11 APRILIE 1990. În „Cuvîntul“, un interviu amplu, luat de tenacele analfabet Ioan Buduca „omului negru“ Nicolae Manolescu. Ce zice criticul fară operă, care a furat la 4 mîini din Thibaudet? „Întotdeauna mi-a plăcut şcoala. (...) Înseamnă că am o costiţă (?!) de pedagog în mine“. Dacă nu-i afumată, cu fasole, n-am făcut nici o scofală, dragă Fasolescule. Apoi, vorbeşte de eroii Revoluţiei în astfel de termeni: „Copiii aceia bărboşi şi nespălaţi de trei zile, care urlau de răguşeală ca nişte apucaţi“. Aceste aberaţii nu sînt egalate decît de formularea lui Ioan Buduca: „De bine, de rău, directorul de opinie din '65 pînă în '89, în România, a fost criticul literar“. Care critic literar? Probabil că tot ăştia ne-au luminat minţile, altminteri orbecăiam ca nişte soboli, pe sub pămînt. Tot în „Cuvîntul“, Silviu Alupei, refugiat aici după stupidităţile publicate în „Expres“ la adresa Istoriei şi a Poporului Român, scrie o proză pe care, dacă aş fi scris-o eu, m-ar fi împuşcat un pluton de rabini: „Comunismul - religia Internaţionalei fără Christos, a antichristului iudaic mondial, a fost adus creştinilor români de cizma bolşevică de ocupaţie“. Asta, cam aşa e. Mai e reprodusă opinia unui ziarist de la „Die Zeit“, care, printre altele, scrie că Nicolae Ceauşescu implantase români printre massele de unguri din Ardeal. Nu cred că a fost aşa, dar dacă o fi fost - aceştia trebuiau să umple locurile celor peste 200.000 de unguri veniţi să trăiască la Bucureşti şi ale românilor maghiarizaţi cu forţa.
Trece Adrian Riza pe la mine. Are idei bune în legătură cu grafica revistei. Îmi dă de înţeles că va scoate şi el o publicaţie. Îi spun că un ziar durabil va fi acela la care cititorul întîi va parcurge editorialul ideologic, nu sportul şi cancanurile. Rabinul Moses Rosen dă un interviu lui Ully Vălureanu, la „România liberă“. Titlul: „Un interes deosebit în Statele Unite faţă de noile condiţii din România“. Iar pretinde boşorogul ăsta că le rezolvă pe toate, inclusiv Clauza. Relatează, cu emfază, ce a discutat el cu Lawrence Eagleburger, subsecretar în Departamentul de Stat (deci ministru adjunct de Externe al S.U. A.): „Dînsul i-a spus lui Ştefan Andrei, în 1984: «Ori relaţii cu America, ori antisemitism!». A fost în perioada campaniei antisemite din revista «Săptămîna», perioadă cînd s-a bagatelizat pogromul de la Iaşi din 1941, în care au fost ucişi 12.000 de evrei, cînd a apărut o aşa-zisă poezie cu 14 versuri şi 15 insulte antisemite la adresa mea, adăugind, bineînţeles, «tu şi toţi ai tăi»“. Ăsta cred că se ia de mine, v-aţi prins? Profită că nu mă pot apăra, în anii ’90, aşa cum n-am putut nici în anii ’80. Asta arată că ei, evreii, au fost mereu la Putere în România. Numai că există o Putere mai mare decît aceea a banului şi a tupeului: e Puterea lui Dumnezeu. Pot demonstra, matematic, că toţi cei care m-au prigonit, au sfîrşit rău. Sînt tare curios cînd şi cum va sfîrşi rabinul abuziv, care mi-a făcut tinereţea un coşmar. Doamne, cînd Te hotărăşti să-1 baţi, anunţă-mă şi pe mine. Nu ca să mă bucur, ci ca să-i aprind un sfeşnic cu 7 braţe la cap, ca de Hanuka, pentru că eu sînt mai uman şi mai nobil ca el. În ultimă instanţă, primesc revista „Convorbiri literare“, care apare la Iaşi. Aici, în numărul din 22 martie, Al. Dobrescu îl face pulbere pe rabin, sub titlul persiflant: „Un admirator al lui Eminescu, dl. Doctor Moses Rosen“. Parcurg presa mai departe. Am dat şi peste cea mai proastă publicaţie din ţară: „România Muncitoare“. E mai proastă ca „Dimineaţa“. Seara, la televizor, Nica Leon afirmă: „Ăsta-s eu, care mi-am permis să stric mitingul lui Ceauşescu din 21 decembrie“. Ce naiv! Acolo a acţionat o divizie de agenţi provocatori! Vartan Arachelian îmi devine, brusc, simpatic: vorbeşte, tot pe micul ecran, de bomba pusă la Senat de Max Goldstein! Nu-i un secret că evreii au fost unii dintre cei mai mari terorişti ai secolului. Ajunge să ne gîndim la tînărul Menachem Begin, care, după ce a aruncat în aer un hotel prin 1948, sau 1949 (omorînd zeci de ofiţeri britanici), a ajuns să primească, în 1979, Premiul Nobel pentru Pace! Ce ironie a soartei! Aflu de la vecinul meu, Mugur, că Petru Popescu e homosexual. Trăia cu un redactor de la Editura Minerva, a cărui fotografie a apărut pe coperta romanului „Prins“. Chiar şi cu el, cu Mugur, a practicat asemenea relaţii, ocazional şi la nivel... bucal: după o petrecere, Mugur s-a culcat într-o cameră de alături şi, cînd s-a trezit, romancierul tocmai îi uşurase „sacoşele“ de încărcătură, adică s-a îndeletnicit cu amorul de tip ventuză (felaţie), transpunînd în viaţă ceea ce, de sute de ani, stă scris pe zidurile vespasienelor: „P... scriitorului, în gura cititorului“. Nu contest că Petru Popescu este un mare talent, romanul lui „Dulce ca mierea e glonţul Patriei“ (titlul e luat integral dintr-un poem american) prilejuind o lectură captivantă - eu, unul, înainte de a face Armata, în februarie 1975, l-am citit pe nerăsuflate, mai ales că aveam să urmez aceeaşi Şcoală de Ofiţeri de Rezervă pe care o făcuse şi el, cu vreo 5 ani înainte, la Ho şi Min. Bine, el era polivalent, făcea amor şi cu femei. În 1979, am avut o legătură amoroasă, la Viena, cu o fată extrem de frumoasă, Rosemarie (pe jumătate româncă), ce fusese, înainte vreme, şi prietena lui Petru Popescu, care avusese aceeaşi Bursă Herder, ca şi mine. După o „noapte furtunoasă“ cu blonda şi longilina Rosemarie (un manechin perfect), mi-am uitat paşaportul la ea, între filele căruia aveam 1.100 de şilingi. A doua zi mi-am dat seama, i-am telefonat, mi-a restituit documentul, dar nu mică mi-a fost mirarea să constat, odată ajuns la Hotelul Studenţesc „Akademia“, că nu mai aveam decît... 600 de şilingi! Atunci, i-am dat telefon din nou şi i-am spus: „Măi, femeie, acesta e preţul tău? Numai 500 de şilingi? Ar fi trebuit să-mi spui, ţi-aş fi dat mai mult, eu sînt un om generos“. Am întrerupt orice relaţie. Măcar secretara ministrului de Externe al Austriei, Willibald Pahr, o frumoasă brunetă, austriacă sută la sută şi colegă cu mine la Universitate, îmi plătea ea, în natură, bucuriile pe care i le făceam, periodic, ca un cioban valah: mai exact, venea în camera mea şi îmi spăla cămăşile. Neuitată e acea după-amiază de mai, a anului 1978, cînd au poposit la Restaurantul „Bucureşti“, din Viena (ţinut de o... sîrboaică) următorii: Eugen Barbu şi nevasta, Corneliu Baba şi nevasta, ambasadorul României la Viena, Octavian Groza (fiul lui Petru Groza) şi eu. Am mîncat, am băut bere, am cîntat. Marele pictor s-a dovedit a fi om de umor. Atunci cînd cicălitoarea lui nevastă a întrebat „Ce urmează după mititei?“, Corneliu Baba a dat o replică spontană şi de ţinut minte: „După mititei, femei!“. Tot atunci, Octavian Groza (care era un om fermecător, dar puţin cam mitoman) ne-a povestit cum i-a făcut Picasso, în avion, un desen, pe care i 1-a dat cu dedicaţie. Dar, ce departe sînt toate astea!
În revista „Orizont“, o domnişoară pe nume Anemone Popescu mă dojeneşte maternel, cu o oarecare blîndeţe, afirmînd că oricîte „salamalecuri“ aş fi făcut eu, n-am avut acces la „chimistă“, aşa cum au avut alţii. A intuit bine fata, pe Elena Ceauşescu n-am cunoscut-o personal.
Mă simt dator să răspund acelora care tot vorbesc în numele meu, susţinînd că aş fi vrut să mă înscriu în P.N.Ţ.C.D. Nici pomeneală de aşa ceva, mai bine mă duceam portar la Muzeul Antipa, unde exemplarele împăiate sînt ceva mai civilizate. O discuţie a existat, totuşi: Liviu Petrina, Pop Iftene şi Pavel Suian mi-au propus să conduc eu ziarul „Dreptatea“, pentru că, ziceau ei, „eşti cel mai strălucit ziarist român şi ai face la «Dreptatea» ce-a făcut Eminescu la «Timpul»“. Am refuzat. Nu-mi plac ciorbele sleite şi reîncălzite. Ori P.N.Ţ.C.D. a fost şi a rămas o astfel de ciorbă, total indigestă.
Întreaga mass-media e plină de obsesia termenului pachet Toţi vorbesc de „pachet de reforme“, „pachet de întrebări“ etc. Toate aceste clişee - „implementare“, „contraproductiv“, „pachete“ - arată sărăcia lucie a pregătirii culturale a clasei noastre politice. Îşi face loc, tot mai insistent, pe prima scenă a societăţii româneşti, Ion Raţiu. Moşulică ţine un discurs în Banat şi, ca să-şi cîştige adepţi, afirmă că „vom proclama ziua de 17 decembrie Sărbătoare Naţională a României!“. Să zică o asemenea inepţie nepotul memorandistului Ioan Raţiu! Ce decădere! Din a patra Putere în stat, cum e presa pretutindeni în lumea civilizată, la noi, în România, a devenit prima! A ajuns chiar o sperietoare. Cînd cineva a îndrăznit să intervină pentru o oarecare clemenţă faţă de colonelul Filip Teodorescu, o somitate a Procuraturii Generale i-a răspuns: „Vedeţi că vă dau pe mîna presei!“. Chiar aşa, hombre? Ce orgolii refulate, individuale şi colective, se ascund aici? (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2521 / 23.07.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu