În atenţia hingherilor Elena Udrea, Traian Băsescu şi a altor ucigaşi de cîini

DUMNEZEU NE RĂSPLĂTEŞTE SAU NE PEDEPSEŞTE ŞI ÎN FUNCŢIE DE COMPORTAMENTUL NOSTRU FAŢĂ DE ANIMALE

* Am îngrijit şi-am tipărit, la editura mea, o carte despre viaţa şi opera lui Albert Schweitzer. În final, am găsit ,,Rugăciunea pentru animale”, care m-a mişcat. Textul sună astfel: ,,Oh, Tată ceresc, protejează şi binecuvîntează toate cele ce respiră, apără-le de tot răul şi lasă-le să doarmă în tihnă. Ascultă umila noastră rugă, oh, Dumnezeule, pentru prietenele noastre, animalele, pentru animalele care sînt suferinde, mai ales; pentru animalele care sînt extenuate, nemîncate şi crud tratate; pentru toate creaturile însetate din captivitate, ce-şi zdrobesc aripile de gratii;pentru cele ce sînt vînate, sau rătăcite, sau abandonate, sau flămînde; pentru toate care trebuie să fie sacrificate. Pentru toate, Doamne, mila şi compasiunea Ta le implorăm. Iar pentru cele care le-au primit, dorim o inimă caldă, şi mîini gentile, şi vorbe prietenoase. Fă-ne pe noi să fim prieteni adevăraţi ai animalelor, şi astfel să împărţim binecuvîntările iertării. Amin”.
* Frederic cel Mare a lăsat, prin testament, să fie înmormîntat lîngă cîinii săi. Acesta mi se pare cel mai înălţător lucru făcut vreodată de un neamţ.
* Am ţinut mult la Alice Vera Călinescu, văduva ,,divinului critic”. În 1992, i-am decernat Premiul Fundaţiei ,,România Mare”, într-o ceremonie desfăşurată la Casa Lido.
Atunci, mi-a făcut surpriza să-mi dăruiască, din avutul ei, două statuete din jad, mai mult ca sigur aduse din China de ilustrul ei soţ. Mai şi vorbeam la telefon cu ea, cu sentimentul că dialoghez cu aceea pentru care Călinescu scrisese ,,Cartea Nunţii”. Într-un volum de interviuri realizate de I. Oprişan (,,G. Călinescu, spectacolul personalităţii”) găsesc amintirile acestei femei devotate, cu privire la dragostea soţului ei pentru cîini: ,,Fofează cît a trăit? • Fofează?! Uite-i fotografia colo! Acela a fost celebru. A fost de-o deşteptăciune rară. Cu părul ăla lung, aşa… Cînd s-a dus în China Călinescu, Fofează n-a vrut să mănînce deloc. Cînd a plecat în China. Cum făcea el gură mare: că aia e aşa, că aia e aşa… Şi-a făcut bagajele… Cîinele între noi… Ce-o fi zis el?! Şi pe urmă a dispărut. Ce-a zis cîinele? Că l-am dat afară… A interpretat… • Că l-aţi alungat… • …Că eu sînt de vină, că nu se mai întoarce… Am chemat doctorii să-l îngrijească. «Doamnă – zice – ăsta face greva foamei. Nu pot să fac nimic. Cîinelui ăsta trebuie să-i puneţi hainele Profesorului, cu care s-a îmbrăcat ultima dată. Altfel moare. N-am ce să-i fac! I-am făcut injecţii.» Era un doctor foarte bun de cîini. Fofează se plimba prin casă, al dracului, nici nu mă băga în seamă! I-am pus hainele… I-a dat doctorul mîncare… De la mine nu primea nimic. Se făcuse schelet. De-abia l-am refăcut. Îl mîngîiam… Se ducea în colţ, mai departe, şi urla. Urla. Urla după stăpîn. A stat trei luni. După trei luni, cînd a venit, de-abia mergea. Cînd a venit, i-a căzut în braţe. Călinescu – cum era el! Întîi cu zbieretele: «Mi-aţi omorît cîinele! Ce-aţi făcut?!» S-a culcat cu el în pat, aicea… Cîinele nu mai putea! A-nceput să mănînce… S-a înzdrăvenit. A mai trăit vreo 2 ani, dar cîinele se-mbolnăvise de inimă… • Atunci cînd a lipsit Profesorul? • Da. Aşa era de delicat!… Călinescu lucra cu toate hîrtiile în pat şi c-un fir electric ca să aibă lumină… Cîinele ştia că nu trebuie să calce pe hîrtii… Am chemat doctorul… I-a făcut o injecţie… Îi era rău… Era jos, acolo… Şi zic: «Uite că Fofează a început să meargă!» A venit cîinele încet, încet, s-a rugat să-l urce în pat… A venit acolo… S-a urcat în patul lui Călinescu şi-a murit. Aoleu ce rău i-a fost! A plîns cum n-a plîns cînd a murit mama lui. Am văzut un bărbat plîngînd în hohote! Plîngea în hohote, cu cîinele în braţe. Cîinele a venit şi i-a murit în braţe. E îngropat acolo, lîngă casă. Acestea trebuie să le ştiţi! Ce deştept era cîinele ăla!”
* Tot aşa a plîns, în hohote, Eugen Barbu cînd i-a murit Codiţă, un caniş mic şi alb, ca un bulgăre de omăt, jucărie vie, păpuşă. M-am pomenit într-o zi cu un telefon de la Patron: urlete, nu alta! Pe urmă, şi-a luat un alt caniş, Bică. Avea să moară şi ăsta. Eugen Barbu, cinstit, mi-a recunoscut, ceva mai tîrziu: ,,M-a bătut Dumnezeu! La Poiana Ţapului, am otrăvit doi cîini ai unor ţărani, care se dădeau la mine şi la Codiţă, cînd ieşeam la plimbare. Şi uite că doi cîini mi-au murit şi mie…”
* Isadora Duncan chiar a iubit revoluţia bolşevică! În Autobiografia sa, cea care avea să devină nevasta lui Esenin scrie cum a fost invitată la Moscova, în 1921 – încă mai trăia Lenin: ,,În primăvara anului 1921 am primit telegrama următoare din partea Guvernului Sovietelor: «Numai Guvernul rus poate să vă înţeleagă, veniţi la noi: vă vom face şcoala». Privindu-mi casa pustie, pustie prin plecarea arhanghelului meu, pustie de speranţă şi de dragoste, am răspuns: «Da, voi veni în Rusia, îi voi învăţa pe copiii voştri arta mea; cu singura condiţie: să-mi daţi un studio şi banii necesari pentru a lucra». Răspunsul a fost «da»; m-am găsit, aşadar, într-o zi, pe bordul unui vapor pe Tamisa, părăsind Londra spre Reval, poate spre Moscova. Înainte de a părăsi Londra, m-am dus la o prezicătoare, care mi-a spus: «Pleci într-o călătorie lungă. O să ai aventuri ciudate, o să ai griji, o să te măriţi…»
La cuvîntul «măriţi» am întrerupt-o, rîzînd: «Eu, eu, care am fost întotdeauna împotriva căsătoriei?! N-o să mă mărit niciodată!» Ghicitoarea îmi răspunse: «Aşteaptă şi o să vezi». În timpul călătoriei, aveam un sentiment de detaşare, cum trebuie să aibă un suflet după moarte, cînd pleacă spre alte sfere. Mă gîndeam că las în urmă, pentru totdeauna, formele de viaţă europene. Credeam sincer că statul ideal conceput de Platon, Karl Marx şi Lenin îşi găsise acum, printr-un miracol, întruchiparea pe pămînt. Eram gata să pătrund pe tărîmul ideal al noii orînduiri, cu toată energia fiinţei mele, după decepţiile încercărilor făcute în Europa pentru realizarea visurilor mele de artă. Nu-mi luasem cu mine nici o rochie. Mă vedeam petrecîndu-mi restul vieţii îmbrăcată cu o bluză de flanelă roşie printre tovarăşii îmbrăcaţi cu egală simplicitate şi plini de o dragoste frăţească. Pe măsură ce vaporul înainta spre Nord, priveam în urma mea cu dispreţ şi milă vechile instituţii şi vechile obiceiuri ale Europei burgheze, pe care o părăseam. Aveam să fiu un tovarăş printre tovarăşi, aveam să lucrez, după un plan vast, pentru generaţia de oameni noi. Adio, inegalitate, nedreptate şi brutalitate a unei lumi care făcea imposibilă şcoala mea! Cînd, în sfîrşit, vaporul sosi, inima îmi bătu de bucurie; iată, gîndii eu, «noua lume» minunată care a fost creată; iată «lumea tovarăşilor»; iată visul care a fost conceput în capul lui Buddha; visul întrezărit în cuvintele lui Christos; visul ce a fost speranţa supremă a tuturor marilor artişti… Intram acum în acest vis, pentru ca munca şi viaţa mea să conteze de acum înainte… Adio, lume veche! Lume nouă, te salut!”
Să descifrăm şi cum avea să moară ea, în 1927, datorită blestemelor care au ajuns-o (chinuia animalele, scotea ochii păsărilor, chipurile, ca să cînte mai frumos etc.): ,,Manuscrisul acestei cărţi a fost terminat de Isadora Duncan la începutul anului 1927, cu cîteva luni înainte de accidentul de automobil în care avea să-şi afle moartea. Amănuntele sfîrşitului său tragic, întîmplat la Nisa, la 14 septembrie 1927, au fost relatate în ziarele de a doua zi: «Ieri seară Isadora Duncan a plecat să se plimbe cu automobilul de curse (un Bugatti – n.m.). Dar eşarfa purtată în jurul gîtului şi care flutura în spate, s-a agăţat de roata din urmă şi s-a înfăşurat pe ea. Înainte de a putea striga sau face un gest, a fost strînsă atît de tare, încît a murit aproape imediat, ştrangulată. Eşarfa a continuat să se înfăşoare, capul Isadorei basculă şi sfîrşi prin a cădea pe şoseaua Promenade des Anglais. De acolo, capul ei a fost ridicat mutilat şi plin de sînge». („Petit Parisien”, 15 septembrie 1927)”. Eşarfa ca o ghilotină.
* Un sfîrşit poate şi mai tragic, din pricina aceluiaşi sadism manifestat faţă de animale, a avut şi Arhiducele Rudolf, moştenitorul coroanei habsburgice. ,,Încă de la vîrsta de 9 ani, Rudolf ştia să călărească, dar la 16 ani, în 1874, a căzut de pe cal, lovindu-se grav. Moral şi fizic, din păcate, tînărul făcea dovada unei oarecare instabilităţi. Cu o carabină de salon trăgea asupra păsărilor, pe care se spune că le mînca apoi fripte. În acest timp, surioara sa plîngea, gîndindu-se la soarta bietelor păsări, iar Rudolf desena impasibil scene violente de vînătoare, în care sîngele animalelor doborîte era colorat cu roşu. (…) O mare parte din timpul liber, Rudolf şi-l consacra vînătorii, preferînd-o pe aceea cu gonaci. Vînătoarea a fost la început un bun prilej de a observa natura. Era prieten apropiat cu Brehm, autorul cărţii, celebră şi în zilele noastre, «Viaţa animalelor». În aprilie 1879, Rudolf şi Brehm au întreprins împreună un voiaj, timp de 3 luni, în Spania şi Maroc, efectuînd partide de vînătoare. În 1880, a făcut o altă călătorie, în Orientul Mijlociu, pe care a descris-o în cartea «Eine Orient Reise» («O călătorie în Orient» – n.m.). Vînătoarea, ocupaţie principală şi preferată a prinţului moştenitor, devenise o veritabilă pasiune. Pentru a ne da seama cît de mult era obsedat de pasiunea pentru vînat, ce devenise o adevărată patimă, căci uciderea animalelor îi provoca o veritabilă voluptate – fapt ce dezvăluie o înclinare sadică – să reamintim episoadele petrecute la Bethleem şi Ierusalim, unde s-a gîndit să vîneze, în ciuda veneraţiei pe care milioane de credincioşi o au faţă de aceste locuri. Aşa cum menţionează în cartea sa, a pus să fie tîrît un măgar mort pe munte, pentru a atrage vulturii, şacalii şi alte animale sălbatice de pradă. Lîngă piramidele de la Gizeh la fel, a organizat, cu sprijinul arabilor, o vînătoare de şacali, prilej cu care au fost ucişi foarte mulţi dintre aceştia. Arhiducele le-a adus craniile albe, precum şi alte trofee de vînătoare, pe care le-a agăţat în apartamentele sale. Cu trecerea anilor, pasiunea vînatului devenise tot mai puternică. Blestemat din ziua în care a tras într-un cerb alb, bătrîn şi solidar, lucru care, după legenda locului, ar atrage întotdeauna moartea vînătorului, Rudolf părea că trăieşte o altă existenţă. Nimic nu-şi găsea scăpare în faţa sa, nici păsările de apă ale Dunării, nici căprioarele Alpilor, nici vulturii de la Gödöllö. (…) Era groaznic de îmbătrînit, avea pielea buhăită şi flască, privirea înfierbîntată, trăsăturile total schimbate, ca şi cum şi-ar fi pierdut voinţa de a mai trăi. Sifilis, blenoragie pe de o parte, tuberculoză, alcoolism şi morfină, pe de alta, totul pe un fond ereditar încărcat, la care se adăuga acum o viaţă extenuantă, de excese: iată imaginea completă a arhiducelui Rudolf, moştenitorul tronului austro-ungar. (…) Rudolf cină cu Hoyos şi bău mult, peste puterile sale. Bratfisch i-a amuzat cu cîntecele sale tiroleze, în timp ce Maria, în camera sa, abia dacă s-a atins de mîncare. Era supărată. I-a scris o scrisoare mamei sale. Rudolf a venit în cameră. Era într-o avansată stare de ebrietate, abia se ţinea pe picioare. Cu greu a mai putut să-i dea dispoziţie lui Loschek să nu fie deranjat sub nici un pretext, chiar dacă e solicitat de împărat. Micul dejun să fie servit a doua zi dimineaţa, fix la 6,30, şi trăsura să fie gata. A intrat apoi fluierînd în apartament, clătinîndu-se, şi apoi s-a auzit cum încuie uşa. Dimineaţa, cînd încă nu se luminase de ziuă, Loschek a auzit zgomotul unui foc de armă venind dinspre apartamentul arhiducelui. A alergat, a bătut la uşă. Nici un răspuns. A încercat să intre, dar zăvorul era pus. A mers să-l caute pe contele Hoyos. Cînd uşa a fost forţată, celor doi bărbaţi li s-a oferit un spectacol înfricoşător. Rudolf era pe jumătate culcat, aplecat în faţă, cu capul pe marginea patului, într-o baltă mare de sînge şi cu o rană groaznică în partea inferioară a abdomenului. Patul era impregnat cu sînge, pereţii la fel şi totul era stropit. Maria Vetsera zăcea strangulată. Pe duşumea, un pistol şi un brici plin de sînge. Reconstituirea celor întîmplate era uşor de imaginat. Arhiducele, într-o stare avansată de ebrietate, i-a spus Mariei că o va părăsi, conform ordinului împăratului. Maria a văzut, dintr-o dată, prăbuşindu-se toate planurile ce şi le făcuse. «Dar sinuciderea?» – «Nici nu-mi trece prin cap», i-a răspuns prinţul. Ameţit, a pus capul pe pernă şi a adormit, căzînd într-un somn greu. Au urmat cîteva ore cumplite pentru Maria. În cele din urmă, dîndu-şi seama că a pierdut totul, înnebunită de ură faţă de prinţ, a luat briciul de la toaletă şi i-a retezat sexul. Durerea cumplită l-a trezit pe Rudolf. Într-o clipă, şi-a dat seama de cele ce-i făcuse amanta sa: sîngele şiroia în valuri, împroşcînd totul. A mai avut puterea s-o sugrume şi apoi, vîrîndu-şi ţeava pistolului pe gură, a apăsat pe trăgaci. S-a constatat, într-adevăr, că faţa îi rămăsese intactă şi doar bolta craniană, în partea din spate, era zdrobită. (…) Prin anul 1937, şi-a făcut loc o altă explicaţie a celor întîmplate la Mayerling. În cartea scrisă de Arhiducele Leopold, acesta mărturiseşte că «nimeni nu cunoaşte adevărul» şi adaugă imediat: «Ungurii, care ar putea relata ceea ce s-a petrecut, sînt martorii tragediei: contele Hoyos, birjarul Bratfisch şi valetul de cameră Loschek».” (Fragmente dintr-o carte a inimosului cronicar al enigmelor Istoriei, Paul Ştefănescu).

CORNELIU VADIM TUDOR

http://rromare.wordpress.com/2011/03/08/in-atentia-hingherilor-elena-udrea-traian-basescu-si-a-altor-ucigasi-de-ciini-2/