- Stimate domnule profesor, ne-am dat întîlnire peste munţi, aici la Blaj, dvs. venind de la Cluj-Napoca, iar eu de la Bucureşti, pentru a celebra şi aici, cum se cuvine, în Transilvania, Unirea Principatelor de la 1859. Care credeţi, după părerea dvs. că sînt meritele Blajului în edificarea micii Uniri de la 1859 şi mai apoi a celei mari, de la 1918? - Pentru a înţelege o asemenea faptă şi o asemenea înfăptuire, într-adevăr istorică, este de absolută necesitate să pătrundem sensul evenimentelor, şi nu numai evenimentele ca atare.
Pătrunzîndu-le, ne dăm seama de starea de spirit a oamenilor, de gîndirea lor, de dorinţele lor, de aspiraţiile, de idealurile lor. Reuşind să pătrundem în mentalitatea oamenilor şi în starea lor de spirit, ne vom da cu uşurinţă seama că înfăptuirea Unirii a străbătut de-a lungul vremii mai multe faze, mai multe etape, mai multe trepte. Mai întîi a fost ideea, ideea de unitate spirituală, de unitate economică, de unitate politică a Ţărilor Româneşti. Ideea s-a transformat apoi în dorinţă, care a pătruns în conştiinţa oamenilor de jos, a mulţimilor. Şi este un lucru ştiut, adeverit de Istorie, anume cînd o idee mare pătrunde în conştiinţa mulţimilor nu există forţă care s-o smulgă, s-o dezrădăcineze. Ideea şi, mai ales, conştiinţa de unitate s-au transformat apoi în tendinţe. Şi, în sfîrşit, treapta superioară a fost lupta pentru realizarea ei, concretizarea, materializarea acţiunilor şi sincronizarea lor pe întreg teritoriul locuit de Poporul Român. Şi apoi, la nevoie, chiar înfruntarea cu forţă armată. A fost ultima etapă care s-a săvîrşit treptat, cu multe sacrificii. Ideea unirii a cuprins, cum spuneam, întregul Popor Român, fie că locuia în Transilvania, fie că locuia în Moldova, fie că locuia în Ţara Românească, în sens larg, deci întreg spaţiul etnic al Poporului Român. Aici, la Blaj, mai ales după 1754, cînd s-au înfiinţat primele şcoli, ideea a prins contururi şi în mintea învăţaţilor, în mintea profesorilor şi, de asemenea, în mintea tineretului, a studenţilor, cum se numeau elevii mai mărişori în vremea aceea. Este cazul să subliniem un fapt: şcolile din Blaj nu erau şcoli pur confesionale, cum s-a spus şi se mai spune; depăşeau cadrul confesional. Au fost şcoli spre care au alergat nu numai copiii greco-catolicilor, ci şi cei ai ortodocşilor; şi nu numai din Transilvania, ci şi din celelalte teritorii locuite de Poporul Român, respectiv din Ţara Românească, din Moldova şi apoi din România. Astfel încît şcolile din Blaj au fost şcoli naţionale şi au educat în acest spirit copiii şi tinerii. Ideea a prins contururi mai ales atunci cînd pe Cîmpia de la Blaj, la 3-15 mai din 1848, cei peste 40.000 de ţărani, conduşi de tribunii lor tineri, căliţi în focul revoluţiei încă din primăvara anului 1848, ţăranii, mulţimile adunate au exclamat: "Vrem să ne unim cu ţara!", aşa cum ne-a transmis marele revoluţionar şi patriot Nicolae Bălcescu. Şi ideea nu s-a mărginit numai la adunarea de la Blaj. Dimpotrivă, ea s-a răspîndit peste tot. Astăzi există tot mai numeroase mărturii care adeveresc că s-au desfăşurat acţiuni în această direcţie în satele de pe văile rîurilor transilvane şi din munţi. Oamenii simpli, preoţii, învăţătorii de sat o doreau, o urmăreau şi acţionau spre înfăptuirea ei, astfel încît, atunci cînd ea s-a realizat în 1859, terenul era pregătit, din punct de vedere spiritual şi chiar şi material. Pe bună dreptate, spunea Alexandru Papiu Ilarian (unul dintre cei mai de seamă tribuni de la 1848, devenit mai tîrziu sfetnic al lui Cuza) că, atunci cînd s-a ales Cuza domn, emoţiile, mişcările şi simţirea au fost poate mai mari în Transilvania, zicea el, decît în Moldova şi Ţara Românească. Poate că nu au fost mai mari, dar a fost în egală măsură simţirea apărută la unison cu simţirea românilor din Ţara Românească şi Moldova.
- Ce a însemnat Unirea de la 1859 pentru ardeleni?
- Fireşte, semnificaţiile ei au fost multe şi de o valoare excepţională. În vremea lui Cuza, se ştie bine, s-au realizat paşi însemnaţi spre omogenizarea societăţii, spre fundamentarea, cimentarea şi consolidarea Unirii. Între sfetnicii lui au fost şi ardeleni. În vremea lui Cuza au luat naştere instituţii de cultură şi instituţii de ştiinţă, care promovau aceeaşi idee fundamentală a Unirii. E destul să ne amintim de cele două mari societăţi culturale, care erau şi politice în acelaşi timp, "Astra", înfiinţată la 1861, care îşi avea sediul la Sibiu, şi "Societatea academică" de la 1867, viitoarea Academie Română (fundamentată tot de Cuza); în ambele se întruneau învăţaţi de pe tot cuprinsul pămîntului românesc. Alături de cei din România erau şi ardeleni, bucovineni, şi macedoneni. "Astra", ca şi "Societatea academică" au fost şcoli nu numai de unitate culturală, dar şi de unitate politică. Şi atunci, şi mai tîrziu, şi totdeauna, cultura nu poate fi desprinsă de aspectele politice. Ea serveşte programul politic, după cum programul politic serveşte cultura, mai ales în cazul unei idei măreţe. Treptat, treptat, urcînd pe cărările Istoriei, pas cu pas, întîlnim alte evenimente dominate de ideea de unitate. De pildă, la 1877. Se ştie bine că în Transilvania s-au organizat colecte în peste 350 de localităţi. Ca şi în Bucovina, de altfel. Şi, de asemenea, se ştie bine că la Războiul de Independenţă au participat, alături de eroii din România, şi eroi din Transilvania, din Banat, din Bucovina. Ei s-au înfrăţit în luptă, s-au înfrăţit în gîndire, s-au înfrăţit în ideal, în aspiraţii şi în înfăptuiri.
- Se poate spune că Unirea de la 1859 a pregătit Independenţa de la 1877?
- Fără Unirea din 1859 nu era de înţeles, şi nici nu se putea, de altfel, realiza Independenţa de la 1877. Este un adevăr axiomatic. Iar Independenţa de la 1877 a constituit piedestalul Unirii celei Mari din 1918. În intervalul de la 1877 la 1918, România n-a stat pasivă. Ideea de unitate n-a pălit nici o clipă, n-a scăzut în intensitate şi n-a lipsit din preocupările oamenilor. Şi nu numai în momente festive, cînd se aniversau evenimente sau personalităţi, ci zi de zi, ceas de ceas, ea era prezentă în conştiinţa oamenilor. Să ne amintim, de pildă, de acel plan temerar al lui Axente Sever, unul din participanţii de la 1848, unul din cei mai înaintaţi în gîndire şi acţiune, unul din cei mai revoluţionari, cu alte cuvinte, care făurea un plan cu ocazia activităţilor prilejuite de aniversarea răscoalei din 1784. Era un plan temerar, care preconiza pătrunderea armatelor române în Transilvania. Planul n-a fost înfăptuit, ideea însă, ca şi semnificaţia ei au rămas. Încă nu bătuse ceasul. A urmat anul 1894, cel al memorandiştilor, ca răspuns la opresiunea crescîndă declanşată de guvernarea potentaţilor, a nemeşilor maghiari. Unitatea de gîndire, de simţire, de acţiune între românii din Transilvania şi cei din România a fost atunci perfectă. Iar opinia publică europeană a fost atît de atentă la ce se întîmpla în Transilvania şi în România, în general, a fost atît de sensibilă şi de receptivă la ideea de unitate a Poporului Român, încît se spunea, pe bună dreptate, că problema românească a intrat pe porţile deschise ale Europei. Asta mai cu seamă cu ocazia procesului de la 7 mai 1894, de la Cluj, cînd memorandiştii au fost duşi în faţa unui juriu, care dinainte formulase judecata, şi au fost condamnaţi. Atunci reacţiile şi ecoul au fost extrem de puternice în toate zonele locuite de români.
- Îmi amintesc că citisem undeva despre o scenă petrecută între tribunul Ion Raţiu şi Delavrancea. Este adevărată, întru totul?
- Este cît se poate de adevărată şi impresionantă. Mai mulţi ardeleni trecuseră atunci în România pentru a scăpa de prigoană. Doctorul Ion Raţiu, care era preşedintele Partidului Naţional Român, era îndemnat şi el să urmeze exemplul altora. În acest scop, pentru a-1 convinge, Dimitrie Sturdza, care era preşedintele Consiliului de Miniştri, 1-a trimis pe Delavrancea. Întîlnirea dintre acesta şi fruntaşul ardelean s-a petrecut în Dumbrava Sibiului. Scriitorul i-a propus lui Raţiu să treacă în România, pentru a nu mai face anii de temniţă care îl aşteptau. Ion Raţiu a meditat îndelung şi a dat un răspuns de o frumuseţe etică şi de o emoţionantă ţinută politică: "Spune dumneata: ce s-ar întîmpla dacă eu te-aş urma şi în încercarea noastră de trecere aş fi împuşcat în spate? Numai laşii sînt împuşcaţi în spate. Ce ar zice ţărănimea şi mulţimile din Transilvania, cînd ar auzi că preşedintele partidului, Ion Raţiu, a fost împuşcat în spate ca un fugar, ca un laş? Eu rămîn aici, că aici mi-e locul, alături de aceşti oameni pe care i-am îndemnat şi care s-au solidarizat cu noi, şi sînt obligat să-i îndrum şi pe mai departe, eu şi alţii, ca şi mine".
- O scenă, într-adevăr, istorică. Au urmat apoi anii întîiului război mondial, la sfîrşitul căruia s-a întîmplat minunea întregirii Patriei. Cum apreciaţi dv, ca istoric, eflorescenţa ideii de unitate în acea epocă ?
- Procesul istoric şi-a urmat cursul firesc, în condiţii de data aceasta cruciale. Lupta deschisă era atît de răspîndită, era atît de adînc înrădăcinată în conştiinţa oamenilor, încît nu-i abătea nici o ameninţare, nici o primejdie, nici măcar primejdia cea mai mare - pierderea vieţii. Vă amintiţi foarte bine de romanul lui Liviu Rebreanu, "Pădurea spînzuraţilor". Este un roman izvorît dintr-o realitate istorică: dezertarea românilor din armatele austro-ungare şi trecerea în România pentru a se înscrie voluntari. Şi atunci cînd corpul de voluntari români, constituit din prizonierii de război aflaţi în Rusia, s-a întrunit la Darniţa, lîngă Kiev, şi a formulat programul lor de viitor, s-a mai pus o piatră la temeliile Unirii. Cea dintîi şi cea mai importantă problemă era aceea a căilor care să grăbească realizarea unirii. Pentru că în unire e puterea. De aceea, adunarea de la Darniţa este caracterizată de unii participanţi a fi fost chiar o primă Alba-Iulia. Fireşte, ea nu poate fi asemănată nici ca importanţă, nici ca anvergură, nici ca amploare, nici ca semnificaţie cu cea de la Alba-Iulia. Totuşi, importanţa ei a fost mare, pentru că era întîia dată cînd o mare mulţime de soldaţi din Transilvania şi din Bucovina s-a organizat şi a făurit planuri de viitor privind acest uriaş ideal străvechi, care era nu numai al lor, ci al întregului Popor Român. Tot astfel ca şi Unirea din 1859, şi Unirea cea mare din 1918 întregul Popor Român a făcut-o. În tot acest timp, omogenitatea noastră socială a fost perfectă, fiindcă şi muncitorii, şi intelectualii erau în prima şi a doua generaţie ieşiţi din sînul ţărănimii. Prin urmare, erau legaţi de această ţărănime, care forma marea majoritate a populaţiei, iar ţărănimea, după cum se ştie şi după cum se spune şi în Programul partidului, a jucat un rol deosebit de important în Istoria Poporului Român.
- Vorbind de 1859 din punct de vedere al Blajului, am vrea să vă întrebăm care credeţi că este semnificaţia prezenţei lui Alexandru Ioan Cuza la istorica Adunare de pe Cîmpia Libertăţii?
- Alături de tribunii revoluţiei ardelene din 1848, la Blaj au participat mai mulţi revoluţionari moldoveni şi munteni. Printre ei a fost Alexandru Ioan Cuza, unul dintre cei mai prestigioşi, încă de atunci, conducători politici ai Moldovei. Au fost de faţă, de asemenea, Vasile Alecsandri, Vasile Jianu, Zaharia Moldovan, Alecu Russo şi alţii. Acesta din urmă a lăsat şi nişte impresii scrise despre adunarea de la Blaj, care sînt de toată frumuseţea, în privinţa lui Cuza. El a fost nu numai la Blaj, dar şi după aceea, la Braşov, cînd sub influenţa programului de la Blaj revoluţionarii moldoveni au redactat "prinţipiile noastre pentru reformarea patriei". Acestea cuprindeau, printre altele, Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti.
- Aşadar, 1848, 1859, 1877 şi 1918 - patru cifre simbol, patru momente care configurează împreună Arcul de triumf al Unităţii, Independenţei şi Suveranităţii naţionale. Care sînt, din punctul dvs. de vedere, ca reprezentant al celei dintîi cărţi a unei Naţiuni, al Istoriei, prin urmare, roadele prezente şi viitoare ale Unităţii naţionale şi ale Independenţei de stat?
- În istoria popoarelor sînt multe idei cardinale. Între ele, fără îndoială, luminoase, semnificative, sînt acelea de Unitate, de Independenţă şi de Suveranitate. Ideea de unitate înseamnă adunarea sub aceeaşi cupolă a tuturor fiilor de aceeaşi origine, de aceeaşi limbă, cu aceleaşi idealuri, cu aceleaşi aspiraţii. Această idee de unitate nu aparţine numai unui moment, sau unei generaţii. Ea este o permanenţă, una dintre marile permanenţe, care nu-şi sfîrşeşte viaţa o dată cu împlinirea, ci îşi continuă valenţele şi după aceea, multă vreme, totdeauna, aş putea spune. Ea se perpetuează şi astăzi, în vremea noastră, vreme care nu este altceva decît un nou urcuş, pe o treaptă superioară, al evenimentelor de care vorbeam, în această vreme se poate spune că, mai mult ca oricînd, se respectă tradiţia, se respectă trecutul de luptă.
CORNELIU VADIM TUDOR
(Interviu realizat pentru TVR, în ianuarie 1982)
http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=11097&format=html
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu