Rememorări - Poetul Măscărici trece la iudaism

Lucrăm, ca de obicei, cu materialul clientului. Recent ne-a fost adus la redacţie un document deosebit de grăitor pentru tentativa unor evrei de a  înfeuda România mai mult decît au făcut-o în anii ’50. După cum se vede, este vorba de o Minută încheiată la 22 martie 1991 într-un kibuţ din Israel. Sperăm că prevederile acestui act oficial pot fi desluşite cu ochiul liber.
Persoana care ne-a adus hîrtia asta ciudată a făcut, cu de la sine putere, o adnotaţie în dreptul punctului III. Îi mulţumim că ne-a atras atenţia. Pentru că ce scrie acolo încalcă orice lege a Statului Român, a bunului-simţ. Deci, scriitorii israelieni de limbă română pot fi primiţi ca membri ai Uniunii Scriitorilor din... România! De unde pînă unde? A fuzionat România cu Israelul, ne-am desfiinţat graniţele, ne-am contopit structurile? De ce, oare, scriitorii români din Basarabia, Bucovina, Cadrilater, Ungaria, Banatul Sîrbesc nu beneficiază de acelaşi regim? De ce nu se prevede nimic pentru scriitorii aromâni din Balcani, care sînt fraţi de-ai noştri? Suspectă şi mizerabilă graba cu care cîţiva slugoi de pe la Uniunea Scriitorilor se fac preş în faţa evreilor, abandonîndu-i în schimb pe scriitorii români din România şi din jurul României! Nu putem uita abuzurile uriaşe care se fac la acest sindicat mafiot, care a tocat în malaxorul fălcilor lui vreo 200.000.000 de lei şi, în timp ce un mare scriitor ca Eugen Barbu era dat afară, un mic găinar ca Gh. Robu era primit ca membru titular. În ţară la noi există cel puţin 100 de scriitori care îndeplinesc condiţiile prevăzute la punctul III, dar nu sînt primiţi în Uniune, nu prezintă încredere, nu sînt în gaşcă. Să fie acesta primul pas către revenirea a sute de mii de evrei în România, aşa cum se unelteşte prin cabinetele oculte ale diplomaţiei lumii?
Privind cu atenţie la semnatarii acestei ruşinoase minute (care nu a fost dată publicităţii de Dinescu, din prudenţă, ştia şmecherul că îi sare lumea în cap) vom vedea nişte nume absolut ridicole. În afara d-lui Augustin Buzura, care tot timpul a făcut o politică duplicitară, pot fi întîlnite nume ca Laurenţiu Ulici (evreu ungur), Radu Feldman Alexandru (evreu român) şi... Maşa Dinescu, nevasta Măscăriciului, care e şi ea scriitoare (?!) şi ai cărei părinţi evreo-ruso-maghiari (Kovacs şi Loghinovskaia) l-au propulsat pe ţiganul din Slobozia spre o carieră internaţională! Rău a mai ajuns breasla păstorită odinioară de Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu şi Zaharia Stancu! Să fim bine înţeleşi: noi nu reproşăm ceva scriitorilor evrei de limbă română din Israel, unii dintre ei sînt oameni admirabili şi de mare vocaţie. Noi îi reproşăm numai parvenitului care a făcut armata la Securitate şi şcoala la „Ştefan Gheorghiu“, pentru ca acum să pozeze în campion al democraţiei planetare. Ia spune, Mirciulică Cap de Bibilică, cîte capace de closet ţi-au dat evreii pentru asta?! Sau poate l-ai confundat pe scriitorul Carmel, cu coniacul cu acelaşi nume?!
Nu spunem o noutate afirmînd că prima şi cea mai periculoasă doză de otravă azvîrlită în fîntînile societăţii româneşti de după 22 decembrie 1989 a fost opera ziarului „România liberă”. Încă mai mureau oameni nevinovaţi pe străzi şi acest ziar s-a gîndit că cea mai bună cale de a-şi spăla păcatele bolşevice şi totalitare, vechi din 1943, este împroşcarea altora, deruta, diversiunea, actul inchizitorial. Au găsit şi pretextul, pe care alte ziare, ca „Scînteia” sau „Scînteia tineretului”, nu-1 puteau avea: trei dintre redactorii săi (P.M. Băcanu, A. Uncu şi M. Creangă) fuseseră arestaţi la sfîrşitul lui ianuarie 1989! Aşa că aveau tot dreptul să pună la zid tot ce le iese în cale, doar ei au pătimit! Personal, am fost împotriva acelei arestări colective, am protestat pe unde am apucat, am fost şi avertizat oficial să nu mă amestec, şi totuşi am continuat, ba chiar într-o noapte, pe la orele 12, am sfidat orice urmă de prudenţă şi m-am dus la Mihai Creangă acasă (el fiind după gratii atunci), pentru a-i asigura familia de tot sprijinul meu, moral şi material. Nu ştiu cîţi dintre actualii săi colegi au făcut acest gest de curaj, dar eu n-am stat pe gînduri şi l-am făcut. Aşa cum am făcut şi altele, mult mai periculoase. Drept răsplată, imediat după Crăciunul lui 1989, în „R.l.” a apărut un articol năucitor împotriva mea şi a lui Eugen Barbu, intitulat „Afară cu ei!”. Semnatarul era un tînăr obez dornic de a face carieră, călcînd pe cadavre celebre, instigatoarea din umbră era Florica Ichim, iar marele şef care a dat drumul atacului n-a fost altul decît... Mihai Creangă! Mulţumesc, dragă prietene, recunosc în gestul tău o întreagă mentalitate a copiilor de legionari, care sînt răi de rup lanţul. Atît eu, cît şi amicul E. B. puteam să fim linşaţi atunci, opinia publică era confuză şi iritată la maximum, ba chiar pe mine m-a vizitat un dement acasă, în miezul nopţii, şi a izbit cu pumnii şi picioarele în uşă, pînă au sărit vecinii şi l-a luat Poliţia. Şi n-a fost singura tentativă de răfuială, au fost cu zecile de mii în toată ţara, fenomen de patologie socială, în care vioara întîi era „România liberă”. Adică fostul organ central al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste, unde se născuse cultul personalităţii lui Ceauşescu („epoca de aur”) şi unde tronase vreo 15 ani una dintre cele mai sinistre figuri de carierist politruk fără talent, membru al CC. al P.C.R., deputat în M.A.N. şi mulgător electric la ugerul Gospodăriei de Partid. Nu îi mai dau numele, fiindcă s-ar putea să fac cîrcei la mînă. De doi ani şi jumătate, „România liberă” este aidoma „Corăbiei bete” din poemul lui Arthur Rimbaud. Ce se întîmplă aici? De ce nu-şi găsesc oamenii ăştia cadenţa, liniştea, bunul-simţ? Probabil că spaima de ziua de mîine şi foamea de căpătuială i-au făcut pe cei mai mulţi să-şi mănînce omenia, să se vîndă oricui şi pe orice sumă, numai lor să le fie bine. E atîta ură în ziarul ăsta, atîta fiere neagră, atîta spirit cîrcotaş, de zdrobire cu menghina a adversarului, încît mă mir cum nu explodează rotativa cînd îl tipăreşte. Oare aşa să fie societatea românească, precum o prezintă oglinda asta strîmbă? În spatele „României libere” se află, din punct de vedere financiar, următoarele instituţii şi persoane: 1) C.I.A.; 2) Fundaţia maghiară Sörös; 3) Fostul rege Mihai. În fond, „România liberă” nu mai există. Este doar o faţadă, o firmă convenţională. Aici se concentrează la ora actuală toate interesele agenţilor străini care urmăresc dezmembrarea ţării. Iar ziariştii mercenari sînt de orice culoare, într-un bîlci eterogen fără precedent, pentru că numitorul lor comun este banul: odrasle de legionari, foşti stalinişti, înverşunaţi clopotari ai lui Ceauşescu, pe care l-au trădat, evrei, maghiari, ţigani şi, nu în ultimul rînd, securişti! Da, securişti, foarte mulţi securişti. În frunte cu Octavian Paler, expulzat din Italia, în urmă cu mai bine de două decenii, pentru activităţi de spionaj. Şi tot în frunte mai e şi P.M. Băcanu, informator al Securităţii. Lor li se adaugă alţi doi vajnici turnători pe bani grei: Florin Gabriel Mărculescu şi Sorin Roşca Stănescu. Băieţii dădeau cu doniţa, erau ciripitori. Iar acum, ca să li se piardă urma, se agită cel mai tare. Democraţi ca ei nu mai e nimeni! Dar, să nu ne facem iluzii. Noi publicăm, noi auzim, n-are nici o valoare. Am mai publicat şi notele autografe ale d-lui Corneliu Coposu. Credeţi că i s-a întîmplat ceva? L-a blamat cineva? L-au repudiat cumva şefii lui din Occident? Aş, ţi-ai găsit! Ba chiar, în unele publicaţii de la noi, s-au creat justificări, adică omul a fost închis şi altele erau condiţiile pe atunci, fiind silit (?!) să dea raportul periodic la Securitate! Vedeţi cum se minte, cum se falsifică, cum se acoperă adevăraţii vinovaţi şi se creează artificial alţii? Culmea neobrăzării a atins-o „România liberă” săptămîna trecută, cînd a publicat în pag. I două articole succesive de recunoaştere oficială a activităţii de informatori a celor două lepre, dar a încercat să-i spele pe derbedei astfel: „Or, este bine ştiut că fiecare redacţie, ca de altfel fiecare instituţie de stat, avea numeroşi informatori. Am ştiut şi noi cine au fost informatorii din redacţie, dar ni s-a părut mai presus decît orice (?!) atitudinea lor după momentul nesperat prin care revoluţia ne-a oferit tuturor posibilitatea de a ne recîştiga demnitatea, prin căinţă”. N-avem cum să vă ajutăm, n-aţi urlat voi să se publice dosarele? Aveţi exact ce-aţi vrut! Am văzut ce căinţă au cei doi dobermani, e suficient. Azi, generalul Emil Macri, semnatarul unora dintre documente, a fost exterminat în puşcărie din pricina „României libere”. În speranţa că, totuşi, cititorii cinstiţi din această ţară vor aprecia la justa lor proporţie documentele alăturate, noi ne facem datoria. L-a recuperat Mossad-ul pe Horia Sima, normal că îi poate valorifica şi pe nişte pîrliţi de turnători. Din fericire, Istoria României n-o scrie Mossad-ul... Hai că v-am prins, pungaşilor!

CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din „România Mare“, nr. din 1 mai 1992)

http://www.ziarultricolorul.ro/special/rememorri-poetul-mscrici-trece-la-iudaism.html