Săptămîna pe scurt - 26.07.2016

– Pe Laszlo Tökes îl mănîncă pielea – Cea mai mare sportivă a Secolului XX – La Mulţi Ani, puştiule! – Plagiatul – o boală care se ia – Oameni din cer
– Groapa de gunoi a Europei – Avatarurile domnului Andrei Pleşu – Ce faci, fă, Sharapovo? – Ţiganiada – la concurenţă cu Olimpiada – Femeia trebuie iubită – Doi bandiţi au întîrziat la serviciu

– Pe Laszlo Tökes îl mănîncă rău pielea aia de măgar. Aflat în vîjîială pe la Tuşnad, fostul agent maghiar şi-a reluat teoriile hungariste, cu seninătatea rîmătorului care îmbalotează toate lăturile din teică, deşi le regurgitase de mai multe ori. Măi prostovane, ţinînd cont de faptul că, la un moment dat, L-ai fentat pe Dumnezeu pretextînd că Îl slujeşti, deşi jucai în echipa adversă, creştineşte ar fi ca, drept recompensă pentru modul în care ţi-ai slujit ţara care te-a alăptat ca pe un pui de năpîrcă, fiecare bun român să-ţi dăruiască cîte-o pereche de palme, două-trei capace şi nişte scuipaţi. – ,,La 18 iulie 1976, Nadia a luat primul 10 din istoria gimnasticii”, după cum eronat menţionează posturile de tembeleviziune. De fapt, incomparabila prinţesă a sportului mondial mai primise anterior nota maximă de şase ori, o dată la Campionatele Naţionale din 1975, iar restul la concursul cu echipa Canadei, chiar în anul Olimpiadei. Cele 9 medalii olimpice (5 de aur, 3 de argint şi una de bronz) nu reprezintă decît o parte din cît ar fi meritat cea mai talentată artistă din istoria gimnasticii, declarată şi cea mai mare sportivă a Secolului XX. Inspirate de Nadia, multe fetiţe din România au devenit mari campioane, primind la rîndul lor nota maximă la olimpiade (Melitha Ruhn, Emilia Eberle – colege de generaţie, Ecaterina Szabo, Daniela Silivaş, Lavinia Miloşovici – ultimul 10 din istoria gimnasticii!) sau la mondiale (Lavinia Agache, Mirela Barbălată, Simona Păuca, Daniela Silivaş, Aurelia Dobre, Eugenia Golea, Camelia Voinea şi Cristina Bontaş). Poate acesta este cel mai important lucru pe care l-a făcut Nadia. Pentru rezultatele de la Montreal, a primit titlul de ,,Erou al Muncii Socialiste”, decernat de Nicolae Ceauşescu, în cadrul unui spectacol organizat la Sala Polivalentă, suma de 100.000 de lei şi un autoturism Dacia. Dar mult mai mult decît atît, a devenit cea mai iubită fiică a României. Restul e istorie. O istorie în care fufele de astăzi, gen Simona Halep, pentru care singura valoare e banul, nu vor intra niciodată. – O altă legendă a sportului mondial, Ilie Năstase, a împlinit 70 de ani (pe 19 iulie). Ce trece timpul! Parcă mai ieri se juca cu puţa-n ţărînă, alături de Ţiriac, deşi mustăciosul nu poseda jucăria respectivă, după cum lăsa să se înţeleagă soţia fostului premier Ion Gheorghe Maurer. Dar pentru Ilie nu era o problemă, mai avea drept tovarăşe de viaţă vreo 2.500 de păpuşi cu două picioare, care-i invadau periodic imaginaţia. Pentru copiii care au deschis ferestrele ochilor mai tîrziu, le amintim că stăpînul rachetei a fost primul număr 1 mondial în clasamentul ATP, că a cîştigat 87 de turnee de simplu (57 ATP), 55 la dublu (47 ATP), de patru ori Mastersul, de două ori US Open (1972 şi 1975) şi French Open (1970 şi 1973), iar Wimbledonul l-a înhăţat, la dublu, în 1973. A jucat de trei ori cu Cupa Davis pe masă, alături de acelaşi Ţiriac, şi a fost unul dintre cei mai spectaculoşi şi iubiţi tenismani din istorie. N-a refuzat niciodată să-şi reprezinte ţara, în ciuda faptului că a fost cu adevărat un star mondial. Nu i-a fost teamă de molii, de arbitri, de politicieni, iar pe virusul Zika îl pleznea cu racheta de-i săreau ochii, dacă ar fi întîlnit aşa ceva. A fost frumosul nebun al tenisului mondial. Urmăriţi-i măcar meciul pierdut în finala de la Wimbledon din 1972, cu Stan Smith, şi-o să aveţi dimensiunea exactă a acestui mare campion. La Mulţi Ani, puştiule!
– Melania Trump, actuala nevastă a apocalipticului Donald Trump, a rostit o alocuţiune beton la Convenţia Republicană. Discursul a fost atît de bun încît Prima Doamnă a SUA, Michelle Obama, nu s-a putut abţine şi l-a rostit şi ea. Cu 8 ani mai devreme… – Doi zgubilitici, un român şi un american, pentru care tragerea în ţeapă nu e o vorbă goală, solicită justiţiei române să le fie recunoscută căsătoria din Belgia, ca să se poată beneficia, citez cu emoţie şi dispreţ, de ,,oportunităţile de care se bucură orice cuplu căsătorit”. Aştia-s duşi cu capul! De ce vor cei doi amorezi să strice o logodnă frumoasă cu o căsătorie, în România? Ei nu ştiu că orice logodnică înţelegătoare devine o nevastă capricioasă şi că orice candidat la titlul de soţul anului se transformă într-un oţetar leneş, veşnic nemulţumit?! Asta-i reţeta tradiţională. Bine, în cazul lor nu poate fi vorba de aşa ceva, dar treaba e şi mai nasoală, că nu ştii care-i el şi care-i ea. Aşadar, sînt şanse mari ca, după recunoaşterea mariajului, acelaşi tribunal să constate că a acceptat căsătoria dintre două curve masculine. Şi magistraţii vor fi nevoiţi s-o desfacă, pentru prea marea potrivire de caracter. Aşa că-i mai bine să-i trimită la plimbare prin Parcul Operei, să se mai curturalizeze. – Nici Dacian Cioloş nu agreează jocul de-a mama şi de-a tata în care nu ştii care-i mama, care-i tata, şi s-a pronunţat ca atare. Bravo, măi băiete! Dar, ia spune-ne şi nouă, tu în ce relaţie eşti cu Iohannis? Uniune consensuală, sau e mai multă vrăjeală? – România a devenit groapa de gunoi a Europei şi la propriu. Zilnic, camioane imense depozitează deşeuri toxice, şi chiar radioactive (mascate între gunoaiele obişnuite), la noi în ţară, cu voia stăpînirii. Şi-n vremea asta, poporul doarme şi visează cai verzi pe pereţi şi, ca un somnambul irecuperabil, îi votează exact pe aceia care au pus bazele dezastrului naţional. Să-ţi fie somnul lin şi groapa de gunoi aproape! – În sfîrşit, şi o veste bună! Domnul Andrei Pleşu a început să se deştepte şi recunoaşte că-i lipseşte Vadim, care, atunci cînd îi scria biografia romanţată, chiar în această rubrică, îl amuza teribil. Susţine, cu o trivialitate monumentală, că n-a haşmanglit stiloul de aur şi aparatul de bărbierit ale lui Ceauşescu, că nu înfuleca 60 de păstrăvi la o masă (doar 59, pe ultimul i-l dădea lui Patapievici) şi că nu alerga ca un atlet grec, în pielea goală, nişte grupuri mixte de tineri filosofi, pe la Sinaia, cu scopul de a le băga minima moralia în cap şi morcovu-n ciorba de potroace, dar că nu i-ar fi displăcut ideea. Puştiul e destul de simpatic, totuşi, ar trebui să restituie măcar aparatul de ras, că oricum nu-l foloseşte. Stiloul poate să-l păstreze, poate se mai înscrie la vreun cros. Dar să nu-l pună la un loc cu sticlele goale pe care celălalt dictator (pe care l-a slujit cu rea credinţă, deşi era cumătrul celebrului platonician Bercea Mondial) le arunca după el pe vremea cînd îl consilia, cu ugerul la vedere, la Palatul Cotroceni. Şi dacă a şutit şi vreun sutien de pe biroul prezidenţial, să-l păstreze şi p-ăla la un loc cu amintirile de la Peleş (chiloţii tetra folosiţi la ritualurile mişcării transcendentale de integrare în boscheţi, lumînările parfumate din seu de oaie şi lacrimi de odaliscă, mărul rumenit din gură…).
– ,,Sute de mii de bugetari ar trebui daţi afară”, afirmă sadicul Traian Băsescu, cu ocazia aniversării, într-un cadru festiv, la o cîrciumă de cartier, a tăierii pensiilor şi salariilor românilor. Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce face la băutură! – La 20 iulie, Adrian Păunescu ar fi împlinit 73 de ani. Personalitate marcantă a spaţiului public românesc, Poetul e la fel de mare după mutarea în cer, cît a fost în rătăcirile sale pe pămînt. Amintirea sa arde ca o flacără vie. – Pînă la urmă s-a retras printre îngerii radioşi şi Radu Beligan, un aristocrat al teatrului românesc. La cei aproape 98 de ani, mai avea destule de spus. Cu condiţia să nu fi fost Florin Piersic de faţă. – Legea pensiilor speciale pentru aleşii locali este neconstituţională, a decis, pentru a doua oară, Curtea Constituţională. Absolut corect. Iar aleşii locali sînt, în cea mai mare parte, nişte borfaşi. La fel de corect. (Asta am decis-o eu, deoarece instituţiile statului se trezesc mai tîrziu, după prînz.) – Anunţ sfîşietor: Adrian Năstase se retrage din politică. Prea tîrziu. Celebrul infatuat este un simbol al corupţiei. În timpul guvernării sale (2000-2004) fărădelegea a atins noi culmi de progres şi (ne)civilizaţie, încît a trebuit înfiinţat, la sugestia americanilor, PNA (viitor DNA), căruia îi va deveni client fidel. Şi care, de altfel, l-a scos de mult pe tuşă. Cea mai mare realizare a Arogantului este mătuşa Tamara. Pe care, din păcate, n-a văzut-o nimeni la fizionomia figurii, fiind plecată într-o croazieră pe Marea Marmara. – Dacă treceţi prin Cîmpina, puteţi viziona mormîntul năpădit de buruieni al lui Nicolae Grigorescu. Pictorul carelor cu boi din sufrageria lui Adrian Năstase şi din cele ale altor iubitori de lucruri scumpe, al ţărăncilor simple din paturile boierilor şi al ţigăncilor îmbăiate în ulei de pînză, căruia pînă şi Napoleon al III-lea i-a cumpărat trei lucrări, e tipul de pe bancnota de 10 lei, pe care politicienii mai citiţi îl confundă cu Emil Constantinescu…- Internetul e locul unde proştii o fac pe deştepţii. Şi nu scapă nici o ocazie. Cele cîteva înţepături ale unor băieţaşi care au fost la şcoală doar ca să-şi bată învăţătoarea, le-am tratat cu sictir. Totuşi, n-ar fi rău ca, înainte de a comenta, să deschidă o carte de gramatică pentru oligofreni, ciclul de zi. Şi ar fi minunat dacă ar înţelege că rubrica este un pamflet în care, intenţionat, ne jucăm cu limba română de-a mama şi de-a tata. Dar dacă ei e proşti, n-avem cum să-i ajutăm. – Cît despre criticile la adresa Simonei Halep, ele sînt consecinţe ale comportamentului excesiv de individualist al acestei domnişoare, pe care unii o văd altfel decît este în realitate. Cînd a meritat, la începuturile urcuşului ei spre culmile îndoielnice ale gloriei, am lăudat-o de ne puteam îmbolnăvi cititorii de diabet. Dar a nu-ţi reprezenta ţara la Olimpiadă pretextînd că un ţînţar posesor de Logan şi Zika abia aşteaptă să joace un ghem cu părţile intime proprietate personală, dovedeşte individualismul înfiorător al acestei fete de la ţărmul Mării Negre, transformată în fabrică de făcut bani de către hienele din jurul ei. Cînd nu va mai juca tenis de performanţă, oamenii vor uita victoriile episodice şi îşi vor aminti că a fost singura sportivă din istoria României care a refuzat să-şi reprezinte ţara la Olimpiadă! E mare păcat că a procedat astfel, chiar dacă n-ar fi avut vreo şansă reală la medalii! Nimeni nu-i contestă calităţile sportive sau rezultatele, atîtea cîte are, şi i le vom menţiona ca atare. De exemplu, anul acesta a cîştigat turneele de la Madrid şi Bucureşti, ambele organizate de Ţiriac, unul dintre sfătuitorii de taină… – Iată cum sufeream, în 2014, alături de Simona Halep, atunci cînd credeam că nu luptă doar pentru bani, ci că doreşte să fie un model, un reper moral pentru generaţiile care or să vină: ,,Noi, românii, iubim rar, dar cînd o facem, e jale. Se opresc instantaneu trenurile de mare viteză dintre Bucureşti şi Adjud, păsările îşi îngheaţă zborul, Marea Neagră se face blondă naturală, iar greierii cîntă «Of, viaţa mea» pînă conving furnicile siliconate, rupte de greutăţile cotidiene, că se poate trăi şi din muzica marilor compozitori ai lumii interlope, de la Adrian Tatăl Copilului Minune care a fugit în lume şi pînă la Florin Salam cu Soia. Cînd ne pică pata, telefonul trebuie setat pe unu-unu-doi conform distihului shakesperian: «te iubesc atît de tare /că vor să sune la salvare». Pînă la urmă e ceva normal la un popor care încă de pe la 1870, cînd o lua pe ulei, făcea revoluţie cît ai zice peşte. E drept că a doua zi, la ciorba de potroace, uita pe cine a pus în capul trebilor ţării, după ce mai spre seară, în clinchet de halbe şi sfîrîit de mititei, proclamase Republica de la Ploieşti, dar orişicît, gestul contează.
D-aia zic, ne aprindem repede şi ne stingem aşijderea, sîntem destul de instabili în dragostea noastră. Totuşi, iubim cu o patimă sălbatică sportul. Nu în ideea de a-l practica, Doamne fereşte, dar ne place să ne uităm la el. L-am contempla zile în şir din faţa televizorului. Şi cînd se întîmplă ca din hăurile României contemporane cu ea însăşi să se aprindă o lumină, devenim de-a dreptul pătimaşi. Aşa au descoperit toţi românii că o iubesc fără măsură pe Simona Halep, care ne-a reamintit că e posibil să fim o naţie de învingători. Şi că putem iubi şi pe altcineva în afară de noi înşine. Şi ne-am reamintit că avem o problemă cu ruşii, care ne-au luat Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, tezaurul, petrolul, haleala şi Roland Garos-ul. Nasol moment, mişto colivă, vorba filosofului Nicolae Dide, un revoluţionar de la ’89, căruia intelectualitatea românească, invidioasă şi exagerat de selectivă, nu i-a apreciat valoarea intrinsecă. Sigur, noi avem o problemă cu ruşii de multişor, date fiind înclinaţiile lor de colecţionari de orice nu le aparţine, dar acum problema s-a acutizat de cînd cu domnişoara Sharapova, pe care am invitat-o deunăzi să ne vedem şi să rezolvăm măcar chestiunea Basarabiei, dacă despre tezaur nu vrea să parlim. Se face că nu mă aude, ba, mai mult, o frige, din nou, pe Simona Halep, ca să ne schimbăm impresia despre fetele înalte şi blonde. Să ştie Maria că, dacă o mai bate o dată pe fata noastră, o să aibă de-a face cu mine personal, fiindcă e vorba de o chestiune naţională aici. Şi cu mine nu te joci cînd e vorba de «ţară, ţară, vrem ostaşi». Rareori românii sînt uniţi şi îşi apreciază valorile, aşa că rusoaica să nu-şi mai bage racheta în treburile noastre interne, că ne dă bioritmul peste cap. Meciul a fost crîncen, Sharapova arăta ca o fiară care nu ştie decît să ucidă, iar Halep, ca o pradă care nu vrea să moară. Surprinsă de atîta îndîrjire, Maria a folosit toate trucurile posibile pe care orice mare sportiv, obişnuit să cîştige, le are în arsenalul propriu şi le aruncă în luptă atunci cînd a dat de dracu’. După trei ore de negocieri intense, cu rachetele pe masă, s-a încheiat un armistiţiu în urma căruia Rusia a rămas cu tezaurul, iar România cu speranţa că într-o zi l-ar putea recupera. Totuşi, pentru ca şansele să fie pe viitor egale, Sharapovei ar trebui să i se aplice nişte leucoplast peste gură, pentru că nu este normal să faci tenis şi să urli de parcă eşti înfiptă în inima pădurii. Şi cînd te gîndeşti că vroiam s-o invit să ne cunoaştem mai bine şi să rezolvăm şi chestiunea Basarabiei, din cauza căreia eu vara nu dorm! Iarna nici atît, că mi-e frig. Ce-ar zice vecinii mei, nişte pensionari cumsecade, foşti informatori ai securităţii, cînd ar auzi-o plasînd un lung de linie sau dînd lovitura decisivă cu reverul? Ce să zică, şi-ar face cruce cu limba-n cerul gurii şi-ar bolborosi cu evlavie: «Vai de copiii care învaţă carte şi se fac profesori, că uite-i cum urlă în ziua de salariu!». Să nu mai vorbim de strigătele de bucurie sau de semnele de exclamare ale Sharapovei cînd loveşte neţul sau comite o dublă dublă greşeală. Nici nu vreau să mă gîndesc, că mi se face pielea de găină. Şi după cum ştim din poveştile bunicilor noştri care au trecut Prutul şi încolo şi încoace, ruşii ne-au luat ceasurile, petrolul, cerealele, Basarabia, Roland Garos-ul şi pielea de pe noi. Cînd ne-o vor da înapoi, Dumnezeu ştie… P.S.Vă întrebaţi poate ce legătură are titlul (Ce faci, fă, Sharapovo?) cu textul. N-are nici una, dar mie îmi place cum sună…”(9 iunie 2014).

CONTELE DE MONTE-CRISTO

http://romaniamare.info/saptamina-pe-scurt-75/