Dr. Corneliu Vadim Tudor

Ieri, la Librăria „Mihail Sadoveanu”, din Capitală SCRIITORUL DINU SĂRARU A FOST SĂRBĂTORIT CU PRILEJUL JUBILEULUI A 80 DE ANI DE VIAŢĂ

2012-02-27T21:43:00.000+02:00

Luni, 27 februarie a.c., la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Capitală a avut loc un eveniment emoţionant: scriitorul Dinu Săraru a fost sărbătorit, într-un cadru festiv şi prietenesc în acelaşi timp, cu prilejul jubileului a 80 de ani de viaţă. Gazdă a fost, ca de fiecare dată în astfel de prilejuri, doamna Georgeta Munteanu, care a făcut din această instituţie un adevărat templu, în care s-au reunit, de-a lungul anilor, cele mai înalte valori ale spiritualităţii româneşti contemporane.

Aici s-au lansat marile cărţi ale ultimelor decenii, semnate de Eugen Barbu, Marin Preda, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Mihai Ungheanu, Mircea Micu şi atîţia alţii, mulţi dintre ei trecuţi în lumea umbrelor, dar rămaşi în eternitate în sufletul românilor. Dinu Săraru, autorul romanelor monumentale „Nişte ţărani”, „Dragostea şi revoluţia” şi „Clipa”, este astăzi decanul de vîrstă al prozei româneşti, una dintre cele mai sclipitoare personalităţi culturale din ţara noastră. Viaţa şi opera lui Dinu Săraru au fost evocate de către criticul Valeriu Râpeanu şi de gazetarul Vartan Arachelian. Unul dintre cei mai buni prieteni ai scriitorului, Corneliu Vadim Tudor, a prezentat contribuţia lui Dinu Săraru la îmbogăţirea literaturii române de dinainte şi de după decembrie 1989, prin opere inegalabile, ce se constituie într-o adevărată epopee critică a acestor vremuri. Liderul PRM a amintit, de asemenea, strînsele legături sufleteşti ce i-au unit, pe el şi pe Dinu Săraru, de marele lor prieten, Adrian Păunescu, a cărui fiică, Ana-Maria, a fost prezentă la acest frumos jubileu. Viaţa lui Dinu Săraru ţine parcă de lumea basmului, de tinereţea fără bătrîneţe a culturii şi a spiritualităţii româneşti, dincolo de tristeţea şi de necazurile pe care le trăiesc, în mod nemeritat, românii. Au fost alături de scriitor soţia sa, Viviana, fiicele lor, Ruxandra şi Alexandra, precum şi numeroşi prieteni şi admiratori.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2402 / 28.02.2012

Imnul PRM

2012-02-27T06:54:00.000+02:00

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXXII)

2012-02-26T21:47:00.000+02:00

19 MARTIE 1990. Scandalagiii de profesie încep să se răfuiască nu numai cu statuile, ci şi cu datele istorice ale calendarului. Se vehiculează tot mai des ca numele de „23 August” să fie eliminat de peste tot, inclusiv de la Stadionul nr. 1 al ţării. Nu cred că e bine. Această zi nu poate fi scoasă din Istoria României, cu atît mai mult că n-a reprezentat un eveniment comunist. Chiar dacă ea a fost confiscată, ulterior, de P.C.R. şi de Moscova. Să nu uităm că atunci ne-am decis să ieşim din dezastrul cooperării militare cu Hitler. Un singur mare regret: am capitulat necondiţionat în faţa ruşilor şi l-am cedat pe Mareşalul Antonescu, arestat de Mihai prin vicleşug. Dar Istoria le va judeca pe toate. Agitaţiile ungureşti înfurie pe toată lumea. Ungurii nici măcar nu se mai ascund, atacă în văzul lumii, abandonînd chiar şi cel mai elementar instinct de conservare. Un pastor se roagă la Monumentul Eroilor Revoluţiei Maghiare din 15 martie 1848, amplasat la Miercurea Ciuc, astfel: „Dă-ne, Doamne, puterea să nu cedăm, dă-ne puterea să rămînem oameni şi să rămînem unguri” (?!). Dacă s-ar opri aici, oamenii aceştia n-ar deranja pe nimeni. Numai că ei vor să-i facă unguri şi pe alţii, asta-i toată problema şi de aici începe nebunia. „Ziua de 15 martie 1848 marchează începuturile Europei moderne” - zice un altul, de-a dreptul exaltat, în faţa statuii lui Petöfi Sandor de la Timişoara. Lăudăroşenia ungurească deţine de mult recordul mondial, nimeni n-o mai poate detrona. Pe la 1867, un istoric ungur pretindea că Dumnezeu S-a adresat perechii biblice Adam şi Eva în... limba maghiară! Ce le-o fi spus? Ce-au înţeles ei? După ce le-a vorbit ungureşte, i-a zăpăcit atît de rău, încît au căzut în păcat şi-au fost alungaţi din Rai. În fine, un altul, mai impertinent decît toţi, vorbeşte de autodeterminarea ungurilor, care ar fi foarte aproape. Văzînd ei asemenea provocări, românii nu se lasă mai prejos şi strigă: „La spînzurătoare cu Süto Andras, Tökeş Laszlo şi Kincses Elod!”. Ce ravagii poate face în ungurime sifilisul politic! Oameni care păreau normali pînă acum, au înnebunit brusc. L-am cunoscut pe acest Süto Andras. Mă aflam în mai, 1979, la Viena. El venise să-şi încaseze Premiul Herder pentru... România. Cam de pe atunci au început nemţii şi austriecii să tragă sforile împotriva românilor, astfel încît existau ceremonii cu 4 unguri şi nici măcar 1 român: 2 unguri (laureat şi bursier) din partea Ungariei şi tot 2 unguri din partea României. Epoca începută prin Tudor Arghezi şi Zaharia Stancu continuase prin Alexandru Rosetti, Nichita Stănescu şi Eugen Barbu - pentru a eşua în derizoriu. Reprezenta oare Süto Andras cultura română şi România? Nici vorbă. Şi, cu toate acestea, Colonia Română de pe Lowenstrasse nr. 8, aflată în spate la Burgtheater, 1-a primit cu ospitalitate şi i-a închinat o seară memorabilă. Venise cu soţia, fiica, ginerele şi nepoţelul. A scoate 5 oameni din ţară, spre Occident, la ora aceea, era o performanţă pe care nu şi-o permitea oricine, atît din punct de vedere financiar, cît şi datorită dificultăţii vizelor. Pe mine, unul, mă ţinuse Dumitru Popescu în şah din ianuarie pînă în aprilie 1979, pierdusem aproape întreg semestrul al doilea, întrucît mă suspecta că voi rămîne peste hotare. N-am rămas. Am auzit oameni care spuneau că Süto Andras ar fi un mare talent. Tot ce se poate. Eu, unul, n-am citit nici un rînd din creaţia lui, deşi un titlu de carte mi-a plăcut: „Nuntă la Castel”. Asta poate pentru că sînt un paseist, mi-ar fi plăcut să trăiesc în trecut, iar respectiva alăturare de cuvinte degaja o atmosferă parfumată, de un adînc farmec medieval. În acea zi de mai a anului 1979, am citit şi eu cîteva poezii pe micuţa scenă a Coloniei Române. În cursul zilei, participasem la ceremonia de la Universitatea Veche (unde studiase Eminescu), asistînd la decernarea premiilor, pentru ca, apoi, să fiu prezent la recepţia oferită la Hotelul Imperial, unde, în deschidere, s-a mîncat şuncă afumată cu pepene galben. Tot atunci, am stat îndelung de vorbă cu preşedintele Austriei, Rudolf Kirkschlăgger, căruia, aproape fără să-şi dea seama, i-am luat un interviu. A fost Viena, pentru tinereţea mea, tava cu jăratec a căluţului costeliv din basme, a fost izvorul cu apă fermecată, prin gura căruia am ţîşnit în lume.

„Răvăşit de-al toamnei mele frig / Nu voi mai fi tînăr niciodată” - scria Esenin. Anii aceia lipsiţi de griji nu mi-i va da nimeni înapoi. Dar, de unde plecasem? De la Süto Andras. Şi de la Kincses Elod. L-am cunoscut şi pe ăsta. Prin anul 1984 avusese loc la Teatrul Bulandra premiera piesei lui Barbu „Labyrintul”. Aranjamentul s-a făcut la cina pe care o oferisem eu în preajma Crăciunului anului 1983, cînd lansasem, în aceeaşi zi, volumele „Saturnalii” şi „Istorie şi Civilizaţie”. Ne aflam la Restaurantul Mignon şi, printre invitaţi, se găsea şi Ion Besoiu, directorul teatrului. Acesta i-a cerut o piesă Patronului. „Alege din volumul de Teatru” - i-a răspuns Nea Jean. „Nu-l am” - a replicat Jimmy. „Ţi-l dau eu” - i-a mai zis Patronul, şi a trimis-o pe Marga să i-1 aducă.

Acolo, pe loc, în cîteva minute, Besoiu s-a hotărît să monteze „Labyrintul”. A fost un triumf. La sfîrşitul premierei, Ecaterina Oproiu s-a apropiat de Barbu şi i-a spus: „Eugen, mă tem că ai scris cea mai bună piesă a dramaturgiei româneşti contemporane!”. Aşa şi era. Rareori mi-a fost dat să văd atîta bogăţie de idei, atîta fior tragic al vieţii, totul brodat pe carpeta înstelată a aforismelor. Sincer să fiu, nu-1 credeam pe Barbu un mare dramaturg, mi se părea că e suficient să fie un mare romancier. După premieră ne-am dus la restaurant. Asta era o cutumă, intra în regulile jocului cultural, sportiv etc., cînd oamenii stau la taifas şi comentează fazele cele mai palpitante. După ce-am sărbătorit noi cum se cuvine, regizorul spectacolului ne-a invitat la el, în camera de hotel de la „Bulevard”. Asta, pentru simplul, dar blestematul motiv că nu ne mai dădeau voie la „Mărul de Aur”, se trăgeau obloanele la cel tîrziu 12 noaptea.

Regizorul spectacolului provenea de la Tîrgu Mureş şi se numea Kincses Elemer. Un om încă tînăr, cu trăsături armonioase. Acesta îi chemase să fie alături de el, la marea bucurie a debutului său pe prima scenă dramatică a Bucureştilor, pe părinţii şi pe fratele lui, care se numea Elod. Deci, ne-am dus la „Bulevard”. Violeta Andrei, care făcuse un rol memorabil, era dezlănţuită: cînta romanţe, dansa, rîdea. Regizorul îi spunea tatălui său, un ungur bătrîn, care înţelegea mai greu româneşte: „Tată, aceasta este nevasta ministrului de Externe al României! Îţi dai seama? Acum bea şi petrece cu noi!”. Eu, unul, nu ştiu la ce mă gîndeam. Poate la balconul alăturat, de unde, în 1878, generalul turc Osman Paşa privea, ca prizonier, defilarea Armatei Române biruitoare. Atunci, aceşti artişti unguri mi s-au părut civilizaţi şi cu frica lui Dumnezeu. Acum, au întors către noi o faţă de nerecunoscut. De unde atîta ură? Nu ne-am purtat suficient de frumos cu ei? Astăzi, presa e plină de o Declaraţie Oficială (?!) a lui Domokos Geza, care acuză „şovinismul majoritar şi naţionalismul extremist”, racile care, v-aţi dat seama, sînt ale românilor, nicidecum ale lor, ale ungurilor. De altfel, toate aceste manifestări şi poziţii ungureşti sînt popularizate pe larg în emisiunea în limba maghiară a Televiziunii Române - veritabil focar de infecţie politică. Prezentatorul Boroş Zoltan ne împuie capul cu primirea lui Laszlo Tökeş de către preşedintele S.U.A., George Bush. Fariseul popă a condiţionat acordarea clauzei pentru România de rezolvarea problemelor ungureşti. Probleme care, în fond, nu există, sînt inventate şi speculate în mod diabolic. Scopul? Acelaşi ca şi acum 1.000 de ani: acapararea Transilvaniei. Acest Boroş, cu barba lui de drac, cere palme. N-am văzut individ mai neobrăzat. Tot la emisiunea lui, spre isterizarea populaţiei româneşti, un oarecare Fülop Deneş, din Tîrgu Mureş, vorbeşte de provocări (?!) româneşti şi de bătăi la Casa Teleki, instigate tot de români, fireşte. Aici, în acest imobil, locuise generalul polonez Bem. Se afirmă că stema Ungariei, din balcon, a fost batjocorită. E inutil să mai întrebi: ce căuta stema asta pe o clădire situată în inima României? Asta nu e provocare? Vai, vai, ce nenorocire! Fülop deplînge şi soarta unei secretare, care „s-a îmbolnăvit de spaimă”, iar lor, ungurilor, „li s-a tulburat ziua” şi, în concluzie, „a fost o zi înspăimîntătoare”. Ce derbedei! Ce militărie aş face eu cu bestiile astea! Dar, staţi aşa, că Boroş învîrteşte la borşul lui antiromânesc, în continuare, cu un polonic din tulpini de bălării. El informează pe toată lumea că la Tîrgu Mureş umblă români beţi, pe străzi, şi că ei sînt membri ai Vetrei Româneşti. Ungurii nu mai pot de frică, sărmanii mieluşei, fiindcă de cînd e lumea şi pămîntul e ştiut că numai românii se îmbată, copiii lui Attila n-au pus nici un strop de băutură pe limbă, „nem, nem, soha”, ei lipăie numai lăptic covăsit de Covasna. Reporterul udemerist ia un interviu fostului vicepreşedinte al C.P.U.N. din Satu Mare, destituit pe 15 martie. Dar individul (îmi scapă numele) nu pomeneşte nimic de steagurile Ungariei, arborate ostentativ pe Catedrala din Satu Mare, spre teribila iritare a românilor. Între timp, aflu tot de la televizor că ar fi venit vreo 2.000 de moţi din Munţii Apuseni, la Tîrgu Mureş. Asta încurcă rău socotelile honvezilor şi ale acelora care îi împing de la spate, pentru destrămarea României. Fiindcă moţilor degeaba le vorbeşti de transparenţa graniţelor şi de Casa Comună a Europei - dacă ai făcut greşeala să te legi de Avram Iancu, e nenorocire, ţi-ai dat foc la cufărul cu paprikaş şi palinkă. Evenimentele se precipită într-un ritm uluitor. La ora 23,30 apare pe Postul Naţional de Televiziune Ion Iliescu, care, stupoare, condamnă excesele elementelor extremiste româneşti (?!), dar uită să sufle vreo vorbă despre excesele şi provocările ungureşti! În rest, banalităţi şi generalităţi de genul: „Să facem totul!”. Acest Iliescu e un oportunist fără margini, aici şi-a dat arama pe faţă. Deci, de-ăştia îmi erai, neicuşorule! La cea mai mică tensiune, românii sînt de vină! Aşa se vorbea şi în 1950, cînd, ştiu de la părinţii mei, n-aveai voie să spui că un ungur, un ţigan ori un evreu a comis o fărădelege, că erai taxat imediat ca şovin, care practică „ura de rasă”. Impresia generală, de-a dreptul deplorabilă, e dreasă întrucîtva de apariţia televizată, pe la miezul nopţii, a bătrînilor ţărănişti Ioan Lup şi Ion Puiu, care pun lucrurile la punct: nu românii sînt de vină pentru tulburările de la Tîrgu Mureş, iar Ion Iliescu n-are dreptul să jignească sentimentul naţional!

Încerc să adorm. Greu. Cu „ruperi de film”, datorită stării emoţionale în care mă găsesc. Aşadar, s-a ajuns pînă aici. Ultimul obstacol în calea ungurilor era Ceauşescu. Şi l-au asasinat. Nu direct, ci prin intermediari, cu ajutorul ruşilor şi al cozilor de topor româneşti. „L-aţi ucis pe Ceauşescu / Pentru popa ungurescu’...”, încerc eu un distih. Cam stìngaci, recunosc. Adorm, într-un tîrziu, cu imaginea unor nori negri care se rostogolesc peste acoperişul Lumii... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2401 / 27.02.2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXXI)

2012-02-24T21:37:00.000+02:00

17 MARTIE 1990. Ediţie de-a dreptul dramatică a ziarului „România liberă”! Trec peste articolul sionist al lui Radu Feldman Alexandru, care irită pe multă lume, şi mă opresc la două interviuri ample, luate, separat, lui Radu Ceontea, de la Vatra Românească, şi lui Domokos Geza, de la U.D.M.R. Le citesc cu multă atenţie. Tensiunea în Ardeal, în special în judeţul Mureş, a atins cota de fierbere. Ungurii şi-o caută cu lumînarea, ca de obicei. În „Dreptatea” ţărănistă, Ioan Alexandru publică o epistolă către „fraţii maghiari şi germani”, afirmînd că „trăim şi am crescut din acelaşi lapte sfînt, am supt aceeaşi ţîţă maternă” (?!). Apoi, parafrazîndu-1 pe fizicianul Von Weiszăcker, preşedintele Germaniei, afirmă: „Intîi sînt creştin, al doilea european şi al treilea român!”. Bravo, Ioane, ai făcut-o şi pe asta! Aici te-au adus exaltarea şi dorinţa de a te pune bine cu toată lumea. Deci calitatea de român e pe ultimul loc! N-am înţeles cum e cu „aceeaşi ţîţă maternă”, de unde au supt lapte şi românii, şi ungurii, şi nemţii - săraca femeie, tare mult s-a mai chinuit cu atîtea popoare la pieptul ei. Primesc telefoane din Frankfurt şi New York. Îngrijoraţi, Nuţu şi Puiu Toma vor să afle care mai e treaba pe-acasă. Citind presa, fac o constatare care mă întristează: toţi bărbaţii la care se fac referiri în ziare au particula dl. - numai noi, adică eu şi Barbu, nu sîntem domni, de parcă am fi inculpaţi.

18 MARTIE 1990. A reapărut pe micul ecran bostanul lucios al lui Dumitru Moroşanu (fost acordeonist în tinereţe şi, ulterior, secretar P.C.R. pe Televiziune). A reapărut şi figura lui Octavian Iordăchescu (instrumentist şi el, cîndva, mai precis toboşar). Amîndoi se plîng cît au suferit (?!) ei pe timpul dictaturii (?!), cum s-au luptat, ce greu le-a fost. Chiar aşa, măi, aceştia? Îmi telefonează Florea Nedelcu, istoric de valoare în domeniul perioadei interbelice, fost redactor-şef al redacţiei culturale a Televiziunii:

- Nea Vadime, nu-mi închipuiam că ăştia vor avea atîta neruşinare! Acest Moroşanu avea 7.500 de lei pe lună şi patrona politizarea şi poluarea folclorului. Nu-ţi spun cîte porcării a tot făcut Moroşanu, care răspundea de „Cîntarea României”. Sînt revoltat, să ştii. De asta au murit sute de tineri nevinovaţi, ca să se lăfăie iar osînza lui Dumitru Moroşanu?

Mai aflu, tot de la el, că Neagu Udroiu ţinea, în urmă cu 5 luni, expuneri politice la Şcoala Municipală de Partid, iar acum e şi el mare dizident, i-a dat pe toţi la o parte şi s-a instalat director general la Agerpres. La televizor, Nicolae Balotă debitează o minciună cît capul lui de mare! Pretinde că în 1950 el asculta... „Europa liberă”! Nu ştiu cînd a început să emită zgomote cocina respectivă, dar în nici un caz în 1950, poate cu 10 ani mai tîrziu. E o „întrecere socialistă” împotriva comunismului, toţi se bat cu pumnii în piept. Acest Balotă e un om de carte, într-adevăr, dar dacă îmi pun mintea să-i strîng la un loc toate articolele dogmatice, umplu două volume cît două cărămizi. Tot împotriva comunismului militează şi mitingul organizat azi la statuia lui Mihai Viteazul din Cluj-Napoca. Principalii agitatori sînt Doina Cornea şi Doru Braia. Se strigă pe două voci: o parte scandează „Jos Comunismul!”, iar cealaltă îi răspunde cu „Jos Neo-comunismul!”. Vorbitorii improvizaţi au propus „înlocuirea urii cu dragostea”, dar ei înşişi au vorbit, cu duşmănie, de „haita roşie”, de „grajdurile comunismului” etc. Colac peste pupăză, azi au intrat în grevă şi telefericele! Cum poate fi un teleferic în grevă? Încă nu-mi dau seama. Probabil ca în nuvela lui Geo Bogza, „Moartea lui Iacob Onisie”, care m-a impresionat cînd eram elev. Noaptea, o nouă înregistrare TV de la C.P.U.N.

Aproape toţi vorbitorii folosesc expresia „şi aşa mai departe”. A devenit obsesivă. E ca un fel de colac de salvare, pentru oratorii ceva mai neînzestraţi, sau ca o manta de vreme rea, care acoperă sărăcia de idei. Echivalentul ei din basme este formula „şi-am încălecat pe-o şa!”. Incontestabil, asta a fost ziua marilor perle! Un bătrîn ţărănist, pe care îl cheamă Ioan Lup, zice, în vacarmul general: „Nu-i obligatoriu să mă ascultaţi, dar vă rog, atîta timp cît vorbesc, să mă ascultaţi!”. Adînc! Dacă am înţeles eu bine, atunci cînd tace Lup, nu-i obligă pe ceilalţi să asculte, dar imediat cum urlă ceva la Lună, e musai să-i dea ascultare. Un altul, monarhist de ultimă oră, rosteşte: „Propun ziua de 10 Mai ca Sărbătoare Naţională”! Numai că, din sală, un republican pur-sînge, de-al coanei Miţa Baston, apostrofează Mangafaua: „Taci din gură, domnule, ai spus destule prostii pînă acum!”. Replicile de genul acesta sînt de-a dreptul memorabile: „Daţi-mi voie, domnule, ca să vă întorc spatele!” - a debitat, cu preţiozitate, un ins subţire. Sau poate că i-o fi făcut vreo invitaţie la mai ştiu eu ce? Un altul, după îndelungi ciocăneli în aparatură, se predă extenuat: „Microfonul ăsta chiar că a înnebunit!”. Pe o asemenea vreme, cine mai poate rămîne în toate minţile? Dar premiul I la „perle” de Gîgă 1-a obţinut Ion Caramitru. Acesta a rostit o chestie antologică, ce-i va supravieţui, neîndoielnic, sute de ani: „Crăciunul poate cădea în altă zi decît 25 decembrie!”. Incredibil, nu-i aşa? Ce morişcă zăpăcită a calendarului 1-a turmentat în aşa hal pe Caramitru, de-a fost în stare să comită o asemenea gafă? Ce educaţie a primit el în casă? Aud, de la Viorel Chiriţă, că are o colecţie de sute de icoane vechi, de o valoare inestimabilă, ceea ce-i face cinste (cu condiţia să nu pozeze în sărac şi persecutat de vechiul regim) - atunci cum de a fost posibil să încurce această dată fundamentală a Creştinătăţii? Ţinem icoane pe pereţi, aşa, numai de formă, ca mobilă, să luăm faţa la proşti? Mai sînt informat (telefonic) că venerabilul ţărănist-legionar Ion Puiu îmi transmite salutări, deşi nu ne cunoaştem; mesagerul îmi spune că acestuia i-a plăcut cîndva un joc de cuvinte pe care îl făcusem într-o creaţie de-a mea. Îmi storc creierii să-mi aduc aminte ce calambur de-al meu i-o fi plăcut atît de mult acestui om, încît 1-a ţinut minte ani de zile. Da, da, acum îmi cade fisa, nu poate fi vorba decît de jocul de cuvinte din poezia despre rabinul Moses Rosen: „Mici ECHIMOZE-S ochii tăi de fiară (...) Stăteai pe ROZE-N caldul tău bîrlog”. (Un ofiţer de Securitate îmi spunea că atunci cînd a izbucnit scandalul internaţional, în aprilie 1984, poezia a fost multiplicată de români în 500.000 de exemplare volante, de tip „Samizdat”.) Legionarul tot legionar, vibrează la tot ce-i aduce aminte de tinereţea lui. Totuşi, eu, unul, nu m-am putut apropia niciodată de Mişcarea Legionară. Părinţii noştri vorbeau urît de legionari, pentru că ştiau ce crime au comis. „Nişte jigodii, nişte criminali” - aşa auzeam mereu în casă, de la nişte oameni blînzi, care nu înjurau pe nimeni, dar care nu puteau uita agitaţia fără pereche care zdruncinase societatea românească în decembrie 1933 (asasinarea lui I.G. Duca), în septembrie 1939 (asasinarea lui Armand Călinescu, cînd au auzit cu urechile lor Comunicatul rostit la Radio de legionari) şi în noiembrie 1940 (asasinarea lui Nicolae Iorga), ca să nu mai vorbesc de ianuarie 1941, cînd toată lumea a fost îngrozită de carbonizarea unor soldaţi. Îmi pare rău pentru credinţa curată a unora dintre legionari, în Patrie şi în Biserica străbună, dar românii se crispează la crimă şi nu pactizează cu ea. Aceasta e o trăsătură naţională de caracter: românii simpatizează, întotdeauna, cu victimele, indiferent ce ar fi făcut ele. Mai mult ca sigur că foştii legionari, ori alţii, pot întreba: dar comuniştii n-au făcut crime? Ba da, au făcut şi ei, cu nemiluita, în perioada 1946-1964. Cifre blestemate, simetrice şi întoarse pe dos, cum întoarsă pe dos a fost întreaga suflare românească a acelei epoci în care la Putere se aflau tot Silviu Brucan, tot Paul Cornea, tot neamul lui Neulander, tot alogenii plantaţi aici, pentru a fi oricînd gata să acapareze pupitrele de comandă. Ca să trag o concluzie: dacă Mişcarea Legionară ar fi fost bună, în mod categoric şi tata ar fi fost legionar. Dar n-a fost... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2400 / 25.02.2012

PARTIDUL ROMÂNIA MARE ÎNCEPE OFENSIVA ELECTORALĂ DE PRIMĂVARĂ

2012-02-24T21:27:00.000+02:00

Comunicat de Presă

În prezenţa domnului Corneliu Vadim Tudor, vineri, 24 februarie a.c., a avut loc prima reuniune a Comitetului Director al PRM în noul sediu central al formaţiunii, din Strada Vasile Lascăr nr. 16. La şedinţă au participat preşedinţii filialelor judeţene, precum şi membri ai conducerii centrale a partidului. În cadrul întîlnirii au fost prezentate pe larg aspecte ale realităţilor din diferite zone ale ţării, participanţii la dezbateri scoţînd în evidenţă situaţia dezastruoasă pe care o parcurge, în prezent, România, faptul că, în perioada postdecembristă, asistăm la un adevărat genocid la adresa Poporului Român, pus în practică de regimul criminal condus de Traian Băsescu.

În aceste condiţii, Partidul România Mare, singurul care, deşi eliminat printr-o fraudă de proporţii din Parlament, reprezintă adevărata Opoziţie din această ţară, începe marea ofensivă electorală pentru cîştigarea alegerilor locale din iunie 2012, precum şi a alegerilor parlamentare din acest an. PRM-iştii sînt hotărîţi să mobilizeze toate forţele de care dispun la nivel local şi central, pentru a străpunge abjecta baricadă mediatică pusă în faţă, răspunzînd astfel, prin rezultatele bune pe care le vor obţine la viitoarele scrutinuri electorale, aşteptărilor Poporului Român, care îşi doreşte ca Tribunul să fie preşedintele ţării, iar partidul să participe la guvernare. Luînd cuvîntul, domnul Corneliu Vadim Tudor le-a cerut celor prezenţi să-şi adune toate puterile pentru ca formaţiunea de suflet a românilor, Partidul România Mare, să scoată ţara din situaţia grea în care au adus-o toate guvernările de după decembrie 1989. Liderul PRM a adus un omagiu minunaţilor tineri care demonstrează, zi de zi, pe vreme bună, dar şi pe un ger cumplit, pentru înlăturarea definitivă a regimului corupt care a pus stăpînire pe această ţară, pentru demisia celui mai nefericit personaj care s-a aflat vreodată în fruntea României, Traian Băsescu.

Participanţii la reuniune i-au mulţumit călduros domnului Corneliu Vadim Tudor pentru eforturile pe care le-a făcut, astfel încît PRM să aibă un nou sediu, după evacuarea ilegală şi abuzivă din ianuarie 2011 a partidului din clădirea aflată în Strada Emile Zola nr. 2.

În cadrul şedinţei au fost luate unele măsuri organizatorice, ca parte a strategiei care se impune pentru victoria PRM în alegerile locale şi parlamentare din acest an.

Preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor, şi secretarul general al partidului, Gh. Funar au susţinut apoi o Conferinţă de Presă.

BIROUL DE PRESĂ AL PARTIDULUI ROMÂNIA MARE

24 februarie 2012

Ziarul TRICOLORUL, nr 2400 / 25.02.2012

SENATUL DIN CER

2012-02-24T21:19:00.000+02:00

Îndoliată adunare,

Stimaţi şi întristaţi membri ai familiei,

Preacinstiţi preoţi ai Bisericii Ortodoxe,

Ne-am adunat astăzi aici, în această zi însorită de iarnă, într-o biserică pitorească a Bucureştilor, care are un nume ce ne duce cu gîndul tot la economie, Precupeţii Noi, pentru a-l petrece pe ultimul drum pe omul exemplar care a fost Carol Dina. Un om cu nume regal, cu maniere desăvîşite. O dată cu trecerea lui în veşnicie, Senatul din Cer se întregeşte cu unul dintre cei mai străluciţi membri. Pentru că, neîndoielnic, există un Senat românesc în cer, format din Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Eugen Florescu, Doru Liviu Bindea, Valentin Dinescu, George Pruteanu şi mulţi alţii. O echipă ca asta n-a mai avut, şi nu va mai avea, niciodată, Senatul României. Majoritatea au fost membri ai Partidului România Mare. Toţi au plecat din această lume prematur, la vîrsta cînd încă mai puteau dărui semenilor şi ţării din preaplinul inimii lor. Da, în Roma antică, Senatul era un fel de ,,Sfat al bătrînilor" - de aici şi senior, senectute etc. Dar ei, fraţii şi prietenii noştri, nu erau bătrîni.

Erau înţelepţi, dar nu bătrîni. Inimile lor generoase n-au mai rezistat. Atîta mizerie! Atîta măcinare în gol! I-am văzut, mai ales în plenul Senatului, cum se consumă, cum ard ca o flacără. Cu ce speranţe porniseră ei în viaţă, pentru ce lume, mai bună şi mai dreaptă, îi pregătiseră părinţii şi dascălii lor - şi iată în ce fundătură istorică am ajuns, ca Neam şi ca ţară! ,,Somnul raţiunii naşte monştri" - scria Goya, pe una dintre picturile sale. Dar ,,Somnul naţiunii" ce naşte, oare? Ceva mai rău decît monştri - demoni. Iar Naţiunea Română doarme. E un somn fără vise, adică fără speranţe. Partea cea mai activă a acestui popor a plecat din ţară, pentru a-şi cîştiga existenţa. Acum, pleacă şi partea cea mai deşteaptă, în lumea de dincolo. şi noi cum rămînem? Cum ne organizăm? Cum salvăm ce se mai poate salva? Fără îndoială, trăim un moment crucial. Cale de întoarcere nu mai este. Dar iată că nici înainte nu mai putem merge. Înapoi e prăpastia unui trecut pe care ni l-am distrus singuri, prin necredinţa şi ingratitudinea noastră. Înainte e prăpastia unui viitor din care Noua Ordine Mondială a exclus Poporul Român. Din poziţia în care mă aflu, vă rog să mă credeţi că ştiu bine ce i se rezervă acestui popor - şi mă îngrozesc. Dar nu abandonez lupta, iar asta o ştiu şi vrăjmaşii noştri. Ani de zile, în lupta aceasta l-am avut alături şi pe Carol Dina. Astăzi, pot afirma că el a fost - ca om şi ca profesionist - ireproşabil. Analizele şi rapoartele economice pe care i le solicitam, periodic (fie pentru Congresele sau Plenarele partidului, fie pentru cele două publicaţii ale noastre) erau bune de pus în ramă. Le citeam şi mă minunam cîtă precizie, cîtă rigoare şi cîtă luciditate aveau. Totul, pe fondul unui interes legitim: acela de a apăra Patrimoniul Naţional! Aşadar, ţara. Dacă nu era această falangă de luptători, de la PRM, dezastrul naţional ar fi fost total. Noi ne-am opus privatizării frauduloase a CEC-ului, a Spitalului Fundeni, a Fabricii de Antibiotice Iaşi, a altor bunuri şi valori. Pe acestea le-am salvat, deocamdată. Pe altele nu am putut să le salvăm, cîrdăşia dintre Mafia străină şi Mafia băştinaşă a fost prea puternică. Mă refer, printre altele, la PETROM. Carol Dina este unul dintre fruntaşii PRM care au făcut Legea de naţionalizare a PETROM, act normativ ce avea să treacă, prin aprobare tacită, de Senat, dar care, din păcate, a fost amînat, la nesfîrşit, la Camera Deputaţilor, pînă cînd noi, patrioţii şi justiţiarii, am fost eliminaţi, prin fraudă, din Parlament. Destinul a făcut ca, exact în ziua în care am aflat de încetarea din viaţă a lui Carol Dina, să aflu şi cifra profitului pe care PETROM l-a adus Mafiei de la OMV în anul 2011: peste 1 miliard de dolari! Ce buni erau banii aceştia pentru pensiile bătrînilor! Ce bun era PETROM-ul pentru tot angrenajul economiei naţionale, mai ales prin prisma preţului carburanţilor! Dar, vorba zicalei din bătrîni: ,,Copacul, unde e aplecat, acolo cade". Sau, ca să-l parafrazez pe regretatul meu amic, fost ministru al Culturii, Marin Sorescu: şi pentru că toate aceste catastrofe trebuiau să poarte un nume, li s-a spus privatizare. Adică jaf. Adică Legea Junglei. şi coşmarul încă nu s-a sfîrşit. Carol Dina zace acum pe catafalc, iar Mafia străină ne rîde în nas, PETROM-ul valorează peste 17 miliarde de euro, deşi a fost vîndut pe un bacşiş, preţurile explodează în cascadă şi mă mir că românii încă mai au bani să cumpere grîu de colivă. Măcar acum vor înţelege toţi ce crimă s-a făcut în decembrie 1989, cînd s-a dat foc la ţară! Atunci, au fost ucişi, sau închişi, ori terorizaţi mai mulţi oameni politici şi specialişti care puseseră umărul la construirea României Moderne. Cine avea dreptul moral să-i judece şi să-i pună la stîlpul infamiei? Am spus-o şi o repet: dacă după ,,baia de sînge" din decembrie 1989, ar fi existat o viaţă mai bună în România, n-ar mai fi zis nimeni, nimic. Dar totul a mers din rău în mai rău. O ,,revoluţie" care nu e urmată de o ,,evoluţie" e o nenorocire. În ceea ce-l priveşte, Carol Dina a fost demn pînă la capăt, nu şi-a falsificat biografia. A avut caracter. Asta m-a atras la el încă de la început. Iar ,,nucleul" dur, intransigent, vertical al formaţiunii noastre este format din oameni dintr-o bucată, care nu pretind că ar fi altceva decît sînt, care rostesc, cu voce tare, ceea ce toţi românii de bună-credinţă gîndesc, dar nu au unde să o spună. Nu ştiu dacă şi în alte ţări există acest proverb: ,,Adevărul umblă cu capul spart". Dar la noi, în România, adevărul şiroieşte de sînge. Ce patimi biblice îndură acest popor! Popor care nu cunoaşte faze intermediare ale revoltelor, acestea fiind prea apatice, sau prea sălbatice.

Dragele noastre surori şi bunii noştri fraţi, după o lungă şi grea suferinţă, sufletul camaradului nostru Carol Dina s-a înălţat la cer. Creştinii ştiu că moartea nu există, ea este doar o etapă - dureroasă, desigur - în călătoria noastră către Tatăl Ceresc. Ilustrul nostru dispărut n-a mai apucat venirea primăverii. Aşa a vrut Dumnezeu. Dar ce primăvară eternă şi înmiresmată trebuie să fie acolo, sus, unde se află el acum! Dumnezeu a sădit sămînţa credinţei în nemurire în sufletul fiecărui om. Nimeni nu acceptă ideea că el poate muri definitiv. Nimeni. Toţi avem mesaje şi semnale de la cei dragi, care sînt ambasadorii noştri în lumea de dincolo. În ultima mea carte, „Cele mai frumose aforisme", scriu că noi le facem vizite, ziua, la cimitir, morţilor noştri dragi, iar ei ne întorc aceste vizite noaptea, în vis. Mă adresez văduvei lui Carol Dina, fata noastră dragă, Gabriela: nu plînge, el nu te vrea înlăcrimată, ci curajoasă şi încrezătoare în ceea ce face Dumnezeu. În vara anului 2008, tu şi soţul tău aţi fost cu mine în Olimpul Zeilor, la Atena, într-o delegaţie senatorială, alături de soţia şi fiicele noastre; atunci mi-am dat seama ce familie frumoasă sînteţi şi cît de mult vă preţuiţi unul pe altul. Eu ştiu prea bine că nici un cuvînt, nici un necrolog, oricît de frumos ar fi, nu pot să umple un asemenea gol. Aşa e. Dar mai ştiu ce zicea Regele David, atunci cînd Dumnezeu i l-a luat pe fiul cel mic, de 2 anişori: „El nu mai poate veni la mine, dar eu mă voi duce la el". Toţi, fără excepţie, vom ajunge acolo. Dar, cu certitudine, nu vom avea parte de acelaşi destin postum. Nici în ceea ce priveşte numele pe care îl vom lăsa pe pămînt, în urma noastră - nici în ceea ce priveşte locul din lumea de apoi. Mai mult ca sigur că fratele nostru, Carol Dina, va fi regretat pe pămînt şi stimat în cer. Pe pămînt, pe vremea cînd, ca prim-secretar al judeţului Galaţi, răspundea şi de marele Combinat Siderurgic Galaţi, acolo lucrau 32.000 de oameni, care trăiau onorabil şi nu erau umiliţi. Acum, şomajul a făcut ravagii - nu ştiu dacă au mai rămas 10.000 de angajaţi, şi ăia, batjocoriţi de un indian cu şalvari, care le flutură sabia lui Damocles deasupra capului. Acesta este termenul de comparaţie. Înainte, regimul îl lua pe om de pe stradă şi îl băga în uzină. Acum, regimul îl ia din uzină şi îl aruncă în stradă. Evident, pot da mult mai multe exemple, dar fondul problemei acesta este. Mai rea decît dictatura fascistă şi dictatura comunistă, la un loc, este dictatura neamului prost.

Stimaţi prieteni, am vorbit mai mult despre stampa prăpădului economic şi social pentru că bunul nostru amic, Carol Dina, a fost un eminent specialist al acestei probleme. Lumea românească, fără el, va fi mai săracă. Am să încerc să o îmbogăţesc, într-o oarecare măsură, tipărind o carte, la Editura Fundaţiei „România Mare", cu cele mai alese articole şi discursuri ale lui Carol Dina. El merită, cu prisosinţă, să-i perpetuăm memoria. Astăzi, o dată cu această slujbă şi cu momentul în care vom încredinţa pămîntului îngheţat al sfîrşitului de iarnă trupul martitizat al lui Carol Dina, Senatul din Cer are cvorum şi poate lucra pentru salvarea Neamului Românesc. E singurul care funcţionează, de altfel, fiindcă ştiţi ce haos domneşte în celălalt Senat, cel pămîntesc. Aici şi numai aici putea să ducă aberantul vot uninominal: au rămas în afara Parlamentului oameni de mare valoare, care, pur şi simplu, stricau socotelile Mafiei - dar bine că au intrat cîrnăţarii, traficanţii de alcool, prostituatele la bară, bişniţarii şi agenţii străini. Evident, ei au avut bani să-şi cumpere mandatele. Ce cumplită degradare a ţării noastre! Oh, ţară tristă, plină de umor… negru! - îmi permit să-l completez pe George Bacovia.

Adio, bunul şi minunatul meu colaborator! Ai fost un om admirabil pe tot parcursul vieţii tale - şi înainte de glaciaţiunea istorică, din decembrie 1989, şi după aceea. Ai avut funcţii de mare răspundere în ambele epoci, pentru simplul fapt că erai un eminent specialist şi un etalon moral. Asemenea oameni sînt o lumină şi ei, de fapt, nu mor niciodată. Fie ca Bunul Dumnezeu să-ţi primească sufletul nobil în Rai! Amin.

CORNELIU VADIM TUDOR

(Necrolog rostit la Biserica Precupeţii Noi, din Bucureşti, vineri, 24 februarie 2012)

Ziarul TRICOLORUL, nr 2400/ 25.02.2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXX)

2012-02-24T08:27:00.000+02:00

16 MARTIE 1990. Am probleme cu dinţii. Cei de jos sînt buni şi puternici, aici semăn cu tata, care e oltean. Necazul e cu dinţii de sus, pe care mi i-a nenorocit o doctoriţă, pe cînd eram elev la Sf. Sava. Frumoasă femeie, nimic de zis, o chema Mariana Ionescu. Noi, copiii, ne făceam treabă pe la ea, pe la cabinet, mai mult ca s-o vedem. Numai că ea învîrtea „scule” mai mari, nu se uita la noi. Chiar dacă citeam pe nerăsuflate „Elevul Dima dintr-a VII-a”, de Mihail Drumeş, poveşti de astea nu ni se puteau petrece nouă, ci altora. Această doctoriţă făcuse facultatea pe bază de pat şi alte pile de genul acesta, fiindcă n-avea nimic comun cu stomatologia. O dată încăput pe mîna ei, mi-am luat adio de la dinţii de sus! Ea încă nu auzise de anestezie, mînuia burghiurile şi bormaşinile alea ca un lăcătuş-mecanic, de-i penetra bietului elev maxilarul şi creierul pînă îi dădeau nenorocitului lacrimile, i se înroşea falca şi fugea urlînd. Nu mai vorbesc de cleştele pe care îl manevra la extracţii, săvîrşite tot pe viu, mai rău ca la abator. De atunci, de la vîrsta de 14 ani, am rămas cu o spaimă grozavă de scaunul dentistului. Cînd vedeţi o stomatoloagă frumoasă, fugiţi, rupeţi-o la sănătoasa, fiindcă eu m-am fript cu una care nu deosebea o măsea de un dinte şi un sfredel de un ştrudel, pe amîndouă era în stare să ţi le îndese pe gură cît ai fi clipit din ochi. Astăzi, au început să mă lase pînă şi dinţii care mai rămăseseră la locul lor, după trecerea uraganului „Mariana”. Am nişte improvizaţii de lucrări, cu viplă ieftină, care nu mai rezistă mult. Nu mai ştiu care poet britanic - Yeats sau Keats - închinase o poezie unei măsele. M-aş „magnetiza”, vorba lui Caragiale, dar n-am cu ce. Ce mult contează buna sau reaua dispoziţie pe care ţi-o creează un amănunt neimportant, la prima vedere! Omenirea a crezut, aproape 200 de ani, că Napoleon ţinea mîna dreaptă la încheietura mantalei, fiindcă aşa îi plăcea lui, să adopte o poză marţială - pînă ce un medic a avansat ideea, cu mult mai plauzibilă, că împăratul îşi apăsa palma deasupra stomacului pentru că îl încercau uneori mari dureri, ori bioenergia mîinilor e cunoscută din vechime. Iată şi o explicaţie psihanalitică a cruzimii cu care i-a ghilotinat Robespierre pe suveranii Franţei, Ludovic al XVI-lea şi Maria-Antoaneta: se zice că înainte cu vreo cîţiva ani de Revoluţie, suita regală trecea prin orăşelul de provincie în care vieţuia şi tînărul viitor revoluţionar, acesta a aşteptat-o la barieră, împreună cu toată suflarea tîrgului, ba chiar îşi pregătise şi un înflăcărat discurs de „Bun venit!”, dar suveranii n-au catadicsit să oprească, au poruncit vizitiilor să dea bice bidiviilor şi uite-aşa a fost rănit de moarte, în amorul propriu, acel mic monstru de orgoliu, care i-a ţinut minte! Iar arestarea perechii regale s-a petrecut, ce ciudat paradox, tot într-o caleaşcă - cei doi scăpaseră de toate controalele şi vămile, dar imprudenta fiică a Mariei Thereza a scos capul pe fereastră, cineva a recunoscut-o şi fandaxia a fost gata! Mi se mişcă dinţii. Şi, de la ei, o iau razna, prin istorie şi geografie, fiindcă un lucru e clar: mi s-a urît, n-am ce face, îmi construiesc singur jocuri savante cu unica avere pe care o am, cultura formată în vreo 30 de ani de carte neîntreruptă. Dar, vorba unei glume: şi la ce mi-a folosit? Periodic, viaţa mea înregistrează cîte un scurt-circuit. Fără să vreau, îi şochez pe oameni într-atît, încît parcă nu mai sînt eu însumi, parcă o forţă necunoscută mă guvernează să fac aşa, şi nu altfel, să spun adevăruri care scandalizează, cînd aş putea, foarte bine, să tac din gură, aşa cum tac atîtea miliarde de oameni pe pămînt. Mă consolez cu gîndul că marele predicator american Billy Graham consideră că Socrate şi Isus au fost condamnaţi la moarte tot pentru că şi-au şocat contemporanii peste limita de înţelegere şi rezistenţă a acestora.

Da, dar cine erau Ei şi cine sînt eu? Un pigmeu fără nici o valoare, un zero barat, un individ care repetă destinul tuturor acelora care, în primele luni de viaţă, au murit clinic, deci erau scoşi din Cartea Vieţii, dar o dată reveniţi în existenţă, printr-un miracol, au început să disloce, să-şi facă loc. Am murit eu clinic? Se pare că da, cel puţin aşa îmi spunea mama. Aveam vreo 6 luni cînd, din pricina lipsei de lapte (eram al 5-lea copil) mama îmi dăduse nişte lapte de la piaţă, care nu era prea bun, dar ce era bun în România acelui început de an, 1950? Aşa că am făcut o puternică infecţie stomacală, de-i zice toxicoză. În cîteva zile, bîldîbîc, am dat ochii peste cap. Mama, care şi-a iubit enorm copiii, s-a zbătut şi m-a dus la un spital, înfăşurat într-o batistă ceva mai mare. Vecinii din mahala îi spuneau: „Doamna Tudor, nu vezi că-i mort? Unde-1 mai duci, de ce te mai chinuieşti atîta?”. Poate că oricare altă femeie s-ar fi lăsat păgubaşă - dar nu mama, care era o creştină minunată şi nu putea accepta ideea ca o făptură căreia i-a dat viaţă să intre în mormînt înaintea ei. Aşa că a schimbat vreo 2-3 tramvaie şi m-a dus la un spital de copii. Acolo a găsit un medic bătrîn, foarte cumsecade. Avea şi o mulţime de studenţi lîngă el. Acesta m-a examinat cu atenţie. Şi-a dat seama că situaţia era disperată. Dar a încercat să facă imposibilul. (Între noi fie vorba, un medic care nu e pregătit, la orice oră din zi şi din noapte, să facă IMPOSIBILUL pentru bolnavii săi, şi-a greşit vocaţia, ar fi trebuit să se facă altceva, poate călău.) Au urmat cîteva zile şi nopţi de veghe îndîrjită: injecţii zdravene în burtă, linguriţe cu un lichid miraculos, fierbinte, pe care mama mi le dădea din oră în oră, fără a închide un ochi, după care minunea cea mare, strigătul puternic al revenirii la viaţă! Dacă ar fi auzit acel strigăt şi ar fi avut o iluminare asupra destinului meu, cred că vreo cîţiva stalinişti ai epocii (Moses Rosen, Silviu Brucan, Valter Roman ş.a.) m-ar fi lichidat acolo, în pătuţul de spital, sufocîndu-mă cu perna, aşa cum a făcut Richard al III-lea cu nepoţii lui. Dar aşa ceva nu s-a întîmplat şi vedeţi ce năzdrăvănii fac! În primul rînd, din cauza aia am iubit-o pe mama atît de mult: fiindcă nu s-a dat bătută, s-a luptat cu moartea, ca o leoaică, şi a biruit-o. Şi cînd te gîndeşti că mai există femei care îşi îneacă pruncii în canale, ori îi strangulează, sau îi abandonează în zăpadă!

Nu ştiu cam cu ce anume se ocupa editorul Mircea Sîntimbreanu în anul de graţie 1950 - după o tinereţe zbuciumată, în care fusese bătăuş de profesie, participase la marile încăierări din anii ’45-’47, dintre comunişti şi ţărănişti, după care a devalizat casieria U.T.C.-ului, aşa după cum am citit într-un ziar, la Biblioteca Academiei. Dar ştiu cu ce se ocupă acum, după 40 de ani. Mai precis, în ziua de 6 martie a avut loc o şedinţă a Uniunii Scriitorilor, aşa după cum relatează revista „Contrapunct”. Ştiţi ce-a făcut Mircea Sîntimbreanu? M-a numit... ciumat! De ce, Nea Mircea, te ocupi de chestii de-astea? Păi nu-ţi dai seama că poţi ajunge erou al capodoperei lui Axel Munthe, „Cartea de la San Michele”, fiindcă ai jefuit ciumaţi? Au nu-ţi mai aduci aminte despre ce este vorba... Să-ţi împrospătez eu memoria. Pe la Crăciunul anului 1981 m-a rugat Eugen Barbu să-1 însoţesc la Editura Albatros. Dorea să serbeze, în mijlocul colectivului de acolo, apariţia romanului său „Săptămîna Nebunilor”. Eu fusesem primul cititor al manuscrisului, după care Jupînul i-a dat o copie lui Marian Popa. Atît eu, cît şi Marian, am ajuns (pe căi diferite) la aceeaşi concluzie: aveam de-a face cu o capodoperă, cu un roman de dragoste poematic, de-a dreptul unic în literatura română. Ce-i drept, atît eu, cît şi criticul am fost severi cu mentorul nostru, semnalîndu-i unele inadvertenţe, pierderi de personaje, pe drum, ceea ce i se poate întîmpla oricui la un asemenea travaliu epuizant. Patronul nu s-a supărat, de asta ne şi încredinţase textul, fiindcă aveam cîte un ochi mai proaspăt, mai obiectiv, din afară. Acolo, la editură, Marga dusese din vreme cîteva sticle de şampanie şi coniac. Cînd am ajuns noi, atmosfera era sărbătorească, şerpişorii aburilor de cafea se împleteau cu vălătucii fumului de Kent, pufăit de gazda noastră ca o Godzilă (are vreo 2,06 metri, ăsta nu-i sănătos). Eu, unul, eram răcit cobză, n-aveam chef de nimic. Avusesem şi proasta inspiraţie să încerc atunci nişte pantofi negri, de scai, foarte moi, care poate că erau buni toamna, dar pe zăpadă deveneau un fel de tenişi, ca dovadă că mă udasem pînă la fluierele picioarelor.

La sfîrşitul micii noastre agape, Mircea Sîntimbreanu a avut o pornire ciudată: pur şi simplu mi-a smuls căciula de nutrie din cap şi şi-a pus-o lui, tot în cap, fireşte.

Îţi place aşa mult, Nea Mircea? Poţi s-o păstrezi - i-am spus atunci, în glumă, fiind convins că şi el făcuse chestia respectivă tot în glumă. Numai că el nu glumea cu ceea ce credea că i se cuvine. Am plecat. Patronul era euforic, îşi savura succesul. Dăruise literaturii române o carte admirabilă, infirmîndu-1 pe Marian Popa, care îi tot reproşa (ca să-1 ambiţioneze, pesemne) că nu mai e în stare să scrie nimic valoros după „Princepele”. Totuşi, fusese, izvorul părea inepuizabil. Am luat-o agale, pe jos, pe mîna stîngă a şoselei care duce la Arcul de Triumf. Afară era un soare cu dinţi de aur, care, din fericire, nu încăpuseră pe mîna de măcelăreasă a frumoasei doctoriţe de la Sf.Sava. Scuturam, cu degetele, promoroaca ramurilor, aveam poftă de joacă. În răstimpuri, Nea Jean tot întorcea capul îndărăt. Am crezut că se uită după maşina galbenă a Margăi. Dar mă înşelam.

- Vadime, ăla nu mai vine, mă, cu căciula ta?

Deci, iată ce-1 frămînta pe Barbu! El, care era de o cinste şi de un cavalerism ireproşabil! Nu, Sîntimbreanu n-a venit. De atunci, din 1981, şi pînă acum, în 1990, cînd aştern aceste pagini de Jurnal, scriitorul care zice că face educaţie copiilor n-a venit să-mi dea căciula de blană înapoi. De altfel, mă aşteptam la asta, omul era un şperţar inimaginabil - cine nu se prezenta la el cu cartuşe de Kent, sticle de whisky, peşte şi alte delicatese, n-avea nici o şansă de publicare. Nu contest că a fost un foarte bun editor, cu un fler remarcabil la cărţile de valoare. Răzbunarea mea a fost indirectă, deşi nu mi-am propus aşa ceva: după numai 2 ani de la întîmplarea cu pricina, aveam să public tot la „Albatros” volumul de versuri „Saturnalii”. Ştiţi bine ce-a urmat. În ciuda faptului că eu mi-am asumat toată răspunderea, ca autor, directorul editurii tot a primit o sancţiune, mi se pare că i s-a tăiat din salariu, pe cîteva luni. Astăzi, posesorul căciulii mele mă vede la strîmtoare, ştie că sînt şomer şi vînat de toate lepădăturile, aşa că îmi mai răsuceşte şi el cuţitul în spate. De ce oi fi eu ciumat - iar ei, gaşca de la Uniunea Scriitorilor, o fi curată, luminată şi perfect sănătoasă, asta o poate lămuri numai un tratat ştiinţific cu privire la lichelismul balcanic. Dar, să merg mai departe. Continuă profanarea statuilor. Ungurii au lansat chiar o „întrecere udemeristă” pe tema: cine profanează mai multe monumente româneşti? Ziarele de azi scriu că la Sovata a fost demolat bustul lui Nicolae Bălcescu. Se mai spune că şi bustul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, de la Tg.Mureş, a suferit un atac incalificabil: o mînă de om nebun a desenat o zvastică (?!).

Se înteţesc atacurile şi provocările ungurilor din Transilvania. Într-o comună, ţiganii unguri au năvălit în Primărie, cu topoare şi cuţite, urlînd: „Moarte românilor!”. La Liceul Bolyai nu mică a fost surpriza elevilor români să vadă o lozincă scrisă, cu vopsea, pe pereţi, de către colegii lor unguri: „Marş afară!”. Pe Catedrala din Satu Mare a fost arborat steagul Ungariei. Sînt semne prevestitoare de furtună. Mă pomenesc atacat în presă de un individ de care n-am auzit în viaţa mea: Vladimir Tismăneanu. Ce scrie ăsta? În „Cuvîntul”, afirmă că printre scriitorii care au făcut foarte mult rău (?!) culturii române se numără Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu. Dar cine e el, să ne judece pe noi? Precis că o fi vreun pandur neaoş, de pe lîngă Vladimireştii viteazului sluger: îl cheamă şi Vladimir, e şi de la Mînăstirea Tismana! A moştenit, pe lanţul filogenetic, o mică tăietură împrejur (circumcizie), dar tăietura asta provine de la foarfecă nemiloasă a cenzurii, desigur.

Războiul româno-român s-a mutat din stradă în presă. Arheologul Radu Popa îl înjură foarte urît pe acad. Ştefan Pascu, în revista „22”. La televizor, seara, fostul meu coleg de liceu, Sorin Stănescu (devenit şi Roşca între timp, nu înţeleg de ce), apare alături de liderii Sindicatului „Frăţia”. E clar că ăştia îl plătesc. Cei de la „Libertatea” l-au mirosit că e lichea, aşa că el şi-a luat catrafusele, zilele trecute, şi s-a mutat cu cortul la „România liberă”. Aşa după cum merge treaba, ne îndreptăm cu toţii către o fundătură, din care n-o să ieşim prea curînd. S-a acumulat o mare cantitate de ură - pînă la un punct explicabilă -, dar societatea românească nu-i pregătită să o sublimeze în altceva, să o deverseze, să o împiedice a crea premizele unui război civil. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2399 / 24.02.2012

Prima reuniune a Comitetului Director al PRM în noul sediu central al formaţiunii

2012-02-24T08:11:00.000+02:00

Comunicat de Presă

Vineri, 24 februarie a.c., începînd cu orele 14, la noul sediu central, din Str. Vasile Lascăr nr. 16, va avea loc Şedinţa Comitetului Director al PRM, consacrată strategiei care se impune pentru participarea la alegerile locale din iunie 2012.

La orele 17, preşedintele PRM, dl. Corneliu Vadim Tudor, şi secretarul general, dl. Gh. Funar, vor susţine o Conferinţă de Presă.

Ne face plăcere să invităm reprezentanţii mass-media la Conferinţa de Presă.

BIROUL DE PRESĂ AL PRM

23 februarie 2012

Ziarul TRICOLORUL, nr 2399 / 24.02.2012

ÎN ROMÂNIA SÎNT GRAV ÎNCĂLCATE DREPTURILE OMULUI! (I)

2012-02-24T08:03:00.000+02:00

În timpul Regimului Ceauşescu, în perioada 1965-1989, românii aflau de la posturile de radio „Europa liberă”, „Vocea Americii“, „BBC” şi „Radio France Internationale“ despre unele încălcări ale drepturilor omului în România. Pe aceeaşi temă au apărut unele exemplificări în rapoartele anuale ale Departamentului de Stat al SUA.

După prăbuşirea regimului comunist, şi-au încetat activitatea posturile de radio „Europa liberă“, „Vocea Americii“ şi emisiunile în limba română de la „BBC“, deoarece şi-au pierdut obiectul muncii. Stăpînii străini ai ţării noastre nu le-au mai permis să vorbească despre subminarea dirijată a economiei naţionale; jefuirea bogăţiilor naturale ale Poporului Român; Holocaustul împotriva românilor; corupţia generalizată; Statul de tip mafiot; reinstaurarea dictaturii; privatizările frauduloase; deromânizarea României.

Ca şi despre degradarea biologică a Poporului Român; otrăvirea populaţiei cu aditivi alimentari cancerigeni; fraudarea alegerilor; cultul minciunii; trădătorii de Neam şi Ţară; lichidarea a peste 5 milioane locuri de muncă; alogenii ajunşi în funcţiile de preşedinte al României, ai Senatului şi Camerei Deputaţilor, prim-miniştri, miniştri, conducători ai partidelor politice, parlamentari, şefi la S.R.I. şi S.I.E., în conducerea Băncii Naţionale etc. În perioada 1990-2011 şi la începutul anului 2012, în noul capitalism românesc şi în timpul „democraţiei originale“, instaurată prin mai mult de 1.100 de crime şi mii de răniţi cu autori necunoscuţi pînă azi şi bazată pe ascunderea adevărului, în locul oficinelor străine închise, au apărut mai multe organizaţii neguvernamentale (O.N.G.-uri) care să apere drepturile omului, precum şi instituţia Avocatul Poporului. Dintre O.N.G.-uri amintim: Liga Apărării Drepturilor Omului, Asociaţia Pro-Democraţia, Asociaţia Europeană a Implementării şi Apărării Drepturilor Omului. Activitatea O.N.G.-urilor în apărarea drepturilor omului în România este coordonată de o baghetă magică şi ele, de regulă, se aseamănă cu cometele, avînd traiectorii bizare. Cu toate că, zilnic, sînt grav încălcate drepturile omului în România, O.N.G.-urile respective sînt în şomaj tehnic, iar Avocatul Poporului, de regulă, nu se autosesizează. Totuşi, zilele trecute, Avocatul Poporului, domnul prof. univ. dr. Gheorghe Iancu, a declarat public, la Sfîntu Gheorghe, că în România este încălcat dreptul la informaţie şi această încălcare este cumplită. În acest domeniu, Avocatul Poporului are perfectă dreptate şi bănuiesc că se referă la cel puţin următoarele teme:

1) Adevărul despre Poporul Român. Pînă acum, Istoria Poporului Român a fost falsificată! Poporul Român este urmaş al Poporului Primordial, al geto-dacilor, Adevăratul Popor Ales de Bunul Dumnezeu, avînd o continuitate neîntreruptă de mai bine de 10.000 de ani în Grădina Maicii Domnului, în Dacia Edenică. Geto-dacii au fost cel mai numeros şi extins popor al Antichităţii. Diverşi „specialişti“ au susţinut că din doi bărbaţi, Decebal şi Traian, s-a născut Poporul Român. Pînă şi copiii de la grădiniţă ştiu că bărbaţii nu nasc copii.

2) Adevărul despre Limba Română. Poporul Român a moştenit limba geto-dacilor, care a fost Limba Primordială. Alfabetul geto-dacilor şi scrierile lor sînt cele mai vechi din lume. Limba geto-dacilor a fost limba de circulaţie în Imperiul Roman. Tăbliţele de aur (şi copiile lor pe plăci de plumb) găsite la Sinaia dovedesc că literele geţilor erau folosite cu mii de ani înaintea celor latine şi greceşti. De asemenea, scrierea sumeriană este ulterioară, cu 2.000 de ani, scrierii de la Tărtăria (datată 6.000 de ani î.Chr.), cea mai veche scriere din lume. Falsificatorii Istoriei Poporului Român şi a Limbii Române, precum şi cozile lor de topor autohtone (în special A.T. Laurian şi I. Massim) susţin că geto-dacii sînt singurul popor din lume unde mamele nu i-au învăţat pe copiii lor limba maternă, ci limba paternă, a mercenarilor din Imperiul Roman, care nu ştiau, nici ei, limba latină. Nici un om cu mintea întreagă nu poate crede că tinerele femei dace, numai în perioada 106-275 d.Chr., din teritoriul ocupat şi din Dacia liberă, şi-au lăsat acasă bărbaţiii şi copiii, plecînd la distanţe de zeci sau sute de kilometri, pe jos sau călare, pînă la castrele romane, pentru a fi însărcinate de mercenarii Imperiului Roman. Pînă cînd aceştia primeau bilete de voie sau permisie, tinerele dace îi aşteptau, probabil, în hoteluri sau pensiuni. După ce rămîneau însărcinate, femeile dace se întorceau acasă, unde împreună cu soţii lor şi cu bunicii, îi învăţau pe noii-născuţi limba paternă, a celor rămaşi în castrele romane, a mercenarilor, care nu ştiau limba latină, ei provenind din Grecia, Egipt, Galia şi alte ţări. Astfel susţin fasificatorii Istoriei Limbii Române că s-a născut limba Poporului Român. După aceşti falsificatori, rezultă că Poporul Român este un popor din flori. Au uitat să precizeze la care flori se referă. Aceiaşi falsficatori ai Istoriei Limbii Române susţin că în Geţia, sau Dacia, locuitorii din teritoriile neocupate (cca. 80%) de Imperiul Roman au renunţat de bună-voie la limba lor, la Limba Primordială, iar cei din zonele ocupate s-au lepădat de limba strămoşilor şi au trecut la limba latină. Cei mai mulţi dintre strămoşii românilor de azi ar fi învăţat o limbă străină fără translator. Pe Columna lui Traian, colorată în roşu, galben şi albastru, dezvelită în anul 113 d.Chr., la Roma, nu s-a găsit nici un translator între daci şi romani, ceea ce dovedeşte că romanii cunoşteau limba geto-dacilor sau au învăţat-o la cursuri intensive între anii 106-113 d.Chr. În insulele britanice, care au fost stăpînite de Imperiul Roman timp de mai mult de 500 de ani, nu a fost romanizată populaţia şi nici nu s-a învăţat limba latină. De ce în Dacia şi numai în Dacia lucrurile s-au petrecut altfel şi fără nici o logică ?

3) Adevărul despre cultura şi civilizaţia Poporului Român. Geto-dacii au dat omenirii cea mai veche cultură şi civilizaţie. În „Cartea Cărţilor“, autorul Robert Charroux susţine, cu numeroase dovezi, că civilizaţia dacilor este mama tuturor civilizaţiilor. El îi confirmă pe mulţi cercetători şi scriitori români şi străini, care se bazează pe descoperirile arheologice, pe cărţile din Antichitate şi pe tradiţiile noastre strămoşeşti, unice în lume.

4) Adevărul despre răspîndirea geto-dacilor în lume. Din Dacia Mare au roit strămoşii noştri, în jurul anilor 4000 î.Chr. şi 2000 î.Chr., în toată Europa, în Nordul Africii, în Orientul Apropiat, în India, China şi Japonia, precum şi în America de Nord şi America de Sud. Falsificatorii Istoriei Poporului Român trec sub tăcere faptul că majoritatea popoarelor din Europa susţin că se trag din geto-daci, care în istoria antică apar şi sub alte denumiri. Această realitate demolează teza falsă a lui A.T. Laurian şi a continuatorilor săi privind originea Poporului Român şi a Limbii Române. În „Cartea Cărţilor“ se demonstrează că nu evreul Cristofor Columb a fost descoperitorul Americii, deoarece înaintea lui au ajuns dacii, fenicienii, vikingii, islandezii, suedezii, norvegienii, portughezii, danezii şi francezii.

5) Adevărul despre religia Poporului Primordial, a Neamului Ales de Sîntu. Geto-dacii au primit de la Tatăl Ceresc o scriere sfîntă, „Cartea lui Enoh“, sau „Calea/Legea Adevărului şi Dreptăţii“, considerată cel mai vechi manuscris din lume, o apocrifă anterioară Bibliei. „Cartea lui Enoh“ şi alte scrieri sfinte formau, încă din Secolul V î.Chr., lucrarea sfîntă numită Biblia. În arhivele secrete ale Vaticanului există numeroase scrieri care confirmă adevărata Istorie şi religie a Poporului Român şi a omenirii. Faptul că ele sînt ascunse dovedeşte că Istoria şi religia geto-dacilor şi a omenirii au fost falsificate. Cu toate că s-au întîlnit cu papii de la Roma, preşedinţii alogeni ai României nu au cerut ca specialiştii români să aibă acces şi să facă cópii după cărţile din arhiva secretă a Vaticanului care se referă la Istoria şi religia Poporului Român. S-ar putea ca alogenul Mihai Răzvan Ungureanu, după ce s-a ocupat în teza de doctorat de Istoria poporului evreu, care L-a răstignit pe Isus Christos, pe Ili al geto-dacilor, acum ajuns prim-ministru al României, să fie preocupat şi de Istoria adevărată a Poporului Român, a Adevăratului Popor Ales de Bunul Dumnezeu. Se ştie că Istoria religiei geto-dacilor a fost falsificată şi mistificată, mai ales începînd cu anul 381 d.Chr., sub coordonarea episcopului Ambrosius Aurelius. În acel an a fost interzis creştinismul arimin în Imperiul Roman şi apoi, în anii 381-382 d.Chr., toate lăcaşele de cult arimine au fost distruse şi jefuite, în baza edictului împăratului Graţian. Geto-dacii aveau o religie monoteistă, pe care au răspîndit-o în întreaga lume. În Imperiul Roman, creştinismul arimin al strămoşilor noştri, sau religia lui Zamolxe, a fost religie oficială timp de 200 de ani (între 181-381 d.Chr.), în vremea numeroşilor împăraţi de origine geto-dacă. Religia crucii, născută şi dezvoltată în sînul neamului geto-dac, în Vatra Strămoşească, are o vechime de mai bine de 8.000 de ani, dovedită arheologic. Strabon a scris că în Istoria milenară a geto-dacilor „zelul religios a fost din toate timpurile trăsătura dominantă a acestui popor“.

6) Adevărul despre culorile drapelului naţional al României. Cei care s-au ocupat de falsificarea Istoriei şi religiei geto-dacilor şi a Poporului Român nu au uitat nici culorile de pe drapelul nostru naţional. După ce au susţinut neadevărul cu plecarea întregii populaţii din Dacia după retragerea aureliană şi apoi revenirea ei în Vatra Strămoşească, de undeva din Sudul Dunării, în Secolul al XII-lea, s-a lansat informaţia falsă cu privire la drapelul naţional, care ar fi apărut prima dată în timpul revoluţiilor române de la 1848. Adevărul istoric este cu totul altul. Culorile primordiale, roşu, galben şi albastru, le-au avut geto-dacii cu mii de ani î.Chr., atît pe steagul de luptă, cît şi pe uniformele din armată. Stindardul dacic avea capul de lup din aur, argint sau bronz, iar partea de pînză era colorată în roşu, galben şi albastru. După victoria împăratului Traian, în legiunile romane au intrat sute de mii de soldaţi geto-daci, care au dus cu ei cunoscutul lup dacic, adoptat ca drapel al mai multor mari unităţi militare romane. Pe tăbliţele de aur de la Sinaia scrie că uniforma militarilor daci era colorată astfel: cămaşă albastră, tunică roşie şi pantaloni galbeni. Geto-dacii, răspîndindu-se pe mai multe continente, au dus cu ei şi lupul dacic, care a devenit dragonul întregii lumi, fiind preluat ca simbol naţional în cîteva ţări. Adevărul este că pe drapelul României apar culorile albastru, galben şi roşu, care sînt moştenite de la geto-daci. Aceleaşi culori au fost preluate de la daci şi pe steagul Budapestei.

7) Adevărul despre Capitala Daciei sau Geţiei. Falsificatorii Istoriei Poporului Român susţin că Dacia a avut capitala la Sarmizegetusa Regia. Adevărul este că la Sarmizegetusa-Grădişte de Munte a fost centrul religios al dacilor. Academicianul Constantin Daicoviciu i-a adăugat Capitalei geto-dacilor cuvîntul Regia, căutînd astfel să blocheze aflarea adevărului în legătură cu Capitala politico-administrativă a geto-dacilor, care se află în altă parte. Pe tăbliţele de aur de la Sinaia este înscrisă numai Sarmizegetusa, fără Regia, adevăr pe care îl cunoaştea şi academicianul Daicoviciu. Adevărata Sarmizegetusa Regală se află la Haţeg-Subcetate şi a fost descoperită, în perioada interbelică, de către colonelul topograf Constantin Zagoriţ. Acesta a întocmit harta zidurilor cetăţii Sarmizegetusa, cu cele 6 porţi de acces, întinsă pe 374 pogoane. După această descoperire, au fost interzise săpăturile arheologice, cu scopul de a nu fi cunoscut adevărul despre Istoria geto-dacilor. Din iniţiativa profesorului Gligor Haşa, din Deva, se fac pregătiri pentru începerea în acest an a săpăturilor arheologice la Haţeg-Subcetate. În mod normal, Guvernul României ar trebui să manifeste un interes deosebit pentru deschiderea şantierului arheologic de la Haţeg-Subcetate şi să finanţeze lucrările.

8) Adevărul despre Tezaurul de la Sinaia. Strămoşii noştri geto-daci au scris Istoria lor pe plăci de aur, lăsîndu-ne moştenire mai multe tezaure. Unul dintre ele a fost descoperit în anul 1875, la Sinaia, şi este format din 514 table şi tăbliţe din aur. Pentru a nu fi cunoscută cronica getă apocrifă pe plăci de aur, s-a acreditat teza falsă că tezaurul a fost topit. În realitate, cea mai mare parte din acest tezaur a ajuns la Moscova, în 14 septembrie 1944, la cererea expresă a lui I.V. Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice. Numeroase tăbliţe de aur au fost furate de regele Carol al II-lea şi apoi au ajuns la Vatican. O placă mare de aur se află la Muzeul de Istorie din Cairo şi cîteva tăbliţe de aur au ajuns în colecţii particulare. Tablele şi tăbliţele de aur de la Sinaia, inclusiv copiile lor pe plăci de plumb, conţin o cronică geto-dacă din Mileniul II î.Chr. şi pînă în anul 106 d.Chr. Pînă în urmă cu cîţiva ani, specialiştii români şi străini în domeniul Istoriei nu au manifestat nici un interes pentru citirea textelor de pe aceste table şi tăbliţe, precum şi pentru valorificarea informaţiilor. Unii susţin că nu au avut voie să se apropie de aceste documente inestimabile. Pe tăbliţa 2 de la Sinaia, turnată în timpul Marelui Preot Zamolxe, pe la anul 550 î.Chr., apare imaginea descriptivă a legendei naşterii lui Sarmis/Mitra. Mama lui, Mama Pămîntească, primeşte de la Moş Arimin un miel şi toiagul cu care să păstorească toate neamurile. Sarmis/Mitra este Fiul Omului, sau al Tatălui Ceresc. În mitologia geto-dacilor, oaia era considerată un animal sfînt şi binecuvîntat de Sîntu. Ca urmare, nu sînt întîmplătoare atacurile alogenilor şi semidocţilor la adresa baladei „Mioriţa“. Zamolxe i-a învăţat pe geto-daci despre nemurirea sufletului şi le-a scris legi drepte, Legile Belagine, sau Legile Frumoase.

Dr. GHEORGHE FUNAR,

Secretar general al PRM,

Preşedintele Filialei PRM Cluj

Ziarul TRICOLORUL, nr 2399 / 24.02.2012

Aseara pe Antena 1 la emisiunea "Un show pacatos" !

2012-02-23T08:10:00.000+02:00

Emisiunea poate fi revazuta aici:

http://unshowpacatos.a1.ro/emisiune/Un-Show-Pacatos_4423.html

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXIX)

2012-02-23T07:58:00.000+02:00

15 MARTIE 1990. Politica devine, pe zi ce trece, mai murdară. E ca o bătălie navală, în care se folosesc toate armele permise şi nepermise, de la bombardamente aviatice pînă la mînuirea cuţitelor la abordaj, pentru tăierea scărilor şi a odgoanelor, pentru înţeparea bărcilor pneumatice şi înjunghierea adversarului, în lupta corp la corp. Uneori, se mai retează şi degete. Numai că, de cele mai multe ori, adversarul se dovedeşte a fi, în fond, un om cumsecade, care are şi el nişte părinţi bătrîni, cîţiva copii pe care îi divinizează, un cîine iubitor, pentru care el, stăpînul casei, e Dumnezeu pe pămînt. Mă gîndesc iar la sfîrşitul romanului „Pe frontul de Vest nimic nou”, de Erich Maria Remarque, cu tînărul acela care ucide un duşman, dar apoi regretă şi îl plînge. Sînt în stare să pun pariu, încă de pe acum, că prietenii de azi vor deveni mîine adversari şi invers. Nu sînt un ghicitor de profesie, dar aşa a fost în politică de cînd e lumea şi pămîntul, mai ales în cea românească. Pe Nicolae Iorga, de pildă, A.C. Cuza reuşea să-1 înnebunească, în Parlament, numai printr-un simplu joc al mîinilor, duse la cap, în chip de urechi de iepure. Ani de zile n-au ştiut deputaţii adunaţi în clădirea istorică din Dealul Mitropoliei ce anume îl putea înfuria în asemenea hal pe savant. Pînă la urmă, bătrînul A.C. Cuza a lămurit enigma: tatăl istoricului - avocat de profesie - era cartofor şi beţiv, patimi care l-au dus la nebunie, iar în timpul crizelor avea senzaţia că îi ţupăie iepuri prin cap. Altă dată, cam prin 1906, acelaşi Iorga - tînăr fiind, de 35 de ani - a fost culcat la pămînt de către colegul său de Universitate, profesorul Mihail Dragomirescu, cu o lovitură de pumn în bărbie: „Te-am învins politiceşte, te-am învins şi fiziceşte” - ar fi exclamat criticul, triumfal, punînd un picior pe pieptul, gîrbovit de tînăr, al genialului dascăl. Da, dar pe atunci nu exista Măria Sa, Dosarul! Între timp, datorită ştergerii Planetei noastre de către coada cometei roşii, în cinci colţuri, a stalinismului, a pătruns şi virusul ăsta în Omenire. Prin urmare şi la noi. Încă din zori, primesc telefon de la un cunoscut: „Ziarul condus de Al. Piru, «Dimineaţa», a pregătit dosare compromiţătoare la toţi ţărăniştii. Caii de bătaie sînt legionarii şi securiştii. Îl au la mînă pe Ion Puiu, fost legionar, dar se gîndesc şi la mai tinerii Liviu Petrina şi Pop Iftene, care, lucrînd la Ministerul de Externe, au fost securişti, ca mai toţi diplomaţii noştri, era aproape o regulă. Cică dosarele astea s-au strîns de către Mihai Fabian, fost corespondent Agerpres în America latină, dar la origine ofiţer de Securitate”. Aşa o fi? Îl cunosc bine pe Fabian, mi-a fost coleg la Agerpres după ce s-a întors din străinătate. Am avut relaţii cordiale cu el, fiindcă omul era (şi cred că mai este) extrem de civilizat, cu bun-simţ. Dar nu pot să nu zîmbesc - mi-am adus aminte de o întîmplare istorisită de Victor Stamate, căruia îi datorez enorm în formarea mea ca ziarist şi ca persoană publică. Iată ce mi-a povestit el (şi am toate motivele să-1 cred, pentru că a lucrat în America Latină, pe acelaşi post, înainte de Mihai Fabian, ca şi Valentin Păunescu): „În tinereţe, Fabian a păţit o chestie senzaţională. Avea ordin să intre, împreună cu un şef de-al lui, în locuinţa unui intelectual de marcă, aflat o perioadă în străinătate. Nu ştiu ce trebuiau ei să facă, dar îmi imaginez: ori să caute materiale compromiţătoare, ori să-i plaseze «tehnică» de ascultare. Toate au decurs conform planului, pînă în clipa în care musafirii nepoftiţi au auzit chei în broască şi, brusc, s-au pomenit cu femeia de serviciu a familiei respective, care se întorcea de la piaţă. Asta nu intrase în calcul După un schimb de priviri de cîteva secunde, femeia a început să ţipe după ajutor: «Săriţi, hoţii, hoţii!». În cîteva clipe, s-au adunat nişte vecini, a fost chemată şi Miliţia. Şi acum începe partea de senzaţie: fiindcă nu se puteau deconspira, cei doi ofiţeri au intrat în jocul ăsta, mărturisindu-şi ruşinaţi vina că da, sînt hoţi Şi în timp ce erau scoşi din imobilul respectiv, cu cătuşe la mîini, sub o ploaie de burduşeli şi huiduieli, cine crezi că trecea întîmplător pe acolo? Nimeni alta decît fosta dirigintă de la şcoală a lui Fabian L-a recunoscut imediat, s-a apropiat de el şi a început a-l ocărî: «Aha, Fabiane, vezi ce-ai păţit?! Eu am bănuit încă de-atunci că ai să ajungi un pungaş şi un spărgător, dădeai semne de mic fiindcă nu-ţi plăcea geografia (ori matematica, ori fizica, nu mai contează). Na, că acum ai ajuns unde meritai! Te pomeneşti că mai eşti şi recidivist, ai?!»”. Pînă la urmă, a venit un şef de-al celor doi şi, cu discreţia necesară, i-a scos din beciurile Miliţiei. Acum, Fabian, pus de Piru, strînge dosare. Cui? În primul rînd, foştilor lui colegi de Securitate. Totuşi, cu sau fără dosare, ziarul tot prost e, nu se poate citi. E Piru ziarist cum sînt eu... Piroman. Nu mai încape vorbă că sînt atacat şi eu în fiţuica asta bugetivoră.

Bătrînul gibon nu mă iartă. El are o gazetă, eu n-am. El mă înjură, eu nu pot să-i dau o replică, sînt ca un sac de box, încasez, încasez, şi înghit în sec, ce pot să fac? Dar şi cînd îmi voi rupe cătuşele!

E o dimineaţă frumoasă. Acesta e „idele lui Marte” (adică mijlocul, miezul), cînd a fost asasinat Iulius Cezar, în Senat. El, marele „Părinte al Patriei”, care era, vorba contemporanilor săi, „bărbat cu femeile şi femeie cu bărbaţii”. Groaznicul asasinat s-a petrecut în anul 44 înainte de naşterea lui Christos. An în care, ce coincidenţă, murea (tot asasinat, se pare), rivalul său de la Gurile Dunării, regele dac Burebista. E soare. Vrăbiile mă strigă, cu larmă mare, azi nu le-am presărat firimituri de pîine, păi ce facem aici, unde ne trezim? Miroase, mai mult ca oricînd, a rachiu, a ţuică şi a vin, de la fabrica din apropiere, din Strada Fagotului. E un miros pătrunzător, care îmi biciuieşte nările. Mie nu mi-a plăcut să beau dimineaţa, ori la prînz - asta am învăţat-o de la tata, care nu punea nici un strop de băutură înainte de asfinţitul soarelui. Şi am mai învăţat de la el să mă bărbieresc în fiecare zi, dacă nu din respect pentru alţii, măcar din respect faţă de mine însumi. Fără să vreau, jocurile fugare ale gîndului mă poartă pînă la răspunsul genial dat de Phidias acelora care l-au întrebat de ce mai finisează o statuie şi în partea din spate, fiindcă oricum intră într-o nişă a unui Templu şi nu se uită nimeni acolo: „Se uită zeii” - a zis sculptorul. Dar, de unde plecasem şi unde am ajuns! De aici, din balcon, văd cîteva sute de ţigani care ţin calea camioanelor cu vin şi băuturi spirtoase, le opresc şi fac tîrgul cu şoferii rapid, în plină stradă, chiar pe linia de tramvai. Deci, şoferii pornesc cu transporturile spre destinaţiile înscrise pe foaia de parcurs, dar, la nici 50 de metri, după colţ, „mărită” repede marfa. Nu-i greu de presupus ce vor scoate ţiganii dintr-un litru de trăscău, ce otrăvuri vor fabrica amestecînd tot felul de vopsele şi substanţe periculoase, între care am aflat că şi miniu de plumb. Cine-i mai poate opri? Dacă cel mai bun vecin al României a fost şi a rămas „Marea Neagră”, iată că avem şi un cal troian foarte primejdios, pe care l-aş numi „Mareea Neagră”, a ţiganilor, care trăiesc numai din furat. Într-o ţară în care au fost pulverizate structurile statale, totul e posibil. Cine să ia măsuri? F.S.N., care fură mai mult ca toţi? Ţiganii fură băutură, ca să-şi hrănească puradeii flămînzi şi jerpeliţi - dar cei care au pus mîna pe Putere fură vile, valută, aur, valori de Patrimoniu Naţional. La şedinţele de C.P.U.N, feseniştii vin cu limuzine Renault, că nu pot altfel, li se apleacă. Pe isteria asta antisocialistă, a fost demolată statuia lui Dobrogeanu-Gherea, din piaţeta situată pe Strada C.A. Rosetti. Ce sacrilegiu! Acest om a fost un idealist adevărat, a crezut în muncitori şi în dreptate socială. Da, mi se poate răspunde că era evreu (îl chema Solomon Katz), că în polemica purtată cu Titu Maiorescu n-a avut dreptate, că îşi deschisese o berărie ş.a.m.d. Toate astea n-au nici o valoare, omul era curat la suflet şi a reprezentat un ferment viu în epoca aceea, de la cumpăna veacurilor XIX şi XX. Cine o fi barbarul care se poate răfui cu o statuie? Friedrich Nietzsche are un text împotriva vandalilor care se răfuiesc cu monumentele: „În ce priveşte demolatorii de statui, iată ce am să-ţi zic de ei: nu e mai mare nebunie, decît să arunci sarea în mare, ori să răstorni în pulbere statui! Statuia şi mai dumnezeiască se va înălţa, şi mai seducătoare, din pricină că a îndurat suferinţă, şi-o să vă mulţumească ea însăşi, că aţi azvîrlit-o la pămînt, vouă, care sfărîmaţi statui!”. Aud că Partidul Social-Democrat a formulat un protest. Aş subscrie şi eu la el, bucuros, fiindcă actele de vandalism nu au ce căuta în România. Şi nici actele de terorism - au murit destui nevinovaţi pînă acum. Şi ar fi murit şi alţii, dacă atunci, în decembrie 1989, ar fi biruit pornirea sinistră a lui Nicolae Militaru şi Dumitru Mazilu, de a fi puşi la zid şi împuşcaţi cei 400 de membri ai Direcţiei a V-a a Securităţii, care au fost ţinuţi în detenţie 40 de zile. Ne-am băgat miniştrii, generalii şi ofiţerii în puşcărie - aşa că să nu ne mai mirăm că ungurii îşi fac de cap, ne merităm soarta. „Ajutaţi să oprim genocidul românesc împotriva maghiarilor!” Pe aceleaşi afişe, stă scris că Nadia Comăneci e... unguroaică şi mai pot fi văzute hărţi mistificate, reprezentînd „Ungaria istorică”. Oare cum au pătruns în România asemenea „arme albe”? Agitatorii minorităţilor se află în ofensivă, pe toate planurile. Reacţia românească nu întîrzie să se producă - deocamdată, cîteva răspunsuri ferme în ziarul „Cuvîntul liber maramureşean”. Astăzi, pe pagina I a „Revistei Cultului Mozaic”, Moses Rosen publică textul intitulat „Vadim îl caută pe... Ahaşveroş“, în care se laudă că el 1-a criticat pe Ceauşescu şi că eu l-am demascat (?!) pe el. Cumplită neruşinare! El intra de 20 de ori pe an la Ceauşescu! El mă reclama toată ziua şi obţinea interzicerea mea şi topirea volumului „Saturnalii”, în timp ce eu n-aveam nici o posibilitate să mă apăr. Nici atunci (în 1980 şi 1984), nici acum (în 1990). Acelaşi text infam e tradus în engleză, în pagina 10 a revistei cu pricina, pentru a se uşura încă de aici, din ţară, sarcina multiplicatorilor de profesie, care au pus mîna pe aproape toată presa occidentală. Aşa îşi creează evreii ţinte artificiale, pentru a-şi justifica plîngerile neîncetate. Într-un alt articol, apărut în urmă cu cîteva zile în „Adevărul”, sub titlul obraznic „Ce mai vreţi, domnilor antisemiţi?”, rabinul scrie, fără să-i paralizeze mîna aia ca o cange rapace: „Sub regimul lui Antonescu, circa 300.000 de evrei din Moldova, Basarabia, Bucovina, Transnistria au fost asasinaţi”, în timp ce „sub regimul lui Horthy au murit numai 150.000 din Nordul Ardealului”. Trebuie să fii nebun de legat să afirmi aşa ceva, falsificînd Istoria şi siluind memoria oamenilor! Deci, Mareşalul Antonescu, care i-a salvat pe evrei de la moarte, a fost un călău (după mintea cu ţepi a rabinului), iar Amiralul Horthy, care i-a predat lui Hitler şi Eichmann pe evrei, a fost cu mult mai civilizat! Pe cine a crescut Poporul Român la sîn! Ce şarpe! Oare de ce nu sînt toţi evreii ca delicatul poet Ion Trivale (care a murit în primul război mondial), ca Isac Peltz, ca Dobrogeanu-Gherea, ca Edgar Papu, ca Nicu Steinhardt, ca Richard Wurmbrand?! E de studiat traseul creştinării unor evrei, al împăcării lor cu Isus Christos - roadele sînt minunate.

Seara, iar dă năvală în casa mea, prin sticla micului ecran, Gabriel Liiceanu. Geaba a zis el că apariţiile la Televiziune îi creează o stare de disconfort (probabil că îl strică la stomac). Disconfortul nu-i al lui (care e un crocodil leşinat după publicitate), disconfortul e al nostru. Acum, el fumează tacticos şi bea cafea, de parcă Televiziunea Naţională a ajuns o tavernă. Ştiu că pînă şi în lucrările despre Noica, acest ţigănuş agresiv a fost acuzat de megalomanie. Dacă el e filozof, atunci Hegel ce-a mai fost? „Filozofia trebuie să iasă din arenă şi să folosească Televiziunea” - zice el în seara asta, imitîndu-1 pe André Gluksmann. Pe urmă, după alte cîteva sorbituri zgomotoase din halba cu cafea, prinzînd aripi noi, înaripatul se lansează în cugetări pe care le-ar vrea apodictice: „Există o comunitate de vederi”. „O comuniune”, îl corectează, discret, Stelian Tănase, aflat lîngă el. Deşi G.D.S-ul ăsta zice că nu face politică, bag seamă că vrea să dubleze Puterea. Ni se spune că „un grup de jurişti elaborează principiile unei Constituţii alternative”.

Noaptea, la ora bufniţelor, iar se transmite o şedinţă a C.P.U.N.-ului. Distracţia e mare, fiindcă după anchilozarea dovedită de M.A.N., ceea ce vedem acum freamătă de viaţă. Numai că unii parcă au mîncărime la limbă. Nu e şi cazul lui Marius Cîrciumaru, din Pucioasa, care acum se dă „rănit”, se ştie cu musca pe căciulă - zilele trecute, un ziar 1-a făcut pulbere, publicînd dovezile unor matrapazlîcuri de-ale lui. Da, dar are el partid?! Da, dar a pus el mîna pe vila lui Dinu Săraru, de pe Strada Dr. Obedenaru, colţ cu Strada Carol Davila? Acum, văd că a apărut şi Partidul Liber Schimbist, al cărui patron declarat e Caragiale. Mă uit, încerc să înţeleg, mă frec la ochi pînă îmi clipocesc pleoapele şi mintea mea lucrează: fac o comparaţie între epocalul discurs rostit de Nicolae Iorga, sub aceeaşi cupolă, în anul 1916, imediat după intrarea României în război (multiplicat şi împărţit soldaţilor în tranşee, din ordinul primului-ministru Ionel Brătianu) - şi frazele găunoase de azi, rostite cu emfază şi cu aerul ameninţător că ei, vagabonzii, au pus mîna acum pe Putere şi că nu o vor mai lăsa cel puţin pînă în anul 2000. Vai de capul nostru! Am întemniţat şi am umilit floarea Serviciilor Secrete româneşti, pentru un popă unguresc, iar acum ne mai dă mîna să ne mirăm că ungurii cer Ardealul! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2398 / 23.02.2012

A încetat din viaţă fostul senator Carol Dina, vicepreşedinte al PRM

2012-02-23T07:50:00.000+02:00

Comunicat de Presă

În dimineaţa zilei de 22 februarie a.c., a încetat din viaţă, după o lungă şi grea suferinţă, Carol Dina, fost senator PRM. Carol Dina s-a născut la 25 octombrie 1937, la Bucureşti. A fost inginer de profesie, director al marilor uzine bucureştene „23 August" şi „Timpuri Noi", consilier al întîiului preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu, prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid Galaţi. A fost membru supleant al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR - şi niciodată nu şi-a ascuns, sau falsificat biografia. Carol Dina lasă în urma sa realizări de prestigiu ale economiei româneşti, fiind cunoscut şi apreciat ca un bun specialist, ca un om care şi-a dedicat întreaga viaţă binelui Poporului Român.

După decembrie 1989, Carol Dina s-a alăturat generoasei familii a Partidului România Mare, remarcîndu-se prin analizele sale documentate asupra evoluţiilor negative din societatea românească, în plan economic, social şi moral. Ca vicepreşedinte al PRM, el a avut o contribuţie însemnată la elaborarea doctrinei economice a partidului. A fost senator în legislaturile 2000-2004 şi 2004-2008, preşedinte al Comisiei de Privatizare a Camerei Superioare a Parlamentului - calitate din care s-a opus, cu fermitate, jefuirii Patrimoniului Naţional. Era un patriot adevărat, iar cel mai mare regret al lui a fost acela de a vedea că România se prăbuşeşte pe zi ce trece, lipsită de speranţă şi de viitor.

Slujba funerară va avea loc vineri, 24 februarie, orele 12, la Biserica Precupeţii Vechi, din Cartierul Dorobanţi, iar înmormîntarea se va desfăşura la Cimitirul Bellu Militar. La trecerea în eternitate a lui Carol Dina, Partidul România Mare îşi exprimă regretul profund pentru această mare şi dureroasă pierdere şi este alături de familia îndoliată - de soţia sa, Gabriela, de fiii Valentin şi Mircea, de nepoţelele Mara şi Ilinca, de toţi cei apropiaţi. Dumnezeu să-l odihnească în pace.

BIROUL DE PRESĂ AL PARTIDULUI ROMÂNIA MARE

22 februarie 2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXVIII)

2012-02-21T22:26:00.000+02:00

14 MARTIE 1990. Fac rost de „România liberă”. Aventurile lui Vîţă mă pasionează, pentru mine au devenit un fel de Ţîţă de Mîţă. Băiatul e un soi de actor sau regizor, trădează un cabotinism considerabil. El afirmă că maică-sa e unguroaică şi taică-său e român, aşa că, după mintea lui, în Ardeal există „o naţiune mixtă româno-maghiară”. E clar, voi deveni vîţofob! Şi presa de azi e plină ochi de isteria anticomunistă. Se vede că e pompată din exterior, fiindcă altfel nu se explică atîta ură, atîta perseverenţă în condamnarea la dispariţie a tot ce a intrat în tangenţă cu comunismul. Comanda asta vine, în principal, din S.U.A., de la generaţia aia de politicieni, afacerişti şi agitatori de prin anii ’50, cea mai încordată perioadă a Războiului Rece. Şi totuşi, în S.U.A. nu s-a desfiinţat Partidul Comunist, el funcţionează perfect legal, deşi a provocat destule nenorociri - mă refer, în primul rînd, la Alger Hiss, unul dintre consilierii cei mai importanţi ai preşedintelui Franklin Delano Roosevelt, care a tras sforile la vînzarea de la Yalta, în februarie 1945 (ulterior s-a dovedit că şi el, şi soţia lui erau membri ai Partidului Comunist şi oameni fideli Moscovei) şi mă mai refer la soţii Rosenberg, evreii americani care au vîndut ruşilor secretul bombei atomice. Oricum, la ora la care scriu, Planeta pîrîie din toate încheieturile. Va trebui să ne învăţăm să trăim şi în asemenea condiţii: de teroare, de ameninţări, de caractere hidoase.

Noaptea, Televiziunea transmite o nouă şedinţă a C.P.U.N., în care Dumitru Mazilu îşi face o revenire pe cît de spectaculoasă, pe atît de penibilă - se acuză şi se pune la zid, reciproc, cu toate leprele. Aflu că Mircea Dinescu are peste 400.000 de lei datorii la Uniunea Scriitorilor, dar nici că-i pasă! Cineva îmi spune că acelaşi saltimbanc din Slobozia s-a mutat într-o vilă uriaşă, din Şoseaua Aviatorilor, colţ cu Strada Brîncuţei, cu vreo 15 camere şi piscină. Unii zic că a fost a lui Vasile Bărbulescu (cumnatul lui Ceauşescu), alţii afirmă că era a lui Pacepa. Îmi telefonează fostul mare handbalist Dan Marin, cel care fusese adus la TVR, cu faţa tumefiată şi plină de sînge, în seara zilei de 22 decembrie 1989, şi prezentat ca terorist. Eroarea era totală, dar era omul să fie linşat? Astăzi, fostul campion mondial a revenit la locul lui de muncă. Îmi spune că „visul tuturor este ca Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu şi Ion Lăncrănjan să scoată o gazetă, care îi va potoli pe mulţi”. Noaptea petrec două ore la telefon cu Toma Michinici. Acesta îmi relatează, cu lux de amănunte, ţigănia de la „Săptămîna”. A fost scoasă pînă şi semnătura lui Soby Cseh, pe motiv că ar fi fost... ţuţărul meu! Capul răutăţilor este aceeaşi femeie cu trăsături masculine, Ileana Lucaciu, căreia numai bine i-am făcut în viaţă - ca dovadă că ea a trecut pragul casei mele de vreo 20 de ori, în vreme ce eu habar n-aveam unde locuieşte. Dar nici cu „strămoşul caprei” nu-mi e ruşine! Cine e „strămoşul caprei”? Nimeni alta decît dactilografa lui Barbu, Raluca Călinescu, care nu mă poate ierta pentru porecla asta, desigur, dar şi pentru că nu i-am permis să-1 isterizeze pe Patron cu nebuniile ei - o dată, de pildă, i-a azvîrlit filatelistului Andy Constantinescu, de la etajul 4, cîteva sute de pagini ale manuscrisului unui volum, ploua cu „manifeste”, nu alta, cu „Cap de Bour”, „Garda de Fier” şi alte repere din istoria timbrelor româneşti. Ei bine, zilele trecute, această făptură bătută de Dumnezeu, cu care nici liftul nu pleca (avea 31 de kile, o dată am plănuit cu Dan Mutaşcu să-i aruncăm în ascensor şi maşina de scris, ca s-o ia din loc!) - m-a făcut, într-o şedinţă de redacţie, fascist şi legionar! Aşa i-a auzit pe alţii, aşa zice şi ea! Pentru ce canalii mi-am riscat eu viaţa, în seara lui 22 decembrie, să le duc cu maşina acasă, prin ploaia de gloanţe de la Sala Palatului! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2397 / 22.02.2012

BĂ, DILIULE! (3) Cronică-pamflet la maculatura „Degetul pe rană şi alte dezintoxicări antipolitice”, de Cristian Bădiliţă (Editura Vremea)

2012-02-21T22:16:00.000+02:00

Poate că unii se vor întreba de ce mă cobor eu la nivelul unui diletant, care se screme să-şi facă loc, cu coatele şi cu dinţii, în cultura română. Există cazuri destule: mici pigmei veleitari, care au făcut o facultate, s-au blindat cu tot felul de diplome şi patalamale, iar dacă au mai prins, din zbor, şi „ciozvîrta” unei burse în străinătate, nu te mai înţelegi cu ei! Un instinct animalic îi face să se pripăşească pe lîngă vreo persoană publică, sau gaşcă, după principiul „oaia răzleaţă o înhaţă lupul”. Tare mi-e teamă că după noi – cei care am făcut şcoală solidă, dublată de o educaţie profundă, în cultul valorilor creştine şi naţionale – vine o generaţie de handicapaţi. Aş vrea să nu fie aşa, dar toate semnalele existente mă fac să fiu foarte, foarte îngrijorat. Uitaţi-vă la ce se închină aceşti tineri, cum vorbesc, cum se manifestă. Desigur, se poate spune că un specimen ca acest Bădiliţă are o altă „grupă de sînge”, citeşte cărţi, mai intră într-un muzeu etc. Perfect adevărat. Dar tot parazitar este. Care e rodul muncii sale? Astfel de broşurele veninoase?

Cui folosesc asemenea tipărituri, mai ales că sînt scrise îngrozitor de prost, agramat, delirant? E foarte posibil ca numitul Bădiliţă să fi învăţat greaca veche, din care pretinde că traduce Biblia (cu ifosele de rigoare, adică n-a mai tradus-o nimeni, pînă la el, atît de bine). Ceea ce nu înţelege individul (de fapt, nu poate să înţeleagă, fiindcă el e croit strîmb, de la natură) este iubirea care se degajă din Cartea Sfîntă. Mai cu seamă din Noul Testament. Nu poţi pretinde că eşti un „creştin anarhist” – aşa ceva e o aberaţie. Creştinul e creştin – nici anarhist, nici corporatist, nici socialist, nici liberal etc. Creştinul, dacă e creştin, nu poate fi altfel decît a fost fondatorul acestei religii, Isus Christos. Mai are rost să spun că Mîntuitorul n-a fost, cîtuşi de puţin, anarhist? În fond, anarhiştii, din punctul de vedere al sensului strict al celor două cuvinte componente (an-archos, în greacă), sînt nişte oameni care nu recunosc nici o putere. Ori creştinii recunosc puterea lui Dumnezeu. Mai mult decît atît, dar să ne amintim cuvintele lui Isus, cînd a privit efigia monedei aduse de Filip (probabil, pe ea se afla chipul împăratului de atunci, Tiberiu): „Daţi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi Cezarului ce este al Cezarului”. Acest Bădiliţă extrage din lecturile sale ce e mai rău. Adică ce se calchiază mai bine pe un fond maladiv, ciudos, pizmaş. În mintea lui strîmtă, oamenii sînt „maţe de lut în suflet de carne” (pg. 9) – o formulare sinistră, care arată cam ce orizont are acest complexat. El împarte pumni, picioare şi scuipaţi în toate direcţiile, circular, ca la Zidul Morţii, 360 de grade. În afara acelora de la care a obţinut vreun sugiuc (Andrei Pleşu, Cornel Mihai Ionescu ş.a.) – toţi sînt bălăcăriţi, de la înălţimea unei suficienţe care nu se justifică prin nimic. Rînd pe rînd, sau de-a valma, sînt spurcaţi Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Răzvan Theodorescu, Eugen Simion, Patriarhul Teoctist ş.a. Brusc, faţa chinuită şi mototolită i se luminează, atunci cînd vine vorba de cuplul comic-fantezist Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, de Andrei Pleşu, Radu Ioanid şi un oarecare Ică-junior (?!), pe care îl înalţă la rang de Shakespeare! Cine-i ăsta? Dar cine a fost ta-su, Ică-senior? Mister! Priviţi cum se topeşte de plăcere, ca o îngheţată pe băţ, cel care îi înjură pe genialii Eugen Barbu şi Fănuş Neagu, însă încearcă să-l impună pe acest Sulică Spătarul: „Dar, autorul din România actuală pe care-l citesc pătimaş şi asiduu, şi din motive «profesionale», se numeşte Ioan I. Ică jr... De fapt, îi citesc... editura, pentru că Ică jr. n-a publicat încă nici o carte de autor, consacrîndu-se unui proiect teologic şi cărturăresc transpersonal” (pg. 29). Aha, am crezut că e transsexual... Obsesia pentru acest neica-nimeni, cu nume comic de clovn de la circ (Siminică), adică Ică jr., revine mai la vale: „De cîte ori particip la congrese de patristică italiene, atunci cînd vine vorba de «teologia românească», scot inevitabil două nume din bandulieră: Ică jr. şi Baconsky. Sînt singurii pe care lumea îi cunoaşte şi-i preţuieşte acolo necondiţionat” (pg. 90). Din păcate, el însuşi, Bădiliţă, nu-l mai cunoaşte şi nu-l mai preţuieşte pe Baconschi, pe care îl face la altă pagină „un carierist de lux, ocupînd posturi bine plătite şi sus-puse”. Treptat, lui Bădiliţă i se pune şi mai rău pata pe ochi, umplîndu-l pe Baconschi de bale: „are arivismul maidanez (dar cu morgă de doberman) în sînge”, fiind „Infatuat şi semidoct” (pg. 160). La fel de brusc, se (cur) suceşte şi împotriva Monstrului cu Barbă, care nu a binevoit să îl coopteze şi pe el în Institutul de studii religioase: „După ce eu însumi i-am trimis lui Andrei Pleşu, acum şase ani, soluţia unui asemenea Institut”. Ca să vezi cîtă ingratitudine! „Cine credeţi că a fost numit director? «Istoricul religiilor» A. Pleşu (sic!). Rămîi visător în faţa unor astfel de situaţii şi te întrebi dacă bunul simţ va avea vreodată şi cetăţenie română (notă martie 2011).” E clar cum funcţionează mecanismul primitiv al acestui căpiat: laudă ce laudă, linge ce linge – după care, dacă nu primeşte „ciozvîrta”, fandacsia-i gata, pac, la „Războiul”! Cum se numeşte un astfel de comportament? Isterie! Exact ce le reproşa (el, Mucea Flaimucea) românilor: „individualismul prost, isteric îmi pare a-i caracteriza pe români” (pg. 199). Aşa ceva iese din mintea beznicioasă a unui mucos din judeţul Botoşani, care vine la Bucureşti şi bea la cîrciuma „Pufoaica ruptă”, practicînd „semimasturbarea” (după o expresie care îi place nespus). (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2397 / 22.02.2012

ADEVĂRATA MIZĂ A IMAGINILOR CU EMIL BOC DEZBRĂCAT

2012-02-21T22:11:00.000+02:00

Nu există nici un dubiu că, din nefericire, tabloidele auvînzările cele mai mari şi, în consecinţă, şi emisiunile de televiziune,dependente de publicitatea fără de care n-ar exista, s-au văzut „obligate“să-şi asigure aşa-zisul rating vînzînd publicului scandaluri, mahala, violenţăşi sex. Mai ales sex şi părţile intime ale vedetelor de mucava (de altfel,nişte prostituate în goană după clienţi), fotografiate şi filmate din toateunghiurile posibile şi imposibile. După acest model, politicienii noştri seexpun, de multă vreme, dacă nu în pielea goală, cel puţin în ipostaze ridicolesau „nonconformiste“, menite să stîrnească, pe drept sau pe nedrept, comentariipro şi contra, în ideea că şi publicitatea negativă tot publicitate este, iarsistemul de vot uninominal încurajează goana după notorietate cu orice preţ.Parcă şi fata cea mică a preşedintelui spunea ceva de genul că notorietateaeste esenţială pentru cine vrea să intre în politică.

Şiuite cum ne-am pricopsit cu politicieni care, uitînd de costum, cravată saumult-hulitul papion din anii ’90, s-au trezit dînd cu mopul, la coasă, lalopată, cîntînd de mama focului pe la chermeze de partid, călărind, în slip,urcîndu-se pe ski-jet-uri nervoase sau ţopăind ca Michael Jackson, frizîndpenibilul. În lipsă de subiecte, mass-media atîta aşteapta, comentîndprestaţiile dumnealor, făcîndu-le, din cîte s-a văzut, imense servicii, pentrucă românul milos, dar şi cu simţul umorului, ia, de multe ori, partea victimeisau a celui care se dă mai „popular“, mai „de-al nostru“, fără să pară deranjatcă preşedintele ţării consumă alcool şi se urcă la volan sau altoieşte vreuncopil „obraznic“ cu dosul palmei. În fond, cîţi români nu se comportă la fel? Armerita făcut un sondaj de opinie, nemăsluit, şi atunci, cu siguranţă, am aveamotive de îngrijorare, dar ne-am şi explica o serie întreagă de lucruri. Aapărut o adevărată avalanşă de comentarii pe marginea filmuleţului cu Emil Bocla vestiar: ba că îl victimizează în mod voit, ba că zilele lui în fruntea PDLîi sînt numărate, ba că e o conspiraţie a inamicilor politici, ba că, iată, eun mascul feroce care trage de fiare, ba că în felul acesta devine mai simpaticromânilor, care văd că şi oamenii politici au, vorba-aceea, pe unde să-şi facănevoile, ca şi ei. Dar, nici nu dorim să dăm apă la moară celor care justificăpopularizarea filmuleţului respectiv sub scuza, deloc credibilă, că s-a doritsă se arate că dacă protecţia premierului poate fi compromisă oricînd şi deoricine, atunci acest lucru se poate întîmpla oricui. Taman în ţara în care rufele nu se spală în public, ci se expundirect, murdare şi folosite! Ipocrizie dusă la maximum. Ceea ce ne nelinişteşteeste cu totul altceva. Cine a realizat filmul? Cum a avut acces în apropiereapremierului într-un moment intim? Cine l-a propus spre difuzare şi, surpriză,cum se face că unul dintre tabloidele cele mai indigeste a „refuzat“popularizarea lui, într-un acces brusc de „deontologie“? Şi, mai ales, cuifoloseşte toată această ispravă? Noi credem că astfel de imagini, cupoliticieni, femei şi bărbaţi, mult mai şocante, demne de genul XXX, existădeja, în multe exemplare şi în multe seifuri, în scopuri de şantaj. Miculscandal al micului Boc este un mesaj trimis de fapt celorlalţi, se ştiu ei(ştim şi noi) care! Aşa că să ne pregătim sufleteşte, pentru că urmează săvedem multe astfel de „filmuleţe“. Doar sîntem în plină campanie electorală,chiar dacă nu a început oficial. Iar lupta va fi pe viaţă şi pe moarte. ÎnRomânia, mai sînt încă multe de furat...

RUXANDRALUNGU,

PreşedintaOrganizaţiei de Femei România Mare

Ziarul TRICOLORUL, nr 2397 / 22.02.2012

Săptămîna pe scurt - Revista ROMANIA MARE - NR. 1126 -ANUL XXIII - VINERI 24 FEBRUARIE 2012

2012-02-21T19:56:00.000+02:00

* Era nevoie de Cod Roşu şi Stare de Urgenţă * Plus Doliu Naţional * Dan Voiculescu şi-a pierdut nu numai răbdarea, ci şi minţile * Ardei Umplut şi-a găsit beleaua * Antena 3 se vede că e condusă de clingonianul Mihai Gâdea: „Datorită condiţiilor nefavorabile s-a decis închiderea populaţiei“ (?!)

* LA DESCHIDEREA EDIŢIEI. Acum, cînd se pare că iarna nu mai are putere, e cazul s-o spunem: Am cam băgat-o pe mînecă. Iar autorităţile (inclusiv Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie) nu numai că n-au făcut ce trebuie, dar au şi minţit, zi de zi, prin minimalizare şi omisiune. Ar fi trebuit instituit COD ROŞU şi decretată STARE DE URGENŢĂ, plus DOLIU NAŢIONAL o zi – ce Dumnezeu, au murit aproape 100 de oameni! * Dar, nici cu aşa-zisa Opoziţie nu ne e ruşine. Duminică, ţiganul îmbătrînit în rele Dan Voiculescu a mai scos din maţele lui putrede (prin dos) un sondaj mincinos, pe care l-a pus, imediat, în gura puradeilor slugarnici Radu Tudor şi Mihai Gâdea. Să-ţi moară ce-ai tu mai drag, pe ţigăneşte, Voiculescule, că CCSB-ul ăsta al tău nu minte şi nu fură? El a avut două griji: să arate că făcătura USL nu s-a destrămat şi e încă vie (deşi purceaua e moartă-n coteţ, au strîns-o de beregată Victor Ponta şi tata-socrul) şi să-i convingă pe români că PRM-ul gata, nu mai există. Evident, nimeni nu-i atît de idiot să se uite-n gura acestui golan bătrîn. Îi va arăta Vadim că marioneta USL şi bulangiul Crin Antonescu NU vor veni la Putere, da? * Ardei Umplut şi-a găsit beleaua cu băiatul doctorului Boanchiş. Îl toacă Răzvan săptămînal, din ce în ce mai tare şi apăsat (ca autobiografia tatuată a lui Terente). Ultimul pamflet publicat în „Naţional“ are titlul „Maestrul Cristoiu? Nu. Pigmeul grafoman Cristoiu“. Ne face plăcere să reproducem acest text, pentru a pricepe lumea că nu sîntem singurii care îl iau la şuturi pe fostul turnător al Securităţii şi membru al CC al UTC, care a fost, întotdeauna, cu Puterea, scremîndu-se (cu icnete, bîlbîieli şi sîsîieli) să pară f. f. critic: „Pe 4 sau 5 ianuarie ’90, Mihai Cârciog a venit la noi în casă. Era prieten cu tata, relaţia datorînd-o scriitorilor Fănuş Neagu şi Mircea Micu, naşul celui poreclit Manix. «Doctore, dă-mi 50.000 de lei, să scot un ziar!». Tata l-a refuzat, explicîndu-i că vrea să investească în stomatologie. L-a întrebat, totuşi, cu cine vrea să facă ziarul. «Cu Fănuş, cu Mircea Micu?» Cârciog a răspuns că ştie el nişte ziarişti. În ’91, m-am dus eu la Cârciog, să-l rog să-mi împrumute nişte bani, ca să încep o tîmpenie de afacere. Mi-a dat şi s-a interesat dacă n-aş vrea să lucrez la «Expres», «fiindcă îmi amintesc că te publica Mircea Micu în almanahurile scoase de el. Te prezint lui Cristoiu, dar o iei de jos!». Daaaaa, eram înnebunit să alerg după ştiruci la un ziar în care bălegărea Cristoiu editoriale politice, aride şi la zi! În ’97, cînd a apărut «Naţionalul», Cristoiu nu avea nici o putere aici, dar băga cîrcotă. Aşa sînt piticii, ciudoşi. Nu-i convenea că publică articole de fond sau tablete Tudor Octavian, Dan Petrescu (dizidentul) şi «pussstiul ăla». Eu eram puştiul. Astăzi, mă amuz cînd aud că tot felul de pingopani, care au semnat 5 ştiri de 4 rînduri în «Evenimentul Zilei» şi s-au alfabetizat la locul de muncă, îi zic lui Cristoiu «maestrul Cristoiu». Mai uşor, cîrnaţilor, elevi ai marelui crenvurşt! Maeştri, în literatură, dar şi în presă, au fost Vinea, Geo Bogza, Eugen Barbu, Fănuş Neagu. Iar maestrul-maeştrilor, Tudor Arghezi, spunea «nu mă luaţi cu , că mai e mult pînă acolo!». Arghezi se răsfăţa, normal. Cînd vreun prostobou îi zice lui Cristoiu «maestre», năpîrstocul o ia de bună, crede că i se cuvine. Cum să fie maestru unul care comite articole perisabile, fără a pune peste răhăţişurile lui măcar un moţ de talent? Mai jenibil e cînd se dă umorist. Ca să devii umorist, întîi înveţi să mergi pe stradă. Băieşu era mereu în vorbe cu şefii de gostat, cu benzinarii, cu miliţienii, cu paraziţii, cu şefii de cîrciumi. Cînd ajungea la Sinaia, Caragiale stătea toată ziua într-o prăvălie de lîngă piaţa din centru, scria reclame versificate ca să-l ajute pe amicul negustor, în timp ce fiul lui, Matei(u), se plimba prin pădure şi îşi inventa blazoane. Cristoiu n-are nici un prieten («ssse sssă fac, sssă zoc table cu el?» – aşa s-a mirat) şi se duce la Biblioteca Academiei, fără a fi în situaţia lui George Călinescu, pe care l-a întrebat menajera «tot mai citeşti, maică?». «Maestrul de la » e un hamster cu vestuţă, care ronţăie cu înverşunare rafturile cu hrisoave, dar asta nu-l ajută să găsească polenul şi laptele literelor. Pigmeul grafoman umple hîrtia cu vreascuri“. * Echipa de fotbal Steaua a luat bătaie, acasă, de la mîncătorii de lalele. Golul victoriei (unicul, de altfel) a fost înscris datorită unei duble greşeli, comise de Prepeliţă şi Tătăruşanu. Cum e posibil ca un portar să hoinărească, departe de poartă, pe linia careului de 6 metri, iar atunci cînd mingea e săltată peste – el să nu sară, să nu se ridice de la pămînt? Problema acestui băiat e la creier: pur şi simplu, el are reacţii tîrzii şi apreciază greşit fazele. * La emisiunea Gabrielei Firea, de la Antena 1, Sergiu Nicolaescu a repetat greşeala pe care o fac monarhiştii: a spus că Regele Carol I a făcut România modernă. Aiurea, adevărul e altul: marele reformator şi, de fapt, unificator al României a fost românul Alexandru Ioan Cuza, nu neamţul Carol de Hohenzollern. Cine nu ştie, sau nu vrea să priceapă asta ar trebui amendat pe loc. Probabil că dacă Sergiu Nicolaescu l-ar fi jucat pe Cuza – şi nu pe Carol – ar fi înclinat balanţa spre el. * „Prins la înghesuială de CNA, Voiculescu l-a sacrificat fără scrupule pe Capatos“ – titrează mare, pe pagina 1, ziarul „Curentul“. Publicaţia îl numeşte pe ţiganul clefăit „şobolan“. Noi credem că e mai rău decît atît: e sconcs. * Ziarul „Naţional“ e din ce în ce mai sprinţar: îi trage un upercut la paté lui Griguţă Carti-Anus şi un croşeu de dreapta lui Ardei Umplut: „Eternul Cartianu trage la condei-viteză un editorial despre un copil flămînd, văzut la televizor, în mijlocul nămeţilor. Ce-ai mîncat azi, nimic, zice puştiul, dar ieri, tot nimic, dar alaltăieri, tot nimic. De trei zile copilul nu mai mîncase, troienit fiind, motiv pentru Cartianu să sară la gîtul părinţilor care nu au făcut provizii. Aşa se vede din biroul lui, nu mai insist cu alte explicaţii. Din al meu se vede altfel. Ce-ai scris azi, Cartiene? Un editorial. Fără valoare, zic eu. Dar ieri? Tot un editorial. La fel de fără valoare, insist eu. Dar alaltăieri? Tot un editorial. Nu are rost să merg mai departe, băi Cartiene, dar părinţii tăi ce au păzit de nu te-au învăţat să construieşti un text ca lumea? Sau ai făcut şcoala scrisului la «Le Cristoi d’aujourd’hui»? Că prea se vede. (...) Dan Andronic se simte sigur pe el cînd scrie ce i se pare, umplîndu-i-se sufletul la sintagma «televiziuni căcănii», ca răspuns la «presa portocalie», iar Cristoiu scrie ce crede. Primul nu răzbate dincolo de căcăniu, împiedicîndu-se în idei, al doilea mai are puţin şi crede că Dumnezeu S-a născut la Găgeşti, în Vrancea, la trei zile după el, şi el, Cristoiu, I-a pus stiloul în mînă. Nici unul, nici altul, nici altcineva de la prăvălia portocalie nu şi-a dat seama că ziarul de miercuri, 15 februarie, poartă pe pagina întîi sigla cu «marţi, 15 februarie». Dar, mă rog, ne-am obişnuit să veniţi voi cu subiecte preluate din «Naţional» şi la cinci zile după, dîndu-le anvergură de «exclusivităţi». Aţi minţit poporu’, cu Cristoitoru’!“. * „Click!“ pretinde că ar fi „Cel mai citit ziar din România!“. Noi credem că e cel mai agramat, din moment ce, chiar pe pagina 1, scrie „cea care a făcut remarcele“ (?!). Numai că acest cuvînt sună, la plural, altfel: o remarcă, două remarci (nu remarce). * Tot în „Click!“ s-au strecurat două greşeli incredibile: cică anul de naştere al Regelui Ferdinand ar fi 1866 (corect, 1865), iar Ileana ar fi fost soţia (?!) acestuia (corect, a fost fiica; nevasta Regelui Ferdinand a fost Regina Maria). Mai puneţi mîna pe carte, băi, urechiştilor. * Ne face plăcere să reproducem, în continuare, cîteva dintre cele mai nostime „perle“ pescuite de Andrei Păunescu din apele audio-vizualului românesc. Chestia asta ar trebui s-o facă paraziţii de la CNA, dar ei se ocupă de cu totul altceva. „Meme, fetiţo, tu ai fost o aventură de-o noapte, care a durat 5 ani“ (Luis Lazarus, Antena 1); „Nu va fi uşor pentru noi să naţionalizăm aceste case, să le redăm înapoi (sic!) poporului“ (Dan Diaconescu, OTV); „Dacă România n-ar fi avut ezitări în vreo două rînduri, probabil cert e că“... (Traian Băsescu, B1 TV); „Sînt într-o misiune mesianică, ca să-l reproduc pe domnul Brânză“ (Gigi Becali, România TV; carevasăzică, oierul e cu brînza-n gură, dar şi cu cacofonia); „Cum ai trecut peste zilele astea geroase, de frig?“ (Realitatea TV); „Orice guvern trebuie să aibă susţinere politică, că fără susţinere în Parlament e greu să-ţi duci la capăt programul de guvernare“ (Gh. Ialomiţianu, Realitatea TV); „Neputinţa unora, incompetenţa unora... se ascunde în manifestările străzii“. (Ioan Oltean, Antena 3); „Domnule Eckstein, vă ştiu un om care se poate pune pe masă... datele“ (Ion Popescu, Sindicatul Meridian, Realitatea FM); „Studiile pe baza cărora se bazează proiectul Roşia Montana“ (Realitatea FM; se zice „Montană“, că „Montana“ e în SUA); „Nu sînt nervos, sînt doar iritat“ (Mihai Gâdea, Antena 3; nu eşti iritat, eşti rahat); „Măsurile au ca scop asigurarea siguranţei oamenilor... Ştim că sînt în aceste zile foarte mulţi expercţi... Asigurăm siguranţa oamenilor“ (Realitatea TV); „Este numărul şi apartamentul domnului Boc... care şi-a scris demisia... Către Preşedinta Camerei Deputaţilor“ (Mihai Gâdea, Antena 3); „Nu va lipsi nici vîntul, care va aduce viscol“ (Maria Linda, Antena 3); „Nu putem să arătăm decît o mică părticică din tot ce se întîmplă“ (Realitatea TV; „părticica“ aia, adică prepuţul, îi lipseşte lui Elan Schwarzenberg); „Biserica Ortodoxă are pe timpul acesta clădiri împuiate“ (Realitatea TV; a nu se uita construcţia jenantă „tim-pul acesta“); „Şi Direcţia... sînt obligaţi să acţioneze“ (Realitatea TV); „Datorită condiţiilor nefavorabile, s-a decis închiderea populaţiei“ (Antena 3; aha, asta visează Felix Şobolanul!); „Acest mandat al lui Cristian Boc ar fi limitat“ (Maria Coman, Antena 3); „Ce urmează la Cotroceni în orele următoare“ (Realitatea TV); „Cele mai multe probleme le avem în doisprezece judeţe“ (România TV; corect se zice la feminin, „douăsprezece“); „Un zid de nămete“ (Paula Rusu, Realitatea TV); „Poliţiştii au descins la mai multe case... vorbim de oraşul Constanţa, Mangalia şi Tuzla, care aparţin lui Bosânceanu“ (România TV); „La final, vă amintesc că campania Gi Ga TV învinge iarna continuă“ (Gi Ga TV, postul lui Pinalti); „Ta-su uneia m-a prins şi am plecat în şosete“ (Daniel Lazăr, Antena 2); „Căutam fete a căror părinţi lucrau“ (George Papari, Antena 2); „M-am sărutat prima oară cîntînd“ (Veronika, Antena 2); „Dimineaţa, bunica, cînd ne trezea, ne dădea puţină vişinată“ (Mirela Dinică, Antena 2); „Centrează Cuenca! Foarte, foarte bune, precise aceste centrări ale lui Cuenca, e aut de poartă!“ (Digi Sport 1 TV); „Nu se pot interveni, oamenii sînt lăsaţi de izbelişte în case... Este cod roşu de haos... Acesta este semnalul pe care ar trebui pusă pe ţară... Acestea sînt lucruri care te ajută statul să nu ai zile“ (Dan Constantin, Antena 3); „Au mai apărut 8 localităţi în judeţul Cluj şi încă o localitate în judeţul Râmnicu Vîlcea“ (Antena 3). După cum se vede, cele mai multe greşeli şi formulări ridicole sînt înregistrate la Antena 3 şi Realitatea TV - exact posturile unde Vadim e INTERZIS, fiindcă un om de cultură, ca el, n-are loc de sfertodocţi. * Altă formulare cretină în „Click!“: „Mielul de Paşte se rezervă (?!) deja pe Internet“, titlu dat de Călin Radu. Ce-i asta, băi, acesta? Cum se rezervă un miel? Ce, e cameră la hotel? * Alt cuvînt stupid – de fapt, inexistent: corectabil. Îl foloseşte o oarecare Adina Alberts, care cică e „medic estetician, Playboy“: „99% din ce a dat natura este corectabil“. Mai puţin prostia.

* Noul ambasador al Federaţiei Ruse la Bucureşti se numeşte Oleg Sergheevici Malghinov. Îi urăm Bun Venit şi îi dorim succes. * Crocodilul Chelios primeşte muie de la Florian Bichir. Titlul pamfletului apărut în „Libertatea“ este „CTP, bufonul încruntat“. Vom reproduce tot articolul, nu înainte de a spune că vineri (la emisiunea Ionelei Năstase, de la România TV), Vadim l-a numit pe sifilitic „ruşinea presei române“, care le face pe gravide să lepede pruncii şi „scrîşneşte ca o balastieră de nisip“. Aşadar, pamfletul Bichirului în chelia Sictirului: „Mega, giga editorialistul Cristian Tudor Popescu, care şi-a inventat şi un acronim - CTP - să nu fie cumva confundat cu vreun pîrlit de Popescu, a găsit soluţia în cazul Capatos. Eliminarea din presă: «Înlăturarea acestor persoane din categoriile jurnalismului şi să li se interzică să mai practice această meserie». Justiţiarul de mucava e de o ipocrizie patologică! Mediocritatea l-a împins pe acest CTP să şocheze, să iasă în evidenţă. El a inventat acest stil în presă. El este moralistul care, plin de talent, a introdus cuvîntul «muie» în editoriale. Tot el este unul dintre promotorii exprimărilor violente în media. «Marele masturbator», «pişat», «rechinul mitocan Gigi Becali», «şobolanul rozaliu care sare la coaie» etc. Lista bădărăniilor lui CTP este lungă, vulgaritatea sa este benignă. Delirul este controlat cu atenţie, pentru că nu orice ziarist strînge modest 300.000 de dolari ca să-şi înfiinţeze un cotidian, ziar condus atît de bine, încît l-a dus cu dricul pe net. De aici şi ura sa morbidă împotriva «Libertăţii». Anunţa ţîfnos că ar putea face un tabloid, dar îi e scîrbă. Da, sigur, am văzut! Sex şi ţîţe pe prima pagină ai tot dat, dar tot faliment a scris pe tine! Nu mai ai loc în ţara asta de CTP! E omniprezent. E psihanalist, procuror, filmolog, doctor în cinematografie, ziarist, scriitor, comentator, inventator al tenisului, promotor al moralei, e tot ce mişcă în ţara asta! Încruntatul naţiunii, oratorul urcat în amvon! De fapt, CTP, acest Saint Just de Dâmboviţa, nu e decît un bufon! Îl invit, pentru că tot se pricepe la toalete şi la urinatul erotic al doamnelor, să prezinte rubrica Vremea din «Libertatea». Aşa, publicul său elitist nu-l va uita niciodată! Ai rubrică fixă, geniule!“. * Un dezaxat pe nume Sabin Orcan (care ne trimite cu gîndul la filmul de groază „Orca, balena ucigaşă“, fiindcă îşi publică poza cu chelie papuaşă) zgîrie hîrtia în cea mai stufoasă şi mai insipidă foaie din presa română: „Adevărul“. Acest Sabin e un cretin: scrie prost şi încearcă să se remarce prin răutate, după modelul dementului C.T. Popescu. Din păcate pentru el, numitul (B)orcan e un mitocan, pe care nu-l citeşte nici mă-sa. * O zuză pe nume Gabriela Lupu urlă la Lună (hauuu! hauuu!), în ,,România liberă”, împotriva celor care au avut ,,îndrăzneala” să se pronunţe cu privire la poponeaţa durdulie a bocciului Boc. ,,Nu, n-are voie”, latră Lupoaica. Cine nu le dă voie? Ei, moraliştii de la foaia mortuară, care, de 22 de ani, spurcă totul în România. Titlul denunţului-cenzură e infect: ,,Despre fundul minţii lui Capatos şi golul presei româneşti”. Lasă, fă, proasto… Vezi-ţi mai bine de fundul tău plin de celulită. * Pe aceeaşi temă se pronunţă şi ,,Excrementul zilei”. Fireşte, îi atacă pe Vadim şi pe ceilalţi care şi-au spus părerea, apărîndu-l pe Piticul Porno. Noi ştim ce se ascunde aici: filmuleţul a fost făcut de un ofiţer SPP, cu cîteva luni în urmă, fiind aruncat pe piaţă acum, pentru a-l victimiza pe Emil Boc, cu PDL cu tot. Nu ţine figura. Rămîne cum a spus Tribunul, care are o logică de fier: un prim-ministru NU are voie să se expună în halul ăsta. Punct. * Titlul diversiunii din ,,Evenimentul zilei” (semnată de traseistul fomist Marius Vulpe) este stupid: ,,Antonescu pentru noi/ Este Vadim Tudor doi”. Aiurea-n tramvai. Nu există un al doilea Vadim Tudor, e clar? * În acelaşi număr al ,,bulinei portocalii”, Sergiu Nicolaescu afirmă, într-un interviu: ,,Vreau să mai fac un film interbelic, practic, în perioada României Mari. E un scenariu scris de Vadim Tudor. Lucrez încă la el. Nu e deloc o comedie. E un lucru foarte serios, dar dau nişte exemple de oameni pe care i-a avut România, oameni extraordinari”. * Pe marginea tenderului expus de Boc improvizează şi microcefalul Griguţă, în ,,Adevărul”, sub titlul: ,,ANALişti CURajoşi”. Sanchi, el e rebusist, face jocuri de cuvinte. Ele ar fi fost complete, dacă băiatul ar fi semnat Carti-ANUS, pe cînd aşa? S-a protejat. La un moment dat, Nagîţul veşnic indignat şi repedevorbitor zice: ,,Măcar Vadim poate invoca faptul că se afla la Bruxelles (?!) şi nu vedea imaginile, dar Crin savura totul la Bucureşti şi vorbea din faţa televizorului. Ba, pe alocuri, mai făcea şi glumiţe, spre deliciul tîmp al Cruduţei şi al Pamfiliţei – aceste practicante ale unei vechi meserii liberale”. Mă, Griguţă, lua-ne-ai de puţă… Mă, băiatule… De ce uiţi tu de la mînă pîn’ la gură? Domnul Vadim (aşa se zice corect) nu se afla la Bruxelles, ci la Strasbourg, a spus-o limpede. Sau erai beat? Cît despre cele două asistente sexy ale grecului Capatos, ai grijă să nu-ţi dea Cruduţa o ţîţă peste ochiul stîng, iar Mădălina o ţîţă peste ochiul drept – ce eşti tu tembel, dar să vezi cum te năucesc astea! * Manipulare ordinară, pe pagina 1 a foii mortuare ,,România liberă”: ,,Îşi permite România să nu semneze Tratatul UE?”. Nu e vorba de nici un Tratat UE, ci de un Acord Fiscal, în virtutea căruia ţara noastră ar trebui să contribuie la recapitalizarea FMI cu cîte 500.000.000 de euro pe an (asta n-o mai spune fiţuica băcănistă). * Economistul Ilie Şerbănescu a catalogat astfel Pactul Fiscal: ,,Injust şi nerealist”. Exact asta o spune şi Vadim, de o lună de zile, cu o menţiune în plus: el a şi votat CONTRA documentului, în ianuarie, în plenul Parlamentului European. * Croitoreasa de zdrenţe Adina Buzatu a afirmat că vrea să devină, din nou, mamă. Ea mai are un copil (din flori), făcut cu un… evreu turc! Noul copil cu cine vrea să-l procreeze? Cu un evreu chinez, coreean, eschimos? Dar, zii Alina Bubulina şi trage apa. * Presa scrisă şi cea audiovizuală ne-au anunţat că simpatica grăsană Adele a primit Premiile Grammy, fiind îmbrăcată într-o ,,ie românească”. Numai că acest cuvînt se scrie, corect, ,,IIE” – deşi DEX îl reproduce cu un singur i. * Pentru greşelile şi neglijenţele repetate, din textele lor – ne vedem nevoiţi să întrerupem colaborarea cu domnii Cristache Gheorghe şi Vintilă Barbu. Este, deja, prea mult. Nu e nimeni dator să cureţe mizeriile unor oameni care nu vor să priceapă de vorbă bună. * Tînărul Răzvan Ioan Boanchiş se ţine scai de Crocodilul Chelios. Care, între noi fie vorba, arată din ce în ce mai rău: l-am văzut, duminică, la Realitatea TV, are ochii duşi în fundul capului şi capul dus în fundul cimitirului, parcă e un craniu ambulant, material didactic la studenţii de la Geologie (Secţia Fosile). Dar, ce-a mai făcut Boanchiş? L-a strîns, iarăşi, pe mitocanul încordat, la pieptul său, ca un veritabil BOA constrictor (nu constructor, noţiune care a dispărut de pe meleagurile noastre). L-a strîns pînă i-au ieşit nebunului ochii de celuloid din capul de calcar şi-a luat-o la trap. Titlul noului pamflet: „Cine e obscen? Capatos sau Cristian Tudor Popescu?“. Merită să parcurgeţi şi acest text, ca să înţelegeţi cît de ridicol e fostul băiat de mingi de la meciul de tenis România-SUA, din Cupa Davis, care acum se crede guru (la care gura bate curu): „Şi eu am fost invitat la nostimada lui Capatos, dedicată augustului cur al lui Boc. Nu m-am dus fiindcă simpatica producătoare Cristina Tache n-a vrut să deconspire – avea ordin, o înţeleg – subiectul. Am o sută de motive să regret şi unul să îmi pară bine că am refuzat. Nu vă gîndiţi că sînt pudic sau, mai grav, deontolog. Dar mi-ar fi fost scîrbă să stau pe canapea lîngă un activist – de omenie, desigur – ca Dan Constantin. Pînă cînd trustul Intact nu va scăpa de relicve comuniste ca Dan Constantin şi Sergiu Andon, nu va crede nimeni că Dana Grecu e femeie, ca Gabriela Vrânceanu Firea Pandele nu e intrigantă, că Dan Voiculescu n-a dat indicaţii să fie înjurat tot PDL-ul, mai puţin Vasile Blaga. Revin la Capatos. Am citit şi nu mi-a venit să cred că fostul staroste al Clubului Român de Presă, tenismanul ozenist Cristian Tudor Popescu, a spus că Dan Capatos n-are ce căuta printre ziarişti. În consecinţă, m-am hotărît să pun grade de comparaţie, coduri, că tot e la modă, obscenităţii. Ce e obscen, Popescule, curul lui Boc sau enunţul tău, din 2002, «Gigi Becali, un milionar plin de bani şi în găoază»? Cod roşu, farfuriotule! De asemenea, ce e obscen, să dai pe post imagini cu Boc-nud, sau să umbli în Dacie şi gecuţă de fochist şi să fii coleg, complice, prieten cu un combinagiu kaghebist ca Dumitru Tinu? Te dai om sărac şi decent, dar l-ai girat, fie şi prin tăcere, pe Tinu, demagogule! Ai ştiut ce făcea acel ziarist prevăzut cu un singur talent, acela de ofiţer, dar ai mers pe burtă, că te avantaja muclesul! Ia taci şi acum, ca pe vremea cînd Tinu împărţea, la începutul fiecărui an, reclama de la stat primită de indigestul Club Român de Presă!“. * A încetat din viaţă Sanda Faur – o femeie minunată, fostă ziaristă la revista „Femeia“. Dumnezeu s-o ierte.

* Jegul uman Dan Voiculescu nu se astimpără, deşi îl caută moartea pe-acasă. Luni, el a publicat, în „Jurnalul Naţional“, voma lui „sociologică“, prezentată drept „sondaj“ al firmei de bucătărie securistă CCSB. O ruşine. Bătrinul bulibaşă şi-a pierdut minţie: pretinde că invenţia lui stupidă, USL, ar avea 57%, dar şi că PDL ar fi votat de 18% dintre români (?!). Bineînţeles, PRM s-ar situa din ce în ce mai jos, la 3%. Ce nenorocit! Atunci cînd o să crape fierea-n el, n-o să-l plîngă nimeni, nici măcar fiicele lui. Altceva am sesezat noi: graba gîfîită a acestui disperat, care vrea să-i iasă pasienţa cît mai repede, înainte de a o mierli. Uş, cioară! Nu-ţi ajută Dumnezeu. Totuşi, nu îndrăzneşte nimeni dintre trepăduşii care s-au băgat slugi la ţigan (de teapa lui Mihai Gâdea) să-i spună ăstuia că nu dă, nici un om zdravăn, nici doi muci pe visele lui delirante? Opriţi-l pe dement! A început să facă spume la gură! * Ziarul „Tricolorul“ nu se laudă (ca „Adevărul“ şi „Click!“), dar toată lumea ştie că n-are egal nu numai acum, ci în toată Istoria presei române. Iată cîteva numere, din ultimele zile. VINERI, 17 februarie (nr. 2.393): „Liberatea presei a fost grav încălcată de către paraziţii de la CNA. Dan Capatos şi Antena 1 au procedat corect – ca premier, Emil Boc nu trebuia să se expună în pielea goală, decît dacă are probleme psihice (este maniac sexual, exhibiţionist, voyeurist ş.a.m.d.)“; „Ungaria, pusă cu botul pe labe de lumea civilizată! Aflat la Strasbourg, preşedintele PRM a votat Rezoluţia Parlamentului European împotriva abuzurilor antidemocratice şi încălcării drepturilor omului din Ungaria“; „Generalul Iarnă i-a învins pe portocalii“ (editorial de Gh. Funar); „ULTIMA ORĂ. Tupeu bolnav al inexistentului partid UNPR: ospătarul Gabriel Oprea vrea să-l impună la conducerea Camerei Deputaţilor pe Marian Sîrbu (Falconetti)“; „Mesaj din Germania. Căderea din şa“ (Diana Popescu, Stuttgart); „Doru Popovici - 80!“; „«Nu ai dreptul să vorbeşti!» Aşa îşi trata Albert Einstein soţia, în timp ce o înşela cu alte femei“; „Descoperire uluitoare, care îi va întoarce pe atei la Dumnezeu. Ce au găsit cercetătorii în Etiopia“; „Vladimir Putin, ridiculizat de ruşi, după ce le-a cerut să facă mai mult sex pentru a creşte populaţia“; „Marii bolnavi ai Istoriei – generalul Charles de Gaulle“ (Paul Ştefănescu); „«Perle» de la Bacalaureat“ (Dan Dumitrescu); REBUS (Paul Băgneanu); CALENDAR – 17 februarie; HOROSCOP. SÎMBĂTĂ: „Ajutor umanitar al PRM pentru sinistraţii din comuna Vintilă Vodă (jud. Buzău)“; „Delegaţia lui Victor Ponta în SUA e infiltrată cu agenţi S.I.E.“; „Demisia lui Valeriu Turcan, o şmecherie electorală, pentru a fi supravegheat Vasile Blaga“; „Statul ticăloşit“ (editorial de Ruxandra Lungu); „SCUIPAŢI AICI! Lichelele absolute ale fotbalului românesc, Mircea Sandu şi Gigi Becali, fac o propagandă ordinară pentru Mafia de la Gold Corporation (George Söröş)“; „ULTIMA ORĂ. Partidul-tomberon al Şantajistului din Caracal va fi întărit cu «dezertori» din PDL şi UNPR“; „Pentru împrospătarea memoriei. Ziarul «Tricolorul» a anunţat, în nr. său din 31 ianuarie 2012, înţelegerea dintre Palatul Cotroceni şi puradelul din Caracal, cu privire la dezertările din PDL la PP-DD“; „Scrisoare Deschisă adresată domnilor europarlamentari George Becali şi Ciprian Tănăsescu“ (membrii Organizaţiilor de Tineret PRM din Ardeal); „Vadim Tudor despre filmuleţul cu Boc: «Aşa ceva se numeşte exhibiţionism şi voyeurism. El s-a oferit»“ („Libertatea“); „În Germania se poate! Preşedintele Christian Wulff şi-a dat demisia, în urma suspiciunilor de abuz de putere“; „Români, treziţi-vă! Într-o lume bezmetică, aurul este valoarea supremă! Aurul din România ar trebui exploatat de România!“ (Emilia Rodica Corlan); „Oamenii de ştiinţă au descoperit adevărata origine a diabetului“; „Fenomene Paranormale. Explozia din taiga“ (Robert Charroux). LUNI: „Întîlnire secretă, sîmbătă seara – «Banda celor 4» ciocli care dau tîrcoale marilor zăcăminte de aur, argint şi uraniu de la Roşia Montană (1 tătar şi 3 evrei)“; „Haos total“ (editorial de Dumitru Avram); „Bă, diliule! Cronică-pamflet la maculatura «Degetul pe rană şi alte dezintoxicări antipolitice», de Cristian Bădiliţă – Editura Vremea“ (Corneliu Vadim Tudor); „Filmul cu Boc în curul gol a fost făcut, la ordin, de un ofiţer SPP (?!)“; „Ne iau gazele şi ne oferă cutremur şi poluare“ (Teodor Filip); „NEWS ALERT. Explozii devastatoare la Sighetu Marmaţiei“; „Pentru împrospătarea memoriei. S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta“ (Corneliu Vadim Tudor, 10 iulie 1992); „Regele animalelor, pe post de «mielul gras»“; „Rezoluţie împotriva Ungariei în Parlamentul European. Popularii europeni, inclusiv PDL şi UDMR, votează împotrivă“; „Fenomene stranii. Blestemul condamnaţilor nevinovaţi“ (Traian Tandin). MARŢI: „Fostul securist şi actual mafiot Felix Şobolanul şi-a pierdut şi răbdarea, şi minţile: Aşa-zisul sondaj CCSB nu există, a fost scos din burta bulibaşei Dan Voiculescu!“; „Tot mai departe de Spaţiul Schengen“ (editorial de Dumitru Avram); „Bă, Diliule!“ (Corneliu Vadim Tudor, episodul 2); „Stăpînii americani i-au trimis măruntului agent M.R. Ungureanu un «Consilier»: spionul CIA Robert Hanks, “; „Dinu Patriciu? Micro-întreprinzător, sau Mega-escroc?“ (Ion Coja); „Cine este adevăratul patron al postului OTV?“; „Îl va aduce, oare, M.R. Ungureanu pe «prietenul» său Cătălin, de la SIE la Guvern?“; „La închiderea ediţiei. Traian Băsescu încearcă să îl eternizeze pe lacheul Daniel Morar în fruntea DNA“; „Noi şi incredibile gafe în «Click!»“; „Curtezane celebre. Elena Lupescu (1899-1977)“.

* Reproducem, din acelaşi excelent ziar („Tricolorul“) alte „perle“ comise de elevi la Bacalaureat şi culese de Dan Dumitrescu: „La începutul fiecărei poezii eminesciene stă plantat cîte un tei mai gros sau mai subţire, în funcţie de cîte strofe are poezia“; „Cînd eroul muri împuşcat de nemţi pe cîmp, simţi miros de mărar şi de pătrunjel“; „Patima s-a pus pe capul oamenilor ca curca pe curcan“; „Agripina nu avea decît doi copii, pentru că al treilea, Păunaş, nu mai contează, pentru că tot îl mănîncă vulturii“; „Privind atent plugul, vede că e de fier şi privind şi mai atent ţăranul, Arghezi, ca un poet bun ce este, vede că e de bronz“; „În «Amintiri» apare copilăria fericită a puiului de ţăran Crenguţă Ionel“; „Magda îl iubea pe Tudor Şoimaru fără să ştie că acesta nu ştia limbi străine“; „Liviu Rebreanu are plăcerea de a ne aduce la cunoştinţă, în operele sale, iubirea de pămînt a ţăranului“; „Vlaicu-Vodă era un funcţionar model care avea un randament deosebit ca domn“; „În drama «Apus de soare» Ştefan cel Mare era aşa de bătrîn, încît picioarele nu-l mai ţineau, dar el mergea înainte cu inima“; „Ceahlăul este situat sus pe munte“; „Orheianu sta drept pe cal, de parcă avea un băţ înfipt undeva“; „În Moldova, boierii îi asupreau pe ţărani de scoteau untul din ei“; „Moş Dănilă stă pe vine să prindă vulturii de pene“; „Ştefan cel Mare a avut nenumărate neveste, răspîndite în toată România“; „Cum a căzut de pe cal, Soleiman şi-a pierdut imediat trei dinţi din faţă şi i-a tot căutat pînă a pierdut bătălia“; „Avram Iancu a fost foarte popular- ziua îi jefuia pe bogaţi şi noaptea petrecea cu săracii“. „Toma Alimoş s-a aliat cu Horia, Cloşca şi Crişan, a făcut cu ei o organizaţie secretă, de care a aflat împăratul“; „Basmul este o poveste mai lungă, poate fi chiar cît o carte groasă, şi are atîtea personaje că nu le mai ţii minte numărul, dar trebuie să fii atent la fabulă că te întîlneşti cu ea şi în final“; „Şcoala Ardeleană nu a avut propriu-zis sediu, din lipsă de fonduri austro-ungare“; „Nichita Stănescu este un poet care se miră de orice. El se miră şi de faptul că oamenii aud şi au urechi. Păi de ce? El n-a avut urechi? A văzut el vreun om fără urechi? Mă rog, da’ se zice că aşa este în poezie, să te miri de toate şi să le pui pe toate unele subt altele, în rînduri scurte, ca să se vadă că sînt versuri“; „Vlad Ţepeş s-a înfuriat rău pe boierii care îl ţepuiau ş-atunci ca să nu fie supărare-a tras şi el în ţeapă“. * Acest guvern e plin de ofiţeri acoperiţi ai Serviciilor Secrete, după cum vom dovedi în curînd.

* LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. În ciuda eforturilor hei-rupiste ale bătrînei caiafe securiste Dan Voiculescu, USL n-are 57%, ci doar 42%. Asta-i situaţia.

ALCIBIADE

***************************************

Numarul INTEGRAL poate fi citit pe:

http://ro.netlog.com/forum_prm/blog/blogid=1431371

Revista ROMANIA MARE - NR. 1126 -ANUL XXIII - VINERI 24 FEBRUARIE 2012

Noul FORUM PRM => PRM-istii este activ !

2012-02-20T22:29:00.001+02:00

Noul forum PRM => PRM-istii este activ, sunt pana acum 12 membri si 43 mesaje postate:

http://prmprm.forummagic.net/

Subiecte interesante:

Adeziune PRM : http://prmprm.forummagic.net/f8-adeziune-prm

Despre PRM ( Prezentare, organigrama, doctrina, statut, istoric.) : http://prmprm.forummagic.net/f17-despre-prm

Filiale PRM din tara: http://prmprm.forummagic.net/f3-filiale-prm-din-tara

PRM pe internet: http://prmprm.forummagic.net/f5-prm-pe-internet

etc...

Va asteptam cu drag!

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXVII)

2012-02-20T22:16:00.000+02:00

13 MARTIE 1990. Am încheiat fila precedentă cu „lipsa de caracter”. O încep pe cea de azi tot cu „lipsa de caracter”, fiindcă asta e maladia cea mai gravă de care suferă societatea românească. Poate credeţi c-am spus-o eu? Aş fi vrut, dar mi-a luat-o altul mai breaz înainte, Nicolae Iorga. Iată-1 deci la televizor, în această zi de marţi, pe George Potra, fost şef de sector al Secţiei de Presă a C.C. al P.C.R., fost şef suprem al publicaţiilor Agerpres pentru străinătate, numit chiar de Nicolae Ceauşescu (aşa mi se lăuda el mie, în mai 1989, cînd l-am rugat pe generalul Ilie Ceauşescu să-1 treacă şi pe el pe lista de invitaţi pentru finala C.C.E. la fotbal, dintre AC Milan şi Steaua, de la Barcelona). Băiat de carte, ce-i drept, fiu al cunoscutului istoric al Bucureştilor, George Potra-senior, şi soţ al unei doamne din Televiziune, cu care făcea emisiuni Tudor Vornicu. Astăzi, Georgică al nostru se dă în stambă. A devenit şi el „dizident”. A descoperit că a fost şi el persecutat de „dictatură”: nu mai lucra la C.C. al P.C.R, fusese debarcat în fruntea unui trust de publicaţii, cam aşa, ca şi Ion Iliescu. Păi ce, e de ici, de colea, să păţeşti o asemenea prigoană în viaţă? Şi astfel se face că, după o recluziune de vreo două luni, Georgică al nostru apare pe Postul Naţional TVR cu un interviu realizat în compania unui oaspete englez. Fostul lector al C.C. al P.C.R. şi secretar de partid peste atîtea şi atîtea publicaţii s-a metamorfozat într-un violent anticomunist, ba chiar îl elogiază pe... „distinsul filozof Gabriel Liiceanu”. Mă, băieţi, cine v-a speriat în halul ăsta? Nu vă crapă obrazul? Încă o cruce, bifată în dreptul unui fost amic. Adio, George Potra, ai murit pentru mine, eşti ca un peşte tăvălit prin sos de mirodenii, căruia un bucătar tacticos i-a extras şira spinării.

Dar, una rece, alta caldă. Cine credeţi că ne ia apărarea, aseară, la „Europa liberă”! Nimeni altul decît Virgil Ierunca! Acesta a spus că asta nu-i democraţie şi că e nedrept ca noi (adică Barbu şi cu mine) să fim marginalizaţi. Ipocritul, tot ipocrit. Pînă acum ne satanizase, vreme de vreo 15 ani. Ce să-ţi povestesc, 1-a apucat dorul de noi! Mă hotărăsc să ies din casă. E şi marţi, şi zi de 13. Totuşi, n-am nici un ghinion. Decît acela de a nu-1 găsi liber pe Mircea Angelescu, care, ca ministru al Sporturilor, e în şedinţă cu toate federaţiile. Astfel încît nu reuşesc să ridic acreditările pentru întîlnirile sportive ale anului în curs. Nu-i nimic, am făcut o plimbare. Cumpăr „România liberă”, mai mult din curiozitate, să văd şi eu pe cine mai asasinează moral Petre Mihai Băcanu, cu întrebarea de mahalagioaică beată „Ce-ai făcut dumneata, domnule Cutărică, în ultimii cinci ani?”. În numărul de azi, un „puţoi cu barbă” (vorba lui Arghezi) pe nume V.A. Vîţă, membru prin C.P.U.N., dă un interviu care mă face să rîd singur pe stradă: „Am 33 de ani. Vîrsta lui Alexandru Macedon şi Isus Christos. Mă chiar (?!) gîndeam în toamna trecută în ce măsură mă voi întîlni pe planurile existenţei cu această cifră? Dacă se va întîmpla ceva? Şi sînt fericit că s-a întîmplat”. Te-ai chiar gîndit prost, Vîţă, în ceea ce te priveşte nu s-a întîmplat nimic! Dar, pe mîine, fiindcă interviul e cu continuare, are două părţi... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2396 / 21.02.2012

BĂ, DILIULE! (2) Cronică-pamflet la maculatura „Degetul pe rană şi alte dezintoxicări antipolitice”, de Cristian Bădiliţă (Editura Vremea)

2012-02-20T22:08:00.000+02:00

Iată numai cîteva dintre lăturile pe care idiotul ăsta congenital le varsă în capul românilor ortodocşi: „Majoritatea ţărilor de tradiţie ortodoxă evoluează după un scenariu schizoid” (pg. 13); „Un bleg precum Emil Constantinescu ar fi fost, poate, de nasul rafinat al Franţei, sau al Cehiei, în nici un caz de nasul butucănos (?!) al României” (pg. 32); „Poliţia franceză a creat deja celule speciale împotriva banditismului românesc (nu polonez, nu ceh, nu unguresc!)” (pg. 34); România e, după mintea zdruncinată a acestui isteric, „ţara fuduliei cu găuri în fund” (pg. 76); „Din decembrie 1947 pînă în decembrie 1989, poporul român n-a existat” (pg. 94 – hai sictir de jigodie!); „Milioanele de morţi, torturaţi, bătuţi, închişi, înfometaţi şi umiliţi vreme de peste cincizeci de ani au murit, au fost bătuţi, au făcut închisoare, au fost umiliţi şi au suferit de foame «simbolic»?” (pg. 105 – am reprodus acest pasaj ca să înţeleagă toată lumea cît e de descreierat acest Bădiliţă; carevasăzică, „morţii au murit”, dar nu oricum, ci „torturaţi, bătuţi, închişi, înfometaţi şi umiliţi” la nesfîrşit, vreme de peste 50 de ani, şi, deşi erau morţi, repetăm, au mierlit-o); „În ortodoxia românească orice e posibil, chiar şi încreştinarea nesimţirii” (pg. 107 – infect atac, din partea unui limbric fără Dumnezeu, care, repet, pentru a face carieră a dezertat la greco-catolicism); „Totuşi, o viaţă socială normală nu se poate instaura atîta vreme cît 80% din populaţia unei ţări e grăbită, aiurită şi tîmpită în mod «sistematic»” (pg. 135); „De aceea nu sîntem şi nu vom fi, secole bune încă, printre naţiunile normale. Din cauza grabei, aiurelii şi tîmpeniei devenite cvasicongenitale, pe fondul unei autosuficienţe paranoice” (pg. 136); „Dimpotrivă, individualismul prost, isteric îmi pare a-i caracteriza pe români” (pg. 199); „În fine, creştinismul, deşi are un mesaj universal, nu-i o religie pentru mase, orice s-ar spune şi orice s-ar crede. E o religie pentru aristocraţie” (pg. 227); mai departe, handicapatul îşi permite neobrăzarea de a scrie că românii sînt un „popor-legumă” (pg. 247). Şi tot aşa. Numai zoaie. Numai nas strîmbat a scîrbă. Totul îi pute acestui căcăcios, atît la români, cît şi la ortodoxie. Nu-i de mirare că, în vălătucii creierului său vătămat, el avea ambiţii de om nebun: „La douăzeci de ani vroiam să mă fac... papă. Combinasem un scenariu, «infailibil», împreună cu un coleg de liceu care era destinat să ajungă patriarh al Bisericii ortodoxe române. Odată eu ajuns papă, iar el, patriarh, unirea celor două fracţiuni ale Bisericii era ca şi rezolvată”. Ce v-am spus eu? Rareori am văzut un dobitoc mai sinistru ca acest Bădiliţă!

În această „carte” sînt îndesate, cu furca, laude şi înjurături la adresa aceloraşi oameni: Andrei Pleşu, Teodor Baconschi, H.R. Patapievici ş.a. Dacă l-au ajutat pe el cu vreo „ciozvîrtă” (cuvînt utilizat frecvent) – totul era în regulă, băieţii erau valabili. Imediat cum nu l-au mai miluit cu ceva, personajul îi scuipă şi dă cu pietre, din fugă, de pe trotuarul de vizavi. Pe alţii, însă, îi înjură non-stop, de-a valma, deşi o stîrpitură ca el nu e vrednică nici să le facă pantofii. Din păcate, retardatul habar n-are cine sînt aceşti oameni şi ce-au făcut în viaţă - el aşa crede, că e de bon-ton să-i bălăcărească, de la înălţimea unei borduri pe care o crede Turn de fildeş. Priviţi un pasaj elocvent: „În anii 1980, Ceauşescu îşi avea soborul lui de adoratori, în frunte cu Eugen Barbu, Ion Zamfirescu (?!), Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Vadim Tudor etc.” (pg. 261). Aţi observat greşeala? Ageamiul s-o fi gîndit la criticul şi istoricul literar Dan Zamfirescu – nu la teatrologul Ion Zamfirescu, fostul profesor, din anii ’30, al lui Mihai de Hohenzollern. Greşeli de acest gen sînt cu nemiluita.

Aşa după cum am văzut, oligofrenul trage cu dinţii să fie poet – dar, vai, n-are talent. Total lipsit de talent e şi în materie de proză şi ziaristică, fiindcă numai un impostor plecat cu sorcova poate avea asemenea formulări, pe cît de pedante, pe atît de idioate: volumul lui „are însă şi o dimensiune transcircumstanţială (?!), în măsura în care concretizează atitudinea unui anarhist creştin (?!) de dreapta, definibilă prin denunţarea egalitarismului demagogic, a semivalorilor democratico-ochlocratice (?!), a politicului în general” (pg. 7); „Bîlbîicii” (pg. 7); „O prefaţă postfaţatorie” (pg. 9); broşurica lui e o carte „cu mii de tulpini reci, sîrmoase, calde, zemoase” (pg. 9); „inconturnabil din unghiul subiectivităţii mele” (pg. 30); „De ce nu ne mai vindecăm odată de provincialită?” (pg. 39); „Trebuie găsite un editor şi o instituţie” (pg. 40 – dezacord gramatical, construcţia fiind ridicolă); „graniţa se impune imperativ” (pg. 48 – pleonasm care nu mai trebuie dovedit); „Nu am absolut nici o dificultate în a accepta contractele de căsătorie civilă între doi semeni de acelaşi sex” (pg. 48 – prin urmare, aşa-zisul creştin e de acord cu căsătoriile între homosexuali!); „Al doilea (N. Sarkozy – nota CVT) e un stahanovist intrigant, astuţios (?!), fără îndoială, dar prea vădit însetat de putere. De aceea nu cred că o va obţine niciodată” (pg. 51-52; uite că a şi obţinut-o); undeva vorbeşte de un bătrîn, care stăpînea taina „bărbieritului subcutaneu” (pg. 52; ce-o fi aia? se bărbierea sub piele, la os?); „poşirca respectivă devenea, brusc, băubilă” (pg. 54); acelaşi bătrîn care se bărbierea, nu-i aşa, „subcutaneu”, avea capul „tuns la ac” (pg. 57; săracul om, tare mult se mai chinuia); „redemaraj autumnal” (pg. 59); „tabieturile mele coşmardeşti” (pg. 59); „angrenajul «aceluiaşului»” (pg. 60); „România nu are decît două cărţi cu care se poate impune în concernul (?!) ţărilor europene” (pg. 69 - ăsta confundă „concertul ţărilor” cu „concernul ţărilor”, care nici nu există); „standardele ştiinţificităţii” (pg. 68; acest cuvînt NU există, ştiinţificitate, dar prostul pînă nu-i fudul, pînă nu se scarpină el după urechea dreaptă cu mîna stîngă nu se simte bine); „România ar împuşca doi iepuri dintr-o lovitură” (pg. 70; de cînd se împuşcă iepurii cu... lovituri? expresia corectă e „dintr-un foc”); „texte cvasianistorice” (pg. 95; alt cuvînt scremut, inexistent); „nu e uşor să te consolezi cu o ciozvîrtă de carieră politică fetidă în România” (pg. 159; scribălăul e obsedat de cuvîntul ăsta, „ciozvîrtă”, pe care în alt loc îl scrie „ciosvîrtă”); „incongruitatea citării” (pg. 169; ce-o fi aia?); idolul vieţii acestui puţoi cu bube dulci la gură e un oarecare Cornel Mihai Ionescu, care era „o aşchie de om cu creier triplu” (pg. 175), „mentorul” respectiv dînd de băut unor ciraci la cîrciumile bucureştene „Doi colonei” şi „Pufoaica ruptă” (pg. 175) ş.a.m.d. Aşa se întîmplă cînd orice onanist se dă anarhist. (Va urma).

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2396 / 21.02.2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXVI)

2012-02-19T22:17:00.002+02:00

12 MARTIE 1990. Parcă prind puteri, la început de săptămînă. Presimt că se va întîmpla ceva. Încă nu ştiu ce. Cît de mult contează starea sufletească! O vorbă bună, cît de mică, un succes mărunt îmi pot schimba în bine întreaga dispoziţie a sufletului. Acelaşi lucru - vremea de afară, programul de radio, atmosfera din casă - îl poate face fericit pe cineva şi nefericit pe altcineva. Se pare că sufletul, în călătoria lui spre trupul care îl va primi la naştere, atinge, ca o cometă, mai multe stele care ne guvernează şi de unde se încarcă cu tot felul de caracteristici. Fiind un tip solar, mai mult ca sigur că starea asta în curs de ameliorare mi-o dă astăzi puiul de soare care începe să meargă de-a buşilea pe tavanul primăverii, stîrnind zurgălăii mugurilor din arbori. Unde mai e soarele copilăriei mele, cînd zăboveam minute în şir pe culmea dealului din satul tatei, Cherleşti, pentru a-1 vedea asfinţind în apele de bronz roşietic ale Oltului? Ce minunăţie! Ce bucurie nelămurită, dar copleşitoare, izvora în sufletul meu de copil la vederea acelei privelişti magnifice! Acela era „soarele de la Austerlitz” pentru micuţa mea împărăţie. Apollinaire compara un astfel de soare însîngerat cu „un gît retezat”. Cam tot pe atunci îmi povestea tata despre pilda unui nobil englez, care îşi crescuse fiul departe de cărţi religioase şi de orice altă influenţă, pentru a vedea dacă instinctul credinţei se află în om de la naştere, sau e insuflat pe parcurs. Toate au decurs conform „graficului” acestui ciudat experiment, care îl putea mutila sufleteşte pe copil. Pînă într-o bună zi cînd, tot într-un amurg învăpăiat, tatăl şi-a găsit odrasla în grădină, trimiţînd sărutări soarelui din vîrful buzelor şi al degetelor, strigînd: „Ce minunat eşti, soare! Îl salut pe Cel care te-a făcut!”. Cam tot pe atunci, pe la 12-13 ani, l-am descoperit pe Eminescu. Primisem de la vara mamei, Tanti Ica, mai multe cărţi în valijoară, pentru a-mi ţine de urît în vacanţa de vară - printre ele, „Sfîrşit de veac în Bucureşti”, de Ion Marin Sadoveanu (roman extraordinar, după care s-ar putea face un film mare) şi ediţia (aproape) completă a poeziilor lui Eminescu, tipărită pe foiţă de ţigară, cu coperţi de vinilin gri, cu o prefaţă de Mihai Beniuc. La scurt timp aveam să citesc biografia pe care i-a închinat-o Călinescu - şi astfel legenda era gata, fusesem contaminat pe veci de virusul cu aromă dulce şi tristă, ca un sîmbure de migdală, al acestui destin de heruvim. Cît de mult m-a marcat Eminescu în adolescenţă, ce frenetic l-am iubit, cît am suferit pentru zdrenţele cu care încerca să-şi acopere trupul, pe cînd peregrina prin ţară, ca sufleur, ce arzătoare era dorinţa să ating un obiect care-i aparţinuse! Ori să cunosc pe cineva care-1 văzuse. În fond, eram un fanatic al acestui om fără prihană, care nu făcuse rău nimănui, niciodată, dimpotrivă, scrisese cu un vîrf de cetină, pe ceara albă a fiecărui suflet de român, versetele inegalabile „Şuieram l-a ei chemare/Şi-am ieşit în cîmp rîzînd..”. Da, da, Eminescu n-a scris versuri, ci versete. Iar „Sara pe deal” - de care am mai pomenit - e tot ce s-a plăsmuit mai înălţător cu privire la satul românesc cel de ieri, de azi, de mîine şi de totdeauna. Fiindcă mereu se vor găsi cîte o pereche de îndrăgostiţi, cîte un salcîm, cîte o toacă de bisericuţă veche, cîteva pîlcuri de oameni întorşi de la coasă, niscaiva turme de vite cu tălăngile la gît, întorcîndu-se cuminţi acasă, precum oamenii din furtunile vieţii, pentru că nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Poezia asta este cea mai tulburătoare icoană a satului românesc, calitate la care, ce-i drept, a contribuit şi muzica divină a cîntecului propriu-zis, pe care nu se ştie ce Zeu-ţăran i-a picurat-o, din înalturi, lui Vasile Popovici.

Dar, de unde plecasem şi încotro mă poartă paşii! De la ţărani la ţărănişti e-o cale-atît de lungă! Astăzi, iar mă muşcă de fund ziarul „Dreptatea”. Se reproduce o ştire stupidă, dintr-un obscur ziar ieşean. Şi-o caută băieţii cu lumînarea. Vorba lui Lăpuşneanu: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!”. Redactez, într-o formă finală, articolul „Repetenţi la Istorie”. Dar unde să-1 public? O să vedem, important este să scriu, să nu-mi ies din mînă, să-mi descarc adrenalina, altminteri îmi plesneşte o vînă în cap, de supărare. La televizor se transmite o adunare a foştilor deţinuţi politici. Judecătorul Adrian Niţoiu, care condusese completul de judecată în procesul înscenat lui Emil Bobu - Manea Mănescu - Ion Dincă, formulează cereri pentru crearea unei pături de privilegiaţi din foştii deţinuţi politici. Dacă nu mă înşeală pe mine simţurile, avem de-a face cu un alt tip de ilegalişti. Pentru că ce poate înţelege un om din „locuinţe confortabile, facilităţi alimentare, medicamente gratuite”? Astăzi, ce-i drept, am încercat să-mi găsesc şi eu o „locuinţă confortabilă”, deşi n-am fost nici ilegalist, nici deţinut politic. De fapt, tot ceea ce doresc este să mă mut lîngă bietul tata, care se stinge ca o lumînare. Ţărăniştii m-au tras în piept, cu casa din Strada Dr. Staicovici. E clar, pe ce pun ăştia mîna, adios, muchachos! Încerc să vorbesc, telefonic, la Consiliul Popular al Capitalei. Acolo a ajuns şefă o fostă adjunctă a lui Silvestru Vîrtosu, pe nume Mariţescu. O ştiam umilă, nu îndrăznea să-mi taie calea. Eu aveam un nume - ea avea un bărbat securist, era, totuşi, o diferenţă. Pe cît de civilizat şi de uman a fost Vîrtosu (ca şi Gh. Pană, şeful lui) - pe atît de urît se purtau cu oamenii aceşti trepăduşi, de teapa lui Necşoiu, Bîrceri sau Mariţescu. Ce face asta acum? Se dă ascunsă! Nu vrea să apară la telefon! O fi şi ea „fo dizidentă” şi nu mi-am dat seama! Carevasăzică, pe cînd tăia şi spînzura ca secretar la Consiliul Popular al Sectorului 6, ori ca secretar adjunct la Primăria Capitalei, şi ca membru în toate birourile de partid -Coana Mariţescu se lupta de zor, piept la piept, cu comunismul! O apuca pe ea comunismul de bretelele furoului, dar cu o opinteală zdravănă, care o făcea să i se zdruncine „cocul activist”, madam Mariţescu înşfacă Zmeul comunist de brăcinar şi-1 băga în pămînt pînă la gît, numai aşa a fost posibil ca primarul Dan Predescu şi politrukul Silviu Brucan să-i taie capul cu paloşul, ceea ce nici o armată de militanţi ai lui McCarthy nu reuşise. Ce faună s-a prăsit pe la primăriile şi judeţenele astea de partid! Toţi profitorii, toţi aranjorii, care se purtau cu cei neînsemnaţi ca nişte zbiri şi se făceau mici cu şefii cei mari! Ce boală năucitoare e lipsa de caracter! Adorm fericit la gîndul că rabinul Moses Rosen nu e altceva decît o Ana Pauker cu barbă. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2395 / 20.02.2012

Pentru împrospătarea memoriei - S-a-mbrăcat în zale lucii Cavalerii de la Malta...

2012-02-19T22:12:00.000+02:00

Întrucît nu sîntem organe de anchetă şi nu dispunem de suficiente probe cu valoare juridică, vă rugăm să citiţi cele ce urmează prin prisma unor deducţii logice. Iată înserierea faptelor, care par să ateste cine se află în spatele lui Gheorghe Robu.

1) În anul 1990, savantul Dumitriu-Snagov, expertul nostru nr. 1 în relaţiile cu Vaticanul, mi-a transmis printr-un profesor universitar următoarele: „Gh. Robu este fiul unui ceangău, pe nume Raab, plutonier-major în armata horthystă, care ulterior şi-a schimbat numele“.

În linii mari, cam aceleaşi informaţii erau cuprinse şi în memoriul pe care l-am primit sub semnătura (reală sau nu) a procurorului Vlad Adrian. Aşadar, două surse. N-am crezut pe moment toate acestea, deşi întreaga poziţie a lui Gh. Robu faţă de evenimentele din martie 1990 de la Tg. Mureş arăta că, în calitatea sa de procuror general, îi favorizase pe ungurii criminali. Aşa cum i-a favorizat şi pe teroriştii unguri Sipoş şi Bacs, pe care i-a scos în 1990 din puşcărie, deşi aceştia au atacat în 1984 o unitate militară românească, de unde au furat 20 de grenade şi 60 de cartuşe! Sîngele apă nu se face...

2) Acel bătrîn Raab s-a mutat pe urmă cu domiciliul, pentru a-şi pierde urma, aşa că fiul său, Gheorghe, a devenit... oltean. Numai că prea puţini olteni fac facultatea la Cluj, cum a facut-o el, imensa lor majoritate vin la Bucureşti. Să mai amintim de călărirea statuii lui Matei Corvin, în 1956, şi de poziţia pro-maghiară şi antiromânească avută de tînărul Robu în timpul

evenimentelor din Ungaria?

3) Acelaşi Gh. Robu îşi trimite (în anul 1990) soţia în Germania, cu suma de 5.600 de mărci, chipurile, pentru tratament.

4) Din Germania încep să vină, cam în aceeaşi perioadă, tot felul de călugări şi membri ai Ordinului Maltez (din Köln), de esenţă francmasonică, ce fac la suprafaţă o politică misionară, de ajutorare, dar în ascuns îi înarmează pe unguri - pe tema asta am publicat un material edificator, privind o impresionantă cantitate de aparatură electronică şi staţii de emisie-recepţie dosite de un astfel de „maltez”, de origine maghiară, în beciul unei case dintr-o comună din Ardeal.

5) Mai spre zilele noastre, Gh. Robu este semnalat aproape săptămînal în incinta Sălii de Adunare de la Catedrala Sfîntul Iosif, unde este un fel de lider al foştilor absolvenţi ai şcolii catolice; chiar călugării maltezi se laudă cu el, ca personalitate. În paralel, Robu primeşte o maşină ultimul tip din... Germania, cu număr străin (D) pe spate, pe care nu 1-a schimbat nici acum.

6) Nu întîmplător, singurul „ziarist” care a mai rămas în preajma lui zi şi noapte, însoţindu-1 şi la closetul Tribunalului din Ploieşti, este ungurul Simion Buia jr.

7) Judecătorul Jumanca, care (cacofonia e impusă) face presiuni pentru condamnarea mea la recursul Tanţei Robu, provine din Deva şi este o combinaţie de şvab cu... ungur. Tot sînge iute maghiar are şi madam Klara, soţia directorului Dan Dumitrescu din Procuratura Generală, care a tras toate sforile. De altfel, secretarul general al acestei stranii asociaţii malteze pentru România este tot un ungur, care întîmplător se numeşte Fürr, ca şi ministrul Apărării din Ungaria. Fürr are sarcina să racoleze în special ziarişti din televiziune şi magistraţi. Pînă la ora de faţă, ştim că a fost refuzat de Cristian Ţopescu, dar că a fost acceptat de doamna avocat Paula Iacob, pe care o informăm pe acesta cale că, din prea multă bună-credinţă, s-a angajat într-un joc ce poate deveni periculos. Familia Robu este în permanenţă apărată de cîteva gorile, care fac de gardă, cîte două în trei schimburi, şi la locuinţă. Nimeni în ţara asta nu-şi poate permite să plătească zilnic 7-8 zdrahoni pentru paza proprie. Dar Ordinul Maltez îşi permite, ba chiar face imprudenţa să se laude cu structurile şi organizarea sa paramilitară.

9) În fine, serile trecute, toate aceste elemente, aparent disparate, au început să se lege. Nu uitaţi că trăim la Porţile Orientului şi totul se află nefiresc de repede. Am primit un telefon de la o doamnă mondenă, bine informată şi revoltată de matrapazlîcurile „Justiţiei” noastre. Primele cuvinte au fost acestea: „S-a-mbrăcat în zale lucii Cavalerii de la Malta/ Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta...”. Versurile lui Eminescu din „Scrisoarea a III-a”. Inimoasa doamnă a continuat: „În procesul dvs. e o mînă ungurească, pe filiera Cavalerilor de la Malta din Köln. Eu lucrez la ministerul cutare, după cum ştiţi, şi mi s-a oferit şi mie protecţie zilnică dacă voi coopera. Mi s-a spus clar că Gh. Robu este unul dintre liderii săi şi că a fost cooptat şi în organizaţia «Patriot», înfiinţată ilegal de cei de la «România liberă». Iar o mînă de ţărănişti inconştienţi din Ploieşti fac jocul forţelor străine! În procesul dvs. şi-au băgat coada agenturi străine, d-le Vadim, fiţi foarte atent!”.

Acestea sînt datele problemei. Par perfect plauzibile. Pentru că e ireal şi strigător la cer ca un proces cîştigat categoric să se întoarcă brusc împotriva

mea! Cavalerii filomaghiari de la Malta ne vin din aceeaşi ţară de unde ne- au venit şi gunoaiele toxice. Numai că sînt infinit mai nocivi pentru fiinţa naţională.

CORNELIU VADIM TUDOR, (10 iulie 1992)

Ziarul TRICOLORUL, nr 2395 / 20.02.2012

BĂ, DILIULE! (1) Cronică-pamflet a maculaturii „Degetul pe rană şi alte dezintoxicări antipolitice”, de Cristian Bădiliţă (Editura Vremea)

2012-02-19T22:03:00.000+02:00

L-am ignorat, ani de zile, pe numitul Cristian Bădiliţă. I-o fi foame, săracul – mi-am zis eu, gîndindu-mă că latră, şi el, pentru cine îl plăteşte. Javra dădea o raită scurtă prin România, schelălăia ce schelălăia, după care o zbughea înapoi, în Franţa, unde s-a pripăşit după mineriada din iunie 1990. Mineriadă în care a luat-o, rău, pe cocoaşă, ajungînd şi în spital. În mod nomal, un asemenea dement nu trebuia să iasă din spital. Nu de alta, dar se răneşte singur, îşi face rău. Am înţeles că specimenul s-a născut în 1968, la Botoşani. Adică în oraşul unde au văzut lumina zilei două dintre geniile tutelare ale României: Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga. Un pol al românismului. Să te naşti, tu, la cîţiva metri de Biserica Uspenia (în care a fost botezat Eminescu) şi de casa unde s-a născut Iorga – dar să scuipi fiere şi venin pe tot ce-i românesc, iată o anomalie magnetică, ceva imposibil de înţeles. Totuşi, cine studiază, cu atenţie, acest caz clinic va pricepe ce se petrece. Acest Bădiliţă e un avorton, cu nişte funduri de sifon la ochi, complexat, cu o spoială de cultură pe un creier atins de sifilis, care pare o copie palidă a lui .H.R Patapievici.

Pretinde că ştie greaca veche, dar stă foarte prost la limba română. Nebunul trage împrăştiat în tot ce mişcă, boxînd cu umbra unui naţional-comunism care n-a existat, niciodată, nicăieri, pentru simplul fapt că cei doi termeni se exclud reciproc. Dar te pui cu limbricii care se dau vulturi? Ei prin ce să se remarce? Cum să fie băgaţi în seamă, din moment ce sînt goi pe dinăuntru, ca nişte conserve din anus de elefant, fiind uscaţi ca iasca, fără nici un talent, în nici un domeniu? Nu m-aş fi ocupat, personal, de un asemenea avorton, dacă el n-ar fi săvîrşit neobrăzarea de a-şi vărsa fierea puturoasă împotriva României şi a Poporului Român. Imbecilul pretinde că e... poet (?!). Aşa că, în broşura menţionată, el îşi publică nişte „poiezii”, pentru care merită două palme cu piciorul, nu alta! Iată „Romanţă pentru interbelici”, dedicată „Ieruncilor”. Cretinul dă, la sfîrşit, o „Notă explicativă!” (cu semnul exclamării, adică să băgăm bine la cap): „«Romanţa pentru interbelici» a fost compusă pe 31 decembrie 2003, în trenul Roman-Paris, şi a fost dedicată lui Virgil Ierunca şi Monicăi Lovinescu. Ea a servit drept acoperămînt «spiritual» unei tarte normande (?!) care a fost transportată în poziţie orizontală o sută patruzeci de kilometri (?!), ajungînd intactă la destinaţie. Public romanţa aici, pentru prima dată, în amintirea acelei nopţi de An Nou petrecută împreună...” (pg. 83). Iată cum arată un eşantion din gunoiul bădiliţesc: „De m-aş fi născut măcar cu-atît (se apropie arătătorul şi degetul mare al mîinii drepte lăsîndu-se un spaţiu de numai doi milimetri)/ îndărătul anilor şaizeci/ nu mi-ar mai rămîne «ţara»-n gît/ ca o tocăniţă de zevzeci”. Ce-i asta, mă, prostule? Mai ai multe „poezii” cu indicaţii regizorale? Mai la vale, impostorul ne spune şi ce-i cu el, cine e, de unde vine (că unde se duce, ştiu, la dracul): „Nu sunt, vai, decît un şaişoptist (?!)/ aşteptînd în fiecare seară/ pe un prăpădit peron de gară/ să coboare fratele-Anticrist”. Şi ăsta pretinde că e creştin, şi că traduce Biblia! Îl aşteaptă pe fratele Anticrist, pe un peron, şi cine credeţi că vine? Andrei Pleşu, idolul vieţii lui (care îl furajează cu „bani negri” de la Colegiul Noua Europă). Cît despre cuvîntul „şaişoptist” – e jenant. Mergea „paşoptist” – dar „şaişoptist” e tras de păr, o siluire a limbii române. Altceva ne intrigă: să nu fi auzit murătura asta storcoşită, Bădiliţă, de textele staliniste scrise de Virgil Ierunca?

Dar, să mergem mai departe. Într-un interviu care i se ia pentru „Opinia Teleormanului” (să vii, tu, de la Paris şi să apari la Cogealac, sau Frecăţei, ce evoluţie!) tovarăşul Bădiliţă îi răspunde unui tovarăş Bădoi, care îl întreabă: „Ce înseamnă poezia pentru Cristian Bădiliţă?”. „Totul – răspunde el. Adică cel mai frumos dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu la naştere: (pg. 251). Priviţi un vers, reprodus de teleormăneanul Bădoi: „Nu ştiu să mă rog decît în blasfemie” (?!). Ce idiot sinistru! Adică, el cînd face blasfemii, se roagă la Dumnezeu. Iată o altă „poiezie” a acestui tîmpit plin de ifose: titlul, „Românie Mică”. Începe cu o cacofonie penibilă: „Avea dreptate. Ierunca. Cifrele (sic!) nu contează prea tare” (pg. 188). Lipsa de talent a năvlegului e năucitoare: „Inima transmitea în ecou undele gîndirii dinspre înlăuntrul cuiva/ spre înlăuntrul altcuiva”. Adînc! Alte versuri tembele: „Noi gîndim iarbă. Cu stomacul./ În cel mai bun caz gîndim cu inima dezlegată de creier./ Impulsiv, grotesc, sentimental./ Sau cu ciozvîrta de creier dezrădăcinată”. Fără comentarii. Alte expectoraţii ale mucosului cu pretenţii de savant: „Mega România cam aşa arată:/ urîtă, săracă, imbecilă, bolnavă, dezosată”. Ce nemernic! De ce faci tu, mă, derbedeule, România „imbecilă”? Cine mă-ta te crezi? Nu ţi-e ruşine? Altă „poiezie” se intitulează „Poporul cu un bec în gură”. Am reţinut altă tîmpenie: „Banul este ADN-ul naţional” (pg. 146). Poate pentru fomişti ca tine, Bădiliţă, dar nu pentru un întreg popor. Popor căruia tu, un neica-nimeni cu faţă bovină, vrei să-i bagi un bec în gură (?!), deşi mult mai nimerit ar fi să bagi becul ăla în p... mă-tii. Asta, ca răspuns al meu faţă de abjecţia de la pg. 117: „«Experimentul Aiud» a fost pregătit şi pus în practică de colonelul Gheorghe Crăciun, unul dintre mentorii (?!) partidului terorist (?!) «România Mare»”. Pentru minciuna asta porcească, eu îţi promit, Bă, Diliule, un dos de labă. Deşi păduchii nu se lovesc, ci se strivesc.

CORNELIU VADIM TUDOR

(Va urma)

Ziarul TRICOLORUL, nr 2395 / 20.02.2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXV)

2012-02-17T21:46:00.000+02:00

11 MARTIE 1990. Aud că ţărăniştii îi plătesc cu 10.000 de lei pe lună pe foştii ofiţeri de Securitate, de la Direcţia a V-a. Aceştia n-au, efectiv, ce mînca, primeau numai 50% din salariu (dacă primeau şi-atît, pentru că unii dintre ei au fost arestaţi sau concediaţi). Televiziunea transmite un interviu cu Ştefan Augustin Doinaş, realizat la el acasă. Interiorul e foarte plăcut: o vilă spaţioasă, cu bolţi interioare şi icoane. Se vorbeşte despre adeziunea Grupului de la Sibiu la „doctrina maioresciană, junimistă, lovinesciană”. În acelaşi pilduitor interviu, Doinaş demască „privilegiile nomenclaturii”. „Bine-bine, dar şi matale stai la vilă!” - îi poate reproşa vreun spirit mai criticist. Fără să vreau, mă gîndesc iar la marea cultură germană. Atunci, la începutul anilor 1800, a umblat Dumnezeu pe jos. Aş fi vrut să fiu de faţă la întîlnirea din 1812, de la Teplitzbad, dintre Goethe şi Beethoven, aranjată de frumoasa Bettina von Arnim, ori la primirea lui Goethe de către Napoleon, sau la plecarea într-o nebunească croazieră, pe furtună, a vasului „Ariel”, cînd s-a înecat Shelley, iar amicul său, Byron, îl aştepta în casa de pe ţărm, poate aş fi reuşit să împiedic catastrofa... Un lucru e sigur: oamenii se maturizau mai repede în vremurile de demult. Îmi vine la îndemînă exemplul lui Schubert, care, la numai 17 ani, a compus capodopera „Păstrăvul”, deşi era abia un copil (cred că a fost cel mai mic compozitor din Istorie, doar 1,58 m înălţime). Voi putea oare să văd vreodată toate aceste secvenţe din Arhiva de Filme a lui Dumnezeu? Va exista şansa de a privi pe un video magic tot filmul vieţii noastre şi al vieţii altora, de fapt, întregul „panopticum” al Legendei Secolelor, de care scria Victor Hugo? O voce lăuntrică îmi spune că da. Mă întrerupe din reverie vocea nelăuntrică, cu timbru inconfundabil, a realizatorului interviului. Nu e altul decît acelaşi Vartan Arachelian - personaj asiduu, gîfîind să-şi dovedească ataşamentul şi să-şi şteargă păcatele. Unde te grăbeşti aşa, armene? Cine te fugăreşte din spate? Pînă acum te grăbeai în sens invers. Unde ai făcut sensul giratoriu, la ce „cap de linie”, ce s-a întîmplat cu tine? Au unii o capacitate de adaptare de-a dreptul formidabilă. Şi nici măcar nu-mi dau seama unde să-i încadrez: la cameleoni sau la vietăţi amfibii, care pot trăi şi în aer, şi pe pămînt, şi în apă? Uite că omul - suveranul Planetei - nu poate trăi decît în aer şi pe pămînt, înseamnă că prea multă adaptabilitate nu-i firească şi nici lăsată de la Dumnezeu. Altminteri, Demiurgul l-ar fi făcut după chipul şi asemănarea Sa nu pe Om, ci pe vreun Porc de Mare, care ar fi devenit Regele Pămîntului. Se observă o goană furibundă, a tot mai multor indivizi, de a apărea cît mai des la televizor, avizi de popularitate. Din nefericire pentru el, Doinaş nu citeşte poeziile sale cele mai reuşite, cum ar fi parafraza goetheeană „Mistreţul cu colţi de argint”, ci nişte versuri modeste, eliptice şi născătoare de confuzie în mintea românilor simpli: „cîinii heliogabalici”, „cureaua străzilor”’, „care fată pe bicicletă o să-i nască în plin efort al metatarsului urmaşul” etc. Ce să înţeleagă lumea de-aici? Tot la televizor e prezentată şedinţa de constituire a Asociaţiei de Prietenie România-Israel; preşedinţi de onoare acad. Ştefan Milcu şi... Moses Rosen (?!). Încă nu ştiu ce fel de „onoare” are Moses Rosen şi nici ce Stat reprezintă el cu exactitate, avînd în vedere că, de vreo 20 de ani, are o dublă cetăţenie, şi română şi israeliană. În privinţa batonului savant Milcu, n-am prea multe de spus: îl preţuiesc, e un om cu care oricare ţară s-ar mîndri; prin 1983 sau 1984, cînd a fost pus la index şi îl evitau toţi, datorită participării sale la Meditaţia Transcendentală, am avut onoarea de a sfida Ministerul Culturii şi toată presa, vorbind cu bătrînul, în faţa Casei Scînteii, preţ de o jumătate de oră. În sală, la festivitatea de constituire a Asociaţiei, pot fi văzuţi Radu Beligan, Dinu Cernescu, Mihnea Gheorghiu, Emanuel Valeriu, Victor Vîntu...

Primesc un telefon de la un binevoitor. Acesta îmi risipeşte nişte neguri: - Ştii cine a cerut desfiinţarea revistei „Săptămîna”? Grupul pentru Dialog Social! Stelian Tănase şi încă vreo cîţiva s-au dus, în haită, la primarul-general al Capitalei, Dan Predescu, unde au făcut tămbălău că, adică, revista e a Capitalei şi Primăria trebuie s-o suprime. La presiunile ăstora, susţinuţi de Silviu Brucan, ţiganul care a ajuns în fruntea Primăriei - nu se ştie cum - a hotărît desfiinţarea publicaţiei. Un gest profund democratic, ce zici? Şi gaşca a mai cerut ceva, o şmecherie: revista „Azi” să apară la Casa Scînteii în locul revistei „Flacăra”, iar „Flacăra” să apară la Tipografia „Informaţiei”, pe Sărindari, în locul „Săptămînii”. Pricepi mişculaţia? Ei au vrut să pună mîna repede, la înghesuială, pe cele cîteva milioane de lei beneficii rămase de pe urma „Săptămînii”.

Ani de zile, decenii întregi, se va vorbi despre sacrilegiul făcut de cei doi minoritari: un evreu şi un ţigan au desfiinţat o publicaţie naţională! Nu sînt xenofob, dar nu pot să mă abţin să remarc că, raportat la numărul de membri ai etniilor lor, evreii, ţiganii şi ungurii dau o pondere foarte însemnată în dezastrul României moderne, începînd cu puşcăriile staliniste, unde cei mai mulţi şefi, paznici şi torţionari proveneau din categoriile astea. Erau şi români, dar proporţia e, covîrşitor, de partea minoritarilor. Am citit în nenumărate cărţi că evreii au îmbrăţişat comunismul, în perioada interbelică şi după 1945, pentru că vedeau în el o alternativă la ideologia şi practicile fasciste, care i-au chinuit pe ei. Nimic mai fals. L-au îmbrăţişat ca să le fie lor bine şi să sugă vîrtos România şi alte atîtea ţări. Pentru că, de pildă, în perioada 1916-1918 nu exista fascism, aşa-i? Şi atunci, cum se explică - decît prin dorinţa de căpătuială şi prin nemernicie - faptul că majoritatea iscoadelor, turnătorilor şi translatorilor care îi însoţeau pe militarii armatei germane de ocupaţie, în special la percheziţii şi arestări, erau evrei? Ştiu asta din cărţi şi din colecţii de ziare, dar şi din mărturisirea directă pe care mi-a fâcut-o, în ianuarie 1988, pe cînd îi luam un interviu, colonelul Gheorghe Eminescu. Astăzi, aceiaşi evrei, sau urmaşii lor, sînt pe cale să reuşească ce n-au reuşit la 1916, sau la 1946: să distrugă România. Ironia soartei face ca acum să avem 50 de partide, dar să nu avem Stat! Întrucît circul ăsta penibil, al unei aşa-zise democraţii, are darul nu numai să dezguste pe toată lumea, ci şi să pulverizeze structurile statale. În jurul orei 12 noaptea, iar se transmite la televizor o şedinţă C.P.U.N. Larmă, demascări, urlete guturale, sete de căpătuială şi carieră politică, precum şi o uriaşă cantitate de prefăcătorie. Constat că, pentru prima dată în Istorie, a intrat în Parlamentul României cuvîntul „bă”. Dacă „fă” provine, totuşi, de la latinescul „femina”, jur cu mîna pe coada cîinelui Lupuşor Castratul, care se uită la mine cu ochii lui mari, negri şi umezi, şi care nu e nici „bă”, nici „fă” - că „bă” habar n-am de unde vine. În mod concret, e vorba de o strigare auzită sub cupola Aulei din Dealul Mitropoliei: „Termină, bă, nu mai da din mîna aia!” - a strigat unul, de la microfon, către altul, aflat tocmai în fundul sălii. De obicei, e invers, adică cei din fundul sălii strigă la vorbitori. Un avocat, pe nume Liviu Lazăr, dovedeşte o incredibilă mîncărime la limbă, vorbeşte tot timpul. Mai toţi juriştii se cred în instanţă, fac demonstraţii de virtuozitate retorică. Apare tot mai des băiatul cu 6 puşcării în spate, Dan Iosif - aud că era muncitor necalificat, dar şi giggolo care plimba cîinii unor amante bătrîne, precum şi pescar în jurul Buftei, vindea peşte de furat şi băga sute de kilograme în I.M.S.-urile miliţienilor, ca aceştia să mai închidă ochii. Acum e mare revoluţionar, cam aşa, ca Bălcescu! Îl văd şi pe stenograful lui Ceauşescu: stă şi el cuminte, la măsuţa de sub microfon, şi cîştigă o pîine.

Totuşi, azi s-a produs şi un eveniment memorabil: a fost proclamată Independenţa Lituaniei! Asta e bine. Înseamnă că se destramă şi se prăbuşeşte, vertiginos, cumplita temniţă a popoarelor. Dă, Doamne! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2394 / 18.02.2012

Scrisoare Deschisă adresată domnilor europarlamentari George Becali şi Ciprian Tănăsescu

2012-02-17T21:38:00.000+02:00

Noi, tinerii din filialele judeţene din Ardeal ale Partidului România Mare, venim în faţa domniilor-voastre şi vrem să vă amintim că, dacă azi staţi în fotoliile călduţe ale Parlamentului Europei, acest lucru ni se datorează şi nouă. Munca noastră din Campania Electorală a anului 2009 a fost una motivată.

Am crezut, şi credem, că trăirea noastră de români ardeleni, naţionalişti luminaţi, europeni şi creştini nu a dat greş şi că domniile-voastre veţi face minimul gest ca, pe banii Parlamentului European, să ne înlesniţi şi nouă o vizită la Bruxelles, în acest an. Un grup de 50 de tineri trimis de dl. Ciprian şi alţii 50 de dl. Gigi ar fi gestul minim de mulţumire şi răsplătire a activităţii noastre. Noi, PRM-iştii, v-am trimis acolo, şi nu alţii! Chiar dacă acum aveţi şi alte priorităţi, printre altele întrajutorarea celor afectaţi de înzăpeziri, să nu uitaţi nici o clipă că zile întregi, flămînzi şi plouaţi, am lipit afişele domniilor-voastre şi am umblat prin oraşe şi sate, cerînd votul pentru „ai noştri“. Dacă doar zăpezile umanizează, viaţa nu-şi mai are rostul. Credem că manifestarea credinţei şi recunoştinţa vor da roadele aşteptate, iar domniile-voastre ştiţi ce aveţi de făcut în acest sens. Colegii noştri de pe întreg cuprinsul ţării aşteaptă acest gest ca pe o binecuvîntare. Binecuvîntarea este mai bună ca blestemul!

Nota Redacţiei: Îi rugăm pe membrii Organizaţiilor de Tineret PRM din Ardeal să renunţe la „ajutorul” dat de cei doi, care sînt de o ingratitudine revoltătoare. Aşa cum a trimis, pînă acum, peste 200 de tineri din toată ţara, liderul PRM va mai trimite încă 100 – din Ardeal. Dumnezeu nu bate cu parul, iar cei doi profitori vor simţi ce înseamnă mînia Lui.

OTRM-IŞTII DIN ARDEAL

Ziarul TRICOLORUL, nr 2394 / 18.02.2012

Ajutor umanitar al PRM pentru sinistraţii din comuna Vintilă Vodă (jud. Buzău)

2012-02-17T21:34:00.000+02:00

Comunicat de Presă

Vineri, 17 februarie a.c., în prezenţa domnului Corneliu Vadim Tudor, din faţa sediului central al PRM (Strada Vasile Lascăr nr. 16) a plecat spre comuna Vintilă Vodă, din judeţul Buzău, un consistent ajutor umanitar pentru sinistraţii din această localitate. Celor aflaţi acum în suferinţă le-au fost distribuite 1.000 de pîini calde (proaspăt scoase din cuptor), 600 de sticle de apă minerală, mezeluri, ulei, zahăr, mălai, făină, paste făinoase, orez, conserve din carne de porc, răcoritoare, dulciuri, pături, articole de îmbrăcăminte.

De asemenea, în ajutor au fost incluse şi jucării şi mingi, pentru ca micuţii acestei comune să se bucure de farmecul copilăriei, chiar şi în aceste vremuri grele. Liderul PRM a făcut şi o importantă donaţie de carte: mai multe Biblii, calendare ortodoxe, numeroase volume şi dicţionare, precum şi exemplare, cu autograf, din lucrările sale, pentru cele două şcoli din localitate şi pentru Biblioteca comunală, ca şi mai multe CD-uri cu Muzici Naţionale.

Înainte de a pleca spre Buzău, toate aceste ajutoare au fost sfinţite de către un sobor de preoţi: părintele Emil Cărămizaru şi părintele Vladimir Lapte, de la Biserica Sf. Gheorghe Nou.

La ceremonie au fost prezenţi colonel (r) Dan Zamfirescu şi prof. Adrian Popescu, vicepreşedinţi ai partidului, Dorel Vulpoiu, preşedintele organizaţiei PRM a Sectorului 1 şi secretar executiv al Biroului Permanent, Silviu Crăescu, consilier al preşedintelui PRM, Gavril Căpâlnaş, mai mulţi membri ai Organizaţiei de Tineret România Mare – Victor Ioniţescu, Ionuţ Dorobăţ, Vlad Stăncescu, Alexandru Zaharia.

Reprezentanţii PRM au fost salutaţi la sosirea în comuna buzoiană de către Maria Burtel, viceprimar al localităţii, şi Buga Sfinţeş, preşedintele organizaţiei judeţene a partidului. Locuitorii comunei Vintilă Vodă au rugat să se transmită liderului PRM cele mai calde mulţumiri pentru ajutorul acordat, precum şi urarea lor de multă sănătate, pentru acesta şi familia sa, ei exprimîndu-şi convingerea că numai Tribunul şi partidul pe care l-a fondat şi pe care îl conduce cu aceeaşi înţelepciune pot scoate ţara din dezastrul pe care îl cunoaşte astăzi.

Festivitatea plecării convoiului umanitar al PRM din Bucureşti a fost transmisă în direct de către postul România TV. Despre acelaşi eveniment a relatat şi B1 TV, care a difuzat, în direct, şi un interviu cu domnul Corneliu Vadim Tudor.

BIROUL DE PRESĂ AL PRM

17 februarie 2012

Explicaţii poze: Produsele care au făcut parte din ajutorul umanitar au fost sfinţite de un sobor de preoţi.

Popularul post România TV a transmis în direct emoţionanta festivitate. Reporteriţă: Cristina Dediu.

Convoiul PRM a ajuns la destinaţie.

Gestul PRM-iştilor le-a adus un strop de bucurie şi de speranţă acestor oameni atît de greu încercaţi.

Ziarul TRICOLORUL nr 2394 / 18.02.2012

STATUL TICĂLOŞIT

2012-02-17T21:26:00.000+02:00

„Gerul”, „Viscolul”, „Iarna” şi, mai nou, „Alcoolul” au ucis zeci de români, iar bilanţul încă nu s-a încheiat. De atîta lucru este în stare să ne informeze şi să comenteze mass-media românească, aservită intereselor politice ale partidelor parlamentare care domnesc de 22 de ani prin hoţie, trădare şi rea-credinţă. De parcă, pînă ieri, în România exista o climă ecuatorială şi, brusc, ne-am trezit cu mormanele de troiene la poartă. Iarna, ca anotimp, atît de splendid descrisă în pastelurile lui Vasile Alecsandri, a ajuns „coşmarul alb”, sau „iadul de zăpadă”. Nu, domnilor, nu iarna, ce-i drept, mai grea, este de vină pentru ce se întîmplă de cîteva săptămîni în ţara noastră, ci sistemul ticălos, aşa-zis anticomunist, impus după 1989 de către forţe străine Interesului Naţional, provenite atît din interiorul, cît şi din exteriorul graniţelor noastre. Declaraţiile politicienilor care fac parte din Parlament sau Guvern nu ne interesează acum.

Ne interesează, însă, cum am ajuns aici şi cum ajungem să-i votăm întruna pe reprezentanţii acestui sistem care ne-a adus în case, din nou, foame, frig, deznădejde şi egoism duse la extrem. Sistemul care a permis apariţia „oamenilor străzii”, fără adăpost şi loc de muncă. Sistem care a permis ca milioane de oameni să trăiască de pe o zi pe alta, fără posibilitatea de a-şi face provizii pentru iarnă, aşa cum ne sfătuiesc mulţi îmbuibaţi nesimţiţi în emisiuni, articole sau pe Internet. Sistem care a permis ca, în lipsa unui loc de muncă decent, sate şi oraşe întregi să fie depopulate, iar tinerii în putere au luat calea exilului, contribuind la bunăstarea şi confortul străinilor, astfel încît în ţara noastră nu numai că nu are cine să pună mîna pe lopată, dar mii de hectare de pămînt rămîn necultivate. Sistem care a permis toate contractele bănoase, unele vitale pentru bunul mers al societăţii, să fie oferite unor particulari, în goană după profituri uriaşe, pe care să le împartă, de voie, de nevoie, cu factorii de decizie corupţi de sus pînă jos, fără excepţie. Sistem care a propulsat în primării, consilii judeţene şi prefecturi cetăţeni incompetenţi, lacomi şi cu mult tupeu, aleşi în urma fraudelor electorale sau numiţi pe criterii politice. Sistem care a cultivat dezumanizarea, alienarea, răsturnarea valorilor şi lipsa de solidaritate umană. Nici nu ştiu cum putem suporta această iarnă imposibil de biruit. Degeaba încercăm să dăm vina pe meteorologi, pe „drumari”, pe lipsa dotărilor, pe guvernanţi. De vină este sistemul care i-a generat pe aceştia, care i-a aşezat în fruntea statului şi a celor mai importante instituţii ale sale. Care, din birourile supraîncălzite, ne califică drept indiferenţi şi leneşi. Şi beţivi, pe deasupra. România este statul care are cele mai multe şi mai mari taxe şi impozite din Uniunea Europeană, peste 250, după cum au calculat unii. Dar România este şi campioana vînzărilor în privinţa maşinilor de lux, a averilor nejustificate, a vilelor de dimensiuni uriaşe, a bandelor de gangsteri şi a clanurilor transpartinice. De aceea, n-aveţi decît să puneţi mîna pe lopată, voi, profitorii, hoţii, emanaţii „revoluţiei”, administratori păguboşi şi ticăloşi ai taxelor şi impozitelor noastre. Pentru că noi, contribuabilii cinstiţi, nu trebuie s-o facem! Şi nici să vă mai votăm vreodată!

RUXANDRA LUNGU,

Preşedinta Organizaţiei de Femei România Mare

Ziarul TRICOLORUL, nr 2394 / 18.02.2012

UNGARIA, PUSĂ CU BOTUL PE LABE DE LUMEA CIVILIZATĂ! Aflat la Strasbourg, preşedintele PRM a votat Rezoluţia Parlamentului European împotriva abuzurilor antidemocratice şi încălcării drepturilor omului din Ungaria

2012-02-16T21:28:00.000+02:00

Întrucît Parlamentul European are un rol important în monitorizarea respectării drepturilor, libertăţilor şi principiilor fundamentale în toate cele 27 de state membre, rol consacrat în acquis-ul european:

1) Îşi exprimă îngrijorarea profundă faţă de situaţia din Ungaria în privinţa exerciţiului democraţiei, a drepturilor omului, a respectării şi protecţiei drepturilor umane şi sociale, a sistemului de verificări şi echilibrări, precum şi a egalităţii şi nediscriminării;

2) Solicită guvernului de la Budapesta, în interesul comun al cetăţenilor unguri şi al Uniunii Europene, să respecte recomandările, obiecţiile şi solicitările Comisiei Europene, Consiliului Europei şi Comisiei de la Veneţia, referitoare la chestiunile semnalate anterior, şi să modifice corespunzător legile incriminate, respectînd valorile şi standardele de bază ale Uniunii Europene;

3) Ia act de angajamentul Comisiei Europene, Consiliului Europei şi Comisiei de la Veneţia de a examina amănunţit conformitatea legislaţiei Ungariei nu doar în litera, dar şi în spiritul dreptului european;

4) Solicită Comisiei Europene ca, în calitatea sa de gardian al tratatelor, să monitorizeze îndeaproape posibilele modificări şi implementarea legilor susmenţionate, precum şi conformitatea lor cu litera şi spiritul tratatelor europene şi să realizeze un studiu aprofundat pentru a se asigura că:

a) sistemul judiciar este complet independent şi, în special, că autoritatea judiciară naţională, Parchetul şi instanţele în general, funcţionează fără influenţe politice, iar mandatele judecătorilor numiţi independent nu pot fi scurtate în mod arbitrar;

b) reglementarea Băncii Naţionale a Ungariei respectă legislaţia europeană;

c) independenţa instituţională a protecţiei datelor şi libertatea de informare sînt restabilite şi garantate prin dispoziţiile şi prin aplicarea legilor relevante;

d) este restabilit pe deplin dreptul Curţii Constituţionale de a revizui orice lege, inclusiv legile bugetare şi fiscale;

e) libertatea şi pluralismul presei sînt garantate prin dispoziţiile şi aplicarea legii ungare privind mass-media, în special în privinţa participării reprezentanţilor societăţi civile şi ai Opoziţiei în Consiliul Mass-media;

f) noua lege electorală respectă standardele democratice europene şi principiul alternanţei politice;

g) dreptul de a practica opoziţia politică în mod democratic este garantat în interiorul şi în afara instituţiilor;

h) legea privind bisericile şi denumirile religioase va respecta principiile fundamentale ale libertăţii de conştiinţă şi va evita condiţionarea înregistrării bisericilor de aprobarea Parlamentului ungar cu o majoritate de două treimi;

5) Solicită Comisiei Europene să ceară avizul Comisiei de la Veneţia cu privire la întregul pachet legislativ alcătuit din noua Constituţie, dispoziţiile tranzitorii şi legile cardinale şi să continue să acţioneze împreună cu privire la această problemă în cadrul Consiliului Europei;

6) Însărcinează Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne, în cooperare cu Comisia Europeană, Consiliul Europei şi Comisia de la Veneţia, să urmărească dacă şi în ce mod sînt aplicate recomandările Comisiei şi ale Parlamentului European, menţionate la punctul 4 din prezenta Rezoluţie şi să-şi prezinte concluziile într-un raport;

7) Încredinţează Conferinţei preşedinţilor sarcina de a examina, ţinînd seama de raportul menţionat la punctul 6, oportunitatea luării măsurilor necesare, inclusiv a măsurilor stipulate la articolul 74e din Regulamentul de procedură/articolul 7.1 din TUE;

8) Încredinţează preşedintelui sarcina de a transmite prezenta Rezoluţie Consiliului, Comisiei Consiliului Europei, guvernelor şi parlamentelor statelor membre, Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale, CSCE şi secretarului general al ONU.

Explicaţie poză: Martie 1998. Sala Polivalentă din Tg. Mureş e plină pînă la refuz. Peste 10.000 de oameni îl aclamă pe liderul PRM, care a rostit un discurs fulminant împotriva „hungaritei cronice“. La prezidiu pot fi văzuţi martirul Mihăilă Cofariu şi primarul de atunci al Clujului, Gh. Funar.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2393 / 17.02.2012

Ajutor umanitar din partea PRM pentru ţăranii sinistraţi din comuna buzoiană Vintilă Vodă

2012-02-16T21:22:00.000+02:00

Comunicat de Presă

În prezenţa domnului Corneliu Vadim Tudor, vineri, 17 februarie a.c., la orele 10 dimineaţa, din faţa sediului central al PRM (Str. Vasile Lascăr nr.16) va pleca un transport umanitar către comuna sinistrată Vintilă Vodă, din judeţul Buzău. Ajutoarele constau în: 1.000 de pîini calde (proaspăt scoase din cuptor), 600 de sticle de apă minerală, conserve de carne, zahăr, ulei, mălai, făină, orez, dulciuri, răcoritoare, jucării, obiecte de îmbrăcăminte, precum şi mai multe exemplare ale Bibliei, Calendare Ortodoxe pe anul 2012 şi o donaţie de carte, pentru şcolile din localitate, făcută de liderul formaţiunii.

Avem plăcerea să vă invităm să luaţi parte la acest eveniment.

BIROUL DE PRESĂ AL PRM

16 februarie 2012

Ziarul TRICOLORUL, nr 2393 / 17.02.2012

GENERALUL IARNĂ I-A ÎNVINS PE PORTOCALII

2012-02-16T21:15:00.000+02:00

Pînă în ultima decadă a lunii ianuarie 2012, în România a fost o iarnă blîndă şi călduroasă, cu puţină zăpadă şi cu temperaturi peste mediile multianuale. Autorităţile şi firmele responsabile cu deszăpezirea au avut puţin de lucru. Spre sfîrşitul lunii ianuarie şi în luna februarie a.c., Generalul Iarnă s-a abătut asupra României cu mari cantităţi de zăpadă, viscole şi temperaturi foarte scăzute. Din nou, autorităţile centrale şi locale au fost luate prin surprindere şi au fost găsite nepregătite pentru a rezolva situaţiile concrete. Zăpada mare şi, mai ales, viscolul au avut drept consecinţe: blocarea unui mare număr de autovehicule pe cele două autostrăzi, pe numeroase drumuri europene, naţionale şi judeţene; anularea a sute de trenuri şi a zborurilor de pe aeroporturi; închiderea pentru mai multe zile a autostrăzilor, drumurilor europene, naţionale, judeţene şi comunale; închiderea zilnică a mii de şcoli, ajungîndu-se la peste 8.000 în ziua de 14 februarie a.c.; întreruperea aprovizionărilor cu alimente şi curent electric în sute de localităţi, mai ales în comune şi sate, timp de 5-15 zile; izolarea a zeci de comune şi sute de sate; cele mai multe decese, din cauza hipotermiei, înregistrate în Uniunea Europeană (86 pînă în 15 februarie a.c.). O asemenea calamitate naturală nu s-a înregistrat din anul 1954, dar atunci au fost doar doi morţi din cauza frigului.

În timp ce ţara este sub nămeţi, cînd numeroase comune şi sate sînt izolate de restul lumii, Regimul Băsescu–Boc a decis că este momentul potrivit pentru a fi schimbat Guvernul României. Premierul filozof şi profesor de drept neconstituţional, Emil Boc, a fost obligat să demisioneze, iar în locul lui a fost numit profesorul de Istorie şi şef al spionilor, Mihai Răzvan Ungureanu, fost bursier Sörös, acum fără de partid, un alogen cu nume neaoş românesc. Faţă de Guvernul Boc V, în Guvernul Ungureanu au fost schimbaţi numai miniştrii obosiţi ai PDL cu rezervele lor ceva mai tinere şi fără experienţă. Miniştrii din partea UNPR şi UDMR au rămas în funcţii, în lupta împotriva Poporului Român.

Generalul Iarnă nu a fost impresionat de schimbarea Guvernului Boc V cu Guvernul Ungureanu şi i-a ajutat pe români să afle adevărul în legătură cu: preşedintele Băsescu; miniştrii; Parlamentul; Puterea şi Opoziţia; prefecţii, preşedinţii de Consilii Judeţene, primarii şi Consiliile Locale; Armata, Poliţia şi Jandarmeria; dotarea şi activitatea firmelor de deszăpezire; Serviciul de Ambulanţă; firmele care furnizează energie electrică şi gaze naturale; situaţia rezervelor de stat. Generalul Iarnă i-a găsit pe cei mai mulţi dintre conducători nepregătiţi, iresponsabili, indiferenţi, lipsiţi de omenie, iar pe unii i-a prins la furat din banii publici. Să-i luăm pe rînd:

1) Preşedintele României are dreptul şi obligaţia, conform art. 86 din Constituţie, să consulte Guvernul „cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită“. Nu a făcut-o! Nu se ştie dacă premeditat sau din lipsă de omenie. Cînd România s-a aflat zile în şir sub cod galben şi portocaliu de ninsori abundente, viscol şi temperaturi foarte scăzute, preşedintele Băsescu nu s-a dus niciodată la Guvern, nici să-l consulte, dar nici să prezideze şedinţele acestuia. Altădată, acelaşi preşedinte Băsescu vizita Executivul pentru teme de mică importanţă, zicînd că este preşedinte-jucător. După ce a fost de multe ori ministru al Transporturilor şi apoi, de peste 7 ani, preşedinte al României, cetăţenii români constată că nu avem preşedinte-deszăpezitor. Preşedintele-constatator Băsescu, în monologul televizat din 13 februarie a.c., le-a spus românilor că a aflat că ţara nu dispune de dotarea tehnică necesară pentru deszăpeziri, spre a face faţă exigenţelor cetăţenilor. Numai din profiturile anuale, de circa 300 milioane euro, date „băieţilor deştepţi“ din energie, în baza unor contracte secrete, Regimul Băsescu-Tăriceanu-Boc putea să rezolve problema dotărilor cu mijloace moderne şi performante pentru deszăpezire, precum şi a pădurilor şi perdelelor de protecţie. Mai mult, pentru a-i sfida pe români şi autorităţile locale, cînd ţara este sub nămeţi şi în plin viscol în multe judeţe, cînd se schimbă între ele codurile galbene cu acelea portocalii, preşedintele Băsescu s-a refugiat la Predeal, la odihnă, în vila lui Ceauşescu, pentru a citi cuvîntarea preşedintelui PSD din Parlament, de la învestirea Guvernului Ungureanu. Conform Constituţiei, art. 93, preşedintele Băsescu trebuia să instituie starea de asediu sau starea de urgenţă în unele judeţe, la cererea motivată a autorităţilor locale, cum a fost cazul judeţelor Vrancea şi Buzău. Nu a făcut-o! De ce? Din considerente politice, din lipsa organizării şi a dotărilor adecvate, dar mai ales pentru a lăsa să se deruleze încă o etapă din Holocaustul împotriva românilor. Instituirea stării de urgenţă într-un judeţ ar fi permis restabilirea stării de normalitate şi salvarea multor vieţi omeneşti, dar, totodată, ar fi fost şi un exerciţiu necesar, o aplicaţie reală şi un test edificator pentru autorităţi şi populaţie. Refuzul preşedintelui Băsescu dovedeşte că Statul Român, în 22 de ani, a fost adus în situaţia să nu poată face faţă instituirii stării de urgenţă nici măcar la nivelul unui judeţ! Acelaşi preşedinte Băsescu, la fel ca şi premierii Boc şi Ungureanu, nu a avut şi nu are curajul să se ducă la Centrul Naţional pentru Coordoonare şi Intervenţii în Situaţii de Urgenţă, inaugurat în anul 2008, care are statut de muzeu neterminat, nefiind funcţional, lipsind legăturile cu judeţele din cauza unui soft. S-au cheltuit, pînă acum, 7,5 milioane euro şi apoi s-a pus lacătul pe acest Centru Naţional, aflat la marginea Bucureştiului. Ca şi pînă acum, în Regimurile Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, nimeni nu răspunde.

2) Fostul premier Emil Boc s-a făcut că lucrează la deszăpezire, punînd mîna pe lopată, dar a abandonat repede, fără să-i identifice pe cei vinovaţi de situaţia dezastruoasă din ţară şi fără să se adreseze Parchetului. Noul premier, alogenul Mihai Răzvan Ungureanu, a făcut o vizită de lucru în judeţele Vrancea şi Buzău, dar nu a avut curajul să intre şi să stea, măcar 24 de ore, într-un cavou de zăpadă, sau într-o cazemată de zăpadă, de fapt în casele ascunse sub nămeţi cu înălţimea de 4-6 metri, unde să reziste împreună cu săteni bătrîni şi bolnavi, fără alimente, fără căldură şi fără curent electric. Între două zboruri cu elicopterul, premierul Ungureanu le-a cerut autorităţilor locale „seriozitate, seriozitate, seriozitate“, căutînd să-l imite pe cel din neamul lui, V.I. Lenin, care a lansat lozinca „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi”. În această scurtă vizită de lucru, premierul Ungureanu, referindu-se la cetăţenii izolaţi în case şi în sate, de 2-3 săptămîni, majoritatea cu vîrste de peste 70 de ani, flămînzi, disperaţi şi înfriguraţi, unii cu morţi în casă de multe zile, i-a etichetat drept „leneşi“. Se pare că actualul prim-ministru visează cu ochii deschişi. Semnele clinice sînt vizibile: ochii se rotesc în orbite, dintr-o parte în cealaltă, iar extremităţile vibrează. Din păcate, alogenul premier Ungureanu nu a avut nici o atitudine umană faţă de românii sinistraţi şi disperaţi şi nu a făcut nici un apel la solidaritatea cetăţenilor României şi ajutorarea celor îngropaţi sub nămeţi.

3) Parlamentul nu se preocupă de situaţia din ţară. Marea majoritate a senatorilor şi deputaţilor nu au fost şi nu sînt prezenţi în colegiile în care au fost aleşi de calculator, după fraudarea alegerilor. Sînt impresionaţi de imaginile transmise de televiziuni. Unul dintre liderii PDL, obţinînd informaţii pe surse portocalii, a declarat la televiziune că oamenii care au murit din cauza înzăpezirilor şi a gerului erau beţi. În lipsa parlamentarilor Opoziţiei, Puterea se face că lucrează în Comisiile parlamentare, luni după-amiaza şi marţi dimineaţa. Timp de aproape o lună, Opoziţia (PSD, PNL şi PC) nu a introdus la Senat o Moţiune simplă pe tema situaţiei existente în ţară, prin care să oblige Guvernul să aloce sumele necesare, din rezerva bugetară, pentru achiziţionarea rapidă a dotărilor moderne necesare la deszăpezirea drumurilor, precum şi pentru carburanţi şi alimentele de strictă necesitate. Parlamentarii au şansa să iniţieze o propunere legislativă privind achiziţionarea de către Guvern şi dotarea Consiliilor Judeţene şi a Consiliilor Locale cu un număr corespunzător de utilaje şi maşini pentru deszăpezire, precum şi cu sănii care să fie trase de cai, spre a fi folosite la transportul alimentelor şi al bolnavilor pînă la drumurile unde au acces ambulanţele sau la locurile unde pot să aterizeze elicopterele.

4) Datorită neînţelegerilor dintre unii prefecţi, preşedinţi de Consilii Judeţene şi primari, nu s-a ajuns la instituirea la timp a stării de asediu la nivelul unor judeţe sau a unor localităţi. Foarte tîrziu şi cu mare greutate, s-a instituit starea de asediu pentru judeţul Vrancea (dar numai pentru 24 de ore) şi pentru cîteva comune. Situaţia reală obliga de mult timp să se treacă la strarea de asediu, la rezolvarea grabnică a situaţiilor critice din sute de localităţi şi la salvarea oamenilor de sub nămeţi. Fostul ministru al Administraţiei şi Internelor a avertizat în legătură cu înzăpezirile şi viscolul care vor bloca ţara, iar noul ministru ne-a înştiinţat că vor fi inundaţii ca urmare a topirii zăpezilor. Ei au spus, dar cei care suferă sînt românii.

5) Jandarmeria şi Armata, avînd efective puţine, dar înarmate numai cu lopeţi, au participat la deszăpezirea multor locuinţe şi la salvarea cetăţenilor. Poliţia s-a specializat în închiderea drumurilor şi în blocarea traficului. Ca urmare a disponibilizării a peste 10.000 de poliţişti, au dispărut din oraşe, comune şi sate oamenii legii, care cunoşteau situaţia reală din localităţi, Îi ştiau pe localnici, cunoşteau care sînt urgenţele la intervenţii în caz de calamităţi. Cele întîmplate în această iarnă obligă la revenirea la normalitate în ceea ce priveşte prezenţa poliţiştilor şi jandarmilor în mediul rural. De asemenea, trebuie spus adevărul şi informată populaţia în privinţa numărului foarte mic de elicoptere de care dispune Ministerul Administraţiei şi Internelor.

6) Generalul Iarnă a confirmat că au fost trucate licitaţiile şi contractele încheiate cu firmele de deszăpezire, cu scopul de a sifona bani publici către cei aflaţi la Putere. Firmele respective nu au dotarea modernă necesară pentru deszăpezire şi, ca urmare, s-a ajuns la închiderea repetată a celor două mici autostrăzi, a drumurilor europene, naţionale, judeţene şi comunale. Datorită lipsei utilajelor necesare pentru deszăpezire, s-a ajuns ca în multe comune şi în numeroase sate să nu se poată interveni la deszăpezire decît după 7-21 de zile de cînd au fost izolate acele localităţi. Crezînd că pot ascunde adevărul, autorităţile centrale şi locale au evitat să informeze zilnic populaţia în privinţa numărului de maşini, utilaje şi tractoare folosite la deszăpezire, precum şi a lungimii drumurilor deszăpezite. Ca urmare a contractelor cu dedicaţie pentru deszăpezire şi a nerespectării acestora, s-a ajuns la blocarea circulaţiei pe drumurile publice, la izolarea a numeroase localităţi, la închiderea şcolilor, la perturbarea activităţilor economice şi la numeroase decese. Răspunde cineva pentru toate acestea? Deocamdată, nimeni. Mai mult, preşedintele Băsescu le-a mulţumit public firmelor care nu au reuşit să deszăpezească drumurile, chiar şi atunci cînd a fost interzisă circulaţia.

7) De la rezerva de stat s-au scos tîrziu şi au fost acordate puţine ajutoare pentru zecile de mii de persoane izolate în locuinţe în sate, comune şi oraşe. Mai repede au acţionat autorităţile Statului Român pentru a-i ajuta pe sinistraţii din diverse colţuri ale lumii, decît pe cetăţenii români. De asemenea, din uriaşul fond de rezervă la dispoziţia primului-ministru s-au alocat sume foarte mici pentru a combate efectele căderilor masive de zăpadă şi ale viscolului. Un guvern responsabil şi căruia îi pasă de ceea ce se întîmplă în ţară şi de viaţa cetăţenilor români ar fi achiziţionat de urgenţă un număr mare de utilaje şi maşini similare cu cele folosite pentru deszăpezire în Suedia, Germania, Federaţia Rusă, Finlanda şi Norvegia. De ce nu s-a acţionat în această direcţie? Nu din lipsa fondurilor! Din alte cauze, care au legătură cu Holocaustul împotriva Poporului Român.

Românii trebuie să ştie că, după lovitura de stat din decembrie 1989, ţara a fost transformată, în mod programat, într-o colonie, iar în funcţiile de conducere de la nivel central şi local au fost numiţi, respectiv aleşi, în urma unor alegeri fraudate, o mulţime de alogeni. Se repetă, în mare parte, scenariul din perioada instaurării comunismului în România. Mulţi copii şi nepoţi ai alogenilor care au introdus comunismul în România au ajuns, nu întîmplător, să deţină funcţii de conducere în Statul Român, în ultimii 22 de ani, şi să acţioneze în Holocaustul împotriva românilor. Cu privire la mulţi dintre ei sînt ocultate informaţiile de bază. Oficial, nu se face referire la etnia lor, iar cei vizaţi nu au curajul să spună adevărul şi să se laude cu etnia din care provin. La mijlocul lunii februarie 2012, alogenii deţin următoarele funcţii deosebit de importante: preşedinţia României; preşedinţia Senatului; preşedinţia Camerei Deputaţilor; şefia Guvernului; funcţia de viceprim-ministru; conducerile ministerelor; funcţia de guvernator al Băncii Naţionale a României, precum şi pe aceea de reprezentant al României la FMI; şefia Societăţii Române de Radiodifuziune; în această situaţie sînt şi consilierii acestora. Alogenii au alte preocupări şi obiective, legate de proiectul „Israel în România“. Ca urmare, respectivii nu au făcut apel la solidaritatea românilor pentru ajutorarea populaţiei aflate în localităţile izolate. Noroc cu iniţiativa posturilor de Televiziune, a Bisericii, Armatei, Jandarmeriei, a partidelor politice, a multor primari şi a unor firme private, care au strîns ajutoare, mai ales alimente, pe care le-au transportat şi distribuit locuitorilor din satele şi comunele izolate.

În timp ce codurile galbene şi portocalii au cuprins întreaga Românie, preşedintele Băsescu, liderii PDL, UNPR, UDMR şi deputaţii din partea minorităţilor etnice au pus de un Protocol, pe care l-au semnat la Palatul Parlamentului, într-un cadru funebru. Documentul se referă la Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare. România, nefiind în zona euro, nu are nici o obligaţie referitoare în această privinţă. Aderarea benevolă a României la acest Tratat, acceptată rapid de către preşedintele Băsescu, fără ştiinţa şi aprobarea Poporului Român prin Referendum Naţional, constituie încă o etapă din Holocaustul împotriva românilor şi din proiectul „Israel în România“.

Dr. GHEORGHE FUNAR,

Secretar general al PRM,

Preşedintele Filialei PRM Cluj

Ziarul TRICOLORUL, nr 2393 / 17.02.2012

În exclusivitate pentru „Tricolorul“ - România nu trebuie să semneze Pactul fiscal adoptat de Parlamentul European!

2012-02-15T22:12:00.000+02:00

1) Pactul fiscal se adresează ţărilor din zona euro. România face parte din zona non-euro. România nu trebuie să semneze Pactul fiscal (indiferent de denumire) la 1 martie 2012. Ţara noastră nu este pregătită să-şi asume prevederile acestui Pact, prin care este forţată să recapitalizeze FMI-ul cu 500.000.000 de euro pe an. Este imperios necesar ca specialiştii, economiştii români să examineze şi să dezbată temeinic acest Pact fiscal, avantajele şi inconvenientele sale pentru o ţară mică şi săracă, cum este ţara noastră.

România nu mai poate suporta noi lovituri economice şi financiare, întrucît sărăcia în massă face imposibilă viaţa cetăţenilor acestei ţări. Avem cele mai scăzute pensii şi salarii din Uniunea Europeană, cel mai scăzut nivel de trai. Milioane de români sînt la nivelul sărăciei absolute.

2) Preşedintele Traian Băsescu, în mod total nejustificat, s-a grăbit să-şi exprime opţiunea pentru semnarea Pactului fiscal la 1 martie 2012.

3) Propunerile noastre către autorităţi sînt următoarele:

a) Să se organizeze o dezbatere publică, timp de cel puţin 6 luni.

b) Să se constituie un Comitet format din cel puţin 100 de economişti cu experienţă, care să-şi exprime, sub semnătură, poziţia şi să participe la dezbateri. În urma unor examinări la nivelul acestui Comitet, să se formuleze poziţia acestuia în legătură cu avantajele şi inconvenientele Pactului fiscal, cu propunerea de opţiune, care să fie înaintată Guvernului şi Parlamentului, în vederea luării unei decizii.

c) Fiind vorba de suveranitatea ţării şi de consecinţele extraordinare în plan economic şi social ale Pactului fiscal, este necesar să se organizeze un Referendum Naţional, pentru a exista o aprobare a poporului suveran.

Grupul de Iniţiativă „Reînnoirea”

FLOREA DUMITRESCU

GHEORGHE STROE

CRISTIAN APOSTOL

15 februarie 2012

Ziarul TRICOLORUL, nr 2392 / 16.02.2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXVI)

2012-02-14T21:24:00.003+02:00

10 MARTIE 1990. Pînă acum cîţiva ani, în timpul muncilor de primăvară ale cîmpului, boii erau nespus de folositori. Chiar în vremea din urmă, cînd tractoarele româneşti înconjuraseră de cîteva ori Planeta, destui ţărani de la noi arau tot cu boi, sau cu cai. Acum s-au emancipat şi dobitoacele astea. Chiar aşa, de ce să stea ele cuminţi în jug şi să tragă atelajul prin glodul noduros, cînd ar putea să se aşeze turceşte, pe un pat de fîn, şi să tragă nu la jug - ci la papiroase marca Kent? Un astfel de bou, în toată puterea cuvîntului (deşi face parte dintr-o rasă pitică), este Ion Cristoiu. L-am cunoscut pe acest neterminat. Era mare tartor pe la publicaţiile CC. al U.T.C. - instituţie cu care eu am fost întotdeauna la cuţite. Nu mai ţin minte momentul precis al primei noastre strîngeri de mînă, ne-o fi prezentat cineva, pe holurile Casei Scînteii. Dar ţin minte că, asemenea altui mic complexat, Dan Ciachir, acest Cristoiu avea o palmă moale şi umedă, de parcă atunci şi-o retrăsese dintr-o găoace de şarpe. Întreg aspectul lui era murdar: înota în nişte blugi jegoşi, la care singura parte curată erau manşetele (de regulă, la pantalonii oamenilor normali e invers, manşetele se murdăresc mai repede), arbora nişte plete slinoase, care se răsfrîngeau peste o cocoaşă de osînză, dar asta nu-1 deranja prea mult pe dromader, fiindcă el făcea şi mai face parte dintre acele ciudate vieţuitoare care se adaptează mediului din mers, în cazul de faţă mediul fiind chiar diformitatea lui fizică. La astfel de dihănii se referea, bănuiesc, Francis Bacon (presupusul autor real al operelor lui Shakespeare), Lord cancelar al Coroanei britanice, filozof şi logician de geniu, cînd scria: „Mai toate persoanele diforme sînt foarte îndrăzneţe”. Neîndoielnic, se declanşează un reflex psihic, care pune în mişcare gena agresivităţii. N-am rîs niciodată de defectele fizice ale oamenilor, dimpotrivă, am fost de multe ori impresionat de suferinţa acestora, care era cu atît mai profundă, cu cît nu se trăda prin nimic. Aşa e, cu condiţia ca oamenii aceştia, însemnaţi de la Dumnezeu, să-şi vadă de treaba lor, să nu-şi transforme handicapul într-o armă cu care să-i tortureze pe ceilalţi. Un astfel de caz 1-a constituit, în anii din urmă, celebrul Om cu Cap de Bou din Capitală. Natura, în criză de fantezie, mai naşte şi asemenea monştri. Cine era acesta? Un nefericit, care se născuse cu un cap şi cu o faţă ieşite din comun, ca o imensă rană roşie, ca o massă de carne tumefiată. Acest mutant om n-avea nici o vină, îşi purta piatra de Sisif pe umerii gîrboviţi de timpuriu. O ambiţie nobilă - pînă la un punct - 1-a făcut să dea examen la A.S.E. şi chiar să intre, ceea ce demonstra că pe dinăuntru era mult mai bine mobilat decît miile de contracandidaţi, care or fi arătat ei mai acătării, dar erau ceva mai prost înzestraţi la cerebel. Aici, în acest mediu juvenil, pigmentat de Baluri ale Bobocilor, de excursii, escapade şi cîntece, de glume şi încurcături amoroase - cine nu-şi aduce aminte de „Suflecată pîn-la brîu”, „Azi-noapte pe la trei”, „Fata mamii, ce-ai vrea tu” şi „Yupai-dia, Yupai-da?!”- a realizat nefericitul, în toată grozăvia, drama pe care o trăia. El era respins de toţi. Pe el nu-1 săruta nimeni. Lui îi dădeau profesorii examenele rapid, numai să le elibereze orizontul, să dispară în decor, să nu-1 mai vadă. Şi atunci, toată buna lui creştere s-a metamorfozat şi a intrat în psihologia tuberculoşilor, ori a bolnavilor de SIDA care se bucură cînd dau şi altora flagelul lor. Ce făcea Cap de Bou? Ştiu de la cumnata mea, care pe atunci era secretară la A.S.E., lucra cu profesorul Albu: se ascundea serile prin amfiteatre, ori după vreo coloană a facultăţii, pîndea studentele singuratice şi le speria! Chestia în sine n-ar fi o tragedie, dar una e să te sperie Alain Delon, iar alta e să-ţi facă „Bau!” un vîrcolac căzut parcă din Bestiarul lui Goya; dacă eşti gravidă - lepezi imediat; dacă ai cistită - faci pe tine ş.a.m.d. L-am văzut şi eu, o singură dată, pe acest tînăr semen al nostru, care nu se ştie ce păcate ale părinţilor sau bunicilor ispăşea; eu mergeam pe jos, pe lîngă Autoservirea de la Hotel Dorobanţi, iar el era într-un autobuz, stătea pe scaun şi se uita pe fereastră. Fiind stopul pus, am avut răgazul să-1 observ cu atenţie preţ de vreo 20 de secunde: n-avea nimic uman în el, parcă o ursitoare nebună a plămădit din deşeuri de ţesuturi o mască a durerii şi încrîncenării, pentru a-i cuminţi definitiv pe copiii mofturoşi, care suferă pentru fleacuri, fiindcă mai au coşuri pe faţă, ori fiindcă au ochi căprui, iar nu albaştri etc. Şi atunci m-a apucat o milă sfîşietoare de această creaţie a lui Dumnezeu, de tînărul ăsta bătut de soartă într-un asemenea hal, pentru care nu s-a fabricat încă nici măcar oglinda aceea care să-1 suporte. Pe atunci, prin anii ’70, cînd am trăit scena asta, nu văzusem încă nici un film de groază - dar astăzi îmi dau seama că tînărul nostru ar fi putut deveni un clasic al genului, şi-ar fi putut transforma hidoşenia într-un izvor de bogăţie, făcînd inutilă munca de la machiaj. Am încercat, preţ de o secundă, să mă transpun în locul lui, dar în clipa următoare m-am prăbuşit în hău, fiindcă m-au zguduit frisoanele poftei de a mă sinucide. Ulterior, am aflat că asta a şi făcut chinuitul om, fiindcă nu se mai tolera. Nu s-au mai tolerat ei oameni de geniu, darmite un asemenea om blestemat. „Serghei Esenin, mi-i urît cu tine/ Şi silă mi-i privirea să-mi ridic”.

Tot astfel şi cu acest Cristoiu. El e ca vai de lume, jumătate-de-iepure-şchiop călare pe jumătate-de-păduche-miop, dar ce-i în creieraşul lui nu vă imaginaţi: el trebuie să fie cel mai viril, cel mai adulat, cel mai lăudat, cel mai temut, cel mai profetic etc. Delirul ăsta cred că i s-a născut de pe cînd era pionier printr-o comună din Vrancea, cînd a venit un moment de impas al vieţii lui, în care a văzut că toţi colegii cresc, ca din apă, inclusiv fetele, numai el rămîne pitic. Pitic o dată, pitic de două ori, pitic de trei ori, gata, licitaţia s-a terminat! Zadarnic a mers cîţiva ani pe vîrfuri, săltat ca pe arcurile unui landou stricat, zadarnic şi-a cumpărat şi pantofi cu talpă de microporos, şi tot zadarnic a fost la doctor - hormonii sînt hormoni, te lasă ziua să-ţi faci de cap şi să te crezi stăpîn pe corpul tău, dar noaptea te ard de nu te vezi, adică nu-ţi permit să creşti, trag de tine şi, dacă îi calci pe nervi, te pomeneşti că te trezeşti chiar mai mic decît erai la culcare. Şi atunci, ce şi-a zis Cristoiu? „Pantofii cu toc nu m-ajută, lunganele astea de fete au început să mă scuipe în cap, unde să mă cocoţ eu, ca să fiu veşnic piua-ntîi, să am autoritate şi să le arăt tuturor că îi domin?”. Şi s-a urcat pe scaunul U.T.C.-ului! Cu picioarele, ca la un closet turcesc. De atunci, de la 15 ani, şi pînă astăzi, cînd are vreo 40, Cristoiu nu s-a mai dat jos nici o secundă: acolo a dormit, acolo şi-a făcut nevoile, acolo şi-a atras victimele feminine (ca un păianjen musculiţele), mozolindu-le cu gura lui asimetrică şi chinuindu-se să le facă în 10 ore ceea ce un om sănătos le face în 10 minute. Aproape că n-a existat subalternă a lui, de la „Viaţa studenţească”, şi, mai apoi, „Scînteia tineretului” şi „Teatrul“, care să fi scăpat de hărţuirea sexuală a pocitaniei. Cu cîteva i-a ţinut figura, mai ales cu o oarecare Mariana B. „Vadime - îmi spunea Barbu prin anii ’80 - ştii ce face năpîrstocul ăla de Cristoiu? Se închide în birou cu una fără dinţi, mamă a doi copii, se îmbată ca porcii şi pe urmă se împerechează pe jos, pe covor, pe unde apucă. Ce zici, mă, de ăsta? E aşa de nărăvaş? Păi are el hădărag pentru iepele alea?”. Mult timp am făcut haz de Cristoiu, imaginîndu-ni-1 cum se caţără pe calorifer, îşi face vînt cu pletele alea ca nişte vîzdoace unsuroase, apoi se prăvale ca Icar din înălţimi, peste trupul fleşcăit al femeii cu gingiile defrişate, în vreme ce bărbatul ăsteia, un ţigan de cărbune, ciocănea la uşă şi striga: „Tovarăşe Cristoiu! Asta-i etica şi echitatea socialistă pe care ne-o predicaţi la şedinţele de partid?! Tovarăşe Cristoiu! Tovarăşe Cristoiu! Sînt eu, Tibi! Ştiu că sînteţi înăuntru, deschideţi, altfel mă voi adresa tovarăşei Elena Ceauşescu şi tovarăşului Nicu!”. Ulterior, scandalurile devenind insuportabile, activistul Cristoiu a fost mutat la revista „Teatrul”. Aici chiar că n-avea nimic comun cu publicaţia, nici cu mişcarea teatrală. Era limpede că fusese o numire din rezerva de cadre a CC. al U.T.C. - de altfel, în eventualitatea că s-ar fi făcut transferul de putere de la Ceauşescu-senior la Ceauşescu-junior („Viitor conducător”, vorba cuiva), Cristoiu era destinat să devină şeful Secţiei de Presă a CC al P.C.R., în locul lui Constantin Mitea. Dar, şi la revista „Teatrul” ghimizdrocul s-a ocupat tot de găinării, mai ales că aici simţurile lui erau biciuite şi mai zdravăn, datorită defilării de actriţe, studente la I.A.T.C. şi aspirante la glorie. Aşa că s-a încurcat cu o hartistă, pe care o poseda tot în birou, tot pe reşou, tot pe mochetă, fiindcă avea băiatul antrenament. Aflînd şi de „aventurile” astea, nevasta lui Cristoiu (o profesoară, pe nume Cornelia) 1-a bătut efectiv, i-a închis pantofii în dulap şi nu 1-a mai lăsat să meargă - la bibliotecă, zicea el - la curve, zicea ea. Culmea este că activistul chiar a reclamat chestia asta în scris, la procesul de divorţ. Pînă la urmă, femeia n-a mai răbdat, şi-a luat copilul de mînă şi dusă a fost, s-a pierdut în lumea largă. Ultima oară l-am văzut pe Cristoiu prin vara lui ’89, trecea pe lîngă Monitorul Oficial, nu departe de Policlinica Batiştei. Tot murdar, tot cu căutătura piezişă, tot cu complexul pigmeului. Am schimbat cîteva vorbe cu el, în scîrbă. Nu-1 puteam ierta pentru modul abject în care se purtase cu Patronul: după ce se rugase de mine săptămîni de-a rîndul să-1 conving pe acesta să accepte a publica unele fragmente din romanul „O lume de cîştigat” în penibilul lor „Supliment literar-artistic al Scînteii tineretului”, imediat cum s-a declanşat un scandal la o şedinţă C.P.Ex., unde Gogu Rădulescu şi Ştefan Voicu l-au reclamat pe Barbu lui Ceauşescu, că-şi bate joc de ilegalişti, acest Cristoiu s-a spălat pe mîini, şi-a făcut autocritica şi a întrerupt serialul.

Astăzi, după aproape trei luni de recluziune, Cristoiu scoate din nou capul în lume. Şi ce cap! Acum nu mai e activist comunist, ci viceversa, activist anticomunist. Nici eroul lui Kafka, din schiţa „Metamorfoza”, care dimineaţa s-a trezit... gîndac, nu-mi provoacă o asemenea uimire şi repulsie. Unde putea Cristoiu să-şi facă reapariţia publică? La fostul lui tovarăş de coţcării uteciste, de la Gospodăria de Partid a CC al U.T.C, Nistorescu e-al său nume şi minte de face spume! Mă frec la ochi şi nu-mi vine să cred: în „Expres”, Cristoiu vorbeşte despre „crimele comunismului şi ale ceauşismului” (?!), el, tocmai el, care a fost redactor-şef la trei reviste comuniste, el, tocmai el, care şi-a rezolvat toate problemele esenţiale (maşină, casă, voiajuri peste hotare, concedii, loc de muncă pentru nevastă, tabere internaţionale pentru copil) invocînd mereu prietenia cu Nicu Ceauşescu, el, tocmai el, care îl însoţise pe acesta la Festivalul Mondial al Tineretului de la Moscova, scriindu-i discursul, ducîndu-i servieta, ca ultimul ţucălar! Crimele comunismului şi ale ceauşismului? Păi dacă-i pe aşa, unul dintre călăi e chiar acest handicapat rău şi cu dinţii negri. Mă întreb, cu groază, ce ar fi făcut lichelele astea de teapa lui Cristoiu, Nistorescu, George Arion şi a altor utecişti fruntaşi, dacă, pentru a-şi spăla păcatele, ar fi fost puşi de controlorii străini nu să scuipe unde-au pupat cu foc, ci să-şi dezgroape părinţii sau bunicii! „Faceţi treaba asta? Vă iertăm!” - ar fi putut să le spună, cu cinism, un asemenea mc-carthyst, în vînătoarea lui de „vrăjitoare comuniste”. Aşa după cum îi cunosc eu pe fripturiştii ăştia fără nici un Dumnezeu, la care s-ar putea adăuga şi alţi politruci neobosiţi, ca Paler, Arachelian, Carmen Dumitrescu, Zoni Vrînceanu, Sergiu Andon, S.R. Stănescu ş.a. - cred că ar fi stat cîteva zile pe gînduri, după care ar fi purces la fapte, cu patos revoluţionar, creîndu-şi chiar justificări, în numele democraţiei, mai ales că părinţii sau bunicii tot sînt morţi, tot nu simt nimic. Dar, în acest număr din „Expres” apar şi alte anomalii la fel de scandaloase. Nici n-am terminat bine să fac mărunt din buze, în privinţa acestui butoiaş de slănină rîncedă, care e Cristoiu, că mă apucă pandaliile şi din pricina unui oarecare Ion Bogdan. Ce scrie ăsta? Cică, dacă a reapărut în presă Dinu Săraru, el se aşteaptă să-şi facă apariţia, în curînd, şi Dumitru Popescu, şi Constantin Olteanu, şi Eugen Barbu, şi Corneliu Vadim Tudor, şi Ilie Matei ş.a. Vedeţi lepădătura? Aşează trei scriitori, care n-au avut nici o funcţie politică, alături de trei membri marcanţi ai CC al P.C.R, care, la ora actuală, sînt închişi pentru genocid (chit că asta e o minciună sinistră, cei trei n-au nici o vină, pentru simplul motiv că în România n-a existat nici un genocid). Şi, la urma urmei, de ce n-am avea dreptul să scriem şi noi, să ne facem meseria? Şi cine ne judecă, o răpciugă evadată de la „Posta Redacţiei”? Dar cel mai grav articol este altul: „Lovitura de graţie” se intitulează, şi e semnat tot de un ilustru necunoscut, Silviu Alupei. Citesc, recitesc, notez în Jurnal şi simt cum mă înmoaie o fîlfîială de inimă. Iată ce debitează acest schizofrenic, sub ocrotirea micului bişniţar de maşini, de ţigări şi de femei, Cornel Nistorescu: „Ne-au ajuns două mii de ani de subistorie. Acest neam, amestecat cu drojdia armatei romane, trecut prin spadă de barbari, jefuit pînă la sînge de otomani, vîndut fanarioţilor, îngenuncheat şi umilit de austro-ungari, cotropit de nazişti şi călcat pe grumaz de cizma rusească, a ieşit pînă la urmă în istorie prin cea mai cutremurătoare jertfă (...). Două mii de ani ne-am trădat neamul (deci neamul şi-a trădat neamul - nota mea C.V.T.), ne-am vîndut orişicui, turcilor sau vreunei internaţionale - două mii de ani am fost un popor de laşi şi de fricoşi care nu am făcut (corect au - nota mea C.V.T.) decît cel mult o răscoală cu furci şi topoare, sau nişte războaie, şi atunci împinşi de la spate, dar acum am arătat lumii cum comunismul a căzut”. Ei, bravos! Am trăit s-o aud şi pe-asta! Probabil că, dacă am fi dărîmat comunismul pe timpul lui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, n-am mai fi fost un Popor de laşi! Acesta e cel mai infam text antiromânesc pe care l-am citit pînă acum. Felicitări, Nistorescule! Rămîne în picioare zicerea mea mai veche: U.T.C.-ul naşte monştri!

Dar, să luăm la bani mărunţi şi alte publicaţii. În „Revista Cultului Mozaic”, rabinul Moses Rosen iar mă atacă, fiindcă el a simţit pulsul vremii: toate căzăturile, pentru a-şi spăla păcatele, trec prin proba asta obligatorie (exerciţii impuse, la gimnastică) şi anume demonizarea lui Barbu, Vadim, Păunescu, Ungheanu, Săraru, D.R. Popescu... Dar, să nu fiu rău şi, în nici un caz, să nu fiu prost: înjurăturile din partea unui ticălos ca acest rabin n-au cum să-mi facă necazuri, dimpotrivă, românii mă vor compătimi şi mă vor regreta. La televizor, acelaşi „bîlci al deşertăciunilor”. Miliţia recunoaşte, public, că s-au înmulţit atacurile banditeşti din Bucureşti. Este prezentat, printre altele, cazul Şcolii Generale nr. 25, unde profesorii, elevii şi părinţii sînt maltrataţi de nişte bande de huligani care ţin lăcaşul de învăţămînt în stare de şoc, cu lanţuri, cuţite, alte arme albe. E înfăţişat chiar un elev care a fost bătut cu lanţul în cap, apoi dezbrăcat în pielea goală şi jefuit. Mamă-mamă, ce ordine aş face eu în ţara asta, ce mieluşei ar deveni criminalii, mai ceva ca violatorii din filmul „Portocala mecanică”! Îi bat huliganii pe copiii de şcoală cu lanţul? Cu lanţul de la WC i-aş lega de gît şi i-aş pune să spele closetele şcolilor pînă vor străluci ca gheaţa patinoarului!

Mă sună Nuţu din Germania. Îmi spune că după meciul amical de fotbal Bayern Munchen - România s-au încasat 800.000 de mărci, destinate ţării noastre. Numai că a pus botul la „mălai” Ţiriac, care a dat delegaţiei române 100.000 de mărci şi 5 maşini Opel, iar restul sumei a oprit-o el. Toate astea au fost popularizate prin presa şi Televiziunea germană. Întrebat ce părere are despre toate scamatoriile astea, Cornel Dinu, care însoţea echipa ca secretar de Stat la Ministerul Tineretului şi Sportului, a dat un răspuns grăitor: „Ce vreţi? Nu-l cunoaşteţi pe Ţiriac? El nu se bagă într-o afacere, dacă nu cîştigă de trei ori mai mult”.

Noaptea, tîrziu, îmi este dat să-1 văd şi pe Kant la puşcărie! Ce-ai făcut, mă, Nea Immanuele, de te-au băgat ăştia la zdup, că matale erai om corect, aveai cerul cu stele deasupra şi legea morală înăuntru, mai ales că erai şi foarte punctual, îşi potriveau ceasurile după plimbarea matale pînă şi bisericile din Königsberg (actualmente Kaliningrad)?! Dar mă liniştesc repede, nu e vorba decît de un citat din opera marelui gînditor, care tronează deasupra arestului din Iaşi: „Omul lipsit de educaţie nu ştie să se servească de libertatea sa”. Asta cam aşa e. Uite-1, bunăoară, pe Silviu Brucan. Ar putea spune cineva că are educaţie? N-ar putea. Vorba lui Marmeladov, din romanul lui Dostoievski „Crimă şi Pedeapsă”: „Doamnă, ar putea spune cineva că eu nu sînt un porc?“. Ce poţi răspunde la o asemenea întrebare? Îi faci omului pe plac şi-i răspunzi că nu, n-ar putea. Adică da, e un porc. Aşa şi cu Silviu Brucan. Dar dacă tot el se ascunde şi în spatele pseudonimului Silviu Alupei? Şi dacă cineva ar întoarce pe dos numele de Alupei, citindu-1 de la coadă la cap, ca pe-o anagramă, Iepula, n-ar rezulta însăşi valoarea lui Brucan? Încerc s-adorm. Greu. Am pierdut şi ziua asta. Şi nu-mi iese din cap bătrînul necunoscut care, în zorii acestei zile înfrigurate de martie, a fost găsit lîngă scara blocului nostru, pe trotuar. Murise, fulgerător, de inimă. Milostive, femeile l-au învelit cu nişte pături. Numai că sufletul lui se făcuse vrabie şi privea din înalturi vînzoleala aia de oameni care forfoteau lîngă un leş inert, ce semăna cu ceea ce fusese el cîndva. Numai cîinele maidanez care păzeşte intrarea, Gigi Securistul, cu faţa lui de arlechin, jumătate albă, jumătate neagră, de parcă l-au tras la maşina de cusut chiar îngerii, priveşte ca un înţelept larma din jur şi clipeşte complice, din genele lui ca nişte clape de pian, jumătate negre şi jumătate albe, la vrăbiuţa pe care numai el o vede... Adorm, gîndindu-mă la Haşdeu, care se întreba: cum oare, prin ce miracol, înţelege cîinele că stăpînul lui e mort, şi îi lasă pe toţi să se apropie de acesta - el, care, pe cînd trăia stăpînul, nu îngăduia nimănui să-1 atingă? (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2391 / 15.02.2012

Mesaje primite de preşedintele PRM la biroul său din Parlamentul European – Strasbourg

2012-02-14T21:23:00.000+02:00

Stimate domnule Vadim Tudor,

Campania denumită „8ore” cere să se pună capăt transportului pe distanţe mari a animalelor ce urmează să fie sacrificate în Uniunea Europeană. Este o problemă care a fost de multe ori pusă în discuţie de Parlamentul European şi de milioane de cetăţeni europeni, dar care nu a fost încă integrată în legislaţia europeană decît sub forma unei declaraţii generale privind sacrificarea animalelor cît mai aproape de ferma de unde provin, aceasta fiind cea mai bună opţiune. Prezentul Regulament 1/2005 încă permite ca un număr extrem de mare de animale să fie transportate, în condiţii greu de acceptat, pe drumurile europene, uneori chiar pentru cîteva zile, numai ca să fie sacrificate la sosire.

Peste un milion de europeni au semnat deja petiţia care stă la baza campaniei „8ore”, şi pe care puteţi să o accesaţi pe site-ul www.8hours.eu/supporters.eu .

Acestei campanii au decis să i se alăture 110 membri ai Parlamentului European. Puteţi găsi lista cu numele lor pe site-ul de mai sus.

Vă scriu în legătură cu o importantă iniţiativă, care implică în mod direct Parlamentul European: strîngerea de semnături pentru Declaraţia Scrisă 49/2011 privind limitarea, la maximum 8 ore, a duratei transportului pe teritoriul Uniunii Europene al animalelor ce urmează să fie sacrificate. Declaraţia Scrisă, al cărei text îl veţi găsi ataşat, este legată în mod direct de campania celor „8ore”. Declaraţia a fost semnată, pînă acum, de 176 membri ai Parlamentului European, dar, după cum ştiţi, sînt necesare mult mai multe semnături.

Vă scriu pentru a vă solicita să semnaţi Declaraţia Scrisă 49/2011 şi pentru ca şi alţi membri ai Parlamentului European să facă acelaşi lucru.

Vă rog să nu ezitaţi să mă contactaţi, dacă aveţi nevoie de alte informaţii. Sper că veţi fi de acord să sprijiniţi această iniţiativă, în scopul unui tratament uman al animalelor din Europa.

Cu cele mai bune urări.

CHRISTA BLANKE,

Fondatoare şi directoare a Asociaţiei „Îngerii Animalelor”, Rossenstrasse, B-D 80323 Frankfurt

6 febr. 2012

====================

Domnule europarlamentar Corneliu Vadim Tudor,

Gîndind că fiecare europarlamentar, pe lîngă multe alte probleme, reprezintă la nivel european şi problemele majore ale alegătorilor din ţară, îmi permit să vă solicit ajutor în clarificarea unei situaţii personale majore.

Spre documentare privind situaţia de fapt, vă trimit alăturat cópii după sesizarea adresată CNAS Bucureşti şi consilierului prezidenţial pe probleme sociale şi copiile după chitanţele cu care am achitat sumele facturate de spitalele din Franţa, plătite prin fiul meu, Dimache Florin Liviu. Vă rog, deci, cînd aveţi activitate la Strasbourg şi sînteţi însoţit de un consilier personal, să-l trimiteţi la CAS Strasbourg să ceară următoarele relaţii: 1) Dacă am posedat card european de sănătate, ce reprezintă sumele facturate şi pretinse spre a fi achitate; 2) De ce este obligatoriu ca CAS Prahova să consulte CAS Strasbourg cît să-mi deconteze din sumele facturate şi plătite? Eu sînt asigurat în România, plătesc 95 lei noi lunar în ţară, nu în Franţa. Nu înţeleg nimic şi consider că la mijloc e o mare gogoriţă. 3) În ce ţară europeană un cetăţean asigurat mai plăteşte pentru o zi de spitalizare pensia pe o lună (300 de euro)? Dacă are o spitalizare mai lungă, de unde ia aceste pensii anticipat? Doamna consilier Popescu, de la CAS Prahova, care se ocupă cu asemenea probleme, afirma că la mijloc este o neînţelegere a situaţiei din partea CAS Strasbourg, unde să fac contestaţie.

De aceea, apelez de dumneavoastră să mă ajutaţi în rezolvarea acestei probleme, în care, din 2.383,80 euro, am fost întiinţat că mi se vor deconta 162 euro.

De ce vă cer ajutor? Pentru că nu am posibilitatea să returnez creditorilor particulari, la timpul stabilit, cei 5.000 de euro împrumutaţi.

Vă mulţumesc din suflet.

Prof. CORNEL DIMACHE

Ziarul TRICOLORUL, nr 2391 / 15.02.2012

Scrisoare Deschisă către membrii Parlamentului European Europa nu are nevoie de Scutul Antirachetă, ci de Scutul Antizăpadă!

2012-02-14T21:13:00.000+02:00

Doamnelor şi domnilor,

Stimaţi colegi,

de ani de zile, populaţia Planetei este ameninţată cu „încălzirea globală“ dar, paradoxal, fenomenul care se petrece este invers, şi anume „îngheţarea globală“. În momentul în care vă vorbesc, nu mai puţin de 625 de cetăţeni europeni au murit din pricina ravagiilor acestei ierni sălbatice. Dintre aceştia, peste 10%, adică 79, provin din ţara mea, România. Aceşti oameni au murit de frig, de lipsă de asistenţă medicală, de izolare şi blocare sub munţi de zăpadă. Mor, pe capete, şi oameni, şi animale, într-un coşmar parcă fără sfîrşit. Nu ştiu care este situaţia în celelalte ţări, dar în România avem de-a face cu un regim anarhic, care nu-şi coordonează acţiunile, e totul descoperit în faţa situaţiilor de forţă majoră şi habar n-are să gestioneze astfel de probleme, fiindcă s-a preocupat pînă acum de îmbogăţire, de certuri politice, de răfuieli cu adversarii. România cunoaşte în aceste zile o catastrofă naturală şi umanitară de proporţii încă foarte greu de estimat. La exact 200 de ani de la înfrîngerea lui Napoleon în Rusia, „Generalul Iarnă“ loveşte, din nou, Europa civilizată. Şi Uniunea Europeană, şi NATO se dovedesc a fi neputincioase faţă de un asemenea adversar, care vine din cer. Europa are nevoie nu de Scutul Antirachetă, ci de Scutul Antizăpadă. Aşadar, mai puţine arme şi mai multe unelte. Ajutaţi România!

Dr. CORNELIU VADIM TUDOR,

Membru al Parlamentului European,

Preşedintele Partidului România Mare

(Textul a fost trimis, în limba engleză, tuturor celor peste 700 de membri ai Parlamentului European)

Strasbourg, 14 februarie 2012

Ziarul TRICOLORUL, nr 2391 / 15.02.2012

Avem forum nou ! Sa-l facem cel mai bun !

2012-02-14T09:44:00.001+02:00

Buna ziua,

Am inceput sa fac un FORUM nou pentru PRM , ce parere aveti despre aceasta idee, ce idei aveti, solutii sa-l facem cel mai bun ?

http://prmprm.forummagic.net/

Multumesc !

Saptamana pe scurt - ROMANIA MARE - NR. 1125-ANUL XXIII-VINERI 17 FEB 2012

2012-02-13T22:56:00.000+02:00

O melodie pe adresa lui Dan Voiculescu: „Ce bine-mi pare că ai luat ţeapă!“ * Guvern de misogini: 1 femeie la 17 bărbaţi (dintre care unii sînt bulangii) * Elena Udrea „a lucrat-o“, ca la carte, pe unguroaica Andreea Vass * Unde sînt sindicatele? Nu mai sînt! * Gina Pistol, bombă sexy * Smucitul Gabriel Oprea nu se mai face bine

* LA DESCHIDEREA EDIŢIEI. Ce v-am zis noi, că USL e o făcătură care nu va rezista? Acum, lui Dan Voiculescu i se poate cînta maneaua „Ce bine-mi pare că ai luat ţeapă!“. Prea a dat el multe ţepe altora, prin manevrele de autostopist al politicii („Ia-mă nene, şi bagă-mă-n Parlament“) – ete că i-au dat, şi lui, alţii. Asta-i situaţia. L-a bătut Dumnezeu pentru sondajele îngrozitor de mincinoase pe care le scotea din burtă, trăind cu iluzia că păcăleşte pe cineva. * În ceea ce-l priveşte pe Victor Ponta, nimeni nu-şi făcea nici o iluzie: cînd arăţi cum arăţi, nu te bagă nimeni în seamă, decît dacă îi faci pantofii. De fapt, el habar n-are de politică, fiind dirijat de tata-socru, răspopitul Ilie Sârbu. * Titlul săptămînii a apărut în „Jurnalul Naţional“, sub semnătura lui Dan Constantin: „Guvern Ungureanu, sau Templeton – Gitenstein?“. În sfîrşit, bine că v-aţi prins, şi voi, cine conduce România. * Un titlu foarte curios, chiar macabru, în „Cancan“: „Mobilizare la Botoşani: Capul tranşatei, de negăsit!“. E vorba de cadavrul unei femei de 73 de ani, Iuliana Dancăi, ciopîrţită ca la măcelărie. Ce s-a mai întîmplat, oare, la Botoşani? Păi, s-au născut cele mai strălucitoare minţi ale românilor: Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga. Alea, da, capete! Pe cînd acum? Şoc şi groază! * Încă o gafă jenantă, în „Libertatea“. Priviţi aceste titluri, aflate pe pagini paralele: „În 1950, o româncă de viţă nobilă l-a părăsit pe cel mai frumos actor al acelor timpuri, deşi erau logodiţi“ (pg. 12) şi „A lăsat-o pe Irina pentru «o coristă cu gusturi simple»“ (pg. 13). Actorul era Errol Flynn, iar românca, Irina Ghica. Nu se înţelege nimic: cine pe cine a lăsat? Ea pe el, sau el pe ea? * Nu vom mai reproduce toate titlurile din ziarul „Tricolorul“, doar cîteva, din ultimele numere. Asta, ca să vă faceţi o idee despre cantitatea formidabilă de informaţii inedite şi de articole de mare curaj, ce apar în această publicaţie, care le dă clasă tuturor celorlalte ziare. VINERI, 10 februarie (nr. 2.387): „Iată explicaţia trecerii prin Parlament a guvernului «second-hand» M. R. Ungureanu – Lăsată de capul ei şi nesupravegheată de nimeni, banda de hoţi PDL a făcut ce ştia mai bine: a furat la bile, ca la alba-neagra!“; „O nouă discuţie Virgil Măgureanu – Traian Băsescu. Americanii l-au ameninţat pe Matrozul Chior că îl vor debarca...“; „Există o soluţie: alegeri anticipate parlamentare şi prezidenţiale, sub control internaţional!“(editorial de Gh. Funar); „Guvern de misogini: 1 femeie la 17 bărbaţi (?!)“; „Unul dintre motivele blatului ordinar făcut cu Puterea de ginerică Victor Ponta şi socrul Ilie Sârbu: Salvarea lui Adrian Năstase“; „Parlamentul, asediat de spionii S.I.E. Pionii şi Spionii“; „ULTIMA ORĂ. Duşmanul înrăit Marko Bela a refuzat să jure cu mîna pe Constituţia României!“; „Pentru împrospătarea memoriei. Discursul micului carierist M.R. Ungureanu la Congresul XIII al UTC, mai 1985“; „Hai să (ne) rîdem cu ageamiii de la tembelizor“; „Şi alte publicaţii ne dau dreptate. De la Fundulea la Harvard“ (Răzvan Ioan Boanchiş, „Naţional“); „Rusia avertizează că atitudinea Israelului faţă de Iran ar putea avea consecinţe catastrofale“; „Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş le cere partidelor politice să evite maghiarizarea administraţiei publice din Transilvania“; „Alegeri sub semnul catastrofei. Şi o lecţie de politică servită de bătrînul Ion Iliescu“ (B. T. Iacob; „Îl va sfîşia «Buldogul» pe Igaş?“ (Toni Matei); „Băsescu şi Boc au cedat gratis combinatele energetice şi transformă, în sfîrşit, România într-o colonie“ (Ioan Alexandru); „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“ (Corneliu Vadim Tudor, episodul 62); „Curtezane celebre: Martha Bibescu“ (Elena Macavei); „Fenomene Paranormale. Invenţiile călugărului Gerbet“ (Robert Charroux); REBUS (Paul Băgneanu); HOROSCOP; CALENDAR – 10 februarie“. SÎMBĂTĂ: „Traian Băsescu vorbeşte mai des cu George Söröş decît cu poporul. Rechinul evreu ungur vine la Bucureşti pentru a-i da indicaţii fostului său bursier şi actual agent C.I.A. Mihai Răzvan Ungureanu“; „Serviciile Secrete conduc România“ (editorial de Ruxandra Lungu); „Răspopitul Ilie Sârbu, invitat la o nouă discuţie de Traian Băsescu“; „Stelian Fuia, ofiţer de Securitate acoperit – uite că l-am descoperit noi!“; „Partidul Nr. 1 al României e S.I.E.!“ (Silviu Crăescu); „Băsescu a bătut palma cu SUA pentru achiziţionarea avioanelor F-16“ (Elena Dumitrache); „Iertaţi-mă!“ (pamflet de Corneliu Vadim Tudor); „Aşa vă place Istoria? Cea mai mare curvă din lume a fost o franţuzoaică: s-a culcat cu 16.000 de bărbaţi!“; „Arhiva «Tricolorul». Sănătate, boală şi moarte la curtea Regelui Carol al II-lea şi a Regelui Mihai“ (Ştefania Ciubotaru); „Mark Zuckerberg (fondatorul Facebook) îl depăşeşte pe Carlos Slim şi devine cel mai bogat om de pe Planetă“; „Extratereştri, găsiţi în Antarctica?“. LUNI: „Răspopitul Ilie Sârbu, «calul troian» care nechează şi mănîncă din palma lui Traian Băsescu“; „SCUIPAŢI AICI! Cimpanzeul Victor Ponta s-a obrăznicit şi o să-i băgăm banana nu în gură, ci în fund!“; „Dialoguri zilnice ale răufăcătorilor care au distrus România, Traian Băsescu şi Mark Gitenstein“;
„ULTIMA ORĂ. Alt sondaj mincinos, scos din burtă de gaşca lui Dan Voiculescu“; „Matrozul Chior îl ţine aproape pe sinistrul Daniel Funeriu, pentru a-i închide gura...“; „Ţara geme sub nămeţi/ Iar PDL-iştii sînt beţi!!!“; „Teatrul Absurdului la Bucureşti“ (editorial de Dumitru Avram); „Noi am spus-o încă de acum 1 an... Încă un eşec răsunător al impostorilor Crin Antonescu şi Victor Ponta, precum şi al caricaturilor corupte din fruntea Sindicatelor“ (Corneliu Vadim Tudor, Comunicat de Presă, din 16 martie 2011); „WikiLeaks România îl acuză pe Băsescu de înaltă trădare“; „Opriţi privatizările!“ (prof. univ. dr. ing. Alexandru Măruţă); „Gigi Becali, ironizat de presa britanică“; „Obrăznicia Puterii“ (Joe Neguţ); „Fenomene stranii. Blestemul condamnaţilor nevinovaţi“ (Traian Tandin). * Repetăm invitaţia adresată caricaturistului Miron Dinulescu: să predea redacţiei ziarului „Tricolorul“ lucrări noi. Dacă va continua să dea vechituri, începînd de săptămîna aceasta vom întrerupe colaborarea. * Foaia stufoasă (şi mincinoasă) „Adevărul“ publică, pe pagina 1 (nr. de miercuri, 8 februarie), un generic imens: „Miniştrii – cheie ai noului Guvern“. Dedesubt, apar 4 poze: Bogdan Drăgoi, Andreea Vass, Cristian Petrescu, Gabriel Berca. Aşa după cum avea să se dovedească, în ceea ce o priveşte pe Caracatiţa Paul, s-a rupt cheia-n broască... Ea a fost lucrată, la urechea Matrozului Chior, de Elena Udrea. * Curva proastă Ruxandra Paul trimite, la „România liberă“, taman din Oxford, o compunere şcolară incredibil de mincinoasă. Ea îl laudă pe „actualul nostru premier“ sub titlul cacofonic: „Vederi din America. Cum (sic!) l-am întîlnit pe Mihai-Răzvan Ungureanu. Oxford, 12 martie 2005“. Asta-i nebună, fraţilor! Iată minciunile: 1) În 12 martie 2005 (aşadar, acum 7 ani), năroada nu putea să scrie despre „actualul premier“ Ungureanu. 2) Ea nu putea trimite „Vederi din America“ din... Oxford, care e în Marea Britanie. * Ziarul „Naţional“ publică, pe pagina 1, un titlu enorm: „Patriarhul l-a convins pe preşedintele Băsescu să-l numească pe protejatul său în locul lui George Maior. Răzvan Mihai Ungureanu, «hirotonit» premier de Preafericitul Daniel“, de Tache. Măi, Tăchiţă... Măi, băiatule... Se răsuceşte în mormînt tizul tău, Tache Bucan. Ce simplu ar fi fost să facă Daniel Ciobotea chestia asta! Nu contestăm anumite legături dintre cei doi, care datează, probabil, de cînd Daniel era Mitropolitul Moldovei. Dar este exagerat să se spună că a avut, el, puterea asta. „Mutarea în plic“ i-a fost dată executantului Băsescu de stăpînii americani, mai exact de CIA şi Departamentul de Stat, prin intermediul vechilului evreu Mark Gitenstein. * La Kanal D, îndrăgitul lăutar Nelu Ploieşteanu a acompaniat-o pe o aromâncă, Diana Bişinicu. La un moment dat, fata a cîntat „Mă dusei să trec la Olt“ – din păcate, n-a prea avut vocea la ea, totul a sunat îngrozitor de fals, ca o tigaie spartă. * În „Libertatea“ am citit acest titlu: „La duş, se întîmplă cele mai multe accidente din casă“. Cum ar fi să se oprească apa. * „Jurnalul Naţional“ dă o lovitură de presă, publicînd, joi, o pagină cu titlul: „Pepiniera de cadre a PCR conduce România. Cameleonism politic: Mihai Răzvan Ungureanu, Emil Boc şi Cristian Preda, ceauşeii de ieri, «dreptacii» de azi“. E reprodus, în fotocopie (după „Scînteia tineretului“), un text mortal: „Cuvîntul tovarăşului Mihai Ungureanu, delegat al Organizaţiei judeţene Iaşi a UTC“, la Congresul XIII al UTC, din mai 1985. (Mai mult ca sigur că şmecherul ăsta şi-a adăugat, după 1990, şi numele Răzvan, ca să i se piardă urma, de fost membru supleant al CC al UTC). Mai este reprodusă, tot în fotocopie, şi componenţa „Comisiei de Cenzori a Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România“ – cine figurează aici? Un alt „dizident“, „elitist“ şi „muist“: Cristian Preda. Pe aceeaşi pagină, Răzvan Bărbulescu semnează articolul „Şcoala de beizadele“. Îl reproducem integral: „Ce neamuri au ăştia! Ce caractere! Cît de frumos s-au înălţat cînd i-a chemat ţara! Cumpătaţi din scutece, au pus deoparte tot ce au atins – de la Jaguare la ceasuri şi masterate. La 30 şi ceva de ani au tot, pentru vreo două, trei generaţii. Lubrifiaţi din scutece cu toate alifiile politice, sub ochiul atent al seniorilor, au luat guvernul în franciză fără greţuri, fiţe – plurivalenţi şi multilaterali. Par acolo de cînd lumea, genetic, din placentă. Născuţi pentru a guverna. Spiţa secretarilor generali a irupt spectaculos, în trombă, ca armăsarii sălbatici în preria americană, ţara care i-a umplut de competenţă la cursuri scurte. Mulţi au vîrsta viermilor şi ciumpalacilor. Dar secretarii generali au crescut fericit, profitabil, în umbra guvernului-erou Emil Boc, s-au adăpat glorios la inteligenţa vie a tandemului Igaş – Ialomiţianu. Atent selecţionaţi după pedigri, prietenii, grade de rudenie, conform neamurologiei miticilor de tip Boc. Meseria de secretar general e croită să intre fest, ca o mănuşă, pe mîna de beizadea, de pilos, de oportunist, cu şcoala de vară făcută la partid sau în State. Fiindcă România nu are o şcoală de politicieni, mini-bocii au fost nevoiţi să se abandoneze de suflet partidului, ca să fie plantaţi la timpul potrivit în pepiniera de miniştri, grupa pregătitoare. Cînd noi ne perpeleam ca proştii de spaima dobînzilor la FMI, juniorii, de teamă să nu rămînă tinichigii sau mecanici auto, dormeau cu burta pe carte, strîngeau cu talent. Cunoştinţe. Bani, ceasuri. Păduri. Bijuterii. Au înţeles din fragedă pruncie cît de importante sînt nu atît pentru ei, cît pentru imaginea ţării în lume, lotul şi contul personal, vila, merţanul, auretul. Am aflat în direct de la d-na Boagiu, regina căilor ferate şi autostrăzii Bucureşti-Piteşti, că şmecherii ăştia mici stăteau ca pe arcuri cu declaraţiile de avere la bandulieră ca să preia guvernul fără daune personale. Prima promoţie a şcolii de cadre a pedeliştilor s-a cuibărit confortabil în Piaţa Victoriei. Fondurile le aparţin, îi aşteaptă panglicile, inaugurările. Ei vor cîrpi cu suta de lei sau cu sacoşa ce a tăiat Boc, pentru ca, la alegeri, partidul să culeagă fructele prinosului de recunştinţă. În acest sens, Lăzăroiu, acest Petre Ispirescu al politicii de Cotroceni, sublinia frecîndu-se pe burtă: la timp s-a născut Piaţa Universităţii, ai zice că a fost pusă pe picioare de PDL, ca să se înalţe juniorii pedelişti. Altfel zis, dacă o mai lălăia Boc prin preajmă, dădeau o lovitură de palat“. * În toată agitaţia asta, unde sînt sindicatele? Nu mai sînt! Le-au ucis liderii putred de bogaţi şi şantajabili. * A murit îndrăgita cîntăreaţă Witney Houston, interpreta marelui şlagăr „I will allways love you“, din filmul „The Bodyguard“. Dumnezeu s-o ierte. * Revista „România Mare“ angajează corectoare. Doritoarele se pot adresa doamnei Anca Grigoriu, la tel. 0727.879.770. * „Emisiunile trece, perlele rămîne“ (rubrica lui Andrei Păunescu, din revista întemeiată de tatăl său) ne livrează noi motive de rîs: „Am putut să-mi aduc aportul punctual“ (Claudia Boghievici, noul ministru al Muncii, la Realitatea FM şi Realitatea TV, fostă învăţătoare, azi lector universitar, care se laudă cu 3 masterate; o cretină); „Miliardarul din Adjud mănîncă fasole cu ceapă de rupe. Lucrează de la 4 dimineaţa pînă seara la 11 noaptea“ (handicapatul cu prune-n gură Radu Banciu, blestemul B1TV); „În zona Bărăganului vitezele vîntului a depăşit 90 kilometri pe oră“ (Realitatea FM); „Mitrea ia (sic!) rupt mîna unui bărbat“ (agramatism scris pe ecran, la România TV); „Vă prezentăm acum o ştire bombă din lumea mondenă: Gina Pistol e din nou singură“ (Cristian Sabbagh, Kanal D; lume şi monden dau, împreună, un pleonasm; cît despre Pistolul care produce o Bombă, ce să mai vorbim!); „Preşidenţia (?!) României bate monede în valoare de 1 milion de euro“ (Paula Rusu, Realitatea TV); „Statele Unite trimit în ţările importante diplomaţi care ştiu ce trebui şi vorbesc ce trebui“ (Antena 3); „Nici o localitate nu este vădită de energie electrică“ (Traian Igaş, Antena 3, B1TV etc.); „Cetăţenii să nu încerce în această perioadă sau să nu plece la drum dacă nu este impetuos necesar“ (acelaşi imbecil incurabil, Traian Igaş); „Presa pune în gura unor politicieni vorbe pe care nu le-a spus“ (tot ospătarul bişniţar Traian Igaş); „Să rămînem sănătoşi tot timpul anului (sic!)... Să suplimentăm cu un supliment natural de vitamina D... Chestii forţate pe cale chimică să crească care (sic!) n-au nici miros, nici gust“ (Cori Grămescu, Realitatea FM); „Înc-o dată vă repet, înc-o dată vă repet, înc-o dată vă repet: este dreptul premierului desemnat să anunţe componenţa guvernului“ (Gabriel Oprea, Realitatea FM; ce v-am spus noi, că ţiganul e smucit şi isteric; „Premierul Emil Boc s-a decis să rezolve mai bine lucrurile din birou, decît dînd la sapă (?!) pe autostradă“ (Teodora Trandafir, Antena 3; fata confundă sapa cu lopata). * Excelente documentarele istorice şi culturale ale postului TV History! Felicitări! * Reproducem din „Tricolorul“, „perlele“ spicuite de Dan Dumitrescu din lucrările de la Bacalaureat: „Lucian Blaga povesteşte în versuri că pe vremea sa era atît de linişte că dacă mergeai pe apă nu te scufundai, iar în pomi se auzea cum creşteau sicrie“; „Marin Preda a avut viaţa ca o pradă, de aceea a compus «Delirul». Scriitorii care se consumă mult, mor“; „Antarctica este un continent alb din cauza zăpezilor care nu se mai topesc odată“; „Răscoala de la Bobîlna a început pe un deal şi s-a terminat în 1438“; „Zaharia Stancu a scris un roman desculţ. A fost şi şef de birou la scriitori“; „Ion Barbu a scris şi o poezie din încrengătura moluştelor: «După melci»“; „Ghiţă o omoară pe Ana cu propria lui mînă, băgîndu-i ghiara pînă-n gît“; „Şi Stroe Orheianu cînd îl văzu pe Tudor Şoimaru, zise în gînd: «Pe unde o scot, vere?!»“; „Cînd armata începu să tragă cu tunul în ţărani, aceştia se priviră unii pe alţii şi ziseră: «E pericol, dom’le!»“; „Răscoala începu spre seară şi ţăranii îşi aprinseră lanternele ca să vadă drumul spre ciocoi“; „Cu cît ne apropiem de izbucnirea răscoalei, cu atît ţăranii stau mai mult în cîrciumă, ca să facă în ciudă boierului“; „Şi cînd Petre Petre o văzu pe Nadina dezbrăcată, îl gîdilă în tălpi“; „Faptul că găina babei Ioana îşi găsi obştescul sfîrşit sub roţile maşinii boierului declanşă răscoala“; „Ţăranii loveau în boier cu ce aveau ei: cu una, cu alta...“; „Lui Ion, Florica nu-i aparţinea în întregime, fiindcă ceva din ea era şi a lui George Buluc“; „Sublocotenentul Roşu avea un singur ficat şi ăla găurit în trei părţi de un singur glonte. Ricoşeul, deh...“; „Sergentul Ionescu era un om bun dar avea pingelele de la cizme rupte de intrau gloanţele prin ele!“; „Descoperirea Americii s-a produs într-un moment de neatenţie a pazei de coastă“; „Nilul este un fluviu rămas de pe vremea faraonilor“. „Unul numit Don Quijote, a inventat o instalaţie eoliană care producea vînt“; „La sesizarea lui Hamlet, un control inopinat a constatat că e ceva putred în Danemarca“; La Otopeni erau numai gropi şi avioanele le ocoleau şi tunarii trăgeau după ele în zig-zag“; „Soldatul Ionescu avea o misiune importantă – belea ochii la avioane“; „După ce luptă mult timp, soldatului îi căzură creierii într-o gamelă“; „Contemporanii lui Eminescu l-au urmărit ca să-i ghicească filozofia şi ca să-i caute nod în papură“; „Liviu Rebreanu are un mare talent de scriitor, de la 300 de pagini în sus“; „Din lumea satului ţîşnesc figuri memorabile ca: pupăza, cireşul şi altele care au completat acţiunea operei“; „Şi bietul Eminescu, scîrbit de bişniţa societăţii sale şi că Veronica Micle îi făcea fiţe, intră într-o etapă nouă pe care mi-e ruşine s-o spun“; „Tudor Şoimarul era apt de luptă, cu vizita medicală făcută“; „Caragiale a scris nuvela «În vreme de război» fără a depune un mare efort fizic“; „Romanul «Răscoala» este conceput de Liviu Rebreanu sferic, pentru că începe şi se termină cu imaginea burţii lui Rogojinaru, care seamănă cu o sferă“; „La Humuleşti, Ozana curgea limpede fără prea mari frămîntări sociale şi politice“; „În versurile: «Ce-ţi pasă ţie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?» poetul ne vorbeşte despre aspectul fiinţei cu care Luceafărul este în gagicăreală şi ea îi spune că nu ştie dacă va fi al ei sau va fi altul“. „Ştefan cel Mare a avut o soţie cuminte care sta în palat şi îl aştepta să vină de la lupte ca să pună masa“; „În acest text se analizează trăsăturile vitelor de la plug, căci aceste obiecte - boul şi vaca - sînt cele mai valoroase ale ţăranului“; „Ion pleca spre casa Anei Baciu cu gîndul la figuri mari ce se fac numai noaptea“; „Nichita Stănescu a ştiut el de ce a pus virgulele şi punctele acelea în poezie şi nu mă bag eu în ce a făcut el... io îi dădeam 10 ăstuia...“; „Metoda folosită de Ion pentru a pune mîna pe pămîntul Anei este însărcinarea“; „Dănilă Prepeleac era tovarăş de copilărie cu Ion Creangă şi cu el pleca iarna la săniuş“; „Pe lîngă această poezie, Nichita Stănescu a mai scris şi un ou şi o sferă“; „Legile nescrise ale satului sînt respectate cu stricteţe de Vitoria, Gheorghiţă şi cîinele lor“; „Versul «de la străbunii mei pînă la tine» explică distanţa în km, care exista între poet şi rudele sale ce trăiau undeva la ţară“. * Joi seara, la emisiunea lui Răzvan Dumitrescu, de la Antena 3, Victor Ciutacu a intrat în direct, telefonic, zicînd că el nu l-a „pupat în cur pe Ceauşescu“, aşa cum a făcut-o unul dintre cei doi blatişti din Parlament – era clar că se referă la Mihai Răzvan Ungureanu, care ţinuse un discurs linguşitor, la Congresul XIII al UTC, din mai 1985. Pe fond, Ciutacu avea dreptate. Exprimarea este, însă, total deplasată, mai ales într-o vreme în care tot mai mulţi români îl regretă pe întîiul preşedinte al României. A te lăuda, astăzi, în 2012, cu o asemenea „dizidenţă“ e stupid. Nu l-a pupat Ciutacu, în fund, pe Ceauşescu, dar îl pupă pe Voiculescu, care îl pupase pe Ceauşescu. Ce frumos! Ce ştafetă minunată! * Presa ne anunţă că numitul Cozmin Guşă vinde 20% din acţiunile OTV. Cît credeţi că vrea avortonul cu eczemă pe chelie? Nu mai puţin de 40 de milioane de dolari (?!). Ăsta-i nebun, fraţilor! Cocina aia nu face nici măcar un scuipat. Aflăm noi ce se ascunde aici – fiindcă şi Guşă, şi Puradelul din Caracal nu joacă cinstit, mint, fură, lucrează cu acte false etc. * În ziarul „Naţional“ citim un titlu nostim: „Isteria lui Antonescu distruge USL“. Semnează: A.M.L. Aceste iniţiale înseamnă Ana Maria Ludatşer. Vă mai amintiţi cine-i asta? E gagica (sau servitoarea) dilimanului Codrin Ştefănescu, care vrea să i se facă util mongoloidului Ponta. Nu ţine figura. Nici nouă nu ne place cum se comportă Crinuţa, dar în cazul de faţă Victoriţa e putoarea care „a tradus în amor“. * Tot un titlu din „Naţional“: „Stressul de la prezentările de modă e de vină. Karolina Kurkova a intrat la menopauză la 24 de ani“. Kurkovii (deci Kavalerii de Kurlanda) din România au intrat la andropauză. * Ziarul „Cancan“ şi-a făcut un obicei să-l urmărească, prin Bucureşti, pe Vadim Tudor. Filaj ca la carte, 24 de ore din 24. Din păcate, paparazzii n-au descoperit nimic. Tribunul cumpără cărţi din librării şi anticariate, sau dă mîncare la cîinii amărîţi. Nimic altceva. Dar merită efortul ăsta, mă, copii ai durerii? Supravegherea pe care o faceţi voi e nu numai ILEGALĂ, ci şi INUTILĂ, fiindcă liderul PRM n-ar face nimic jenant, sau necinstit.

* LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Sîmbătă seara, „cuplul de aur“ al naţionalismului românesc, Corneliu Vadim Tudor şi Gh. Funar, a fost prezent la postul România TV. Emisiunea, realizată de curajoasa ziaristă Mirela Voicu, a fost închinată dramei românilor din aşa-zisul Ţinut Secuiesc. Ecouri remarcabile.

ALCIBIADE

Numarul integral poate fi citit aici => http://ro.netlog.com/forum_prm/blog/blogid=1426897#blog

Revista ROMANIA MARE - NR. 1125-ANUL XXIII-VINERI 17 FEB 2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXV)

2012-02-13T22:43:00.000+02:00

9 MARTIE 1990. România a intrat în Zodia Violenţei. Totul e violent, de la acţiunile politice şi sindicale, pînă la Presă, Radio, Televiziune. Nimeni nu mai are răbdare, toată lumea se grăbeşte undeva şi „coloanele” de interese şi atitudini se ciocnesc, inevitabil, pe traseu, iar de aici sar scînteile violenţei. Fiecare ar vrea să rezolve - acum, pe loc, global - toate problemele trecute, prezente şi viitoare ale Secolului XX şi, desigur, ale secolului următor. Nici ceasurile nu mai au un mers normal, ele aleargă nebuneşte, înainte, orele trec cu viteza secundelor, iar oamenii se agaţă de limbile orologiilor, precum eroii filmelor mute, suspendaţi peste furnicarele de gură-cască. Parcă am vrea acum, în 10 săptămîni, să recuperăm cei 10 ani de letargie din domnia lui Ceauşescu, cînd lîncezeam la cozi, ne uitam prin gard la Televiziunea bulgară sau rusească, trăiam „au relanti”. Şi astfel se trezeşte aforistul din mine, care scrie un mic artificiu: „Secolul vitezei va intra cu atîta viteză în secolul următor, încît tare mi-e teamă că se vor distruge reciproc!”. Pînă atunci, să-1 vedem însă pe un armean plin de aroganţă cum distruge mitul poemei „Sara pe deal“, a lui Eminescu. Luaţi-vă adio de la versurile dumnezeieşti: „Valea e-n fum, fluiere murmură-n sfînă,/ Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne/ Şi osteniţi, oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la cîmp, toaca răsună mai tare”. Luaţi-vă adio şi de la vraja muzicii lui Vasile Popovici, care, în simbioză cu elegia eminesciană, dă în final o cantată de înălţimea cerească a Corului din „Nabucco” de Verdi, închinat Libertăţii. „Rămîneţi în umbră sfîntă”, voi, bijuterii ale geniului românesc, fiindcă, în acompaniament de trompete ruginite, pîrîitoare de lemn şi băşici de porc sparte, şi-a făcut apariţia în arenă armeanul Ştefan Agopian! Aţi auzit de el, fraţilor? Nici pomeneală. Mai bine l-ar fi chemat Iagopian. Ce face nătărăul ăsta? Publică în revista „Anul 2000” un fragment de proză cu titlul batjocoritor „Sara în grajd”. Într-un fel de Argument, autorul lămureşte Poporul că, înainte de decembrie 1989, capitolul cu pricina i-a fost cenzurat în mod brutal. Aşadar, avem de-a face cu faimoasa literatură de sertar. Şi cu un dizident pur-sînge, nici nu încape îndoială. Ni-1 şi închipuim pe acest oriental măsliniu luptîndu-se cu foarfeca nemiloasă a cenzurii, încercînd să lumineze populaţia cu un fragment sublim, dar izbindu-se de obtuzitatea „paznicilor” ideologici, care doreau să ţină populaţia numai şi numai în beznă, spărgînd cu praştia fiecare lampă aprinsă pe uliţă de Motanul Arpagic, de Andrei Pleşu şi alţi transcendentali. Dar, să dăm citire cîtorva frînturi din fragmentul cu pricina. Poate credeţi că „Sara” era acel timp de îngînare a asfinţitului cu întunericul nopţii, pe care îl aureola Eminescu în dulcele grai din Moldova? Aurea, „Sara” lui Agopian nu e „Sara” lui Eminescu, fiind vorba de o femeie cu numele respectiv. Poate chiar cîntăreaţa Sara Montiel, iubita lui Ion Dichiseanu. Dar, să nu lungesc vorba: „Sara se înălţă atunci, picioarele ei subţiri se înfipseră în ţărînă, părul sexului ei era în dreptul ochilor Ăluia (...). Era aşezată cu fundul în ţărînă şi cu picioarele îndoite pe lîngă fund. Se întinse pe spate şi îşi desfăcu puţin picioarele. Tobit o privi, îi privi picioarele subţiri şi albe, apoi se aplecă şi, încă cu pocalul în mînă, începu s-o sărute şi s-o lingă pe pulpe. Ea oftă şi îşi desfăcu picioarele şi mai tare (...). Drăgăstoasă, Sara se lipi de trupul mătăhălos de lîngă ea, îl încolăci cu braţele şi cu picioarele, limba ei se strecură în gura lui, îi pipăi cerul gurii, cerul gurii lui era amar şi uscat” etc. etc. Curtea e lămurită! Aţi văzut ce puternică literatură era înăbuşită în sertarele scriitorilor noştri? Să nu dea drumul Ceauşescu la o asemenea capodoperă, s-o lase pe femeia asta să se tăvălească cu fundul în ţărînă, lipită de o matahală, în loc ca toţi cei 23 de milioane de români să ia cunoştinţă de o asemenea întîmplare excepţională, să se bucure, să scandeze ca la meci „Hai acuma! Hai Sara! Desfă picioarele mai tare! Şi tu, Tobit, ce stai ca prostul?! De ce nu finalizezi? Atachează!”. Îmi imaginez cum e tot „romanul“. Păcat că pe Tobit nu-1 cheamă Ilie. Fiindcă din împreunarea perechii Sara şi Ilie ar fi rezultat o Sarailie pe cinste. L-am întîlnit, odinioară, pe acest Agopian. Cred că era prin 1971, terminasem facultatea. Am fost rugat de poetul Valeriu Pantazi să citesc cîteva poezii la un cenaclu condus de el, la Casa de Cultură „Mihai Eminescu”, chiar de pe Str. Eminescu. Pantazi mi-a prezentat o arătare mică şi diformă, cu un aspect tuciuriu. Era un exemplar tipic al faunei care bîntuie prin cenacluri, de dimineaţa pînă seara, de tipul Gabriela Adameşteanu, Grette Tartler, Octavian Berindei, Vasile Andronache. Eu, care la vîrsta de 18 ani avusesem deja o piesă premiată şi difuzată la Radio Bucureşti, în interpretarea unor actori de valoare, ca Ştefan Ciubotăraşu, Valeria Seciu (chiar atunci, în primăvara lui 1968, era însărcinată!), Virgil Ogăşanu şa. - îi priveam cam de sus pe toţi aceştia, n-aveam dialog cu ei, fiindcă mi se păreau nişte chibiţi care se vor pierde pe drum. Şi iată-1 pe acest Agopian romancier (?!), persecutat politic (?!) şi elitist, ca mai toţi armenii de genul lui Arachelian. Cumplită povară mai e pentru o fiinţă umană lipsa unei vieţi sexuale sănătoase! Ce refulaţi invadează societatea! Acest Agopian se crede vreun Boccacio, dar îl asigur că mizeriile lui n-au nici o legătură cu arta. Tot nişte „persecutaţi” şi „dizidenţi”, ironizaţi de mine în „Săptămîna”, scot capul de sub mantaua leninistă a lui Nicolae Manolescu şi încep să-şi exhibe actele de bravură. Mă refer la acest Mircea Cărtărescu, care în revista „Contrapunct” îşi publică o poză a lui, alături de Traian T. Coşovei, şi scrie despre ortacul său: „Avea mereu bani, nu ştiu de unde naiba, mergea cu taxiul, bea zilnic băuturi fine (...), l-am văzut şi dînd o sută de lei unui ţigănuş care colinda în tramvai (leafa mea pe o zi la Agerpres - nota mea, C.V.T.), deschidea sticle de bere cu pleoapa” etc. Într-adevăr, teribil de persecutaţi au mai fost „dizidenţii” ăştia. Probabil că, dacă nu-i prigonea Ceauşescu atîta, Coşovei nu i-ar mai fi dat ţigănuşului o sută de lei, ci i-ar fi dat tot tramvaiul, cu vatman cu tot. Dar, în aceeaşi revistă neagră în cerul gurii, e publicată o „SOMAŢIE CĂTRE GUVERNUL ROMÂNIEI”, semnată de Consiliul Uniunii Scriitorilor din România. Nu contează ce se solicită atît de imperativ în textul cu pricina (bani pentru hîrtie şi tipografie, adică pomană, ca de obicei) - contează procedura incalificabilă. Dacă îmi aduc bine aminte, Guvernul României n-a mai fost somat, de nimeni, de exact 50 de ani, din iunie 1940, de la cele două ultimatumuri ale lui Stalin. Puşlamalele astea nu pricep că s-a dus mila publică din anii socialismului, cînd luau avansuri de zeci de mii de lei pentru cărţi pe care nici nu aveau de gînd să le scrie, cînd se ghiftuiau (pe veresie) la cîrciumile Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, Neptun, Sinaia, etc., cînd făceau împrumuturi de 200.000-600.000 de lei (sume uriaşe!), pe care nu-i mai restituiau vreodată. Interesant este că majoritatea zdrobitoare a poeţilor aşa-zişi dizidenţi (Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Daniela Crăsnaru, Doina Uricariu, Dinu Flămînd, Dorin Tudoran) au luat Premiul CC. al U.T.C. Eu nu l-am luat. Şi, cu toate acestea, eu sînt interzis şi pus la zid - ei se bat cu pumnii în piept. În urmă cu vreo 6 luni, Securitatea se interesa prin bloc, pe la vecinii lui Toma Michinici, dacă acesta e prieten cu mine. Vei depune vreodată mărturie pentru mine, dragă amice? Sînt atît de scîrbit! Ia priviţi cum a cotit-o viaţa mea, brusc, spre dezastru! Periodic, din vreo 5 în 5 ani, îmi e pusă existenţa la îndoială. Pînă mai ieri, în numele comunismului - astăzi, în numele capitalismului, dar de aceiaşi indivizi. Mă întreb mereu: unde am greşit? Poate că am pus prea multă patimă în tot ceea ce am făcut, în laudă, şi în critică? Da, da, cred că acesta e păcatul capital al vieţii mele: sînt pătimaş. Mai am timp să mă schimb? Poate, încă nu-i totul pierdut. Mîntuitorul nostru spunea: „Lumea nu este decît un pod: voi trebuie să treceţi peste el şi să nu vă clădiţi locuinţele voastre pe el”. Iar Tertulian, în „Antologia”, Îl parafraza astfel: „Nimic nu este interesant pentru noi în această lume, cu excepţia plecării noastre cît mai rapide de aici”.

Îmi plîng de milă ca o muiere. Ce scrie pe piatra de mormînt a lui Coşbuc, de la Cimitirul Bellu? O bucată din „Gazel”: „O luptă-i viaţa, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor/ Tu ai pe-ai tăi, de n-ai pe nimeni/ Te lupţi pe seama tuturor!”. Dar, el însuşi a căzut pradă disperării, cînd unicul său fiu, lumina ochilor lui, a murit într-un accident de automobil pe Valea Prahovei, aşa că, în scurtă vreme, s-a stins şi marele poet-ţăran, în 1918. Avea numai 52 de ani, ca şi Shakespeare.

Altceva e îngrijorător: agitaţiile ungureşti din Ardeal au devenit de nesuportat. Într-un colocviu despre minorităţile naţionale, prezentat la Televiziune, secretarul de Stat de la Ministerul Culturii, Horvath Andor, a spus textual: „Analogia situaţiei românilor din Transilvania înainte de 1918 cu situaţia maghiarilor de după 1918 grevează asupra relaţiilor interetnice”. Cu alte cuvinte, şi românii i-ar fi ucis, ori terorizat, ori deznaţionalizat pe unguri, aşa cum făcuseră aceştia cu românii. Un alt secretar de Stat, de la Ministerul Învăţămîntului, sasul Hans Otto Stamp, recunoaşte, tot la televizor, un fapt zguduitor, care umple de revoltă o ţară întreagă – la Liceul Bolyai din Tg. Mureş s-a spus: „De mîine, clasele române nu mai au ce căuta aici!”. Concluzia neamţului e de bun-simţ: „Asta a produs o catastrofă la Tg. Mureş, cu demonstraţii de sute de mii de oameni”. Se pare că unul dintre vinovaţii acestui separatism forţat, în care copiii românilor sînt discriminaţi, batjocoriţi şi alungaţi, este un alt secretar de Stat, de la acelaşi Minister al Învăţămîntului, maghiarul Demeny Lajos. Acesta acuză „totalitarismul majoritar al românilor”. La acelaşi Colocviu televizat, lector univ. Gyimesi Eva zice că „ungurii trăiesc în 6 state europene”. Asta-i situaţia popoarelor nomade. Ţiganii trăiesc în şi mai multe state europene. Foarte violent se dovedeşte a fi Domokos Geza, care acuză toată mass-media românească (Presă, Radio, TV) de ipocrizie şi reclamă un articol apărut într-un ziar, cu titlul „Noi sîntem de naţionalitate copii”.

Iau la puricat presa de azi. La fel de intolerantă ca şi cea de ieri şi, cu siguranţă, ca şi cea de mîine. Undeva, într-o gazetă obscură, Nicolae Manolescu are „teribila bănuială” (zice el) că în spatele unei semnături inventate m-aş ascunde eu. Văd că îl obsedez cu adevărat. Unii au aerul de a ne spune că n-au dreptul să mai trăiască în România decît cei care au fost înainte în puşcărie, sau au avut domiciliu forţat (ca Brucan, în Dămăroaia, cînd o ducea ca-n sînul lui Avraam!). Abia acum îmi pică în mînă un exemplar din „Adevărul” de sîmbătă: „Ce mai vreţi, domnilor antisemiţi?”, se întreabă, încă din titlu, rabinul Moses Rosen. A prins curaj pachidermul, crede că lumea a uitat prietenia lui cu Ana Pauker şi fărădelegile cu Patrimoniul Naţional (un vameş de la Aeroportul Otopeni a fost mutat unde-a-nţărcat mutul iapa, numai pentru că a îndrăznit să-i ceară lui Moş Rosen să deschidă valiza!). Am o iluminare: pe listele morţilor Revoluţiei n-am văzut nici un singur EVREU! Pe listele guvernanţilor, ambasadorilor şi altor profitori, au apărut imediat, cu sutele! Şi dacă spui asta, eşti taxat ca antisemit! Nu sînt, domnilor, antisemit, sînt român şi creştin, îmi pun nişte probleme, le analizez, încerc să aflu răspunsuri la unele chestiuni istorice, nu-mi daţi voi dreptul? Păi aşa începe fascismul, prin asemenea practici de intimidare şi teroare! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2390 / 14.02.2012

ANUNŢ IMPORTANT - La sediul central al PRM se strîng ajutoare umanitare pentru sinistraţi

2012-02-13T22:37:00.000+02:00

Membrii şi simpatizanţii PRM din Bucureşti strîng, în aceste zile, importante cantităţi de alimente, apă, precum şi medicamente, pături şi articole de îmbrăcăminte, precum şi lopeţi, cazmale şi alte unelte, care urmează să fie trimise în zonele sinistrate, ca urmare a viscolului şi a nepăsării criminale a Puterii portocalii faţă de soarta acestor oameni năpăstuiţi. Toate ajutoarele sînt aduse la sediul central al partidului, din Strada Vasile Lascăr nr. 16.

Persoanele de contact sînt colonelul (r) Dan Zamfirescu (telefon 0722/374.438) şi prof. Adrian Popescu (telefon 0744/779.029). Telefon fix: 021/314.93.69. Menţionăm că şi organizaţiile judeţene ale Partidului România Mare sînt implicate în ajutorarea sinistraţilor cu produse şi articole de strictă necesitate.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2390 / 14.02.2012

Vadim si Funar - nationalism la RTV (11.02.2012)

2012-02-13T07:02:00.000+02:00

Emisiunea poate fi revazuta aici:

http://www.youtube.com/watch?v=1gkFlLyisAE&feature=youtu.be

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXIV)

2012-02-12T21:56:00.000+02:00

8 MARTIE 1990. Apar la televizor trei baragladine, reprezentînd Partidul Romilor, Rudarilor şi Lăutarilor. Unul ce se prezintă „secretar general” cîrîie în limba romanes. Nu ştiu cine i-o fi zis acestui rudiment de grai „romanes”, fiindcă n-are nici o legătură cu limba română, nici cu Maica Romă. „Delo, delo, bahto delo” - zice el, pe Postul Naţional de Televiziune. N-am nimic împotriva organizării politice a ţiganilor, e dreptul lor, dar măcar de şi-ar potoli zurbagiii! Acum o altă năzdrăvănie: a luat fiinţă Sindicatul Ascensoriştilor din Bucureşti (că dacă le zicea liftieri nu mergea, le cădea greu la lingurică). La Radio Bucureşti se difuzează o ştire ciudată: rabinul Moses Rosen a vorbit cu Petre Roman, plîngîndu-se de o pretinsă înmulţire a actelor antisemite (?!) din România. Dacă ar veni un extraterestru şi s-ar pune la mintea rabinului, ar crede că aici, în România, curg fluvii de sînge evreiesc de dimineaţă pînă noaptea tîrziu, ba se strîng, în salbă, şi nişte lacuri de acumulare. În realitate, nimeni nu-i deranjează pe evrei, nu sînt atinşi nici cu o floare, ei taie şi spînzură, ei ocupă funcţiile-cheie ale ţării şi, dacă nu le acaparează pe toate, atunci încep să strige: „Pogrom! Urgie! Săriţi! Ne omoară fasciştii!”. Nu se potoleşte rabinul ăsta, e croit rău, să azvîrle sămînţă de vrajbă între evrei şi români, ba chiar între evrei şi evrei. Îmi telefonează Dan Zamfirescu şi îmi dă o veste neplăcută: Arthur Silvestri (pe adevăratul nume Tîrnăcop) şi Mihai Pelin s-au văzut cu Iosif Constantin Drăgan, au pus la cale funcţionarea unui trust de presă, dar pe mine m-au pictat foarte urît. „Să nu prindem picioarele lui Vădim pe-acolo” - l-ar fi somat ei pe Drăgan. Eu, unul, nici nu cerusem aşa ceva, dar vezi cum e omul? Pe amîndoi i-am ajutat din răsputeri, mai ales pe beţivanul ăsta de Pelin. Odată a venit la mine în vizită, primise sarcină de la un general de Securitate să-1 atace pe Aristide Buhoiu, prin 1984, şi dorea să se consulte cu mine, să afle detalii din viaţa fostului meu prieten, care ne păcălise pe toţi. Mai ales că Pelin făcuse arşice, în „Flacăra”, un spectacol de bar, de la „Melody”, realizat de Buhoiu şi nevastă-sa, deci era o rîcă mai veche între ei. La mine erau două colege în vizită. Îmi amintesc că Pelin avea aceeaşi cămaşă albastră pe el, murdară şi veşnic transpirată. A băut ca un porc, în aşa fel încît atunci cînd a avut nevoie, n-a nimerit nici baia. Cu mare greutate s-a întors în mica mea sufragerie şi s-a năpustit s-o sărute pe una dintre fete, o brunetă frumoasă, care fuma liniştită, pe canapea. Numai că domnişoara a dat un strigăt de repulsie, s-a ridicat şi a fugit glonţ, pe uşă, afară! Ce se întîmplase? Pelin făcuse mai înainte pipi pe el, pantalonii gri erau leoarcă! Nici nu mai ştiu cum l-am urcat într-un taxi, ca pe un balot, am dat şoferului 100 de lei şi l-am expediat acasă. Altădată, acelaşi Pelin îmi spunea că, angajat fiind la „Flacăra“, făcea pe cărăuşul între redacţie şi CC. al U.T.C. Într-o bună zi, a fost trimis cu un plic cu suma de 18.000 de lei (sumă mare, pe atunci!) să-1 ducă lui Nicu Ceauşescu. Odată ajuns la sediul instituţiei cu pricina, a coborît cineva de la cabinet şi a luat plicul, cu o dezinvoltură care demonstra că mai făcuse trebuşoara asta de nenumărate ori. „Bine, dar nu-mi daţi nici o chitanţă, nu-mi semnaţi nimic?” - a întrebat Pelin. Persoana s-a uitat cu un dispreţ suveran şi i-a aruncat aşa, peste umăr: „Ce chitanţă visezi d-ta, tovarăşe? Unde te trezeşti?”. Îmi spunea că, pentru el, e clară aprovizionarea cu sume mari de bani, din încasări, a lui Nicu Ceauşescu, de către Adrian Păunescu. L-am crezut pe acest Pelin un om de caracter - mai ales că, în iunie 1987, îl convinsesem să semneze alături de noi, 10 artişti, Memoriul către generalul Ilie Ceauşescu, prin care protestam împotriva demolării Bisericii Sfînta Vineri. Dar băiatul e dus cu sorcova, a tras cîteva mari sperieturi în ultimii ani, aşa că a cîrmit-o pe arătura antiromânească. Nici o pagubă, ca scriitor e nul.

Dar, să trecem la lucruri mai serioase. Cineva mă informează că P.M. Băcanu a devenit, în numai 2 luni, milionar în lei şi deţinător al unor mari sume în valută. Te cred şi eu, dacă el pe vremea lui Ceauşescu trăia numai din coţcării, darmite acum! Seara, la TV, doi reprezentanţi ai Partidului Republican Creştin au declarat că Silviu Brucan ar face mai bine să se ocupe de comunitatea lui. A ieşit mare dandana, s-au primit telefoane de protest (?!) de la unii cetăţeni indignaţi, cum că, vezi Doamne, renaşte antisemitismul. Dar unde au greşit cei doi? Cu ce l-au jignit pe bătrînul sionist? În crucea nopţii, îmi telefonează Mihai Ungheanu şi îmi spune:

- Poate te mai gîndeşti, nu da titlul „Neamul Românesc” la revista voastră, pentru că mi-ar plăcea să-l dau eu la o gazetă a mea.

Ştiu şi eu? Îl liniştesc, asigurîndu-1 că încă vorbim de blana ursului din pădure, întrucît, în absenţa oricărui sfanţ (zwanzig = monedă de 20 de fileri, care circula în Imperiul Austriac, deci şi în Transilvania), nu cred că voi avea prea curînd vreo gazetă. Şi astfel trecu Ziua Femeii, în aceeaşi sărăcie lucie ca şi precedentele. Bine, cel puţin, că pot ieşi în balcon, să-mi umplu plămînii cu palele de vînt ale miezului de martie. Îmi fac rugăciunea de noapte, în surdină, cu o voce murmurată. Neîndoielnic, instinctul fundamental al omului este cel religios - n-am descoperit-o eu, ci Carl Gustav Jung. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2389 / 13.02.2012