N-a fost să fie aşa. Haideţi să ne uităm la acest sanctuar, care e Cimitirul Bellu, inaugurat în 1859, atunci cînd a fost îngropat aici un copilaş, de 4 ani, al lui C.A. Rosetti. Pe Aleea Scriitorilor, alături de Mihai Eminescu, îşi dorm somnul de veci cei care s-au stins din viaţă în aceşti 30 de ani: Marin Preda, Nichita Stănescu, Eugen Barbu, cărora li s-au adăugat alţi creatori, de valoare, risipiţi în alte părţi, şi mă refer la Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru, Mihai Ungheanu, George Sbârcea, Sabin Bălaşa, Mircea Muşat, Octavian Paler, Valentin Păunescu, Mircea Micu ş.a. Aşa cum se vede, cei mai mulţi sînt poeţi. Pentru simplul fapt că poeţii ard ca o torţă, se consumă mai intens. Noi am trăit alături de ei, drumurile ni s-au întretăiat, dar nu i-am cunoscut, nu i-am preţuit, ba chiar, în unele cazuri, superioritatea lor ne stingherea. Nu alta a fost soarta Mîntuitorului Nostru Isus Christos, pe care lumea rea L-a prigonit. Ea, lumea, pentru care Dumnezeu Tatăl L-a creat pe Isus, pentru a prelua nu numai păcatele muritorilor, ci şi bolile lor. În Cartea Sfîntă există un verset tulburător, pe care mama mea îl citea cu lacrimi în ochi şi îl considera "Inima Bibliei". Deschidem Evanghelia Sfîntului Apostol Ioan şi citim: "Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît a dat pe singurul său Fiu, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică". Tot astfel, vom spune şi noi astăzi: Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu Poporul Român cel dreptcredincios, încît ni l-a dat pe acest vulcan de om, fratele nostru cu nume de împărat roman, Adrian. Nu întîmplător, destinul a făcut ca el să se nască în Basarabia românească, exact în vremea Războiului Sfînt pentru Întregirea Neamului. El s-a născut la 20 iulie, în tunetele zilei de Sf. Ilie. Aidoma lui Nicolae Labiş - tot fiu de învăţător, aflat, şi el, în acest Pantheon, de la Bellu - Adrian Păunescu era născut pentru poezie. Ceea ce alţii scriu greu, el scria uşor şi natural, versurile izvorînd din mintea lui sclipitoare aidoma unui "şirag de piatră rară", vorba altui poet de frunte, născut tot în Basarabia, Alexandru Mateevici. Şi iată că acelaşi destin face ca el să fie redat pămîntului Patriei, pe care atît de mult a iubit-o, într-o zi care, în copilăria noastră, era înscrisă cu roşu în calendar, dar cu negru în inimile părinţilor şi dascălilor noştri: 7 noiembrie. Este, şi acesta, un semn că Dumnezeu a primit jertfa idealistă pe care fratele nostru a făcut-o pe Altarul Patriei şi l-a zidit pe el la temelia apropiatei Uniri. Aceasta e datoria sfîntă a generaţiei noastre: să înfăptuim Unirea! Au făcut, şi alţii, destule fapte importante pentru reunificarea, pe cale paşnică, a Basarabiei cu Patria-Mamă, dar Adrian a făcut mai mult decît toţi, chiar şi pentru simplul fapt că el a fost arestat de regimul ilegal de la Tiraspol. Adică a pătimit, efectiv, pentru pămîntul pe care, de altfel, se născuse şi făcuse primii paşi în viaţă. Dar el a împodobit şi Pomul de Crăciun al Ardealului cu globurile de rubin ale cîntecelor şi pelerinajelor sale. Practic, nu există nici un loc important al geografiei istorice a Poporului Român, unde să nu se vadă urmele trecerii lui: la Sarmizegetusa, la Rîmeţi, la Alba Iulia, la Putna, la Mînăstirea Dealu, la Mînăstirea Sîmbăta de Sus, la Densuş, pe Cîmpia Turzii, la Peştera Sfîntului Andrei - care este prima biserică creştină din Europa, fiindcă acolo a evanghelizat întîiul chemat de către Mîntuitor, Sfîntul Apostol Andrei, după numele căruia şi-a botezat fiul Adrian Păunescu - dar şi la Călugăreni, la Podul Înalt, la Rovine, la Mărăşeşti, la Valul lui Traian, la Adamclisi şi în atîtea alte locuri de aducere aminte, unde el a ţinut lecţii de autentică "religie naturală", mai cu seamă în folosul tinerei generaţii. Dacă din punct de vedere poetic şi publicistic eu îl compar cu Octavian Goga - din punct de vedere al apostolatului naţional el se aseamănă cu Nicolae Iorga. Atunci cînd patimile se vor stinge, cînd viaţa ne va da, tuturor, un etalon valoric adevărat şi o cumpănă dreaptă, noi, sau generaţia care va veni după noi, vom reface şi vom pune în ordine şi în lumină traseul fenomenal pe care l-a parcurs, ca un Sisif modern, zi de zi, timp de 40 de ani, acest om providenţial. Nimeni, în perioada postbelică, n-a mai făcut pentru Ideea Naţională cît a făcut Adrian Păunescu. Aceia care nici măcar acum n-au loc de el şi îl atacă, josnic, ştiu foarte bine că Adrian Păunescu n-a dus, pe nimeni, cu forţa la Cenaclul Flacăra. Dimpotrivă, sălile de spectacole şi stadioanele erau neîncăpătoare şi au existat oameni care încercau să pătrundă înăuntru chiar prin sistemele de ventilaţie. Acela a fost un fenomen, deopotrivă, cultural şi social, care a influenţat, pozitiv, educaţia tinerei generaţii. Există, din fericire, imagini filmate ale acelui marathon artistic, care nu pot fi falsificate şi care demonstrează ce jubilaţie domnea printre participanţi. La urma urmei, Domnul Isus a spus: "Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu". Cu mulţi ani în urmă, un prieten al lui Nicu Ceauşescu mi-a povestit o scenă foarte interesantă - o spun, acum, pentru prima oară. Se afla la un astfel de spectacol, cînd magnetismul lui Adrian atinsese cota maximă şi mii de oameni erau electrizaţi. Atunci, acel amic i-a spus tînărului: "Nicule, ce te faci dacă Păunescu se pune în fruntea acestor oameni dezlănţuiţi, ocupă Comitetul Central şi îl răstoarnă pe taică-tu de la Putere?". Nicu Ceauşescu a fost îngrozit! Iată una dintre premizele care au dus la căutarea unui pretext pentru interzicerea Cenaclului Flacăra, în vara lui 1985. Aceea a fost o primă şi teribilă lovitură pentru Adrian Păunescu. Mărturisesc că, atunci cînd am aflat, i-am telefonat acasă lui Adrian - nu existau telefoane mobile - şi am vrut să-l îmbărbătez. Din păcate, el era într-o asemenea stare încît, pur şi simplu, nu putea vorbi cu nimeni. Atunci am plîns, în hohote, atît pentru acei tineri care s-au prăpădit în nefericitul accident, de care nu era vinovat nimeni, cît şi pentru soarta noastră nenorocită, a mea şi a lui, de a crede într-o idee care ne sacrifica şi pe noi, pentru a rămîne în arenă numai ei, analfabeţii. Aşa cum se întîmplă şi acum. Aceşti indivizi primitivi n-au avut loc de Adrian Păunescu nici în viaţă, dar nu au loc nici în moarte. Eu îi anunţ că Adrian Păunescu mort e mai important decît sînt ei vii! Nu ştiu, dar acest popor parcă ispăşeşte un blestem, care nu se mai termină. A doua lovitură cumplită a primit-o fratele nostru în decembrie 1989, din partea altor primitivi, care înţeleseseră că s-a dat drumul la linşaj, la teroare, la jaf, la anarhie. Apoi, Bunul Dumnezeu i-a dat forţa necesară lui Adrian Păunescu să intre, cu fruntea sus, prin meritele sale, în Senatul României. Era în 1992. De atunci, noi nu ne-am mai despărţit. Printr-o mişcare inteligentă, ca de şah, noi am creat atunci un grup politic în Senat, cu frumoasa titulatură de la 1840, Partida Naţională, în virtutea căreia el a putut deveni membru al delegaţiei României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Eu cred că acea perioadă a fost cea mai frumoasă etapă din existenţa lui postdecembristă. După ce cucerise România, cucerea şi Europa. Fiindcă acesta e adevărul: în timp ce unele glorii, născute la "uşa cafenelei", cum spunea Eminescu, se pierd în anonimat imediat cum trec de Vama Curtici - Adrian Păunescu a fost o celebritate în multe zone ale Europei, şi nu numai printre români, ci şi printre străini. El semăna cu Hemingway şi Walt Whitman. El a fost pentru România ceea ce a fost Victor Hugo pentru Franţa. Dar şarpele răutăţii şi intoleranţei omeneşti stătea la pîndă. Alte lovituri aveau să-l aştepte pe Adrian Păunescu: în 1996, el n-a mai intrat în Senat şi atunci eu i-am întins, din nou, o mînă de prieten, l-am invitat la al II-lea Congres al partidului pe care îl conduc, l-am împrietenit, la dineu, cu oaspetele nostru din Franţa, Jean Marie Le Pen, apoi, în miez de noapte, ne-am făcut fraţi de cruce cu primarul Clujului, Gh. Funar, la Crucea lui Avram Iancu, de pe Dealul Mărişel. În fine, ultimele izbituri ale sorţii, care, neîndoielnic, i-au slăbit inima, s-au produs în rafală: în 2006 şi în 2008. În 2006, el a fost pus la zid într-o făcătură grosolană, numită Raport asupra Procesului Comunismului, iar în 2008 a fost trecut pe o "listă neagră", fiind scos, prin fraudă, din Senat. Asta e culmea hoţiei politice din lume: un om să cîştige, detaşat, Colegiul Uninominal, dar să intre în Parlament cel de pe locul IV! Păstrînd proporţiile, e ca şi cum un sportiv cîştigă Medalia de Aur, la Olimpiadă, dar pe podium nu ajunge el, ci un diletant, eventual într-un scaun cu rotile. Ce tristă ironie a sorţii, să i se întîmple o asemenea nedreptate lui Adrian, care scrisese o poezie, pusă şi pe muzică, despre cineva care alergase de unul singur, dar ieşise pe locul II! Aşa ceva numai în România era posibil! Toate aceste fărădelegi l-au rănit profund pe acest om atît de sensibil. În sfîrşit, o ultimă lovitură: vestea amputării pensiei! Un alt drept cîştigat cinstit, prin muncă neobosită, care i s-a furat. De ce? Cum e posibil? Şi de ce se mai perindă unii, jucînd un teatru de irozi, pe la catafalcul lui, cînd se ştie bine că ei sînt cei care l-au vînat pe acest om? Un om incomod, a cărui voce tunătoare a răsunat timp de 12 ani în Parlament, dar România este, după cum se ştie, ţara unde adevărul umblă cu capul spart.
Dragi prieteni,
aş putea vorbi despre Adrian Păunescu zile întregi, dar vremea vorbelor a trecut. El face parte din tinereţea noastră. Vorba lui Serghei Esenin, pe care el l-a iubit atît de mult: "Nu voi mai fi tînăr niciodată". Copiii şi adolescenţii care se află aici să-şi aducă aminte, la maturitate şi la bătrîneţe, că au participat la funeraliile lui Adrian Păunescu. Aşa aveau să-şi aducă aminte, decenii de-a rîndul, cei care au fost de faţă la înmormîntarea lui Mihai Eminescu. Mă uit la el, cum doarme pe un pat de flori, şi am senzaţia că veghez la somnul unui vulcan. Pentru că asta a fost Adrian Păunescu: un om ca un vulcan. Chiar şi atunci cînd el vorbea în şoaptă, tandru, duios - iar Adrian Năstase, aflat aici, în asistenţă, pe care eu l-am împrietenit cu Adrian Păunescu, ştie despre ce vorbesc - în adîncimile sufletului său lava clocotea. Îi rog pe cei care încep omagierea ilustrului dispărut cu măsuri asiguratorii, cum că opiniile lor politice au diferit, să ne scutească de ipocrizia asta. În comparaţie cu Adrian Păunescu, ei nu sînt nimeni. Nu ne interesează opiniile lor politice! Singurele opinii politice corecte în România acestor ani de adîncă ruşine naţională sînt ale Idealului Naţional. Ale Demnităţii Româneşti. Ale Salvării Patriei de la catastrofă. Iar acestea au fost opiniile lui Adrian Păunescu, pe care el le-a slujit, le-a popularizat şi le-a îmbogăţit. Adică ale unui om vertical şi de caracter, care nu şi-a falsificat biografia. Restul nu e tăcere, ci pălăvrăgeală. Un gînd părintesc pentru fiica lui mai mică, Ana Maria. Ea e de aceeaşi vîrstă cu fiica mea, Lidia. Ele se cunosc de la vîrsta de 4 ani. Mă uit la Ana Maria cum o zguduie plînsul şi mă gîndesc că aşa va plînge şi fetiţa mea, cînd am să mor eu.
Aduc, astăzi, omagiul meu celui care mi-a fost ca un frate siamez. Timp de cel puţin 25 de ani, cine spunea Adrian Păunescu spunea şi Vadim Tudor, şi invers. Acum, am rămas singur. Ani de zile, din 1992 şi pînă azi, noi am fost ca doi voinici, care au luptat spate în spate. Ne-am bătut ca leii pentru Cauza Naţională, pentru drepturile poporului nostru atît de frumos şi de obidit. Culmea este că, în relaţia noastră, el era cel înţelept şi temperat, care mă invita la "nuanţe". Nu pot să vă spun ce este acum în inima mea. Neîndoielnic, ar fi trebuit decretat Doliu Naţional. Dacă acum nu e Doliu Naţional, atunci cînd? Dacă nu aici, atunci unde? Ticăloşii care fac ţara asta praf probabil că s-au gîndit că li se epuizează stocul şi ei nu mai apucă. Să le fie ruşine obrazului! În decembrie 1983 îl îngropam, tot aici, pe Nichita Stănescu. În septembrie 1993 îl îngropam pe Eugen Barbu. Iată-i cum stau, amîndoi, alături precum în raftul unei biblioteci cosmice. Acum, la picioarele Luceafărului s-a aşezat, în falduri Tricolore, ca o Cuminţenie a Pămîntului, un alt scriitor major al ţării noastre, Adrian Păunescu. Fie ca acolo, în Rai, să-L încînte pe Demiurg cu un cenaclu nou, pe care să-l slujească alţi poeţi importanţi: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru. Ce stol de îngeri! Se apropie Sărbătorile de Iarnă. Pe Adrian Păunescu îl vor troieni zăpezile şi, mai apoi, florile de tei din copacul lui Eminescu.
Îngăduiţi-mi să închei, citind o elegie pe care am scris-o chiar în această dimineaţă de duminică.
Adio, fratele meu geamăn
Tristă duminică trăim.
Om bun, şi drag, şi fără seamăn
Abia acum te preţuim.
Adio, forţă a naturii
Te-au pus pigmeii la pămînt.
"Complotul bubei" şi al urii
Te-a hărţuit pîn' la mormînt.
Curînd vor răsuna colinde
Curînd Crăciunul va veni
Şi candele se vor aprinde
Pe-ntinsul scumpei Românii.
Un scaun gol va fi la masă
Precum e tronul princiar.
Şi-un strop de vin de tămîioasă
Noi vom vărsa, plîngînd amar.
E-o zi de toamnă aurie
Ce pace dulce e-mprejur!
Doar eu sînt ca o rană vie
Ce îmi dai, Doamne, să îndur?
De ce ni-l iei aşa devreme
Pe cel mai nobil dintre noi?
Crucificat peste poeme
Pentru cei mulţi, flămînzi şi goi...
De ce rămîn toţi ticăloşii
Cei mincinoşi şi paraziţi?
Şi-n vremea asta generoşii
În patru zări sînt răstigniţi?
Fă o minune şi ridică
Acest nenorocit blestem.
Şi vindecă-ne Tu de frică
E tot mai greu, nu mai putem.
Ai milă, Doamne, şi-ndurare
De-acest colos cu miere-n grai
Şi pentru inima lui mare
Dă-i viaţă veşnică în Rai.
Întreaga ţară te jeleşte
Românii doliu pun la steag.
Azi steaua ta pe cer porneşte.
Adio, fratele meu drag!
CORNELIU VADIM TUDOR
(Discursul a fost marcat, în repetate rînduri, de aplauzele celor peste 25.000 de participanţi, fiind transmis, în direct, de posturile Realitatea TV, Antena 3 ş.a.)
http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=9725&format=html
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu