. JACQUES PIERRE BRISSOT („A II-a scrisoare a unui girondin către Împăratul Austriei, Iosif al II-ea, după răscoala din Transilvania anului 1784“)

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE
MEMBRII ŞI SIMPATIZANŢII P.R.M.

Iubiţii mei fraţi români, mă văd nevoit să vă adresez această epistolă, pentru că unii dintre voi nu ştiţi ce se întîmplă la Bucureşti, iar relatările de numai cîteva secunde, ale Televiziunii, mai mult sporesc confuzia. Aţi aflat, cu toţii, de vînătoarea declanşată împotriva mea şi a partidului pe care, alături de regretaţii mei prieteni, Eugen Barbu şi Mircea Muşat, l-am întemeiat în vara anului 1991. Pornită timid, cu cîteva atacuri răzleţe, încă din acea perioadă a începuturilor, vînătoarea asta a devenit în ultimele săptămîni de-a dreptul sălbatică, transformîndu-se într-o autentică prigoană, la care îşi ung şi îşi mîngîie puştile şi unele forţe străine, ceea ce arată limpede amploarea coaliţiei antiromâneşti. Personal, eu nu sînt surprins de cabala asta sinistră, mă aşteptam la ea şi o anticipam. Luaţi colecţia revistei noastre şi veţi vedea că periodic am tras alarma cu privire la vînzarea de ţară, la jefuirea bogăţiilor naţionale şi la slăbiciunea condamnabilă a instituţiilor fundamentale ale Statului, Parlament, Preşedinţie, Guvern, Justiţie, şi veţi identifica izvoarele urii acumulate, în timp, împotriva mea. „România, sat fără cîini“, acest adevăr dureros, pe care l-am aşezat ca titlu deasupra unui articol şi a unui poem din anul 1990 (devenit, ulterior, cîntec) se păstrează şi astăzi, dramatic, şi poate fi constatat la tot pasul. I-a fost dat acestei Epoci mafiote să bată recordurile la toate nenorocirile: la prăbuşirea nivelului de trai, la mizeria satelor şi a oraşelor, la criminalitate, prostituţie şi droguri, la jefuirea Patrimoniului Naţional, la şomaj. La nesiguranţa zilei de mîine, la ameninţarea integrităţii teritoriale, la trădarea de ţară, la umilirea în faţa controlorilor străini. La absolut toate acestea se înregistrează cele mai alarmante cote în cei 10 de ani care au trecut de la încheierea războiului. Mă cunoaşteţi de ceva vreme şi ştiţi că, departe de a avea nişte ochelari cu care să văd totul în negru, am căutat, fie în presă, fie de la tribuna Parlamentului, să combat viziunile catastrofice şi să invit la răbdare, prudenţă şi optimism. Dar atitudinea asta, a mea, ca şi bruma de stabilitate asigurată de partidul nostru, au fost intepretate ca un cec în alb, ca o perdea de protecţie pentru ca unii să-şi bată joc de ţara aceasta, pe mai departe. Iar toate semnalele noastre, repetate pînă la disperare, au fost interpretate ca acţiuni populiste, menite să capteze electoratul, ceea ce demonstrează imaturitatea Puterii şi a Opoziţiei. Astăzi, pojghiţa asta fragilă, de gheaţă, s-a spart, sub povara minciunilor, a tîlhăriilor şi a celor 34 de biruri cu care e impozitat poporul. Născut şi crescut într-o casă de oameni cinstiţi, care au cîştigat o bucată de pîine cu sudoarea frunţii lor, eu nu puteam proceda altfel decît am procedat. Atît prin zestrea genetică imposibil de reprimat, cît şi prin educaţie, eu sînt un duşman neîmpăcat al hoţiei şi al ipocriziei, al nedreptăţii şi al neruşinării de a răstigni, la nesfîrşit, un Neam. Fireşte, o asemenea fire năvalnică nu mă recomandă pentru profesia de politician - aşa e, tezaurul de înţelepciune al umanităţii e plin de maxime şi aforisme despre murdăria politicii şi curvăsăria politicianului. O bună parte din voi m-a onorat cu titulatura de Tribun, dar ştiu eu dacă o merit? În orice caz, Tribunii au avut o soartă tristă în ţara asta, amintiţi-vă numai de atragerea, prin vicleşug, a Tribunilor lui Avram Iancu, pe nume Petru Dobra şi Ion Buteanu, care au fost ucişi de maiorul maghiar Hatvani, în primăvara lui 1849. Puşlamalele presei şi ale politicii mă acuză că îmi atribui o importanţă mai mare decît am, dar voi ştiţi bine că nu sînt genul de om, ba chiar în cîteva rînduri am vrut să mă retrag din viaţa publică şi să suprim cele două reviste, tocmai din dorinţa de a se mai calma întrucîtva spiritele. Care a fost reacţia voastră? Nu numai că nu m-aţi împiedicat, dar m-aţi somat să mă întorc la treabă, argumentînd că eu nu-mi mai aparţin - că sînt al vostru, şi că nici revistele nu mai sînt ale mele - ci ale ţării. În concluzie, cum atît de plastic scria un român înfuriat, „ar fi bine să-ţi bagi minţile-n cap, Vadime, fiindcă nu eşti singur şi avem nevoie de tine”. Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă! Totuşi, m-aş bucura dacă aţi înţelege că eu nu sînt un robot, sînt un om din carne şi nervi, din sînge şi simţuri, nu ştiu dacă biata natură umană poate (biologic vorbind) să reziste la atîtea atacuri bestiale. Adevărul este că oamenii au început de vreo 6 ani să se uite la televizor şi să se joace la telecomandă: „Ia să vedem noi ce se mai întîmplă în ţară şi în lume?! Ce scandaluri au mai fost în Parlament? Ce trăznăi au mai făcut udemeriştii? I-au ridicat imunitatea lui Vadim? Dar Gherman şi Năstase au dat casele înapoi? Şi cu Elţîn ăsta, care-o mai fi situaţia, fiindcă noi avem impresia că el e ca Lenin, mort de cîţiva ani buni, dar ne păcălesc ruşii?!“. Şi uite-aşa schimbă oamenii canalele şi programele, „privitori ca la teatru“, vorba lui Eminescu, bucurîndu-se de tihnă şi de viaţă, sau indignîndu-se (nu pentru multă vreme, fiindcă un pahar de zaibăr sau o bere rece poate stinge jerăgaiul oricărei revolte, viaţa merge înainte, ce Dumnezeu!). Şi uite tot aşa, în mijlocul unei laşităţi aproape generale, eu mă bat cu toate liftele, ruinîndu-mi tinereţea şi viaţa, crucificîndu-mi familia şi devenind o ţintă vie pentru toţi nemernicii care şi-au făcut un scop în viaţă din plăcerea sadică de a mă lovi pe mine, zi şi noapte. Nu credeţi, dragii mei prieteni, că am treburi mai bune de făcut? De pildă, eu fac de cîţiva ani buni (mai degrabă răi) exact ceea ce nu mi-aş fi închipuit niciodată că voi face în viaţă: aş vrea să mă bucur de copiii pe care mi i-a dat bunul Dumnezeu (dar nu pot, fiindcă mă mă întorc uneori la 4 dimineaţa de la tipografie şi, cu zgura din sufletul meu chinuit, nu mai am starea de spirit să mai jubilez la gînguritul şi drăgălăşeniile lor); aş vrea să scriu şi să tipăresc o carte de poeme creştine, în memoria preaiubiţilor mei părinţi, să-mi strîng un volum de aforisme şi altul de discursuri, să mă încumet la travaliul unui roman puternic, al societăţii româneşti din acest veac (dar nu pot s-o fac, pentru că trebuie să respir acelaşi aer, în Parlament, cu unii care au ucis copii cu maşina, ori cu nişte puşcăriaşi de drept comun, care pozează în  dizidenţi anti-comunişti, sau cu nişte isterici irecuperabili, care îşi fac potecă, de trei ori pe zi, spre microfon, pentru a mă împroşca, inuman, cu dejecţiile minţii lor de rataţi); aş mai vrea să-mi iau familia şi prietenii intimi, să se deplasăm cu maşinile pe Valea Oltului, pe la mînăstirile Moldovei, pe la Peştera Sfîntului Andrei din Dobrogea, pe la salba de schituri ortodoxe ale Transilvaniei, iar la casetofonul din bord să ascult Mozart, şi Beethoven, şi Chopin, şi „Călătorie de Iarnă“ de Schubert, şi „Poema Română“ de Enescu, şi „Dansul Focului“ de Manuel de Falia, şi atîtea alte bijuterii muzicale (oh, ce utopie, dar unde mă trezesc?, înapoi, la galere, trebuie să dau răspuns hingherilor de presă de la „Evenimentul zilei“, „România liberă“, „Ziua“, „Cotidianul“ şi de la alte oficine antiromâneşti, care iar au mai inventat ceva pa seama mea, eu fiind singurul om din Istoria României care a fost, în acelaşi timp, instigator la război civil şi la purificare etnică, antisemit şi antimaghiar, plătit de Moscova, dar şi de ambasadorul Irakului, moşier şi proprietar de lacuri, exploatator al ţăranilor, poetul de curte al lui Ceauşescu - deşi nu l-am cunoscut pe acest om în viaţa mea, nici mîna nu i-am strîns-o - turnător, ba cu plată, ba benevol, la Securitate, violator al propriei mele mare, fiu de legionar ţigan din Obor, măscărici, bufon, creaţie, ba a Elenei Ceauşescu, ba a lui Ion Iliescu, ba a lui Petre Roman, în fine, derbedeu, paranoic şi nebun de legat, care, aşa după cum declara zilele trecute Agenţiei AM Press un individ cu apucături de călău, pe nume Gheorghe Alexandru Dinică, preşedintele Organizaţiei Luptătorilor din Decembrie - OLD ‘89, ar trebui să stau în, închisoare „chiar şi un mileniu“). Frumoase perspective, nimic de zis! Aş deveni cel mai celebru prizonier al tuturor timpurilor, depăşindu-l ca vîrstă chiar şi pe biblicul Matusalem, cu cei 900 de ani ai săi! Dar, să nu uităm că în ţara aceasta s-a scris la fel de urît şi iresponsabil şi despre oameni cu mult mai importanţi decît noi toţi: Mihai Eminescu era numit, în publicaţiile liberale ale epocii sale, un vagabond cu cap pătrăţos, de bulgar, un hoţ de mobilier şi un nebun sadea (şefii liberalilor au intervenit chiar, pe lîngă patronii ziarului „Timpul”, să-l mai potolească pe poetul incomod, care îi adusese la exasperare), pe urmă Titu Matorescu a fost tîrît într-un proces de imoralitate, Nicolae Iorga mărturisea, în „Memoriile” sale, că e insultat sistematic ca „bolşevic”, Vasile Pârvan a fost pălmuit în plină stradă de un primitiv, Caragiale s-a văzut hărţuit prin tribunale ca un plagiator ordinar, Ionel I.C. Brătianu era acuzat, în perioada neutralităţii, de trădarea intereselor naţionale, fiind ameninţat cu moartea etc. Avem, cum s-ar spune, tradiţii. Nu spun prin asta că m-aş plasa în descendenţa ilustrelor spirite amintite, dar - fie că le place unora, fie că nu le place - am creat un partid şi un fenomen de massă, care reprezintă repere importante în existenţa contemporană a României. Iată de ce am aşezat ca Motto al acestei epistole întîiul vers al Epopeii „Iliada“ de Homer: „Cîntă, Zeiţă, mînia ce-aprinse pe Ahil Peleianul”. Fiindcă sub semnul mîniei stă toată lupta mea din ultimul timp, în condiţiile jefuirii şi paralizării ţării. Parcă toate murdăriile Veacului s-au adunat acum, la sfîrşitul său, revărsîndu se în obrazul meu. De fapt, ce deranjează atît de mult la mine? Ceea ce spun - sau modul în care o spun? Nici un om normal şi onest n-a comentat pînă acum adevărul spuselor mele, iar cei care, cu jumătate de gură, s-au mai pomenit îndrugînd nişte acuze şi pretexte, s-au făcut de rîs. În virtutea unui instinct politic care n-a dat greş pînă acum, am pus diagnostice exacte mişcării teroriste UD.M.R., puseelor monarhice anacronice, spiritului revanşard şi reacţionar al unei Opoziţii străine de interesele Neamului, nemăsuratei lăcomii a unor evrei, caracterului necinstit şi antiromânesc al presei mercenare, precum şi Mafiei care tinde să sufoce România. Nu-mi place să-mi arog vreun merit, dar dacă s-a trezit la viaţă conştiinţa românească, aceasta s-a datorat, în bună măsură, nu „oratorilor” sau „ziariştilor” P.D.S.R.-ului, care sînt ca şi inexistenţi, ci din cauza noastră, a acelora care, slujind fenomenul „România Mare”, slujesc Patria. Îşi poate imagina cineva cum ar fi arătat peisajul politic şi publicistic al României fără noi? Cum ar fi jucat ungurii ceardaşul pe mormîntul Transilvaniei? Ce raiduri tot mai agresive şi rapace ar fi făcut suita înfometată a lui Mihai de Hohenzollern? Cîte zeci de mii de proprietăţi ar fi căpătat toţi aventurierii internaţionali, în temeiul unei odioase culpabilizări a Armatei Române, a Poporului Român, a României întregi? Reflectaţi, rogu-vă, la toate acestea. Şi, drept mulţumire, ce am primit noi în schimb? Haita i-a lăsat în pace pe Ion Iliescu, Silviu Brucan, Virgil Măgureanu, Petre Roman, Gelu Voican şi pe toţi cei care au pus mîna pe Putere prin acele diabolice scenarii din decembrie 1989 - repezindu-se asupra noastră. Şi aşa am devenit noi, patrioţii români, „extremişti”, şi „xenofobi”, şi „antisemiţi”, iar şefii teroriştilor care au ucis copii nevinovaţi, precum şi marionetele Opoziţiei, mînuite şi plătite din străinătate, s-au metamorfozat în democraţi, europeni, toleranţi, militanţi pentru binele ţării. Mai mare şarlatanie nici că se putea născoci! Adică noi, românii, la noi acasă, care ne opunem din răsputeri pretenţiilor aberante ale U.D.M.R.-ului, referitoare la sfîşierea teritorială a României, sîntem nişte barbari şi extremişti, de nu ne mai suportă Europa - în timp ce udemeriştii şi cozile de topor româneşti sînt expresii înalte ale democraţiei!  (va urma)

Text reprodus din revista „România Mare“,
 nr. din 3 nov. 1995

http://www.ziarultricolorul.ro/pentru-improspatarea-memoriei/zeii-i-pigmeii-i.html


=================================


MOTTO 1 , „Cîntă, zeiţă, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul. HOMER („Iliada“)
MOTTO 2 : „Un singur om, Sire, se poate face vinovat pentru nenorocirile atîtor milioane de oameni?!“. JACQUES PIERRE BRISSOT („A II-a scrisoare a unui girondin către Împăratul Austriei, Iosif al II-ea, după răscoala din Transilvania anului 1784“)

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE
MEMBRII ŞI SIMPATIZANŢII P.R.M.

Se repetă, la scară mare, escrocheria  hidoasă cu linşarea din 20 martie 1990, de la Tg. Mureş: nu ungurii l-au zdrobit os cu os pe românul Mihăilă Cofariu, ci românii erau să-l ucidă pe un ungur neidentificat! Ce-a făcut Ion Iliescu pentru a curma neruşinarea tot mai agresivă a U.D.M.R.-ului? În afara unor declaraţii (deci vorbe!) n-a făcut absolut nimic! Ba nu, tot a făcut ceva, dar nu pentru scoaterea în afara legii a U.D.M.R.-ului, ci pentru conservarea acestui partid ilegal! Şi spun asta pe baza poziţiei hotărîte a unor oameni ca Oliviu Gherman şi Ion Solcanu, care, atunci cînd eu şi Adrian Păunescu am propus, în biroul preşedintelui Senatului, declararea drept „ilegal” a acestui partid antistatal, s-au scuturat ca dracul de tămîie şi au spus că ei nu sînt de acord cu aşa ceva. Atunci, şi eu, şi Adrian Păunescu ne-am dat seama că prin gura celor doi vorbea „guru” de la Palatul Cotroceni. Şi-am mai verificat o dată traseul acesta: e vorba despre Scrisoarea Deschisă adresată de reputaţii economişti acad. N.N. Constantinescu şi prof. univ. dr. Florea Dumitrescu, în urmă cu vreo 3 luni, la o întîlnire a „patrulaterului”. Oliviu Gherman a lăudat-o, în faţa noastră, a tuturor, ba chiar i-a cerut premierului Nicolae Văcăroiu să dea un răspuns acelor foarte interesante propuneri de însănătoşire economică, dar, ce minune, după vreo două săptămîni, într-o şedinţă de Birou Permanent al Senatului, eu am adus vorba despre scrisoarea celor doi dascăli, la care aceiaşi Oliviu Gherman şi Ion Solcanu au strigat, într-un glas, ca doi eroi din filmele de desene animate: „E penibilă! E penibilă! Nu vă daţi seama?! N-are nici o valoare! E penibilă!”. Şi din nou mi-am dat seama că prin gura lor vorbea acelaşi atoateştiutor Ion Iliescu, care, de altfel, cred că e singurul şef de stat din lume care controlează Guvernul şi la 12 noaptea, odată ne-am trezit chiar cu el, cu mult după miezul nopţii, la o întîlnire a conducerilor celor 4 partide cu premierul Nicolae Văcăroiu, la Palatul Victoriei. Dacă l-ar controla în bine, nu ar deranja pe nimeni, dar, după cum merg lucrurile în România, se vede clar că îl controlează în rău. Nu poţi, într-o singură viaţă de om, să aplici în aceeaşi ţară şi modelul socialist, şi modelul capitalist, să fii şi student la Moscova, şi partener al petroliştilor din Texas, şi hei-rupist pe şantierele buncărelor Albaniei, şi zîmbitor la Casa Albă, şi ascultător atent al pildelor lui Ho şi Min, şi colaborator al Pentagonului care a bombardat timp de 10 ani tocmai Vietnamul lui Ho şi Min. N-am nimic împotriva lui Ion Iliescu, e o persoană cultivată şi inteligentă, dar omul a trişat întreaga viaţă, are un „ego” hiperbolizat (în care nu mai e loc pentru nimeni, nici măcar pentru Dumnezeu!) fiind un „maestru în arta supravieţuirii”, după cum îl denumeau nişte politologi străini - numai că „supravieţuirea“ asta a lui costă atît miliarde de dolari, cît şi Independenţa şi Viitorul României. Aveţi acum şi explicaţia celui de-al doilea Motto al articolului. Pentru cei care mă cunosc, a fost limpede că nu ieşirea necugetată a lui Ion Iliescu, din S.U.A., a reprezentat „detonatorul” supărării mele. Ca să fiu sincer, m-aş fi simţit jignit dacă m-ar fi comparat nu cu Jirinovski, ci cu Boris Elţîn - primul vorbeşte prostii, dar al doilea le şi face, efectiv, şi mă refer nu numai la circul existenţei lui, de alcoolic irecuperabil, care stîrneşte hohote de rîs pe toate meridianele lumii, ci şi, în special, la bombardarea Parlamentului din Moscova şi la sîngerosul război din Cecenia. Nemulţumirile mele faţă de politica duplicitară a lui Ion Iliescu sînt cu mult mai vechi şi s-au acumulat în timp: astfel, el ar vrea să ne facă pe toţi să credem că n-a fost implicat nici în asasinarea fostului şef al Statului Român, Nicolae Ceauşescu, nici în regia odioasă a uciderii a peste 1.000 de oameni nevinovaţi (pe vremea cînd EL era noul şef al statului), nici în dispariţia misterioasă a asasinilor, dintre care nici unul nu a fost pedepsit, nici în mineriadele din iunie 1990 şi septembrie 1991, care au provocat victime nevinovate, nici în semnarea Tratatului cu U.R.S.S. (România fiind singura ţară din lume care a semnat un tratat cu un mort!), nici în prăbuşirea nivelului de trai, nici în politica foarte slabă, de căciulire şi servilism, a diplomaţiei noastre, nici în pasivitatea condamnabilă a Justiţiei faţă de reţelele de tip mafiot - dar, în realitate, el e implicat în toate, fie direct, fie indirect, din pricina unei politici împrăştiate şi şovăielnice, prin care întîi cîntăreşte ce au de cîştigat poziţia şi imaginea lui, iar nu Interesul Naţional. Am început să-l cunosc bine pe Ion Iliescu. Mai ales că m-au ajutat unii oameni chiar din anturajul lui. Regretatul Mircea Muşat, cu o seară înainte de a muri, mi-a telefonat supărat şi mi-a spus: „Nu-l mai suport pe-ăsta, cînd îl văd mă apucă nebunia, n-a făcut nimic pentru ţara asta. Prin anii ’70, cînd l-a trecut pe linie moartă, Ceauşescu spunea că n-are nevoie de un om al ruşilor lîngă el, asta o ştiau toţi care lucrau atunci în Comitetul Central. Cornele, nu se mai poate, ăştia distrug ţara!” (sper că vînătorul de botezuri, tăieturi de moţ şi parastase V. M. Drăgulin n-o să facă Dosar şi pentru ridicarea imunităţii parlamentare a deputatului Mircea Muşat, nu de alta, dar acesta a decedat exact acum 1 an). La începutul anului 1994, cînd am publicat o Scrisoare Deschisă în care îl criticam sever pentru ruinarea ţării, Ion Iliescu i-a chemat la Palatul Cotroceni, tot pe la 12 noaptea, pe irozii care îi ţin isonul în conducerea P.D.S.R. şi le-a şuierat: „Aşa nu mai merge! Faceţi ce ştiţi, dar Vadim să fie pleznit!”. A doua zi, din Partidul România Mare s-au evaporat 2 senatori, Victor Stoicescu şi Constantin Moldovan, asupra cărora dusese „muncă de lămurire” Ion Solcanu. Zilele trecute, răspunzînd unei anchete iniţiate de o revistă cu privire la soarta parlamentarilor „independenţi”, acest Stoicescu şi-a recunoscut, indirect, greşeala şi înfrîngerea : „Cînd am plecat de la Vadim, ne-au felicitat toţi. Acum, nu ne mai bagă nimeni în seamă”. Păi, cam asta e soarta tuturor trădătorilor. Astăzi, Ion Iliescu a declanşat o nouă serie de represalii împotriva mea. Nu, nu-l mai însărcinează pe consilierul Paul Dobrescu să „spargă” P.R.M. ul, cum a făcut-o anul trecut, cînd se căuta un alt lider în locul meu - de data asta se încearcă chiar anihilarea şi distrugerea mea. Prin ce mijloace? Printr-un proces menit să mă scoată din viaţa politică şi să mă împiedice să candidez, nu numai la Preşedinţia României, ci şi la un nou mandat de senator! Aici, rafinamentul răzbunărilor de tip sovietic şi-a pierdut orice subţirime, devenind brutal şi odios. În mod concret, mi se înscenează o procedură de ridicare a imunităţii parlamentare, pentru a fi trambalat prin tribunale şi, evident, condamnat. Dacă nu la închisoare (pe 1.000 de ani, ca al III-lea Reich, nu-i aşa?), atunci măcar la o pedeapsă cu suspendare, ori la o amendă penală. Se vede treaba că pe Ion Iliescu l-a părăsit brusc imaginaţia. Măcar în sarcina lui Ceauşescu pusese vreo 60.000 de morţi şi sabotarea economiei naţionale. În sarcina mea ce credeţi că a pus? Insultă adusă autorităţii! Numai că un asemenea text de lege - astăzi anticonstituţional - îi aparţinea lui Ceauşescu şi se referea la autorităţile statului... comunist! Sau, cine ştie, poate că Iliescu consideră că l-am insultat în demnitatea lui de prim-secretar al CC. al U.T.C., ori în aceea de prim-secretar al judeţului Iaşi, mai ştii? Dacă ar fi să urmăm logica asta strîmbă, în realitate el se face vinovat de insultă adusă autorităţii, întrucît ultimul scandal de la el a pornit, atît eu (ca secretar al Senatului), cît şi Gheorghe Funar (ca primar ales al unui mare municipiu) fiind autorităţi ultragiate de acest om mult prea slobod la gură pentru a fi şef de stat. Noua Constituţie a României prevede fără echivoc: „Toţi cetăţenii sînt egali în faţa Legii” - ceea ce anulează automat orice privilegiu al unor „autorităţi“. După cum a sesizat toata lumea, Procuratura Generală isprăvise cu anchetarea tuturor udemeriştilor complotişti şi obraznici, a tuturor mafioţilor şi gangsterilor, aşa că s-a gîndit să reducă la tăcere pe preşedintele unui partid parlamentar, pe un om clasat la mai toate sondajele de opinie în primele 5 locuri ale personalităţilor politice ale României. Luîndu-mi o Declaraţie scrisă cu privire la unele texte apărute în „România Mare”, procurorul Marian Capotă mi-a mărturisit: „Nea Vadime, e o presiune extraordinară asupra noastră, nici nu-ţi dai seama. Se trag sfori înalte, de sus! Eu nu pot să fac nimic, mă dă afară ţiganul”. Atunci, i-am spus-o, direct, că asta nu mai e Justiţie şi că, dacă mai are o urmă de ruşine în obraz, să-şi dea demisia şi să iasă în faţa populaţiei pentru a-l demasca pe ţigan (V. M. Drăgulin) şi a spune tot adevărul. La fel, ministrul Justiţiei îi mărturisea zilele trecute unui ofiţer, în şoaptă, pentru a nu fi imprimat: „Domnule, situaţia e gravă, sînt amestecaţi Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu, ei fac presiuni pentru ridicarea imunităţii”. Dragă Chiuzbaiane, ne cunoaştem de vreo 20 de ani, am avut prieteni comuni, pe Eugen Barbu, pe Iosif Constantin Drăgan, pe nepotul lui Dimitrie Bolintineanu, eşti un om de spirit, nu te-ai cramponat niciodată de o funcţie, n-ai nici avere, locuieşti într-o amărîtă de garsonieră - de ce n-ai bărbăţia şi patriotismul de a convoca o Conferinţă de Presă, pentru a spune lumii întregi ce mascaradă ordinară a devenit Justiţia în România şi cum te bombardează preşedintele ţării şi şeful Serviciului Român de Informaţii, pentru a mă închide pe mine? Dacă n-o faci tu acum, crezi că nu se va găsi cineva care să o facă, foarte curînd? Desigur, aşa după cum îi cunoaşte o ţară întreagă, şi Ion Iliescu, şi Virgil Măgureanu vor nega cu superioritate orice amestec, numai că faptele sînt împotriva lor, numele lor se regăsesc, alăturate, pe adresa expediată de sinistrul personaj Vasile Manea Drăgulin, avut, probabil, la mînă, cu prezenţa lui în scandalul de la Sexy-Club (de ce nu spui tot adevărul, d-le colonel Pavel Abraham?), cu casa atribuită ilegal odraslei sale, în Bd. Dacia, cu voluminosul dosar de turnător plătit al Securităţii etc. Iar în vremea asta, presa ticăloşită şi Opoziţia, pe care le-am pus la respect şi mi le-am făcut duşmance de moarte tocmai pentru liniştea ţării şi ocrotirea lui Ion Iliescu şi a P.D.S.R.-ului, s-au repezit ca hienele în gîtul meu. În proverbiala lui prostie, Ion Cristoiu (fost comunist) dă de gol întreaga conjuraţie împotriva mea, care atestă că nu avem de-a face cu o chestiune juridică, ci cu una de răfuială şi de lichidare de conturi politice. Pentru că iată ce scrie caricatura asta a naturii, în „editorialul” său din ruşinea presei româneşti „Evenimentul zilei”, de luni, 30 octombrie 1995: „Întreaga presă independentă, toate forţele democratice din România DUC O BĂTĂLIE PE VIAŢĂ ŞI PE MOARTE pentru că, profitînd de un moment prielnic (?!) huliganului politic pe numele lui Corneliu Vadim Tudor SĂ I SE RIDICE IMUNITATEA PARLAMENTARĂ ŞI SĂ FIE TRIMIS ÎN JUSTIŢIE (...). N-are importanţă acum pentru ce se cere ridicarea imunităţii parlamentare a lui Corneliu Vadim Tudor. Important e faptul că trimiterea sa în Justiţie şi sancţionarea sa ar reprezenta un moment benefic (?!) pentru democraţia românească”. E cît se poate de clar. Deci, Justiţia nu mai are nici un cuvînt de spus, nici nu contează motivele reale sau inventate ale unei proceduri - importantă e gălăgia, presiunea, teroarea exercitată de nişte viermi colcăind prin varza presei şi a politicii antiromâneşti. Pentru cei care mai aveau îndoieli cu privire la ura de moarte pe care o nutresc împotriva mea vagabonzi ca acest Cristoiu, sau Băcanu, sau un oarecare Toma Roman (de la falita fiţuică „Formula AS”, ce nume neaoşe îşi mai trag unii evrei!) - acum cred că s-a spulberat orice dubiu, m-ar jupui ăştia de viu, mi-ar presăra sare pe răni şi mi-ar scoate ochii cu furculiţa, după metoda brevetată de unguri în decembrie 1989, la Zetea şi Dealul. Nu-i de mirare că deputatul Horia Rusu a declarat duminică, la Bacău: „Ion Cristoiu suferă de grandomanie, boala infantilă a piticilor. Ridicarea imunităţii parlamentare nu poate fi solicitată de conducerea unui ziar, ci doar de Parchetul General”. Şi iată că Parchetul General, pentru a da legitimitate şi un spor de greutate cusăturii cu aţă albă împotriva mea, a solicitat în aceste zile şi ridicarea imunităţii parlamentare a deputatului P.A.C. (actualmente P.N.Ţ.C.D.) Cornel Sturdza Popovici, pentru uciderea din culpă, cu maşina, a unei fetiţe de 8 ani. Numai că nenorocirea asta s-a petrecut în urma cu... 4 ani! De ce i-a trebuit sexyclubistului V.M. Drăgulin atîta amar de vreme pentru a finaliza un dosar despre care revista noastră scrie încă din 1993? Răspunsul e unul singur: pentru a dovedi că e imparţial şi a mă înfunda pe mine. Vă daţi seama ce scandal-monstru ar fi izbucnit dacă eu m-aş fi făcut „vinovat” nu de nişte „pilule” pamfletare (pe care nimeni nu poate dovedi că le-am scris ori le-am semnat eu) - ci de uciderea unui copilaş? Numai că asasinul de la PNŢCD e luat în braţe de toţi! De fapt, acest Trio Do-Re-Mi, pe nume Iliescu-Măgureanu-Drăgulin ar fi capabil să ridice imunitatea tuturor celor aproape 500 de senatori şi deputaţi, numai şi numai cu condiţia ca în năvodul ăsta să intru şi eu. Asta nu mai e Justiţie, ci prostituţie şi delirium tremens! De ce se pune un preţ aşa de mare pe capul meu? Numai pentru un mărunt şi nesemnat pamflet de presă, ori pentru vreo caricatură sau vreun răvaş de plăcintă care a iritat nişte nasuri mai subţiri? Sau poate pentru motivul mult mai întemeiat că s-a primit ordin de afară ca Mişcarea Naţională să fie decapitată şi îngropată?! Aceasta e taina „bătăliei pe viaţă şi pe moarte” (parcă mi-l şi închipui pe Piticul Sovietic Cristoiu, ca la Stalingrad!) care s-a pornit, din senin, împotriva mea, sfidîndu-se Constituţia, legile, separarea puterilor în stat şi chiar bunul-simţ. Numai că eu, în loc să mă sperii, am reacţii contrare, atipice: mă bucur ca un copil! Îmi voi pierde imunitatea? Pagubă-n ciuperci, bine că nu-mi voi pierde luciditatea, sau demnitatea, sau virilitatea. Dar, dacă tot e aşa dornic să ridice neapărat ceva în ţara noastă, de ce n-o ridica Ion Iliescu nivelul de trai? Sau poate că se urmăreşte exasperarea mea psihică, să ajung a striga, precum Lucreţiu Pătrăşcanu, după 3 zile şi 3 nopţi de veghe, pentru a evita să fie împuşcat prin vizorul uşii de la celulă: „Hai, terminaţi odată cu porcăria asta!“. Îndrăzniţi numai, inamici ai Patriei, să vă atingeţi de mine şi de stindardul pe care îl port - veţi simţi ce înseamnă mînia bunului Dumnezeu, care vă va risipi ca pe făina orbilor şi vă va da cît nu puteţi să duceţi! Mă acuză Ion Iliescu de mesianism? Mai mare onoare nici că se putea, români, fiindcă e mult mai înălţător mesianismul decît kaghebismul. În fond, ce-i reproşez eu lui Ion Iliescu? Faptul că ţara e condusă şi gospodărită prost. Îi mai reproşez situaţia (inadmisibilă, pentru un şef de stat) de a se fi înconjurat de nişte gangsteri dovediţi, de teapa lui Dumitru Iliescu, Sever Mureşan, Mihai Bujor Sion şi a altora, care „cotizează“ din plin la tot felul de cheltuieli prezidenţiale, astfel încît nimeni nu mai are curajul să-i ia la întrebări ori să-i controleze. Orice ar zice Ion Iliescu, oricîte vizite ar e-fectua peste hotare, oricîte personaje străine ar apărea la televizor pentru a ne asigura de făgaşul cel bun - realitatea e din ce în ce mai dramatică. Eu, unul, am avut o răbdare de înger. Dar am început să mi-o pierd, pentru că unii au abuzat de ea şi alţii au început să ne facă părtaşi şi pe noi, cei de la P.R.M., la dezastrul ţării. Şi nu-i drept. Ce-am condus noi, pentru a fi vinovaţi de ceea ce au stricat F.S.N.-ul, P.D.S.R.-ul şi primarii Opoziţiei? Ni s-au dat, parcă în scîrbă, 3 posturi de secretari de Stat şi 1 post de prefect, de parcă Iliescu şi P.D.S.R.-ul le aveau ca dotă de familie, le ofereau dintr-o ladă de zestre a lor şi numai a lor. În vremea asta, cel puţin 10 ambasadori, în metropole mari ale lumii, aparţin F.S.N.-ului, care pretinde că e în Opoziţie (Tokyo, Johannesburg, Cairo, chiar şi Paris). Demisia demnă a demnitarilor noştri a tăiat orice speculaţie a intriganţilor de profesie, care acum nu mai pot susţine că noi ne-am agăţat de vreo funcţie, pentru a obţine vreun avantaj. Îmi pare sincer rău de aceşti 4 oameni de valoare, ei sînt nişte sacrificaţi în păienjenişul jocurilor oculte ale P.D.S.R.-ului, care e bătut la palmă de nişte aroganţi inspectori străini, însă le promit eu că, de unde au plecat cu fruntea sus, se vor întoarce la fel de mîndri, foarte curînd. În cei 3 ani de cooperare cu P.D.S.R.-ul, partidul nostru n-a avut nici un avantaj, dimpotrivă, lumea era contrariată că îl sprijinim, în răspăr cu propriul nostru program de centru-stînga, raţional şi prudent faţă de o reformă impusă din exterior. Amintiţi-vă că, vreme de 3 ani, toate filialele noastre ne-au cerut să ieşim din această alianţă care nu prevestea nimic bun pentru Poporul Român, dar în interesul stabilităţii ţării, atît eu, cît şi Mircea Muşat şi ceilalţi membri ai conducerii partidului am tot cerut păsuire şi am găsit cele mai echilibristice metode de a nu abandona, la greu, P.D.S.R.-ul. Astăzi, simţindu-se el ceva mai tare pe poziţii, primind promisiuni că va fi admis într-o fantasmagorică Internaţională  Socialistă (de ce nu direct în Komintern?), P.D.S.R.-ul a răspuns „prezent“ la Apelul de Noapte de la Palatul Cotroceni şi a rupt el alianţa politică cu noi. A rupt ceea ce, de fapt, nici nu exista. Mai înainte de asta, rupsese alianţa cu Poporul Român, pe care, alături de F.S.N. şi de rechini ca Viorel Oancea şi Crin Halaicu, l-a adus în sapă de lemn. La 6 ani de la lovitura de stat din decembrie 1989, puterea lui Ion Iliescu este absolută, el controlează totul: Parlament, Guvern Justiţie, invocînd „limitele competenţelor” şi „separarea puterilor în stat” numai de ochii lumii, ori atunci cînd îi convine. Practic, avem de-a face cu o „înălţare la cer” a acestui politician, cu un fel de sanctificare a lui de către nişte carierişti fără şira spinării. Iliescu repetă, matematic, greşelile comise de Ceauşescu în ultimii săi ani („cezarismul asiatic”), cu singura diferenţă că acela, totuşi, a şi făcut ceva bun pentru Ţară şi Pacea Planetei. Şi astfel, după „dictatura de dezvoltare” a lui Ceauşescu, Poporul Român se vede confruntat cu „dictatura de demolare” a lui Iliescu, vizibilă la tot pasul, în ruinarea tuturor domeniilor, de la învăţămînt, ştiinţă şi cultură, pînă la industrie, agricultură şi urbanism. „Spune-mi cu cine te-nsoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti!” - zice un proverb poetic românesc. Preşedintelui Iliescu a început să-i fie ruşine cu noi („Ce relaţii ai d-ta cu extremiştii?” - îl întreba el, acum un an, pe generalul Gh. Carp), dar e teribil de mîndru de relaţiile cu un dezaxat psihic, ca Gelu Voican, ori cu un mafiot grobian, ca Dumitru Iliescu, ori cu un putregai social, ca Mihai Bujor Sion, ori cu un Mefisto sîngeros, ca Virgil Măgureanu. Putem noi lăsa România, la nesfîrşit, pe mîna unor asemenea aventurieri care vibrează mai mult la comenzile străinătăţii, decît la coma lentă în care se scufundă Poporul Român? Ştiu de la oameni de încredere din interiorul Palatului Cotroceni că, în urmă cu cîteva săptămîni, preşedintele Iliescu era hotărît să-l schimbe pe Măgureanu, pe motiv că „e băgat în prea multe măgării”, mai ales în politică (directorul S.R.I. propunînd pînă acum la cel puţin 5 oameni să-i ia locul lui Iliescu!) - dar uite că s-a răzgîndit, cei doi coalizîndu-se acum împotriva mea, precum odinioară împotriva lui Ceauşescu. Îl informez pe fostul meu coleg de facultate Virgil Măgureanu (fost Imre Asztalosz) că sînt la curent cu investigaţiile ilegale pe care le-a ordonat împotriva mea, în aceste zile, în comuna Butimanu, unde a trimis mai mulţi ofiţeri S.R.I., dar, oricît de mincinoasă ar fi ancheta asta, ea nu poate stabili altceva decît au declarat în scris şi prefectului pedeserist al judeţului Dîmboviţa, şi primarului ţărănist al comunei: eu n-am nici un fel de proprietate nici acolo, nici în altă parte, există numai un pătul şi vreo două grajduri părăginite pe care le-a cumpărat la o licitaţie LEGALĂ Fundaţia Umanistă „România Mare“. Şi mai e ceva: în ce calitate are acces nelimitat, la fondurile secrete ale fostei Securităţi, amicul lui Virgil Măgureanu, alcoolicul Mihai Pelin, care ne ameninţa recent pe toţi, în „Evenimentul zilei” (organul mascat al conducerii S.R.I.), cu „trenuri întregi de dosare şi înregistrări”?! Unde ai să te opreşti, Măgureanule? Cîţi oameni vrei să omori sau să împingi la sinucidere? Ştiu că nu crezi în Dumnezeu, dar măcar în amintirea părinţilor tăi, ţărani maghiari evlavioşi, din judeţul Sălaj, reculege-te şi nu mai călca pe cadavre, fiindcă totul, dar absolut totul se plăteşte nu numai în viaţa de aici, ci şi în viaţa de dincolo! Dă-ţi demisia, omule, fiindcă ai întins coarda prea tare şi aduci grave prejudicii siguranţei statului! Doamne, ce-a ajuns principalul Serviciu Secret al României, un aspirator de averi nemăsurate şi o armă de panică, teroare şi răfuială în mîna unui satrap! Numai cîteva cuvinte despre premierul Nicolae Văcăroiu. E un om de valoare, nimic de zis, îmi menţin părerea că e şi un bun gospodar. Din păcate, atît pentru el, cît şi pentru ţară - n-are curajul să spargă carapacea asta de interese, clientele şi ingerinţe, pentru a spune Adevărul. Ştiu de la el că, în nenumărate rînduri, a fost pe punctul de a-şi da demisia, scîrbit de amestecul grosolan al unor „comisari politici”, fie de la P.D.S.R., fie de prin străinătate, dar de fiecare dată a fost readus pe butucul de sacrificiu al locului de muncă. Fiindcă el este un om sacrificat, asta e clar. Nu-mi iese din minte dialogul pe care, în urmă cu vreo 6 luni, l-am avut în biroul lui, pe la 9 seara: „Domnule, i-am spus, de ce nu-l dai afară pe prefectul de Argeş, Vasile Niţu? E implicat în nişte afaceri colosale, a furat pe rupte, s-a mai băgat şi în nişte jocuri de întrajutorare, de unde a încasat miliarde de lei, pe scurtătură!“. Răspunsul premierului a fost, textual, acesta: „Domnule Vadim, dacă ar fi după mine, l-aş lega şi mîine. Dar a ameninţat că-şi va lua staţia de Televiziune şi va trece la Opoziţie, cu arme şi bagaje!“. Asta era prea de tot, aşa că am izbucnit: „Dar la Jilava nu poate să treacă el puţin? Ce-i aia, «a ameninţat»? Eşti primul-ministru al unei ţări, te rog să te respecţi şi să aplici Legea. Noi nu putem să vă susţinem, atîta vreme cît toleraţi asemenea gangsteri!”. Pînă la urmă, prefectul infractor a fost schimbat, dar puţin îi pasă lui. Acum fură şi mai la vedere, că doar e om de afaceri! La fel, premierul n-a putut nici acum să-mi dea un răspuns cu privire la miliardele de lei pe care Guvernul le aloca (prin mijlocirea Fundaţiei Culturale Române) scandaloasei şi falimentarei reviste „Dilema”, unde Andrei Pleşu, Mircea Iorgulescu şi gaşca lor tuciurie înjură nu numai Guvernul, ci şi România. Şi, dacă tot îi invit pe unii demnitari să spună Adevărul, să ştie şi ţara ce cancer are la stomac, încă operabil şi tratabil - îi rog pe generalii Costică Voicu, Dumitru Cristea, Ion Suceavă, Gh. Carp şi George Ioan Dănescu să mărturisească, public, tot ce mi-au spus mie în particular, să-şi asume răspunderea şi să demaşte tîlhăriile fără margini care se petrec şi din pricina cărora o duce atît de greu poporul acesta. (Ca să fiu sincer, pe Gh. Carp îl înţeleg, fiindcă el a fost pedepsit crunt de tandemul Ion Iliescu - Vasile Ionel, în 1994, numai pentru bănuiala de a-mi fi transmis un document nesecret, unde erau dezvăluite fraudele lui Niculae Spiroiu, tînărul general fiind dat afară de la Palatul Cotroceni şi rămînînd 6 luni fără serviciu.) Cînd vă veţi onora stelele de umeri, domnilor? Sau poate aşteptaţi mai întîi să vedeţi ce se petrece cu mine, dacă scap cu viaţă sau sînt terminat de Mafie? De ce mă lăsaţi pe mine „la ofsaid”, de ce numai eu am curajul să spun ce grozăvii se întîmplă, cu orice risc? Nu e cinstit să vă ţineţi deoparte! Normal că, luptîndu-mă singur, cu palmele goale, cu această Caracatiţă a Mafiei, am ajuns să fiu făcut nebun de tot felul de nemernici, de la hingherii de presă P.M. Băcanu, Ion Cristoiu, Dumitru Tinu, Mihai Creangă şi S.R. Stănescu, pînă la „politicieni” pîrîţi, agresivi şi groteşti ca Dinu Patriciu, Nistor Bădiceanu, Vasile Vetişanu, Adrian Popescu-Necşeşti, Radu Ciontea, Ioan Timiş, George Stancov, Vasile Lupu, Vasile Popovici, Paula Ivănescu, Silviu Brucan, Petru Burcă, Adrian Severin, Nicolae Manolescu ş.a. Din păcate pentru ei, mă simt într-o formă de zile mari şi am un echilibru psihic perfect. Rodul muncii mele din ultimele luni se vede cu ochiul liber: două reviste naţionale şi un Almanah cum n-a apărut în România niciodată! Dar ei ce produc? Numai mugete guturale! Şi, la urma-urmei, într-o ţară unde au murit cu minţile rătăcite doi corifei ca Mihai Eminescu şi Avram Iancu, nu e o ruşine să înnebuneşti cu gura arsă de setea Dreptăţii. Riscul cel mai mare nu este să mă răpună „orfelinele” astea, fiindcă aşa ceva nu se va întîmpla niciodată - puricii nu pot doborî un Leu, pot cel mult să-l sîcîie. Riscul cel mai mare este scîrba suverană care poate pune stăpînire pe mine, în mijlocul laşităţii aproape generale. Mai are rost să lupt? Pentru cine? Şi pentru ce? Orice aş zice şi aş face eu, este răstălmăcit imediat de o echipă de zgomote de-a dreptul satanică. Eu pledez pentru 2 ani de regim autoritar, înţelegînd prin asta autoritatea LEGII, fiindcă altminteri se va alege praful şi pulberea de ţara noastră - vînzătorii de ţară, recrutaţi, în special, tocmai dintre foştii leninişti şi stalinişti, mă acuză instantaneu de dictatură! Eu apăr viaţa copiilor din fosta Iugoslavie, bombardaţi de aviaţia NATO şi de Luftwaffe - la minut mi se aplică ştampila de anti-occidental şi pro-sovietic. În treacăt fie spus, cei care ne tot sperie cu Bau-Baul Occidentului sînt nişte imbecili pur-sînge: de mai bine de 100 de ani, de la Pacea de la Berlin, din 1878, ţările mici şi mijlocii tot sînt ameninţate cu pedepse, sancţiuni şi excomunicări, de către forţele care trasează noi şi noi planuri ale Ordinii Mondiale, numai că popoarele sînt tare încăpăţînate, nu ştiu decît de frica lui Dumnezeu. În ceea ce ne priveşte, a mai auzit cineva pe la noi de James Baker sau de Friedrich Könnig, care ne făcuseră viaţa grea în ultimii ani? Au ieşit la pensie şi au dispărut, la fel cum se va întîmpla şi cu Karsten Voigt, şi cu M.A. Martinez şi cu alţi impostori care tot încearcă marea cu degetul, să vadă cît de ticăloasă e clasa politică a unei ţări şi s-o jumulească mai bine de daruri şi atenţii, pe motiv că se intră foarte greu în Europa, dar ei se luptă de zor! Eu mă bat ca un disperat pentru drepturile românilor la ei acasă, victime ale purificării etnice întreprinse de grupările de şoc, paramilitare, ale U.D.M.R.-ului, mai ales în judeţele Harghita şi Covasna - dar cît ai zice peşte, foştii şi actualii tovarăşi de drum ai U.D.M.R.-ului întorc filmul pe dos şi mă pun tot pe mine la stîlpul infamiei, fiindcă eu aş dori... purificarea etnică şi alungarea minorităţilor. Îţi stă mintea-n loc de atîta neruşinare! Exemplele ar putea continua. În afara cîtorva individualităţi remarcabile pe care le asigur de toată preţuirea mea, clasa noastră politică este o gloabă rahitică, o ruşine şi o povară pentru sărăcitul nostru popor. Uitaţi-vă numai la veritabila „întrecere socialistă” a partidelor şi partiduleţelor care asudă zilnic, dînd declaraţii peste declaraţii cu privire la marea lor dragoste faţă de studenţi, pe care, totodată, vor să-i asmută împotriva altora - dar nimeni n-a făcut nimic concret pentru aceşti copii nefericiţi, eu fiind singurul politician din România acestui secol care acordă, de 3 ani de zile, cîte o bursă lunară la 10 studenţi din Valea Jiului, din salariul de senator.
Aşa după cum eu sînt singurul politician care oferă pachete de hrană şi medicamente la 110 familii de bătrîni, în cadrul programului umanitar „Cina Creştină” - la ultima ediţie, cea cu numărul XIII (ghinion!), desfăşurată luni, 30 oct. 1995, Televiziunea Antiromână a refuzat să trimită o echipă de filmare, jignind atît pe bătrînii noştri dragi, cît şi pe romanciera Ileana Vulpescu şi cîntăreaţa Ştefania Rareş, care le dăruiseră acestora cîteva clipe de încîntare artistică; de notat că directorul Dumitru Popa (care uneori transmite şi 10 minute zilnic cu activităţile iliesciene, dar nu vrea să acorde 10 secunde pe lună pentru bucuria unor bătrîni cuprinşi între 70 şi 95 de ani) l-a minţit pe prof. univ. dr. Titus Raveica, preşedintele C.N.A., că echipa de filmare e pe drum, uite-acuş soseşte. Ce ruşine!
Iubiţii mei fraţi români, v-am scris aici numai o parte dintre patimile pe care le am pe inimă. Am vrut să vă lămuresc cu privire la ultimele evenimente în care am fost angrenat şi, o dată cu mine, a fost atras şi partidul. Nu vă ascund că „acceleraţia” din ultimul timp are şi o raţiune politică bine gîndită: alegerile bat la uşă (poate chiar anticipate) ori, dacă noi ne-am fi menţinut în plasa P.D.S.R.-ului, n-am fi făcut nici o scofală, ne-am fi transformat într-o anexă a acestui partid şi ne-am fi trezit, în final, cu un procentaj de 5, 6 sau 7 la sută din voturi, sau cît ar fi vrut P.D.S.R.-ul să ne „distribuie” ; era imperios necesar să ne luăm soarta în propriile mîini, orice s-ar întîmpla; pe moment, poate că e neplăcut şi amar, dar pe termen lung o să-mi mulţumiţi. În privinţa mea, mi-am luat pe cont propriu „cursa prezidenţială”, fiindcă ar fi fost inuman să mă aruncaţi în „groapa cu lei” fără a mă lăsa să-mi fac programul meu, temeinic, din vreme, mai ales că eu nu am banii şi pîrghiile lui Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Aveţi încredere în steaua mea şi în faptul că, de acum într-un an de zile, se vor întîmpla multe în România, şi în preajma României, iar eu voi strica socotelile tuturor forţelor care vor colonizarea şi sfîrtecarea ţării noastre. Cel mai uşor lucru pentru mine şi pentru familia mea ar fi să ies din jocul ăsta tenebros, să mă retrag. Mie, politica nu mi-a adus nici un avantaj, ci numai păr alb, şi palpitaţii la inimă, şi un pui de diabet, şi nopţi nedormite, şi cutremure zilnice de presă, şi procese, şi bani irosiţi. Cel mai mare regret al meu ar fi ca voi, cei mulţi şi anonimi, să plătiţi pentru luptele şi, eventual, greşelile mele. Pentru că fac şi eu multe şi serioase greşeli, alarmaţi-vă abia atunci cînd n-aş recunoaşte aşa ceva. Mi se spune că o greşeală a mea este că mă bat cu prea mulţi deodată (aşa e, dar ce să mă fac, fiindcă fură prea mulţi deodată?). Mi se mai spune că folosesc un limbaj prea dur şi indecent (aşa o fi, dar încercaţi şi dvs. să intraţi în pielea unui om justiţiar, ca mine, care spune o dată cu frumosul, spune şi a doua oară la fel de civilizat, iar a treia oară izbucneşte într-un torent de lavă, fiindcă vede că hoţii sînt tot la locul lor, spionii îşi fac mendrele, iar românii au ajuns slugi în ţara lor!). Dacă aş fi un nesimţit, ca atîţia alţi politicieni pe care, cînd îi cauţi, îi găseşti ba la coadă la lapte bătut sau cîrnaţi, ba pe la tot felul de chiolhanuri sau distracţii - jur că nu m-ar durea capul, m-aş culca liniştit noaptea, iar ziua aş pleca la treabă fluierînd, salutat cu respect de toată lumea. Dar eu nu pot, organic, să fiu aşa, eu iau în plin toate nenorocirile altora, la mine vin bătrîni cu ochii înlăcrimaţi şi copii zdrenţuiţi, aş vrea să le dau tot ce am şi, pe deasupra, şi inima din piept. Nu, hotărît lucru, un om ca mine, care a fost toată viaţa lui un răzvrătit, nu poate fi bun de politician. Nu-i prea tîrziu - dacă veţi considera necesar -să vă căutaţi un alt preşedinte de partid.
Au trecut 6 ani de la nişte evenimente tulburi, care numai Revoluţie nu se pot numi, de vreme ce aproape 50 % din populaţie a alunecat sub pragul de jos al sărăciei. Vin Sărbătorile de Iarnă, tot mai triste şi fără de speranţă. Bătrînii se organizează, cu ultimele fărîme de vlagă, în Marşuri ale Disperării, autentice procesiuni înlăcrimate, care ar trebui să-i facă pe toţi să intre în pămînt de ruşine: Preşedinţie, Parlament, Guvern, Primării. Bătrînul general Gh. Catană tot în stradă doarme, de 4 luni, iar Capul Oştirii dă recepţii. Copiii românilor sînt mai săraci ca oricînd. Copiii mei au început să crească fără tată, fiindcă n-am timp de ei, eu m-am băgat în troaca politicii unde, nu-i aşa, te mănîncă porcii. Şi românii stau pe margine, fac galerie şi se joacă la telecomandă: un program, două programe, şapte programe. Iar prietenii meu au murit de supărare mare, care de embolie (Eugen Barbu), care de inimă (Mircea Muşa t), care de ciroză (generalul Ion Alexandru Munteanu). Cine urmează? Probabil că eu. Voi veţi hotărî dacă să continui sau nu. Dragoste cu sila nu se face. Dacă voi îmi veţi cere să opresc cele două reviste, să-mi dau demisia din Senat şi din fruntea Partidului - o voi face fără nici un regret. Dacă, dimpotrivă, îmi veţi cere să continui lupta (care, în fond, e a Neamului Românesc, eu fiind un efemer purtător al Drapelului), atunci sînt pregătit şi pentru aşa ceva, cu o singură rugăminte: ajutaţi-mă în vreun fel, puneţi şi voi umărul la bătălia asta, fiindcă, altminteri, ceea ce fac eu acum e un spectacol de sinucigaş. Pînă acum, în afara unui protest energic al Filialei P.U.N.R. Bihor şi a unui mare număr de mesaje de îmbărbătare - n-am simţit nici un ajutor concret. Probabil o să sosească, după ce voi fi lîngă părinţii mei, la Ghencea, la 2 metri sub pămînt. Voi, cei mulţi, şi simpli, şi săraci, sînteţi Zeii acestei ţări. N-au oare puterea Zeii să răpună Pigmeii? Pigmeii care ticăloşesc ţara şi v-au pus cuţitul la os! Păcat, mare păcat de ţara asta binecuvîntată de Dumnezeu, dar iată că a încăput în gheara canaliilor. Dar este oare societatea românească pregătită pentru Adevăr şi Dreptate? Mai avem noi o ţară a noastră? Mai avem Istorie? Mai sîntem un popor creştin, cînd voi asistaţi la linşarea conducătorilor voştri, din generaţie în generaţie? „Deşteaptă-te, Române!“. Vă iubesc pe toţi! (Sfîrşit)

CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din revista „România Mare“,
 nr. din 3 nov. 1995)

http://www.ziarultricolorul.ro/pentru-improspatarea-memoriei/zeii-i-pigmeii-ii.html