PUNEŢI MÎNA PE CARTE, FRAŢILOR!

Am luat, ca de obicei, multă muzică la mine şi cărţi nepreţuite. Chiar acum, la ora cînd scriu (noaptea de sîmbătă spre duminică), ascult o casetă Mozart.
Bijuteriile muzicale pe care le-am tot cules de prin oraşele lumii, în cursul anului 1995 (Madrid, Cape Town, Johannesburg, Salzburg, Torino, Milano, Glasgow) şi pe care le-am luat cu mine, ca pe nişte talismane, aşa precum acum aproape 10 ani culegeam pietricele de pe Acropole şi din Cetatea Efes - sînt extrem de variate şi pot părea, unor melomani, destul de surprinzătoare. Cele mai valoroase sînt reunite pe o „dublă casetă”, intitulată „Cel mai bun Album Clasic din lume, din toate timpurile“. Acestea conţin tot ce poate fi mai frumos în muzică, pe spaţii mici, cam vreo 40 de piese, de la Bach, Vivaldi, Mozart şi Verdi, pînă la uvertura „1812” de Ceaikovski (care e mai mult „Marseilleza“, asta da, capodoperă de colaj), dar şi splendida Cavatina a lui Stanley Myers din filmul „Vînătorul de cerbi“, reluată şi în „Dragoste pentru un simplu necunoscut”. Mă deprimă „La mamma morta” a lui Giordano, dar şi corul gregorian „Pater natus est nobis”, mă înalţă fragmente din „Carmina Burana” a lui Carl Orff şi celebra şi prea cîntata arie „Nessun dorma” din opera „Turandot” de Puccini, cu Jose Carreras în prim-plan. Cînd stau pe terasă, în zori, bine înfofolit într-un halat de lînă mov, şi privesc în zarea dantelată cu creste înzăpezite şi brazi de un verde putred, îmi picură în auz „Favourite Bach”, cu nu mai puţin de 16 piese de rezistenţă: Tocata şi Fuga, Badineria din Suita nr. 2, „Rugaţi-vă lui Dumnezeu pe toate cărările” (din Cantata nr. 31), Allegro din Concertul Brandenburgic nr. 4, Allegro din Concertul pentru clavecin nr. 1, Allegro Assai, din Concertul Brandenburgic nr. 2, „Isus, bucuria omului care îl doreşte“ din Cantata nr. 147. Ce mai ascult, cu tot mai multă şi mereu proaspătă uimire? O nouă variantă a „Flautului fermecat”, cu Karajan la pupitru, dar şi o altă înregistrare cu „Nunta lui Figaro“, pe mapa căreia am plăcerea să văd şi numele Ilenei Cotrubaş, sub aceeaşi magică baghetă a lui Karajan. Insolită este caseta de „Cîntece Nupţiale”, 20 la număr: Händell, Albinoni, Mendelssohn, Schubert (cu „Ave Maria”), Cesar Frank (cu „Panis Angelicus”), Vivaldi (cu „Primăvara”), Wagner (cu „Marşul Nupţial” din „Lohengrin”) etc. Monumental e Preludiul la „Te Deum” de Charpentier, vechi de sute şi sute de ani, care a devenit genericul muzical al Euroviziunii. Mai am un buchet de Marşuri Militare (Prokofiev, Verdi - Marşul din „Aida”, Beethoven - „Marşul turc”, Ceaikovski -„Marşul slav”, Borodin ş.a.). Revin şi arăt cum sună limbajul proceselor: e vorba de „Marşul turc” al lui Beethoven, (din „Ruinele Atenei”) nu de cel sinonim al lui Mozart. Încă două „duble casete”: un Album cu „Country” şi un Album cu „The best sixties”, ceea ce înseamnă cele mai frumoase cîntece ale anilor ’60, perioadă pe care atîta lume o regretă. Şi, ca divertisment exotic, muzică scoţiană la cimpoaie (cu două cîntece religioase memorabile, care cutreieră Planeta de vreme îndelungată) şi jodlere din Tirol, adecvate peisajului. Şi, ca o curiozitate (de fapt, un simbol al perfecţiunii în materie de editare muzicală!), mă mîndresc cu o casetă aurie, cu chipul răvăşit al lui Herbert von Karajan, pe care se află 9 dintre cele mai minunate mişcări „Adagio” din muzica clasică: începînd cu Albinoni, desigur, continuînd cu Bach, Vivaldi (din Simfonia „La mormîntul sfînt”), „Canonul” lui Pachelbel, „Divertismentul K. 287” al lui Mozart, apoi Grieg, Beethoven „Allegretto” din Simfonia a 7-a, zisă „Apoteoza Dansului”) şi Mahler, ah, dar să nu uit „Valsul trist” al finlandezului Sibelius! Există compozitori, în vremea noastră, care să se ridice pînă la înălţimea piedestalului acestor îngeri? Da, cred că da. Unul e Roman Vlad al nostru, care va rămîne în istorie chiar numai pentru muzica la filmul lui Zeffirelii, „Romeo şi Julieta”. Altul e grecul Vanghelis (fost membru simplu al trupei în care cînta, acum vreo 30 de ani, şi Demis Roussos, „Afrodita’s Child”) şi care a descoperit un filon cosmic, de-a dreptul tulburător. Un altul ar putea fi Henry Mancini, cu coloana sonoră a serialului „Pasărea Spinului”. Nu mai ţin minte dacă tot Mancini, sau Morricone, a compus muzica la „A fost odată America” - acolo, cîntecul de bază, acel leit-motiv magic, e puţin cam furat (acesta o fi cuvîntul?) după un film spaniol vechi de vreo 40 de ani, „Dreptul de a te naşte”. Îmi e foarte greu să trăiesc fără muzică. Sînt un paseist, mi-ar fi plăcut să sting lumînări cu halebarde sfinţite, pe sub bolţi de biserici, unde candelabrele alcătuiesc o „masă a tăcerii” ce levitează spre cer. Mi-ar fi plăcut să-mi duc existenţa în Europa Centrală a anilor 1775-1850, să văd Revoluţia Franceză, să-i ating cu mîna, pe străzile întortocheate ale burgurilor austriece şi germane, în înserări cu albăstrimi de ceară, pe Mozart, Beethoven, Goethe, Schiller (la circiuma „Lebăda Neagră” din Weimarul Turingiei, unde cei doi compuneau epigrame în metru antic, faimoasele xenii), aş mai fi dorit să-1 văd pe Napoleon la 2 decembrie 1804, cu prilejul fastuos al încoronării, sau pe treptele Schonnbrunnului, unde 1-a zărit şi tînărul Gh. Asachi, dar nu m-aş fi dat îndărăt nici de la priveliştea dumnealui boier Radu Dudescu, care sosise la Paris, spre a cîştiga simpatia lui Bonaparte pentru românii lui, şi presăra zahăr de la caleaşcă pînă la castel (pe criza aia, un produs cîntărit în aur, fiindcă era adus din colonii) şi care, la fiecare petrecere, făcea surpriză doamnelor din înalta societate a Franţei, punîndu-le pe farfurii, sub şerveţele, cîte un diamant ori o altă piatră preţioasă, cum ar fi rubinul, turcoazul, ametistul, smaraldul, safirul, şi care avea să moară ruinat, la cutia milelor, fără a apuca să-1 vadă pe împărat... Dar aş mai fi dorit să trăiesc pe vremea lui Eminescu, pe care îl iubesc enorm, îl divinizez - nu numai pentru harul lui copleşitor, ci şi datorită cinstei lui desăvîrşite, sărăciei, demnităţii cu care „cerca bietul om a-şi acoperi zdrenţele”, după cum scrie un martor despre adolescentul peregrin prin Transilvania. Îmi place să spun că epoca 1859-1885, cu toate necazurile ei şi cu tot sîngele curs în Războiul de Independenţă, a fost vremea în care a mers Dumnezeu pe jos prin ţările Române, şi anume a luat-o binişor de la Hotel Concordia, din Bucureştii Unirii, pe străduţa negustorilor din Leipzig (Lipsca, adică Str. Lipscani, veche de la 1580), ar fi aprins o făclie porfirie la Biserica Sf. Gheorghe (unde avea să se facă slujba de îngropăciune pentru Eminescu, asistenţa neştiind la data aceea că acolo e şi trupul fără cap al lui Vodă Brâncoveanu) şi ar mai fi mers agale bunul şi drăguţul Dumnezeu şi pe la locurile de naştere, în 1880, ale lui Tudor Arghezi şi Mihail Sadoveanu, dar şi pe la leagănul lui Liviu Rebreanu, apărut pe lume în 1885, şi le-ar mai fi dat binecuvîntare osemintelor lui Cuza, şi trupurilor ostenite ale atîtor oameni de vază, cu care neamul acesta, al românilor şi-a arat palma de ogor şi şi-a însămînţat pogonul de stele.
Dar, să trec la cărţi. Să încep cu cele creştine: „Ameninţarea furtunii” (Billy Graham); „Umpleţi vidul!” (Richard Wurmbrand); „Cînd imaginea suprimă cuvîntul” (Wolfgang Zoller); „Din cuvintele lui Ion Plugarul” (Ch. H. Spurgeon); „Sămînţa bună” (un calendar cu pilde, pentru fiecare zi, pe anul 1996); „Mărturii care cer un verdict“ (Josh McDowell). Am mai luat cu mine volumul compact de „Eseuri” al lui Albert Camus (Faţa şi reversul, Nunta, Mitul lui Sisif, Omul revoltat, Vara), apoi „Demonii” lui Dostoievski, „Porcii” lui Arhibald (acesta era un anume Ghiţă Ionescu, care a pus pe hîrtie şi a publicat, în 1923, „impresii din timpul ocupaţiei”, adică „note de om necăjit”). Mi-a mai trimis-aici, la munte, profesoara Emilia Şt. Milicescu 3 volume, legate în pînză de culoarea muştarului, cuprinzînd dramele lui Delavrancea: „Apus de Soare”, „Viforul” şi „Luceafărul”, pe care ea le primise, cu dedicaţie, în 1940, de la fiicele dramaturgului. Deşi încă nu m-am atins de ea, cartea lui Florea Dumitrescu, „Căile stabilităţii monetare”, apărută în Editura Academiei, îmi provoacă dureri de cap. De ce? Pentru că economia a fost pentru mine, întotdeauna, o doctorie amară, un fel de untură de peşte. Preşedintele american Kennedy îi spunea unui colaborator: „Ştii, mă pricep la o groază de chestii pe lumea asta, dar cu problemele economice nu mă pot mîndri...”. Fostul ministru de Finanţe, dascăl a numeroase generaţii de studenţi, care acum îşi dau aere şi nu-1 mai bagă în seamă, fiindcă au ajuns demnitari şi consilieri, mi-a scris o dedicaţie măgulitoare, pe care chiar că n-o merit: „Distinsului om de cultură şi remarcabilului luptător pentru adevăr şi dreptate, Corneliu Vadim Tudor, cu cele mai bune sentimente de stimă şi preţuire pentru eforturile şi curajul puse în slujba progresului şi binelui poporului român. Cu deosebită consideraţie”.
Am pomenit despre cărticica de pilde, pentru fiecare zi a calendarului. Iat-o pe cea recomandată pentru 17 ianuarie, care m-a mişcat peste măsură: „O doamnă cu copilul călătorea iarna cu trenul printr-o regiune cu zăpadă din Canada. Trebuia să coboare la o staţie facultativă. Era noapte şi controlorul avea s-o înştiinţeze cînd va ajunge la destinaţie. Dar femeia s-a adresat unui călător, care i-a spus: «Staţi liniştită, vă voi anunţa la timp». Trenul s-a oprit şi călătorul, bine intenţionat, i-a spus: «Aici trebuie să coborîţi». Doamna a coborît din tren cu copilul şi a dispărut în noapte. Trenul şi-a reluat mersul. După un sfert de oră, controlorul a intrat în compartiment şi a auzit îngrozit că doamna coborîse deja. «Dar cred că s-a pierdut în zăpadă pe frigul acesta. Noi am oprit puţin trenul, pentru o reparaţie». S-a dat alarma pentru oprirea trenului, dar căutările au fost zadarnice. După cîteva zile, cele două corpuri au fost găsite îngheţate, sub zăpadă. Această istorie tragică ilustrează comportamentul nechibzuit al unei mulţimi de oameni în privinţa viitorului lor etern. Dau crezare sfaturilor oamenilor şi se înşală”.
Mai citesc, în paralel, şi alte cărţi. N-am prejudecăţi. Toată viaţa voi citi şi voi învăţa, ca un şcolar. Desigur, uneori înveţi de la furnică (după cum grăieşte celebra poezie nordică), mai mult decît de la Platon şi Aristotel la un loc.
Răsfoiesc, în răstimpuri, două cărţi de aforisme. Am şi eu un aforism al meu, cu privire la aforisme: „Aforismul este calea prin care unii vor să intre în istoria culturii pe scurtătură”. S-ar putea să fie adevărat, dar asta interesează mai puţin. Chestia este: cîtă cantitate de înţelepciune şi de spirit se înmagazinează într-o asemenea fulgerare? Poate ea, cugetarea cu pricina, să te pună pe gînduri şi să-ţi înrîurească destinul? Un om astăzi uitat, pe nume Valeriu Butulescu (dacă ţin bine minte), deputat F.S.N. în perioada 1990-1992, care trimitea minerii la mine acasă să mă lichideze, se îndeletnicea cu maximele. Una dintre încercările lui a ieşit extraordinar şi, ca dovadă că nu sînt ranchiunos, o reproduc aici: „În fiecare an trecem prin ziua morţii noastre, fără să ne dăm seama“. (După mai bine de 15 ani aveam să constat că acest gînd fusese „subtilizat din „Jurnalul“ lui Julien Greene - n.m.)
Am primit de la un alt parlamentar F.S.N., acum - P.D.S.R., pe nume Gh. Dumitraşcu, un volum de aforisme, intitulat „Paradoxuri lirice” (pluralul corect, din greacă, este „paradoxe”, fiindcă vine de la aristotelicul „doxa”). Ceea ce importă este că, în afara unor cugetări ratate şi odorifere, care nu-mi plac, bătrînul lup de la Marea Neagră, care stîrneşte repulsie unora, dar pe care eu îl preţuiesc sincer, fiindcă e un om sărac, cinstit şi iubitor de ţară, a pleznit cîteva aforisme memorabile: „Toţi morţii dau dovadă de sînge rece”; „Ne-am cucerit, în sfîrşit, libertatea de a face ce vor stăpînii noştri”; „Munca. O fi greşit ea ceva, de vreme ce se vorbeşte de «procesul muncii»”; „Singura soluţie de apărare e să scriem la hotarele ţării: «ţară ocrotită de Dumnezeu»”; „Există şi o lună de miere - scînci ursul, cu ochii pe cer”; „M-am împăcat cu lumea. Şi-a recunoscut greşelile”; „Domnule, cu cît viaţa-i mai proastă, bancurile sînt mai bune”; „Să dai unui evreu numele Călugăru!”; „După ce a paralizat şi a ieşit la pensie, a avut mai multă libertate de mişcare”; „Dacă s-ar da aprobări şi pentru a respira, birocraţia ar ucide jumătate de ţară în cîteva zile”; „Eu voi plăti pentru vorbele mele, voi pentru tăcerile voastre”; „N-are moarte - zise spiţerul, dînd clientului cea mai puternică otravă”; „Numai morga lui, deosebită, îl ţinea în viaţă”; „Roua îmbătrînită e brumă”; „Marele Ban - ceilalţi erau mărunţiş“; „Prin clapele acordeonului curge sînge ţigănesc”; „Ajutoor, mă bat gîndurile!”; „Înţeleg austeritatea în Austria, Australia, da’ la noi?”; „Ne doare şi acum Cotul Donului”... Bravo, Gică, n-ai făcut degeaba umbră pămîntului! Nici unul dintre mult prea aroganţii şefuleţi ai P.D.S.R.-ului (nu le mai dau numele, ca să nu se creadă şi mai importanţi), nu va lăsa ceva pe urma sa, eşti deasupra lor cu două capete: Capul Midia şi Capul Bunei Speranţe. Tot o carte de aforisme mi-a trimis şi mai vechiul meu corespondent, Vasile Ghica: „S.O.S. iubirea!” se cheamă ea şi are pe pagina de gardă o dedicaţie, pe care un Silviu Brucan, de pildă, n-ar fi capabil să mi-o dea, ori i-ar fi dat-o lui Lenin. Fiindcă ea sună astfel: „D-lui Corneliu Vadim Tudor, poet şi ziarist de mare talent, admirabil om politic al acestor vremuri învolburate. Cu admiraţie...”. Acest moldovean cu două nume domneşti (Vasile vine de la byzantinul „basyleus”, adică „împărat”, şi Ghica reprezintă familia noastră de aromâni străvechi, care a dat valuri de sînge pentru ţară, mai ales pentru Bucovina!) are un meşteşug al gîndului care scoate efecte excelente: „Arta tulbură, ştiinţa îngrozeşte”; „Omenirii i-a fost mai uşor să scrie alte biblioteci, decît să o stingă pe cea din Alexandria”; „Marii inocenţi au permanent aer de infractori”; „Zeii s-au oprit pe Olimp. Oamenii au ajuns pe Everest”; „Sirenele îi ademenesc pe tineri cu iubirea. Iar pe vîrstnici cu saramura”; „Bucură-te ca îngerii! Miră-te ca diavolul!”; „După ce secretă o diplomă, multe creiere se pensionează”; „Cînd tîrîtoarele nu-ţi dau pace, nu ai încotro, trebuie să zbori” etc., etc. 

CORNELIU VADIM TUDOR (1995)

http://www.ziarultricolorul.ro/editorial/punei-mna-pe-carte-frailor.html