VINO, DOAMNE ISUSE! Pentru împrospătarea memoriei

Astăzi, 1 ianuarie 2001. Primul articol pe acest an, secol, mileniu. E întîia oară cînd am senzaţia că o cifră valorează mai mult decît un cuvînt. "La început a fost cuvîntul" - aşa se deschide Biblia. "La sfîrşit va fi cifra" - aşa ar fi trebuit ea să se închidă.


Numai că Biblia nu se va termina niciodată. E singura carte care rămîne deschisă, fiindcă ea e însăşi inima lui Dumnezeu. Au fost făcute, în aceste zile, atîtea glume şi speculaţii pe tema Mileniului III în care am intrat (unele nespus de îndoielnice!), încît cei care au, cu adevărat, ceva de spus, preferă să tacă. Pentru unii dintre ei, voi vorbi eu, acum. Ce este important în acest eveniment cosmic al morţii unui mileniu şi al naşterii unuia nou? Faptul că Apocalipsa nu a avut loc, aşa după cum, sute de ani, s-a tot anticipat. Dar trebuia aceasta să se producă în anul 2000? Nu trebuia, nu reiese de nicăieri asta, decît din calcule apocrife, dar omenirea îşi fixează termene precise. Întîi a fost febra Anului 1000, cînd puţinii oameni care trăiau atunci au aşteptat sfîrşitul lumii. Există mărturii care atestă o isterie dramatică a acelei perioade.

A trecut şi Anul 1000. Ce-i drept, o Apocalipsă ceva mai mică tot a avut loc: schisma tragică a Bisericii Creştine, la anul 1054, de la care pleacă multe dintre relele omenirii. Nu trebuie căutaţi vinovaţii nici printre ortodocşi, nici printre catolici; singurul vinovat e Diavolul. Între două respiraţii ale lui Dumnezeu, a trecut şi Anul 2000. Apocalipsa, în sens biblic, nu s-a produs nici atunci, nici acum. Dar ce înseamnă ea? Sfîrşitul lumii, învierea morţilor, judecarea oamenilor şi a neamurilor, apariţia lui Antichrist, precum şi, mai importantă decît toate, a doua venire a lui Isus Christos. Fiindcă El va veni, cu siguranţă. Iar cine nu crede asta, cine zîmbeşte cu scepticism sau cu superioritate, e mai mort decît Nero, care fugea din calea poporului răsculat, pentru a-şi salva viaţa, dar se ruga de gărzile sale să-l omoare, iar acestea nu vroiau. El, Nero, care l-a dat morţii pe Apostolul Petru... Poate că nici o viziune n-a valorat mai mult decît cuvintele rostite de călugărul florentin Savonarola, în 1493: "Mica noastră speranţă este ca Dumnezeu să lovească pămîntul cu sabia Sa". Numai focului putea să cadă pradă acest om sumbru, care a pus degetul pe rană - şi aşa s-a şi întîmplat, el fiind ars pe rug 5 ani mai tîrziu, în Piaţa Signoriei din Florenţa, iar eu am pus piciorul, în două rînduri, în doi ani diferiţi, pe chepengul acela de fier medieval, ca mica arenă a unui discobol, care marchează locul auto-dafeului său. Şi ce părere aveţi despre vizionara germană Hildegarde (1098-1179), care a lăsat una dintre cele mai tulburătoare mărturii anticipative? Ea a descris Fiara (pe Antichrist), la fel cum a făcut-o Profetul Daniel, cu un amănunt în plus: Fiara ar avea 284 de dinţi. Ori, Piaţa Sf. Petru de la Vatican are exact 284 de coloane, le-am văzut, săptămînile trecute, cu ochii mei. Atunci cînd călugăriţa cu pricina făcea această proorocire, coloanele nu existau, proiectul acestui simbol al creştinismului - Piaţa Sf. Petru - fiind realizat de Bernini 5 secole mai tîrziu. Ideea este că Dumnezeu a creat lumea, dar că trebuie să o pedepsească, deşi o iubeşte atît de mult (Evanghelia după Ioan). Şi asta din pricina răutăţii, şi trufiei, şi egoismului, şi cruzimii, şi gîndurilor urîte, şi lăcomiei, şi crimelor săvîrşite de oameni. Planul pe care îl are Dumnezeu cu această creaţie supremă a Sa - Omul - este greu de pătruns. De ce l-a făcut rău, dacă îl vrea bun? De ce i-a dat darul vieţii, dacă i-l ia înapoi? De ce îl lasă să se degradeze în mocirla păcatelor, dacă l-a făcut "după chipul şi asemănarea Lui"? Multe nu ştim. Şi, pe măsură ce îmbătrînim, iar fluviul timpului se îndreaptă spre vărsarea în Marea Veşniciei, ştim tot mai puţine. Noi, oamenii, n-am avut şansa să fim de faţă la Facerea Lumii. De ce am avea-o, oare, pe aceea de a fi de faţă la Sfîrşitul Lumii? Dar, cum va arăta "Ziua Domnului"? În 13 versete din Capitolul 24, Proorocul Isaiia dă măsura harului său vizionar, vorbind la timpul prezent: "Pămîntul e cu totul sfărîmat. Pămîntul e făcut bucăţi. Pămîntul se zguduie cu putere. Pămîntul se clatină ca un om beat, se leagănă ca o colibă, păcatul îl apasă cu tărie, el se prăbuşeşte şi nu se va mai ridica. (...) Atunci Luna se va tulbura, iar Soarele se va ruşina. (...) Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe obrajii tuturor. (...) Morţii vor învia, trupurile se vor ridica. O, voi, care vă tăvăliţi în colb, treziţi-vă şi cîntaţi de bucurie! Căci roua e semn al luminii şi pe tărîmul umbrelor o voi lăsa să cadă." În realitate, pentru fiecare om care moare, Apocalipsa are loc. Pentru victimele marilor cutremure de pămînt, ale inundaţiilor, incendiilor, epidemiilor, catastrofelor de tot felul, războaielor - sfîrşitul e apocaliptic. Pentru vietăţile ucise în abatoare sau în lupte armate - sfîrşitul este la fel de apocaliptic.

Am încheiat de curînd un secol care nu mai avea nevoie de nici un fel de Apocalipsă finală, întrucît făcuse deja două repetiţii decisive: e vorba de războaiele mondiale din 1914-1918 şi 1939-1945. Am vizitat un loc unde s-a livrat şi un supliment la "meniul apocaliptic": Hiroşima. (Nu vi se pare ciudat că Hiroşima şi Holocaust încep cu aceeaşi literă, ca şi Hades?) Acolo au murit oameni şi animale fără nici o vină, în chinuri groaznice, topiţi de flama bombei atomice, contorsionaţi, smochiniţi, reduşi la cartilagii, magmă şi cenuşă. Am căutat să înţeleg de ce era nevoie de o asemenea lecţie. Pentru că, neîndoielnic, a fost o lecţie dată de Dumnezeu întregii omeniri. Poate pentru a o feri de un dezastru şi mai cumplit, care ar fi putut avea loc mai tîrziu, cînd armele nucleare ar fi devenit şi mai devastatoare? Ori poate pentru a ţine "cîinii războiului" în lanţuri, pînă la venirea adevăratului soroc al sfîrşitului şi învierii? Niciodată nu voi afla. Tot ce am aflat este că preşedintele de atunci al Americii, Harry Truman, frecventase Şcoala Duminicală, era religios, se ruga şi avea convingerea că a făcut foarte bine ce a făcut. La fel după cum un urmaş al său, Bill Clinton, a bombardat, de-a valma, şi ţări musulmane, şi ţări creştine, dar e "veşnic tînăr şi ferice", cutreieră lumea nespus de vesel şi se pregăteşte de o posteritate a gloriei prezidenţiale de invidiat, la vîrsta la care alţii abia intră în politică. Încerc să înţeleg cu ce scop a creat Dumnezeu America, aşa cum a creat-o, pe fundamentul prigoanei europene împotriva creştinilor. De ce, în tot ceea ce face, America se situează, întotdeauna, de partea cea bună a baricadei? Indiferent ce ar face America în lume - că bombardează, că pedepseşte, că înfometează, că ajută, că pacifică - e bine. E din ce în ce mai bine. Aşa după cum Ludovic al XIV-lea spunea "Statul sînt eu", tot astfel America poate exclama: "Planeta sînt eu". Marele dramaturg francez Racine avea să moară, la numai 60 de ani, doar pentru că Regele Soare s-a uitat odată urît la el. (Am să scriu cîndva despre cele mai ciudate morţi din Istorie, cum ar fi, de pildă, acelea ale unor regi intoxicaţi cu piersici sau muşcaţi de maimuţe.) Dar nu se întîmplă, astăzi, acelaşi lucru cu şefi de stat care se pulverizează, efectiv, pentru că America s-a uitat urît la ei, aşa cum s-a uitat Regele Soare la Racine, în 1699? Îmi pun toate aceste întrebări pentru că vreau să aflu de ce se întîmplă aşa şi nu altfel. De ce un criminal ca Hitler e pedepsit exemplar, iar un criminal ca Truman rămîne în arenă şi scrie Istoria? Care este etalonul de măsură? De ce triumfă răul, atît de des, sub masca binelui? De ce vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, indivizi cu mîinile pătate de sînge (la modul propriu!), atei, pigmei, farisei, împărăţesc peste ţări şi popoare, în vreme ce copiii Domnului sînt surghiuniţi şi demonizaţi de parcă ei, şi nu Antichriştii, ar fi săvîrşit cele mai cumplite barbarii? De ce a lăsat Dumnezeu să-i scape din mînă glorioasa bazilică Sfînta Sofia, cu cetatea Constantinopol cu tot ("regina celor două continente şi a celor trei mări"), pentru a statornici, la porţile Europei, primul avanpost islamic? Puţină lume ştie, dar cei mai sîngeroşi asediatori ai cetăţii, în acel blestemat mai al anului 1453, cele mai crude animale de pradă cu care şi-a îndeplinit misiunea Mahomed al II-lea, la nebuneasca lui vîrstă de 22 de ani, n-au fost păgînii, ci creştinii: nu mai puţin de 30.000 de mercenari germani, italieni, sîrbi, unguri şi chiar greci, între care şi un căpitan de navă bulgar, pe nume Baltoglu, au luptat alături de turci la îngenuncherea cetăţii creştine, în vreme ce marele arhonte byzantin Notaras zicea: "Mai bine să văd domnind în Constantinopol fesul turcilor decît voalul papistaşilor"...

Istorie... Fapte de viaţă şi de moarte. De-au fost ieri sau acum 1000 de ani, ele sînt la fel de apuse şi ireversibile. Am încheiat un mileniu măreţ. A fost mileniul lui Dante, al lui Leonardo da Vinci, al lui Shakespeare, al lui Goethe, al lui Mozart, al lui Dostoievski, al marilor martiri şi reformatori Jan Hus, Ioana D'Arc, Martin Luther, Constantin Brâncoveanu. Aş vrea să cuprind acest mileniu cu ochii minţii, acum, cînd el s-a retras în vîrful picioarelor şi ghilotina implacabilă a timpului a căzut peste umbra lui. Într-adevăr, ce destin cosmic are şi generaţia asta a noastră: să asiste la moartea unui mileniu, să-i închidă ochii, să-l depună în groapa comună a Universului, în vreme ce un nou mileniu se naşte din pîntecele Eternităţii, purtînd cifra pithagoreică 3: sînt 3 lunile anotimpului, 3 vîrstele omului, 3 graţii, 3 dimensiuni ale lui Hermes Trismegistul ("cel de 3 ori mare"), 3 Crai de la Răsărit, 3 zilele petrecute de Isus în împărăţia morţii pînă la Înviere, 3 cîntări ale cocoşului (ceasul deşteptător al legiunilor romane), 3 cuvintele tălmăcite de Daniel (Mane, Tekel, Fares), ca să nu mai vorbim de cele 3 încercări din toate basmele lumii, de zicala "3 păzeşte", sau de cele 3 migdale sau plante din incantaţiile magice cu care încep atît de multe creaţii ale folclorului românesc. Dar, fireşte, Sfînta Treime e mai presus de toate: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh. Iată de ce, dacă numerologia are vreo valoare - şi eu cred că are, deşi a fost parazitată de tot felul de diletanţi - Mileniul III mi se pare născut sub semnul Sfintei Treimi. Şi totuşi, ştiţi ce nu ştim noi? Noi nu ştim esenţialul: şi anume că, dacă Mileniile I şi II au ţinut cîte 1000 de ani, Mileniul III s-ar putea să nu ţină atît, din foarte multe motive. S-ar putea să vină Împărăţia lui Dumnezeu, în care eu cred, cu tărie, şi atunci totul va căpăta altă semnificaţie şi bornele de hotar vor fi altele. S-ar mai putea, la fel de bine, să prindă viaţă un curent de idei care să impună omenirii altă cronologie, în funcţie de alte criterii (aşa cum, de altfel, au acum evreii, iranienii ş.a.). Dar cîte nu se pot întîmpla pe lungul drum a 10 secole? Oh, Doamne! În ce-am intrat! Dintre sutele de proorociri, mi-ar plăcea să cred că cea mai adevărată este aceea anunţată de un papirus descoperit la Piramida lui Keops, pe care, de asemenea, mă bucur că am vizitat-o pînă în măruntaiele ei: anul 2001 va marca, atenţie, "începutul Epocii spiritului curat". Dar mă gîndesc, cu inima cît un purice, şi la ce spunea călugărul vrăjitor Rasputin, despre boli şi epidemii: "Omul va fi tot atît de fragil ca şi o frunză uscată şi oasele sale se vor îndoi şi vor pîrîi ca o creangă pe care o rupi!"

E 1 ianuarie 2001. Ce greu mă obişnuiesc cu cifrele astea! În timp ce cuvintele au o limită, cifrele sînt infinite. În faţa grandorii acestui eveniment copleşitor, nu mai e nimic de spus. Mă uit pe fereastră. Afară ninge bogat, înţelept, eroic. Pe povîrnişul muntelui şi-a făcut apariţia o căprioară. O văd de la fereastră, sînt doar vreo 300 de metri între noi. (Nu scap de cifra 3, nici acum, iată, pe 3 august mi s-a născut prima fetiţă, şi tot pe 3 august, în 1993, mi s-a prăpădit tatăl.) Ciuta adulmecă, adastă puţin, apoi se apropie de locul amenajat de nişte săteni pentru tot cîrdul şi mănîncă. Mă rog la Dumnezeu să nu dea năvală haita celor 3 lupi (iarăşi 3, şi n-o fac intenţionat!), care bîntuie pe-aici. Nu ştiu cum se face, dar uite ce paradox: în natură, omul e atacat mai mult de animalele ierbivore decît de cele de pradă! La a doua venire a lui Isus, mieii vor zburda alături de lupi, iar cel mai mare criminal din Natură - omul - nu îi va mai ucide, ci îi va ocroti. E o utopie? Nu ştiu. Dar nu-mi pot împiedica deloc gîndurile să zboare în voie, pe tărîmuri fantastice. Te uită cum ninge Mileniul... Ninge peste murdăria Secolului XX, peste tranşeele sale pline de sînge, ninge cu fuioarele unor bandaje reci şi vindecătoare. Acelaşi cer, acelaşi pămînt, aceleaşi stalactite de zăpadă între ele - şi, totuşi, nimic nu mai e ca-nainte. Am deşelat un Mileniu sub noi, pînă l-am băgat în pămînt. Iar zăpada asta grozavă e valtrapul de doliu alb cu care îl îngropăm. Ninge peste seceta noastră cea de toate zilele, pe care nu ne-o mai da nouă astăzi, Doamne. Pe sub geamul meu, un rîu trece dintr-un mileniu în altul, dintr-o eră geologică în alta fără nici o problemă, ca prin "poarta galactică" a serialelor la care se uită copiii. Cel puţin dintr-un punct de vedere, semăn cu acest rîu: nici eu, nici el n-aveam ceas. Pentru că m-a prins cumpăra anilor, secolelor, mileniilor fără ceas la mînă, l-am dăruit celor 180 de copii bolnavi de la un Cămin din Bucureşti, să aibă bani pentru Pomul de Crăciun, pentru jucării şi pentru mîncare pînă la Paşti - administraţia stabilimentului respectiv a obţinut un preţ bun pe acea sculă de aur, 100.000.000 de lei. (Doamne, care dintre aceşti copii îmi va lua viaţa mîine? Profetul Ieremia, trecînd odată pe un pod, a văzut un copil, pe care l-a aruncat în apă, şi acesta s-a înecat. Întrebat de ce l-a omorît, Profetul a răspuns: "Am cruţat mii de vieţi, pentru că acest copil ar fi devenit un mare criminal".) Aşa e, aveau dreptate cei care mă criticau pentru luxul de a purta o astfel de bijuterie. Răspunsul meu, cum că alţii de ce poartă şi eu n-am voie, nu era răspunsul corect, computerul Cerului nu-l primea, se bloca şi scotea fum. Da, oricine poate să poarte, dar nu eu. Asta din foarte multe motive, dar principalul cred că e acesta: nu pot fi bogat într-o ţară săracă, iar flama strălucitoare a aurului zăpăceşte minţile. Astăzi am mîna uşoară, dar inima îmi e şi mai uşoară. Am învins unul dintre demonii din mine: lăcomia. N-am simţul proprietăţii, încep să mă mulţumesc cu cît îmi dă bunul Dumnezeu, iar pentru nevoile mele şi ale casei mele mi-a dat, nu pot să mă plîng. "La barza chioară îi face Dumnezeu cuib." Acum, am şi o avere, şi o comoară. Averea mea sînt cărţile, manuscrisele, autografele rare, monedele antice, colecţia de Biblii din întreaga lume şi din toate epocile. Comoara mea sînt copiii. Am venit cu ei la munte, pentru cîteva zile de vacanţă. Nu mai deschid nici aparatul de radio, nici televizorul. Nu mă mai interesează. Deşertăciunea deşertăciunilor... Ce titlu frumos, de film: "Departe de lumea dezlănţuită". Am sufletul rănit şi aştept cicatrizarea rănilor. Ce greu e să-ţi regăseşti pacea interioară, dar cît de necesar e să o cauţi! Am fost, pentru două săptămîni, paratrăznetul acelor forţe satanice care nu puteau privi lumina zilei, s-ar fi sfărîmat ca florile artificiale ale unei mirese bătrîne, toată fiinţa lor ar fi devenit "cenuşă, pulbere şi nimic" ("cinis, pulvis et nihil"), cum scria pe urnele sinucigaşilor din Toledo. Tot răul din ei l-au revărsat pe capul meu. Iar eu i-am lăsat să greşească pînă la capăt, pentru a înţelege toată lumea ce Iad a devenit societatea românească. Şi nu de ieri, de azi, ci în timp, de sute de ani, ceea ce l-a făcut pe Constantin Argetoianu să exclame, la începutul anilor '30: "România se prăbuşeşte în mlaştina corupţiei şi a anarhiei". Mai sînt cîteva "etaje" pînă la fund. Atunci cînd a fost fătat mînzul sacru al noului Mileniu, fetiţele mele m-au sorcovit într-o veselie pe care numai puritatea copilăriei o poate crea. Încerc să sparg clişeele automatismului, să nu iau mecanic formula urărilor, şi mă gîndesc că, iată, a venit o zi cînd sînge din sîngele meu se ridică în picioare, capătă chip şi îmi cîntă la ureche, cu zurgălăi de argint, să fiu ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir. Ce lucruri simple, dar cîte bucurii patriarhale! Afară, pocneau puştile şi artificiile pe boltă, speriind vietăţile pădurii, lumea petrecea, mînca şi bea, fără a şti că "ne săpăm mormîntul cu dinţii" (Shakespeare), iar doi îngeri de copii, care mă urmează, cu sfinţenie, în tot locul, pînă îşi vor lua zborul, mă băteau pe umăr cu nişte pomişori minusculi, din hîrtie colorată şi poleială, urîndu-mi mie, părintele lor, care i-am făcut în nopţi de urlet şi dor, să fiu "tare ca piatra, iute ca săgeata". E tare tata, puii mei, copiii mei, nu vă temeţi. E tare pentru că L-a găsit pe Domnul Dumnezeu şi de-atunci totul e altfel, mai înalt, mai pur, mai frumos. În definitiv, care e diferenţa dintre un credincios şi un om obişnuit, hai, să nu-i zicem păgîn? Diferenţa este că în vreme ce omul obişnuit se mulţumeşte cu sine însuşi, caută să se simtă bine, să-şi petreacă timpul cît mai frumos, să se pună la adăpost de nevoile materiale, să se vorbească despre el - creştinul ştie că totul nu e decît o trecere şi că Patria lui e în Cer. Nu-l înţelegeam pe bietul tata, care se mulţumea cu atît de puţin, ca pasărea cerului. N-o înţelegeam pe sărmana mea mamă, care, prin anii '70, disperată că nu mai are ce pune pe masă, îmi spunea că vrea să spele rufe prin vecini, ea, care citise tot romanul francez şi tot romanul englez, care devorase Biblia şi atîtea mii şi mii de pagini; eram ziarist de cîţiva ani, şi atunci m-am făcut mic şi m-am ruşinat de zvăpăiala tinereţii mele, dîndu-le părinţilor, lună de lună, o bună parte din leafa mea. Atunci am primit eu primul duş rece de la doi creştini care nu se plîngeau, pentru ei totul era "minunat" şi Îl slăveau pe Domnul, dar, de la o vreme, pe măsură ce se împuţinau la trup, ei nu mai puteau, venise vremea cînd hrana era înlocuită cu medicamente, care costă mai scump. Am spus-o şi o repet: pentru creştin, genunchii sînt mai importanţi ca ochii. Nu cred că e nevoie să explic de ce. Smeriţi-vă, ca să vă ridicaţi! În lecturile mele zilnice, am găsit un text pilduitor despre un mare filosof, Jean-Jacques Rousseau, care, cu cît a fost mai simplu şi mai modest, cu atît mai temeinic a pregătit Revoluţia Franceză. Un nobil care, de bună seamă, îl admira, l-a vizitat într-o zi pe nepregătite - aşa cum se întîmpla pe atunci, fiindcă nu existau nici telemobile, nici telegrame, nici emisari cu maşini rapide. Necăjit de propriile sale nenorociri (era grav bolnav, avea incontinenţă urinară, nu putea ieşi în societate din pricina mirosului pe care îl degaja), Rousseau devenise un mizantrop în toată puterea tristă a acestui cuvînt, aşa că l-a dojenit pe oaspetele nepoftit: "Domnule, ştiu de ce vii aici. Vii ca să vezi ce viaţă mizerabilă duc; ca să vezi cît de sărăcăcios este conţinutul oalei care fierbe pe foc! Vei vedea acolo o bucată de carne, un morcov şi trei cepe, nimic altceva. Du-te şi spune tuturor ce ai găsit, dacă-ţi face plăcere!". Repet, acest om a creat starea de spirit care a dus la izbucnirea celui mai mare eveniment politic din Istorie: Revoluţia Franceză! Şi asta are o explicaţie: Dumnezeu lucrează prin oameni. Nu prin toţi, ci prin cîţiva aleşi, care nici măcar nu înţeleg, întotdeauna, ce se întîmplă cu ei, dar o forţă mai presus de fire îi trage într-o anumită direcţie (dacă sînt oameni de acţiune) sau un înger le picură în creştet mirul inspiraţiei divine (dacă sînt creatori). Aşa şi cu fenomenele stranii pe care le trăiesc unii, dar alţii nu. Dumnezeu nu lucrează, în acest caz, prin 6 miliarde de oameni, ci numai prin 6 mii (să zicem), pe care îi alege drept receptacole ale misterelor, le transmite mesaje în stare de veghe sau în timpul somnului, le oferă revelaţii care altora le par de necrezut. Totul face parte din Planul Divin, iar un mort, un simplu mort analfabet, ştie, în tărîmul de dincolo, mai mult decît ştia Albert Einstein viu. Ce răspuns va găsi creştinismul la violenţa tot mai grozavă instaurată în lume? Ce facem cu tinerii, care riscă de scape de sub orice control şi îşi creează, singuri, o subcultură care ar putea să-i facă suboameni? Îi putem înfrîna şi educa doar cu pildele lipsite de har ale unor "păstori" păcătoşi, de genul preanefericitului Teoctist care, în loc să se bage în pat, s-a băgat în politică? Iată un fragment dintr-un articol-avertisment, pe care l-am aflat în revista prea puţin cunoscută "Calea Credinţei": "În mintea adolescenţilor, a copiilor şi a tinerilor, la capitolul «timp liber», toate activităţile tradiţionale se retrag, treptat, făcînd loc noii mode a jocurilor pe computer. Este vorba despre o nouă dimensiune a industriei de divertisment, ce presupune noi relaţii cu utilizatorii. În faţa «cutiei colorate» (a televizorului, adică), omul manifestă o atitudine pasivă, de simplu receptor al programelor difuzate. Dar acum, de cînd cu jocurile pe calculator, adio pasivitate! Avem posibilitatea de a deveni actori sau chiar autori în cadrul întîmplărilor de pe ecran. Realizatorii acestor jocuri spun că ele sînt mijloace de dezvoltare a imaginaţiei, a creativităţii. Pînă aici, totul este bine, nu? Ce ne facem, însă, pentru că nu toate jocurile sînt cu omuleţi preistorici care sar prin peşteri în căutare de îngheţată şi prăjituri? O privire sumară asupra unui catalog românesc de programe ne-a înspăimîntat pur şi simplu. Nu exagerăm! Iată cam ce li se oferă copiilor români la secţiunea - atenţie! - «jocuri»: «Mortal Kombat»; "Might and Magic - for Blood and Honour» (Putere şi Magie - pentru Sînge şi Onoare); «Hell Copter» (Elicopterul Iadului); «Uprising - Join or Die» (Revoltă - Alătură-te sau Mori); «Uprising 2 - Lead and Destroy» (Revoltă 2 - Domină şi Distruge); «Red line - Gang Warfare» (Linia roşie - Războiul Bandelor). Nu e prea greu să identificăm reperele acestei lumi virtuale: violenţă, revoltă, distrugere, sînge, putere, luptă, moarte. În revista «World» (mai 1998), Gene Edward Veith semnează articolul «Virtual Immorality» (Imoralitate virtuală). Veith aminteşte faptul că pe Internet există site-uri special create pentru cei care urăsc oameni celebri, de la actori şi cîntăreţi, la vedete de televiziune. Cu ajutorul unui simplu click, oricine poate lovi, pălmui sau pocni vedeta insuportabilă, ori o poate arunca într-o cadă pe care scrie: «Pericol - acid». Un computer mai performant permite «delectarea», în acelaşi timp, cu sunete produse de explozii, lovituri, împuşcături. Apărătorii acestor site-uri şi jocuri consideră că este distractiv să-ţi descarci nervii într-un mediu virtual, fără ca nimeni să fie rănit. Dar, oare, într-adevăr nimeni nu este rănit? Adevărul este că nu avem de-a face cu nişte simple «jocuri». Imaginea, o ştie oricine, are o putere impresionant mai mare decît cuvîntul".

Se poate glossa la infinit pe tema relaţiei dintre Om şi Divinitate. Un răspuns la întrebările noastre despre ce are de gînd Dumnezeu cu noi, oamenii, l-a dat Thomas Carlyle în celebra sa carte intitulată "Cultul Eroilor" (din tonalitatea căreia s-au inspirat atîţia şi atîţia creatori, inclusiv Vasile Pârvan al nostru, în "Memoriale"). Am să reproduc acest pasaj, fiindcă e dens şi trădează o experienţă de viaţă şi un spirit de observaţie cum au foarte, foarte puţini dintre cei care se îndeletnicesc cu scrisul: "A doua greşeală, comisă, cred eu, de marea majoritate, se referă însăşi la această «ambiţie». Exagerăm întotdeauna ambiţia Oamenilor Mari. Îi interpretăm greşit natura. Oamenii Mari nu sînt ambiţioşi în acest sens; doar un biet om mic este ambiţios în înţelesul acesta. Priviţi la omul care trăieşte în mizerie pentru că nu se poate ridica deasupra celorlalţi; care se macină singur, ros de nelinişti în privinţa talentelor şi a pretenţiilor sale; străduindu-se să-i convingă pe toţi, ca şi cum ar cerşi în numele lui Dumnezeu, să-l recunoască drept un Om Mare şi să-l pună în fruntea celorlalţi! O asemenea creatură este una dintre cele mai jalnice privelişti văzute vreodată sub soare. Un Om Mare? Un biet om sec şi ros de boli; mai bun ca gardian într-un spital decît pentru un tron deasupra semenilor. Vă sfătuiesc să vă feriţi din calea lui. El nu poate păşi pe căi liniştite; dacă nu te uiţi la el, dacă nu-l admiri, dacă nu scrii articole despre el, nu poate trăi. Este vorba despre vidul din omul acesta, nu despre măreţia lui. Neavînd nimic în el, tînjeşte şi este însetat să găseşti ceva în el. Cred cu adevărat că nici un Om Mare, nici măcar un om sincer care s-a bucurat de sănătate şi de esenţă reală nu a fost atît de chinuit ca el. (...) Da, voi spune din nou: aceştia sînt tăcuţii Oameni Mari! Privind în jur la deşertăciunea gălăgioasă a lumii, la cuvintele cu un sens atît de îngust şi la acţiunile cu atît de puţină valoare ajungi să-ţi placă tot mai mult să reflectezi la marele imperiu al tăcerii. Oameni nobili şi tăcuţi plasaţi ici şi colo, fiecare în domeniul său; gîndind în tăcere, lucrînd în tăcere; despre care nu menţionează nici un ziar de dimineaţă! Ei sînt sarea pămîntului. O ţară care nu are nici un astfel de om nu se află pe calea cea bună, este ca o pădure fără rădăcini, în care au crescut doar frunze şi crengi şi care se va veşteji curînd, încetînd să mai existe ca pădure. Vai nouă, dacă nu avem nimic altceva decît aparenţe şi vorbe! Tăcerea, marea împărăţie a tăcerii: mai presus de stele; mai adîncă decît împărăţiile Morţii! Numai ea este mare; toate celelalte sînt mici. Sper că noi, englezii, ne vom păstra multă vreme marele talent de a şti să tăcem. Să-i lăsăm pe alţii - care nu pot dacă nu urcă pe funduri de butoaie ca să trăncănească şi să fie văzuţi de toţi precupeţii - să-şi cultive cît vor darul vorbirii şi să devină o pădure de un verde crud, fără rădăcini! Căci spune Solomon: Există o vreme pentru vorbit, dar şi o vreme pentru tăcut. (...) Vorba lui Cato: Sînt atîtea statui în Forumul ăsta al vostru, încît n-ar fi mai bine ca lumea să se întrebe unde este statuia lui Cato?»".

Aşa am să fac şi eu. Am să tac. Voi continua să luminez acest Popor cu tot ce am mai bun în mine: cu inima mea, care e o candelă de veghe. N-am să mă mai amestec în ticăloşia, de zi cu zi, a vieţii. N-am să mai dau prilejul să se spună că eu înveninez existenţa Cetăţii. N-am să mai ofer ocazia de a se specula cuvinte şi fapte care, în esenţa lor, erau bune, dar încăpute pe mîna uneltitorilor de vrajbă, ele se întorceau împotriva mea. Sînt conştient că îi voi dezamăgi pe unii adepţi ai mei, care poate m-au perceput, pînă acum, ca pe un Sfînt Gheorghe călare pe un cal alb, omorînd balauri. N-am să omor pe nimeni. Şi nu sînt nici sfînt. Tot ce vreau este să mă lupt cu ispitele, pentru a trăi fără prihană, aşa cum au trăit părinţii mei. Nu voi mai fi "chimval sunător", ci "apă adîncă". Atîta doar aş vrea să se înţeleagă: nimicnicia lumii este atît de cumplită, încît Însuşi Mielul Sfînt a fost nevoit să pună mîna pe bici şi să-i altoiască, zdravăn, pe zarafii şi închinătorii la idoli, din Templu. Templu care, să nu uităm, după crucificarea lui Isus avea să fie distrus, ca pedeapsă divină, de generalul roman Titus (anul 70 d. Chr.), dar în Planul Divin era prevăzut să se capete o pedeapsă şi pentru asta, aşa că, după numai cîţiva ani, cuceritorii romani au suferit marea erupţie a Vezuviului, care a îngropat cetăţile Pompei şi Herculanum (anul 79 d. Chr.). "Aşa se scrie Istoria" e o frază stupidă şi ea trebuie înlocuită cu vorbele "Aşa scrie Dumnezeu Istoria". Dumnezeu, cel mai frumos cuvînt al tuturor limbilor! Dominus Deus. Uneori, arheologia semantică valorează mai mult decît toate descoperirile ştiinţifice: nimeni n-a observat pînă acum, bunăoară (deşi s-au scris zeci de mii de pagini despre viaţa şi opera lui), că numele celui mai tulburător compozitor al lumii, Beethoven, vine de la... Bethleem sau, în orice caz, are aceeaşi rădăcină (cu un "e" dublu, tipic flamand) ca şi aşezarea unde S-a născut Isus Christos. Este o temă de meditaţie? Eu cred că da. Ce ne aşteaptă? Ce va fi de acum încolo? Pînă unde va permite Demiurgul să fie provocat şi mîhnit de inconştienţa "ingineriei genetice", care poate naşte monştri? Ce războaie vor avea loc în 2001? Ce oameni de Stat vor muri? Şi cine, în general, mai poate ţine în frîu o omenire dezbinată, în care cîteva milioane de bogătaşi, fără milă şi fără ruşine, îşi bat, pur şi simplu, joc de cîteva miliarde de flămînzi? E drept oare să se întîmple aşa? Mai stăm mult pe această Planetă, sau ne vom muta pe un alt astru? La toate acestea, şi la multe altele, am un singur răspuns, de fapt un verset din Biblie, pe care îl citeam de la vîrsta de 5 ani, pictat pe sticlă, în casa bunicilor mei dinspre mamă: "Vino, Doamne Isuse!"

CORNELIU VADIM TUDOR

1 ianuarie 2001, Bran

http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=11121&format=html